Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Advent
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 11,1-10
Romani 15,4-9
Matei 3,1-12

Matei 3,1-12

În zilele acelea a apărut Ioan în Deșertul Iudeii predicând: “Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat împărăția cerurilor!” Acesta este cel vestit de Isaia profetul, care spune: Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui! Ioan avea o haină din păr de cămilă și centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele și mierea sălbatică. Și veneau la el din Ierusalim, din toată Iudeea și din tot ținutul Iordanului și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan. Văzând că la botezul lui veneau mulți dintre farisei și saducei, le spunea: “Pui de vipere! Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine? Faceți deci rod vrednic de pocăință. Să nu credeți că puteți spune: «Îl avem de tată pe Abraham» pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice lui Abraham fii din pietrele acestea. Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat și aruncat în foc. Eu vă botez cu apă, spre convertire, însă cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălțămintea. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc. El are în mână lopata de vânturat și va curăța aria: grâul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”.

 

Autori

pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Daniel Iacobuț
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Duminica II Advent (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

În ziua aceea o mlădiță va ieși din Iese și un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli și se va odihni asupra lui Duhul Domnului… El nu după înfățișare va judeca, nici nu va da hotărâre din auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate și va hotărî pentru cei sărmani de pe pământ cu nepărtinire… (Is 11,1-10)

Textul citit în această a doua duminică a Adventului urmează imediat după o descriere a unei invazii (Is 10,28-32) care amenință grav dăinuirea Israelului. Acesta apare ca un copac doborât (Is 10,33) care nu mai are nici o speranță în istorie. Și totuși Isaia spune: Dumnezeu va interveni prin intermediul unui nou rege care va fi o mlădiță crescută pe ciotul copacului doborât. Atunci totul va renaște, căci asupra lui se va odihni Duhul, acel suflu interior pe care îl semnifică ungerea și care va fi la originea tuturor calităților înțelepciunii, și mai ales al discernământului prin care își va exercita putere de a conduce cu dreptate.

Acest text ne introduce în plină istorie a lui Israel și nu doar o istorie “spirituală”, ci o istorie reală, politică, socială, integrată într-o viziune religioasă. În ea presimțim întreaga întrupare necesară Legământului care nu a fost abolit de Noul Legământ, ci desăvârșit. Și dacă Cristos este Fiul Regelui în care sunt binecuvântate atât primul cât și noul Legământ și pe care îl recunoaștem ca centrul vieții noastre, dacă El este mlădița de pe “ciotul” lui Iesse, dacă el s-a ridicat ca un steag al popoarelor, toate acestea pentru a se împlini prin el dreptatea, adică o bună purtare în conformitate cu Legământul. Lectura Sfintei Scripturi ne conectează la un parcurs istoric pentru ca mai apoi noi să continuăm elanul.

În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul vestind în pustiul Iudeii și spunând: “Convertiți-vă, căci este aproape împărăția cerurilor”. El este acela despre care s-a spus prin Isaia profetul: “Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui”… Atunci au început să iasă la el Ierusalimul și toată Iudeea și tot ținutul din jurul Iordanului, și erau botezați de el… și le-a spus: “Eu vă botez cu apă, spre convertire, dar cel care vine în urma mea… vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc… (Mt 3,1-12)

Sfântul Ioan Botezătorul a fost o figură de referință a timpului său. Mișcare de reformă inițiată de el avea menirea de a pregăti poporul lui Israel pentru un eveniment major al existenței sale: întâlnirea cu Dumnezeu a cărui venire iminentă trebuia să-i redea demnitatea și libertatea pierdute de mult. Fragmentul evanghelic de astăzi, ne relatează predica lui Ioan Botezătorul care rezumă, oarecum, întreaga așteptare mesianică a lui Israel. Cuvintele sale sunt pline de dinamism eshatologic lăsând să se întrezărească o figură misterioasă care, printr-un Botez cu Duhul Sfânt și cu foc, va înfăptui o purificare similară curățirii ariei: grâul este adunat în hambar, în timp ce pleava este aruncată în foc nestins. Noi creștinii recunoaștem în acea “figura misterioasă” chipul Mântuitorului care, prin predica sa, prin minunile sale, prin moartea și învierea sa glorioasă și prin trimiterea Duhului Sfânt a alcătuit acel popor pregătit pentru Dumnezeu, Poporul noului Legământ.

Într-o astfel de situație ar mai fi nevoie oare să ne întrebăm cine este grâul și cine este pleava din parabola lui Ioan Botezătorul?

 

* * *

 

Înțelepciunea perseverenței

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În duminica trecută, am afirmat că elevul din primul an de școală va deveni o personalitate nouă în sânul Bisericii, după cum se va strădui să învețe din cartea pusă în mâna lui de Domnul, din contactul cu “frații”, mai mult decât colegi, și de la învățătorul care nu este altul decât Cristos, care vrea să facă din fiecare creștin “casa Domnului”, sălașul celor trei persoane divine.

Rari sunt acei copii care, după ce au mers câtva timp la școală, să nu fie ispitiți de a o părăsi, de a fugi de la ore, după cum tot rari sunt acei creștini care să nu fi fost ispitiți să-și părăsească practicile religioase, să considere prea grea morala și prea adânci adevărurile propuse de Biserică.

Perseverența în bine cere un mare spirit de pocăință, de efort și de har din partea Duhului Sfânt, concretizat în înțelepciune și tărie.

Pentru a persevera pe calea Domnului, pentru a pregăti cum se cuvine venirea lui Mesia, am fi înclinați să credem, la prima vedere, că profetul Isaia a hrănit fantezia poporului ales cu iluzii. După acest profet, Mesia, născându-se din rădăcina regală a lui David, apare ca un rege pământesc, dar va fi mai mare decât David fiindcă se va odihni peste el duhul Domnului și-l va umple cu darurile: înțelepciunii, înțelegerii, sfatului, puterii, științei și fricii de Dumnezeu; va fi un rege-profet; ca judecător pământesc va face dreptate fără părtinire, nimicind nedreptatea; paradisul pământesc se va reinstaura chiar și printre animalele sălbatice; casa lui va fi plină de lumină, de bogăție și măreție; popoarele îl vor căuta și se vor bucura de a-l avea ca rege, de a face parte din împărăția lui.

A hrănit profetul poporul lui Dumnezeu cu iluzii? Nu, dar așa cum noi nu avem cuvinte potrivite pentru știința mileniului trei, și dacă s-ar ivi un profet științific mai mare decât Jules Verne (1828-1905) din secolul al XVIII-lea, de exemplu, ar folosi limbajul și imaginile actuale spre a ne reda ceva din ceea ce va fi, așa cum a fost profetul Isaia pentru teologia mileniilor următoare. Nu avea cum să explice învățătura lui Isus decât prin cuvinte și imagini din epoca în care a trăit.

Într-adevăr, evreii l-au așteptat pe Mesia ca pe cineva foarte mare, dar numai din punct de vedere uman și pământesc, înzestrat doar cu unele calități excepționale. Mesia a venit, dar prea pământesc pentru capacitatea lor de a-l înțelege și prea mare din punct de vedere spiritual. Nimeni nu-l înțelege fără un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, că dacă Duhul s-a odihnit asupra lui, numai prin Duh îl puteau înțelege; dar Duhul încă nu venise asupra lor, pe când Mesia se zămislise în sânul Fecioarei prin puterea Duhului.

La rândul nostru, nici noi nu-i înțelegem misterul, fiindcă evangheliile ni-l prezintă atât de ceresc, drept Fiu al lui Dumnezeu, deși ne apare în carne și oase și în multe împrejurări mult mai slab decât noi; deși atotputernic, atotștiutor, veșnic și nemuritor, se identifică el însuși cu cei mai slabi dintre noi, cu cei mici, cu cei săraci, cu bolnavii, orfanii și văduvele etc. Deși a fost trimis de Tatăl să-i formeze o nouă împărăție, el parcă o lasă pe seama noastră. Așa cum am afirmat și în duminica trecută: Mesia vine la noi prin poarta care se numește aproapele, poartă care trebuie să stea mereu deschisă pentru a intra în Casa Domnului. Să nu ne facem iluzii! Dacă nu-l găsim și nu-i deschidem inima pentru a intra în noi prin cei flămânzi, însetați, goi, bolnavi, închiși etc. nu-l vom găsi în odăjdii sacerdotal-împărătești, înconjurat de lumină și de îngeri. Pocăința, cu care suntem datori în Advent, constă și din această luptă contra iluziilor de măreție cerească pe pământ și de a-l accepta “ceresc în straie pământești”.

Comunitatea creștină din Roma, după cum ne relatează lectura a II-a, era compusă din bărbați și femei de diferite origini etnice, clase sociale și religioase, lucru care la vremea aceea implica o serie întreagă de dificultăți, ca și azi de altfel.

Pocăința cea mai bună constă într-un angajament total pentru salvarea iubirii, fiindcă numai ea aduce lui Dumnezeu slavă. Isus însuși, spre slava lui Dumnezeu, i-a primit pe toți, i-a răbdat pe toți, i-a mângâiat pe toți, s-a făcut slujitorul tuturor și, ca să-i cuprindă pe toți în privirile și rugăciunile sale, s-a așezat în urma tuturor, n-a dat pe nimeni la spatele său, din contra, s-a făcut robul, sclavul tuturor, fiindcă dragostea este răbdătoare, binevoitoare, nu invidiază, nu se laudă, nu se mândrește, nu se supără, nu ține răul în seamă, toate le îndură (cf. 1Cor 13,1-7). A trăi adevărata dragoste este cea mai mare pocăință și numai ea singură are menirea să ne ducă la întâlnirea cu Isus, spre a ne bucura de slava lui Dumnezeu, de mântuirea veșnică.

Omul, spune scriitorul bisericesc Tertulian, a fost creat din trup și suflet, dar pătruns total de puterea Duhului Sfânt. Prin greșeala strămoșilor noștri, Adam și Eva, păcatul a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Din acest motiv, slăbiciunea a pătruns firea omenească până în măduva oaselor. Mântuirea constă în faptul că Duhul Sfânt își reia locul în persoana umană. Prin puterea Duhului redobândit de Mesia, omul are capacitatea de a se deschide spre universal, spre infinit, devine altruist, se leapădă de slăbiciunea propriului egoism. Acest fapt s-a împlinit mai întâi în Isus Cristos, devenit Fiul Omuluicare s-a zămislit de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria – și apoi, prin Cristos și Duhul Sfânt, ne-am zămislit noi ca fii ai lui Dumnezeu în sânul feciorelnic al Bisericii. Sfântul Paul ne arată ce produce Duhul Sfânt în noi, când intrăm cu adevărat pe calea mântuirii: privim pe alții cu ochii lui Cristos, fiindcă prin Duhul Sfânt dobândim puterea de a ne așeza cu Cristos pe ultimul loc și nu dăm pe nimeni la spate, de aceea gândim cu mintea lui Cristos, iubim pe semeni cu inima lui Isus, avem aceleași sentimente ca și el. Prin Isus, cu puterea Duhului Sfânt, atingem maturitatea spirituală. Această convertire spre ultimul loc, alături de Isus, ne costă renunțarea la propriile priviri, la propria judecată, la propriile sentimente și oferim tuturor celor din față, cu Cristos prin Duhul Sfânt, propria ființă ca pe un obiect ecumenic autentic și viu, spre a înnobila toată făptura de sub soare. Un proverb chinezesc spune: Chiar dacă o ființă omenească ar fi 99% rău și numai 1% bun, trebuie tratată ca valoare. Chiar dacă aproapele ar avea doar 1% bunătate, dacă prin Cristos apreciez această valoare, 1% se aprinde prin Duhul Sfânt ca o lumânare în întuneric. Decât să ne plângem că în lume este prea mult întuneric, este mai bine să aprindem o lumânare!

În ce măsură am realizat noi convertirea prin această practică de pocăință?

Într-un sătișor din Anglia – Dewabury – există un clopot special, care de mai bine de o sută de ani se trage o singură dată pe an. Acum o sută și mai bine de ani în urmă, membrii unei familii din acest sătișor au săvârșit un omor. Căindu-se de păcatul lor, au socotit de bine să repare scandalul de păcatul omuciderii prin dăruirea unui clopot bisericii parohiale împreună cu o mare sumă de bani, cu condiția ca acest clopot să sune o singură dată pe an, la aniversarea fărădelegii, în semn de ispășire.

Tot cam o dată pe an răsună și glasul lui Ioan Botezătorul: Pocăiți-vă, fiindcă s-a apropiat împărăția cerurilor! Glasul lui din pustiu ne amintește de păcatele noastre zilnice de peste an; dangătul său se prelungește până la noi și ne amintește că de multe ori în trecut, și poate chiar în prezent, am fost, sau suntem pui de năpârci; că securea stă deja la rădăcina copacilor, că tot pomul care nu face roade bune va fi tăiat și aruncat în foc. La rădăcina ființei noastre umane stă securea dreptății divine și vrea să ne conștientizeze de sensul vieții noastre: dacă nu ne îndreptăm spre împărăția lui Dumnezeu, iadul ne pândește la tot pasul.

În zilele sale, așa cum ne relatează evanghelia de azi, Ioan Botezătorul ataca îngustimea de spirit religios, rasial, intelectual și material al fariseilor, cărturarilor și al arhiereilor vremii, precum și pe cel al ucenicilor lor. Dar, după cum glasul său răsună peste veacuri până la noi și ne amintește de intoleranța noastră religioasă, de ura de rasă, de lupta de clasă, de naționalismul șovin, de lipsa de iubire față de toți oamenii etc. trebuie să-i acordăm toată atenția. În spirit de pocăință să ascultăm cu smerenie dojenile care ni se cuvin pentru păcatele noastre. Noi înșine să facem acest act de ispășire prin a trage clopotul care vestește fărădelegile vieții, să ne apropiem de scaunul de spovadă și să spunem cu sinceritate: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul și vouă, fraților, că am păcătuit cu gândul, cuvântul, cu fapta și omisiunea, din vina mea… Dacă nu facem această mărturisire publică, de la începutul sfintei Liturghii, în secret, la scaunul de spovadă, Ioan Botezătorul ne va pune în față, în ziua judecății, toate fărădelegile vieții. Cum vom suporta atunci acea dojană care nu ne va mai fi de folos spre convertire, ci spre veșnică rușine?

Ioan Botezătorul a început predica de convertire cu sine, mai înainte de a o transpune în cuvinte. Mâncarea, băutura, îmbrăcămintea și pustiul în care se chinuia să supraviețuiască, toate acestea răsună azi ca un dangăt prelung de clopot care condamnă abuzurile omenești. Numai când glasul său găsește ecou în inimile noastre își face apariția Isus cu botezul său spre a ne boteza pe noi cu Duhul Sfânt și cu foc.

Sfântul Anton de Padova spunea auditorilor săi: Dacă ți-ar intra un șarpe în sân, repede te-ai scutura de el; dar trebuie și mai repede să te grăbești să scuturi din sânul sufletului tău șarpele cel mai otrăvitor, care înveninează cel mai grav și acesta este păcatul.

Nu trebuie să se descurajeze nimeni! Chiar dacă a încercat de mai multe ori cineva și nu a reușit, victoria stă în perseverență, iar fericirea în pocăința care aduce în lume gloria lui Dumnezeu: iubirea.

Ioan, înaltul funcționar al împăratului bizantin din Damasc, deși copleșit de puteri și onoruri pământești, a părăsit viața elegantă și zgomotoasă a curții, retrăgându-se în liniștea pustiului, la Mănăstirea “Sfântul Sava”. Aici, în fața lui Dumnezeu și a prăpăstiilor stâncoase, arse de soare, a început școala aspră a desăvârșirii. În ceasurile libere, acest mare predicator, orator și scriitor, care se dovedise și un mare apologet al credinței, se ocupa cu împletirea coșurilor, din care își câștiga hrana de fiecare zi. Într-o zi i s-a poruncit să se ducă la târgul din Damasc cu coșuri de vânzare. Și, ca umilința să-i fie și mai bine probată, i s-a poruncit să le vândă cu preț dublu față de prețul din târg, mergând și strigându-și marfa pe străzile marelui oraș în care era atât de bine cunoscut odinioară ca înalt funcționar împărătesc. La primirea ordinului a simțit cum începe să-i fiarbă sângele în vene și răzvrătirea în suflet. I-a trecut atunci prin inimă gândul să arunce haina călugărească și să se întoarcă la Damasc spre a fi ceea ce fusese mai înainte: demnitar împărătesc apreciat, bogat, fericit etc. O șoaptă i-a venit din adâncul sufletului: Ioane, n-am părăsit eu tronul ceresc înaintea ta pentru ieslea unui grajd de vite? Înainte de tine, n-am fost eu oare făcut de rușine între păcătoși, eu, cel nevinovat, și am luat asupra mea rușinea și suferința? Pentru ce am făcut aceasta, Fiul lui Dumnezeu fiind, dacă oamenii nu vor să mă urmeze? Ioan a înțeles și a plecat spre Damasc cu fața veselă. A străbătut orașul în lung și-n lat. Unii îl priveau cu răutate; alții, la auzul prețului, îl credeau și-l tratau ca pe un nebun etc. În cele din urmă a dat peste un vechi slujitor al său, care, mișcat și plin de compătimire față de stăpânul său de altădată, i-a cumpărat toate coșurile la prețul cerut. Ioan s-a întors la mănăstire mai sfânt. În calendar este trecut: sfântul Ioan Damaschinul.

Adventul ne cere perseverență în umilință, ca să ne putem apropia de ieslea pruncului Isus cu fața senină. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Advent

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În viața fiecărui om, în evenimentele și etapele prin care trece se verifică întotdeauna o constantă: așteptarea. Oamenii așteaptă … așteaptă să li se împlinească o dorință, așteaptă să vină o aniversare, un eveniment, așteaptă să se întâlnească cu un prieten sau coleg, așteaptă și întotdeauna se bucură când li se împlinește ceea ce au programat sau prevăzut.

Bazându-se pe această constantă umană, Biserica ne invită în acest timp al Adventului să ne pregătim creștinește pentru marea solemnitate a Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, și iată că deja ne aflăm în duminica a doua din Advent, timp special pe care fiecare din noi trebuie să-l înțeleagă și să-l trăiască așa cum cere Biserica.

Însă constanta umană pe care se bazează Biserica este umplută în această duminică de modul în care trebuie să se pregătească fiecare creștin și ce trebuie să aștepte el de la venirea Domnului, de la nașterea lui din Preacurata Fecioară. Dacă am fost atenți la evanghelie, am observat că Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus, desfășura o intensă activitate în câmp pastoral am spune noi astăzi. Era în febra pregătirilor pentru venirea Domnului : striga, postea, îndemna pe toți la pocăință pentru că… împărăția cerurilor se apropia. Pocăința era deci modul de așteptare al oamenilor de atunci. Prin pocăință Ioan încerca să-i sensibilizeze pe iudei să se pregătească pentru venirea împărăției lui Dumnezeu. Dar cum se realiza această pocăință? Prin mărturisirea păcatelor și botezul lui Ioan, după cum am citit în evanghelie. Însă în afară de acestea, mai întâi și mai întâi era necesară convertirea inimii adică schimbarea radicală a vieții din interior, a formalismului extern pe care unele clase sus puse ca fariseii și saduceii îl practicau cu multă “nonșalanță”. Ioan Botezătorul denunța cu duritate acest formalism extern, această etalare a valorilor spirituale numai de ochii lumii; exemplul vieții sale era edificator în acest sens: întreaga viață a lui Ioan nu a fost decât un glas care striga și îndemna la pocăință; cu mult înainte de a predica altora convertirea și pocăința, el le realizează în persoana lui; mai înainte de a începe să strige în pustiu, el a trăit în pustiu și în tăcerea lui a pregătit calea Domnului în el însuși, a netezit cărarea către inima sa, mult mai înainte de a-i îndemna și pe alții să facă la fel, să se pregătească la fel ca și el.

Dar poate ne întrebăm pentru ce trebuia și trebuie și astăzi atâta pregătire? De ce să mă pregătesc?, ar spune astăzi unii. Cine vine? … În antichitate, când un împărat trebuia să viziteze oficial o cetate, se făceau pregătiri cu o lună înainte pentru a îndemna poporul să-i iasă în întâmpinare și să-i repare drumurile și podurile pe unde trebuia să treacă. Ei bine, dacă pentru un împărat care la urma urmei este tot un om ca și noi se făceau atâtea pregătiri, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim noi când îl așteptăm pe împăratul împăraților, pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Pregătirea pe care o făcea Ioan odinioară și la care suntem și noi chemați astăzi, este așadar pentru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care în nemărginita sa iubire și bunătate, a binevoit să ne mântuiască. Iată motivul pregătirii noastre: mântuirea; zilele dreptății și ale păcii se apropie; Cristos vine și trebuie să-l primim cum se cuvine pentru a trăi din plin timpul său pe care profetul Isaia, în prima lectură de astăzi, îl descrie cu imagini atât de familiare luate din lumea animalelor. Dacă animalele care de obicei se vânează unele pe altele vor trăi în acel timp în pace și bunăînțelegere, cu atât mai mult omul, care este culmea creației lui Dumnezeu, dotat cu libertate de gândire și acțiune. Timpul lui Cristos va fi un timp de pace în care tot pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu, și nu va mai fi nici o nenorocire deoarece Cristos va fi un steag pentru popoare, steag care arborat pe catargul corabiei sale care este Biserica, ne conduce cu siguranță în patria cerească. Iată de ce e necesară pregătirea și mai ales convertirea inimii, schimbarea vieții din interior.

Trăim astăzi în mijlocul unei societăți consumiste și materialiste, în care puțini oameni își mai amintesc de Dumnezeu. Valul materialismului ne poate lua și pe noi creștinii, și poate chiar atunci când nu ne așteptăm. Însă având ca bază a vieții noastre pe Cristos care a spus: “adunați-vă comori în cer și nu aici pe pământ“, ne putem salva pe noi înșine și în același timp și pe aproapele nostru pentru că mântuirea este pentru toți. De aceea Biserica ne cheamă în fiecare duminică și ne oferă hrană pentru sufletele noastre, mai ales acum în Advent când îl așteptăm pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru.

Sufletul care este spiritual are nevoie de hrană spirituală, iar această hrană spirituală ne-o oferă Cristos prin sacramentele sale în care este prezent și acționează. Mai ales în dumnezeiasca Euharistie, Cristos ni se oferă pe el însuși ca să avem și noi din Duhul lui: Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al tăriei, Duhul cunoștinței și al fricii de Domnul, așa cum le enumeră prima lectură. Sunt de fapt, dacă ne amintim de perioada în care ne pregăteam pentru primirea Sfântului Mir, darurile Duhului Sfânt care fac ca în viața creștinului adevărat să fie prezent Dumnezeu și viața lui. Aceste daruri ni le oferă Mântuitorul prin venirea sa pe lume, ministerul său printre oameni, patima, răstignirea, moartea și învierea sa. La aceste daruri îi chema și Ioan Botezătorul pe iudei prin pocăința și botezul pe care le predica.

La aceste daruri sfinte ne cheamă și pe noi astăzi glasul Bisericii. În același timp Dumnezeu ne lasă liberi ca să decidem, nu ne forțează în decizie. El ni se dezvăluie prin Fiul său și ne explică prin glasul Bisericii opera măreață pe care a înfăptuit-o prin el. Depinde așadar numai de noi dacă ne pregătim sau nu ne pregătim pentru venirea lui Cristos, dacă-l acceptăm sau nu îl acceptăm, dacă vom crede sau nu în Cel care din iubire s-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Zilele dreptății și ale păcii vor veni, dar important este ca ele să nu treacă pe lângă noi iar noi să rămânem nepăsători și indiferenți, adică fără să le valorificăm densitatea mântuirii, fără să-l primim și să-l preamărim pe Cristos.

Tocmai de aceea Biserica ne cheamă astăzi, în duminica aceasta din Advent, mai intens, mai insistent la pocăință, la convertirea inimii. Dar nu numai la pocăință ci și la speranță … Speranța, spune un proverb oriental, este oxigenul vieții: “speră și vei trăi“. Dacă speranța noastră este Cristos vom trăi veșnic pentru că cine îl are pe Cristos nu moare în veci. Pocăința adevărată, din inimă, unită cu speranța face din viața creștinului un adevărat izvor de sevă dumnezeiască. Convertirea trebuie să fie pentru noi cheia credinței. Numai acela nu se teme de păcat care nu crede în Dumnezeu și nu se convertește. Convertirea include răbdarea și mângâierea de care ne amintește Sf. Paul în lectura a doua de astăzi. Această răbdare și mângâiere care ne vin din convertire și urmarea cu fidelitate a poruncilor lui Dumnezeu, ne vor face și pe noi, așa cum spune Sf. Paul, să-l preamărim și să-l slăvim pe Dumnezeu, în așteptarea venirii sale definitive la sfârșitul veacurilor, atunci când totul va fi dat pe față și va fi un cer nou și un pământ nou. În acest mod, zilele dreptății și ale păcii în care ne vom întâlni cu Dumnezeu, vor fi pentru noi zile de har și binecuvântare, zile în care îl vom preamări și vom cânta lauda numelui său pentru că ne-a mântuit.

Eusebiu Cozma

 

* * *

 

Duminica a II-a din Advent

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Poate părea curios că în acest timp de pregătire la sărbătoarea Crăciunului, Evanghelia ne vorbește despre Ioan Botezătorul. Mai ales dacă ne gândim la Crăciun numai ca la o sărbătoare alcătuită din daruri, mese îmbelșugate, cozonaci, lumini multicolore, vacanțe, distracții întâlniri familiare și prietenești și așa mai departe.

Ba mai mult: din acest punct de vedere apelul Botezătorului, apare mai degrabă distonant în marele concert al publicității și al tematicilor obișnuite din aceste săptămâni: “costumul” lui este din păr de cămilă, “hrana de la masa” lui este alcătuită din lăcuste și miere sălbatică… Iar vorbirea, discursul său constă în propoziția: “Convertiți-vă, căci împărăția cerurilor este aproape!”: prin urmare de loc în consonanță cu sloganele agențiilor turistice sau ale marilor magazine din aceste zile.

Ioan este prezentat în Evanghelie ca un profet, adică “un om trimis de Dumnezeu” (In 1,6), cu misiunea de a pregăti poporul lui Israel la venirea lui Mesia (“cel care vine după mine”, spune Botezătorul). Or, exista convingerea și ideea că Mesia va inaugura o eră de dreptate, de pace și de bunăstare (cf. prima lectură) pentru tot poporul lui Dumnezeu (= “fiii lui Avram”). Dar – așa cum adesea se întâmplă – mulți erau înclinați să se gândească că toate acestea ar trebui cumva “să vină de la sine”, ar trebui să se realizeze, fără a se angaja personal.

În schimb Ioan Botezătorul, chiar în timp ce anunță că “împărăția cerurilor este aproape” – adică faptul că Dumnezeu este gata să intervină în istoria umană într-un mod decisiv și definitiv pentru a realiza promisiunile din vechime – îi invită pe toți la convertirea personală, ca să nu rămână în afara planului lui Dumnezeu: nu ajunge “a-l avea pe Avram drept tată”, trebuie “să facă roade vrednice de pocăință”, dacă vor să fie părtași la împărăția lui Dumnezeu care vine.

Desigur că profetul Isaia “idealiza” atunci când vorbea despre ziua în care va înceta orice fel de nedreptate și violență pe pământ. După câte se văd și apar, acea zi nu a venit încă… Oare aceasta înseamnă că Isus nu este într-adevăr Mesia cel așteptat? Cu siguranță că nu! Toți suntem de acord în a spune: cât ar fi de frumoasă o lume în care domnește pacea peste tot, în care toți se iubesc și sunt de acord, în care nimeni nu face nici un rău… Dar nu ne putem aștepta ca lumea să fie transformată imediat ca printr-o atingere cu o baghetă magică. Și nici nu putem arunca toată responsabilitatea pe realitățile politice: legi și instituții mai drepte trebuiesc desigur, dar nu sunt suficiente. Transformarea cea mai profundă a lumii trece prin transformarea noastră înșine, și mai exact este vorba despre acea “convertire” la care ne invită Ioan Botezătorul.

Spun “ne” invită, pentru că discursul său nu era valid numai pentru poporul din timpul său. Și astăzi ca și atunci este vorba despre “pregătirea căii Domnului” în lume, începând fiecare de la el însuși: recunoscând înainte de toate răul care există în noi (= “mărturisirea păcatelor proprii”) și angajându-ne fiecare personal (la persoana a I-a) pentru “a actualiza în fiecare raport uman dreptatea, blândețea și pacea” pe care venirea lui Cristos “le-a făcut să încolțească pe pământ” (cf. colecta alternativă anul A).

Atunci era gata să sosească momentul istoric decisiv în care Dumnezeu își va fi arătat care este calea sa spre transformarea lumii: calea parcursă și învățată de Isus din Nazaret, calea trasată conform principiului-călăuză al carității, cale care trece prin cruce și-și ajunge apogeul în înviere. Atunci, mulți nu au voit nici să înțeleagă și nici să accepte aceasta… Acum, noi suntem pe punctul de a celebra al “n”-lea Crăciun în amintirea venirii lui Cristos pe pământ; și pentru noi, care ne numim creștini, este vorba de a ne examina până în ce punct am acceptat și primit într-adevăr în viața noastră pe Isus Cristos și mesajul său, sau în ce măsură suntem dispuși să-l primim, pentru ca într-adevăr celebrarea Crăciunului să nu fie pentru noi “falsă” sau lipsită de semnificație…

 

* * *

 

Convertiți-vă: împărăția cerurilor este aproape

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Iată, suntem în a doua duminică din Advent, în așteptarea celui care trebuie să vină.

Continuitatea pregătirii noastre în așteptare, veghere, adică în rugăciune, ne este oferită de prima lectură (Is 11,1-10). Cristos vine și trebuie să-l primim cum se cuvine, pentru a trăi din plin timpul său aducător de mântuire, pe care profetul Isaia îl descrie în imagini atât de familiare luate din mediul înconjurător, “fiindcă știm că toată făptura suspină și este ca în chinurile nașterii”, “așteptând cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19.22). Dacă animalele, care de obicei se vânează unele pe altele, vor trăi timpul mesianic în pace și bună înțelegere, cu atât mai mult omul, care este coroana creației, “cea mai frumoasă dintre minuni”, după cum spunea Sofocle – scriitorul grec din antichitate în Antigona: “Minuni pe lume multe îs, minuni mai mari ca omul nu-s” și “gloria lui Dumnezeu”, după afirmația sfântului Irineu. Timpul lui Mesia va fi un timp de pace în care tot pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu și nu va fi nici o nenorocire, deoarece Cristos va fi “un steag pentru popoare”, steag arborat pe catargul cel mai înalt al corăbiei sale care este Biserica. Azi, noi suntem martori că Biserica se afirmă în spirit mesianic, este “Lumina neamurilor” (cf. Conciliu Vatican II), este “steag pentru popoare”, trăind din plin ea însăși darurile Duhului Sfânt: înțelepciunea, printr-o cunoaștere a scopului propriu, acela de a-l face pe Cristos tot mai cunoscut în lume spre mântuirea tuturor popoarelor; înțelegerea deplină față de cerințele celor credincioși și chiar necredincioși, oferind tuturor într-un cadru ecumenic toată disponibilitatea sa în slujire; sfătuind și îndemnând lumea spre pace de la cel mai înalt amvon al Națiunilor Unite; întărește pe cei slabi trupește și sufletește printr-o caritate materială și spirituală pornită din acel izvor primar care făcea din cei dintâi creștini “o singură inimă și un singur suflet”; promovează științele sacre și chiar pe cele profane, ca fiecare om să poată trăi demn pe acest pământ, fără a uita că este un antropos, adică o ființă menită să privească spre cer; Misterul credinței – Misterul pascal – constituie motivul evlaviei și confirmarea că Biserica trăiește în frica lui Dumnezeu, adeverind că Isus prin Biserică “îmblânzește sălbătăcia acestei lumi”, după afirmația sfântului Efrem Sirul, auzită și în duminica trecută.

Întâlnirea personală cu cel așteptat de veacuri, Mesia, o realizăm prin intermediul Bisericii: “Acolo unde vor fi doi sau trei adunați în numele meu, voi fi și eu în mijlocul lor”, spune Isus. Deci, cu atât mai mult se realizează prezența lui Cristos, cu cât numărul celor care se adună în numele lui este mai mare și astfel întâlnirea personală devine mai sigură, deoarece fiecare tu omenesc este imaginea lui tu dumnezeiesc (cf. Messale dell’Assemblea Cristiana, Festivo, p. 13). Chiar dacă deseori acest tu dumnezeiesc rămâne ascuns sub vălul unui tu omenesc, atunci este timpul a se face rugăciunea unui bun creștin chinez: “Doamne, lumea este rea. Tu fă-o mai bună, începând cu mine!” și astfel oamenii îl vor descoperi pe acel tu dumnezeiesc în mine, în unul fiecare dintre noi…

Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus, desfășura o intensă activitate penitențială pe malurile Iordanului: striga, îndemna la pocăință, dojenea pe cei cu inima vicleană, boteza pe cei ce-și recunoșteau vinovăția… Dar, cu mult înainte de a predica altora convertirea, printr-o pocăință aspră realiza în sine întâlnirea cu Mesia, care va veni apoi la el și-i va cere botezul pe bază de dreptate.

Duminica de azi, a II-a din Advent, spre deosebire de prima, care făcea apel la conștientizarea noastră față de problema sărăciei spirituale și față de trebuința unui Mântuitor, ne cheamă să fim Bisericălumină printre popoare – să fim o “Biserică sfântă, cum spune sfântul Ioan Damascenul, în comuniune cu adunarea sfinților născuți în antichitate, patriarhi, profeți, apostoli, evangheliști, martiri, cărora li se adaugă în perfectă unitate toate popoarele”, ca “într-un suflet și într-un glas să-i aducem slavă lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos!” (Lectura a II-a).

Pe cât de frumoasă este urarea: O mie de ani pace!, pe atât de urgentă este datoria noastră de a o realiza prin Biserică în preajma celui de-al treilea mileniu… Numai printr-o reală convertire evanghelică vom putea lăsa ca moștenire generațiilor următoare “pacea lui Cristos“, fiindcă vom putea spune cu André Frossard: “Dumnezeu există și eu l-am întâlnit”, l-am întâlnit în Euharistie, l-am întâlnit în biserică, l-am întâlnit prin Biserică în fiecare tu omenesc, fiindcă ne-o spune un alt mare scriitor, George Bernanos: “Fiecare ființă umană, pe care o întâlnim chiar numai pentru o singură clipă în viață, este un mesaj care ne vine din partea Cerului și pe care îl putem descifra cu puțină iubire”.

 

* * *

 

Convertiți-vă căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro

În timpul Adventului ne pregătim să celebrăm prima venire a Fiului lui Dumnezeu prin sărbătorirea Nașterii sale dar suntem invitați și să reînnoim vigilența credinței în așteptarea ultimei sale veniri. Liturgia Cuvântului de astăzi ne încurajează în această dublă orientare a vieții noastre de credință prezentându-ne două figuri profetice binecunoscute.

Mai întâi este vorba despre profetul Isaia care, cu mai mult de 700 de ani înaintea lui Cristos, anunță prin imagini deosebite pe Mesia drept Cel asupra căruia “se va odihni Duhul Domnului” (I lectură) cu plinătatea darurilor sale (înțelepciunea, înțelegerea, puterea…). Acest Mesia prin stăpânirea lui înțeleaptă și eficace va reconcilia între ele clasele care se află în conflict (lupul, mielul etc.) și va înfăptui o transformare în interiorul oamenilor. Rodul prezenței și acțiunii sale va fi întoarcerea în “paradisul” terestru precum și pacea universală definitivă. Pare o imagine luată din basme? Dimpotrivă, este tocmai ceea ce Isus va înfăptui în ziua ultimei sale veniri. Dar dacă deja de pe acum îl primim, această nouă realitate va începe treptat să se înfăptuiască în inima noastră.

Celălalt profet care își pune amprenta asupra Adventului este însuși cel care a fost numit Înaintemergătorul lui Mesia, adică Ioan Botezătorul. Ne relatează evanghelistul Matei că “în acel timp, Ioan Botezătorul a venit ca să predice în pustiul Iudeii”. În deșert poporul israelit experimentase prezența ocrotitoare a lui Dumnezeu care l-a însoțit pe drumul către patria făgăduită. În pustiu poporul învățase să îl întâlnească pe Domnul și să dialogheze cu El. Și noi avem nevoie de astfel de momente de “pustiu”, adică de spații și clipe de tăcere și meditație pentru a aprofunda misterul Crăciunului, pentru a gusta prezența iubitoare a lui Dumnezeu și pentru a ne deschide la un dialog sincer cu El. Chiar și îmbrăcămintea lui Ioan este un apel la sobrietate, la întoarcerea către esențial. Ioan administra un botez ce reprezenta un rit de purificare, un semn al schimbării și al reînnoirii interioare, adică al convertirii pentru a obține astfel iertarea păcatelor.

Stilul de viață al lui Ioan, gesturile pe care le săvârșește și mai ales cuvintele sale sunt un apel puternic la a dispune inimile pentru întâlnirea cu Cristos: “Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui”. Domnul nu trebuie să găsească obstacole sau bariere ridicate în calea venirii sale, iar botezul lui Ioan vrea să conducă tocmai la această eliberare a căii pe care va veni Mesia.

Însă Botezătorul nu ne invită în primul rând să devenim asceți asemenea lui, să adoptăm același stil de viață ca al său. A pregăti calea Domnului înseamnă un alt lucru, iar acesta este exprimat foarte clar prin îndemnul: “Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat Împărăția cerurilor… Faceți deci roade vrednice de pocăința voastră și nu spuneți în voi înșivă: avem pe Abraham de părinte; căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii lui Abraham chiar și din pietrele acestea. Securea e pusă deja la rădăcina copacilor: deci tot copacul care nu aduce rod bun va fi tăiat…”. Așadar Ioan consideră că două lucruri sunt cele mai urgente: convertirea noastră, și a nu ne considera în regulă, bazându-ne pe o siguranță falsă, aceea de a aparține cu numele unei anumite categorii privilegiate.

În primul rând: “Convertiți-vă…faceți roade vrednice de pocăința voastră”. A ne converti înseamnă a ne schimba mentalitatea, a schimba modul de a gândi și de a trăi. În limbajul profeților înseamnă a ne întoarce de pe căile greșite și a merge pe calea cea dreaptă, pe calea care conduce spre Domnul. Este o îndreptare a întregii noastre ființe spre lumea lui Dumnezeu, spre iubirea Sa. Iar la această mișcare de întoarcere spre Domnul suntem provocați de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie și, la începutul Rugăciunii Euharistice, suntem invitați de celebrant: “Sus inimile!” Atunci când noi răspundem “le avem la Domnul” îi prezentăm Lui voința noastră de a ne converti.

Dar această îndreptare a existenței spre Dumenezeu trebuie să se verifice prin “roade vrednice de pocăință”, adică prin fapte. Iar convertirea reală, cea care aduce roade, se realizează punându-l pe Dumnezeu în locul ocupat de obicei de eu-l nostru. Înseamnă faptul că Domnul devine norma gândurilor și acțiunilor noastre, adică a face ca viața de fiecare zi să nu fie separată în mod artificial de viața de credință. Convertirea trebuie să fie radicală, fără jumătăți de măsură, întrucât nu este o schimbare parțială sau numai exterioară: presupune trecerea de la logica egoismului la aceea a iubirii, de la grija exagerată de sine la oferirea de sine. Iar acest întreg proces al convertirii presupune perceperea harului, a iubirii lui Dumnezeu care ne însoțește în fiecare moment. Este ca o întoarcere acasă (ne aducem aminte de parabola fiului risipitor și întoarcerea sa acasă), o regăsire a identității noastre și astfel, o recuperare a profundei noastre umanități. Convertirea va însemna pentru mulți dintre noi hotărârea de a nu da curs ispitei, atât de prezentă în omul modern, de a-l lăsa deoparte pe Dumnezeu, pentru că e considerat prea exigent și incomod, până la a-L elimina pur și simplu pentru că este considerat un element inutil al propriei vieți.

În al doilea rând ultimul dintre profeți ne adresează îndemnul de a nu trăi cu iluzia unor false siguranțe. Adresându-se fariseilor și saduceilor, Ioan Botezătorul dorește să îi convingă că apartenența la poporul lui Abraham nu este un motiv suficient pentru a se considera scutiți de judecata iminentă. Nu etnia contează, sau simpla apartenență instituțională, ci credința. Mântuirea nu este un fapt care vine de la sine pentru nimeni. Și cel drept trebuie să se convertească și să iasă din propriul individualism. Suntem așadar puși în gardă asupra pericolului de a ne considera creștini numai datorită unor anumite tradiții moștenite de la familie sau din cultura în care trăim, și nu datorită unei alegeri personale și conștiente a vieții cu Dumnezeu. De câte ori oare nu reducem creștinismul la tradițiile și practicile exterioare, fără a ne angaja în practicarea poruncilor lui Dumnezeu, mai ales cea a iubirii aproapelui?

Primele două lecturi ne pot ajuta să înțelegem cât de concretă trebuie să fie convertirea noastră, oferindu-ne două indicații concrete asupra pregătirii venirii Domnului. Profetul Isaia în prima lectură prevestindu-l pe Mesia ne oferă și un model de urmat: “nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate și va hotărî cu nepărtinire asupra sărmanilor din țară”. Iar Sf. Paul este mult mai lapidar: “primiți-vă unii pe alții precum și Cristos v-a primit pe voi”. Ne putem opri asupra îndemnului Sf. Paul adresat romanilor dar și nouă tuturor. În comunitatea din Roma nu exista concordie, unitatea avea de suferit. Două grupuri erau pe poziții diferite și se judecau unii pe alții. Apostolul le aduce aminte de evenimentul care stă la temelia comunității lor și oricărei comunități: Cristos i-a primit mai întâi, și pe unii si pe alții, atunci când i-a împăcat cu Dumnezeu și i-a introdus în familia unde toți sunt fii ai aceluiași Tată iar El, Isus, este Domnul, Învățătorul, fratele mai mare.

Iată o convertire concretă: a-l primi pe aproapele, pentru a vorbi cu el unicul limbaj al dragostei lui Cristos. Unitatea, comuniunea este semnul realizării erei mesianice prevestită de Isaia. Caracterele noastre sunt foarte diferite: unul este leu, altul viperă, altul e miel, ș.a.m.d., dar cu toții suntem chemați să trăim nu după instincte, nu după interesele de moment, dar suntem chemați să trăim în pacea ce derivă din exercitarea milostivirii și a primirii celuilalt după modelul lui Cristos. Iar acest eveniment al primirii noastre de către Cristos devine actual de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie. Cristos ne primește pe toți la masa sa sfântă, ne purifică prin puterea pătimirii sale și ne dăruiește viața dumnezeiască. Cum să nu plecăm de la Sf. Liturghie cu inimile reînnoite de legătura fraternă realizată de Cristos și să nu ne facem spațiu în inimă pentru ceilalți?

 

* * *

 

Duminica a II-a din Advent

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Întreaga perioadă a Adventului este o pregătire spirituală pentru a trăi marele mister care a însemnat o cotitură în istoria mântuirii noastre: nașterea unui copil care este însuși Fiul lui Dumnezeu, nașterea Mântuitorului. Lecturile duminicii de astăzi ne fac să întrevedem împărăția ideală pe care Cristos a venit să o instaureze pe pământ între oameni, dar în același timp suntem avertizați că nu va intra oricine în ea. Pentru a trece pragul acestei împărății trebuie să colaborăm cu planul de mântuire al lui Dumnezeu, iar pentru aceasta e nevoie de o reformă radicală a întregii noastre ființe, a întregului nostru mod de a trăi și de a gândi.

Împărăția descrisă în lectura întâi va fi sub influența Duhului puternic și mântuitor al lui Dumnezeu care va da în sfârșit poporului ales pacea, care este în mod fundamental întâlnirea și familiaritatea cu Dumnezeu însuși. Tema acestei duminici am putea-o formula și astfel: Omul în așteptarea mântuirii, însă nu este vorba doar de o simplă așteptare, nu este suficient să ne numim fiii lui Abraham, adică ai lui Dumnezeu, ca să fim mântuiți; nu există mântuire fără convertire și nici convertire fără împăcarea cu Dumnezeu, prin împăcarea cu frații noștri. În acest traseu al omului, al creștinului dornic de convertire, devin de neînlocuit operele dreptății și ale carității în care crește speranța.

Sfânta Biserică ne îndeamnă să privim cu atenție evenimentele, să citim semnele timpului în care trăim astăzi, iar catastrofele, înjosirile și tulburările care se întâmplă în lume ca o urmare a evenimentelor sau a răutății oamenilor, nu trebuie privite ca fiind mânia lui Dumnezeu, ci mai degrabă o condiție de viață în care creștinul, zi de zi, este chemat să arate măsura credinței proprii. A fugi de mânie ca să te salvezi de tine însuți izolându-te de ceilalți nu este în spiritul carității. La fel, a-ți închipui că poți învinge răul și ura din lume luptând pur și simplu la nivel filantropic și umanitar, împotriva nenorocirilor, nu rezolvă problema pe deplin. Creștinul nu trebuie să fie lipsit de viziunea escatologică, altfel riscă să nu poată nici măcar evalua realitățile mărunte și crude ale acestei vieți.

În fragmentul evanghelic sfântul Matei ni-l prezintă pe Ioan Botezătorul, care predică apropierea Împărăției cerurilor, adică despre revelație și răscumpărare. Ioan dă botezul pocăinței celor care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, el mărturisește adevărul vestirii sale cu austeritatea și sfințenia propriei vieți: “Convertiți-vă și credeți în Evanghelie, căci Împărăția cerurilor este aproape!” El este prevestit deja de profeția lui Isaia: “Glasul celui care strigă în pustiu: pregătiți calea Domnului, îndreptați cărările lui”. Ioan Botezătorul este ultimul dintre profeții Vechiului Testament, legătura cu Noua Alianță, cu timpurile mântuirii. Misiunea sa este de o importanță fundamentală deoarece pregătește imediat calea lui Cristos, este ultima vestire. Cuvântul său este simplu și tăios, dar sincer și eficace. După douăzeci de secole Biserica ne face să simțim din nou îndemnul său. Ioan trebuie să fie și pentru noi calea spre Cristos, iar cuvintele sale și austeritatea, sunt indicații sigure pentru fiecare, ca să-l întâlnească cu adevărat pe Cristos. Ioan Botezătorul e călăuză sigură spre Cristos, după cum se exprimă și scriitorul german Otto Hophan: “Venerarea Botezătorului este astăzi în comparație cu evul mediu mult în declin și totuși, el este unul dintre cei mai mari sfinți canonizați de însuși Domnul nostru: «Nu s-a născut din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul», dar el este un profet neplăcut și un predicator înțepător; el s-a opus cu tenacitate fie lenei, fie formalismului, a temperat în evrei prezumția lor că ar fi descendenți din Abraham. Cât de necesar ar fi Ioan și în timpurile noastre, în creștinătate, acolo unde se găsește multă moleșeală, multă anchilozare, într-o pietate legalistă!”

Cum trebuie să fie așadar această convertire pentru a fi adevărată? A crede și a te converti sunt hotărâri mereu noi, înfruntate neîntrerupt, fără disperare. Nu ne convertim singuri, dar nici Dumnezeu nu ne mântuiește singur; în orice schimbare a mentalității, după inspirația Duhului, trebuie să urmeze acțiunea omului, angajarea sa de a se schimba în dreptate și disponibilitate față de Duhul care creează neîncetat omul nou.

Convertirea cere renunțarea la ipocrizie, la orgoliu, cere umilirea mândriei, a vanității, a poftei. Convertirea înseamnă a crede în Cristos, a primi mesajul său de mântuire cu simplitatea copilului, convertirea înseamnă a te întoarce la Dumnezeu, recunoscând propriul păcat ca o deviere de la dreptatea sa, ca o rebeliune față de iubirea sa. Convertirea înseamnă a primi invitația și chemarea lui Dumnezeu la o comuniune intimă cu el, înseamnă a te distanța, a te desprinde de propria-ți siguranță autosuficientă, de descurajare, de ambiguitate.

În această luptă a noastră trebuie să cerem mereu ajutorul și harul lui Dumnezeu așa cum ne îndeamnă și constituția pastorală Gaudium et Spes la numărul 36: “Întreaga istorie a oamenilor este străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterii întunericului; aceasta a început de la origini și va dura după cum spune Domnul până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu”.

Ideea convertirii și a imitării lui Cristos o desprindem și din fragmentul scrisorii sfântului Paul către romani. Paul îi îndeamnă pe aceștia cu insistență, să fie primitori și ospitalieri unii față de alții, după exemplul lui Cristos care poartă mântuirea la toți oamenii, fără a face diferență de rasă sau de cultură, fie iudei, fie păgâni. Și noi, după exemplul său, trebuie să încercăm să realizăm în sânul comunității noastre unitatea fundamentală a credinței și a dragostei, oricare ar fi stilul nostru de viață sau diversitatea opiniilor.

Se povestește că doi frați munceau împreună la fermă, rămasă moștenire de la părinți. Unul nu era însurat, iar celălalt era căsătorit și avea copii. Împărțeau ce cultivau în mod egal așa cum au făcut mereu. Dar într-o zi cel singur și-a spus: “Nu este drept să împărțim produsul, în afară de aceasta sunt singur și nevoile mele sunt mici, dar sărmanul meu frate are nevastă și copilași”. Așa că în toiul nopții a luat un sac de grâne din hambarul său, s-a furișat cu el peste spațiul dintre cel două case și l-a răsturnat în hambarul fratelui. Între timp, fără știrea sa, fratele său a avut același gând și a spus: “Nu-i drept să împărțim produsul în mod egal, în plus am nevastă și copii care să aibă grijă de mine peste ani, dar fratele meu nu are pe nimeni”. Așa că și el a început să care în toiul nopții, pe furiș, în hambarul fratelui său. Dar ambii frați au fost surprinși, și puteau să constate peste ani că rezervele lor nu se micșorau deloc. Într-o noapte s-a nimerit ca amândoi să iasă din casă în același moment. În întuneric s-au ciocnit unul de altul cu sacii în spinare. Amândoi au fost uimiți, dar apoi s-au luminat cu privire la cele întâmplate, au lăsat sacii jos și s-au îmbrățișat. Deodată întunericul s-a luminat și o voce a vorbit din cer: “Acesta este în sfârșit locul unde voi construi casa mea. Pentru că acolo unde frații se întâlnesc în dragoste, acolo va sălășlui și prezența mea”.

Aceasta este o întâmplare din care putem înțelege că numai prin dăruire și o viață sfântă vom putea fi ferment mântuitor în lume, imagini vii ale lui Dumnezeu și nu semn de dezbinare. Într-adevăr, Cristos, prin intermediul celor care cred, vrea să creeze o singură familie umano-divină, în care să poată realiza koinonia întru el. De aceea și noi astăzi și în întreaga perioadă a Adventului să ne rugăm astfel: “Fiu al lui Dumnezeu, Isuse, Salvatorul și Mântuitorul nostru, tu ne-ai iubit mai mult decât pe tine însuți. Noi adesea profanăm dragostea adevărată în patimi și păcate; noi nu știm să iubim, nu știm să ne iubim, nu știm să te iubim cu acea iubire plină de dăruire, cu acea iubire care ne mântuiește. Isuse, întoarce inima noastră, deschide-o pentru adevărata dragoste față de tine, capabilă să învingă păcatul”.

Lucian Simon

 

* * *

 

Ce-i de făcut în timpul așteptării

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu este numai problema de aspect și de dietă

Un tip puțin cam extravagant acest Ioan Botezătorul, însărcinat să ne avertizeze că Împărăția este aproape. Are un look de-a dreptul excentric: un fel de haină făcută din păr de cămilă, strânsă la șolduri – care trebuie să fi fost foarte slabe – cu o curea aspră de piele. Este și mai bizară dieta sa: lăcuste și miere sălbatică. Se pare că lăcustele la grătar sau prăjite ar fi fost hrana preferată și a esenienilor.

Oricum acele insecte erau preparate în multe feluri: cu apă și sare (mai mult sau mai puțin ca răcușorii noștri), sau uscate la soare și înmuiate în miere sau în oțet, sau și măcinate și amestecate cu făină de grâu pentru a obține cornulețe crocante (trebuie să amintim că, după ce a scotocit în bucătăria mănăstirilor, cineva, preocupat de salvarea trupului fraților săi, a sfârșit prin a propune rețete oportune și “delicatețele” culinare ale oamenilor din deșert…).

Fără îndoială Botezătorul trebuia să fie considerat de persoanele cu bun simț ca un nebun. Desigur era un personaj zbârlit, sălbatic, necioplit, ne îmblânzit, de care te apropiai cu precauțiile cuvenite. Și apare de aceea strident contrastul cu Personajul principal, Isus, care se prezintă incognito, adoptă un stil discret, se amestecă cu lumea obișnuită. Nu are nimic și nu face nimic pentru a atrage atenția asupra sa. Trece neobservat. Nimeni nu-l observă, pentru că nu îmbracă nici o haină solemnă a divinității, nici zdrențele oamenilor care făceau pocăință.

…Dar acea mulțime îl descoperă, îi semnalează prezența. Și trebuie să ne întrebăm în mod spontan dacă și astăzi, mai curând bunele maniere și oficialitatea și prudența și mijlocirile complexe de orice fel și raționamentele docte, nu ar fi în schimb particularitatea, nebunia, simplitatea, libertatea, nonconformismul autentic, caracterul direct și sinceritatea aspră a creștinului modurile cele mai adaptate pentru a manifesta sau cel puțin a face bănuită prezența Domnului.

Ioan are perii de cămilă la îmbrăcăminte, nu pe limbă. Când se află în fața fruntașilor religioși mai importanți, nu ezită să-i apostrofeze fără teamă (“pui de vipere!”), să-i amenințe (“cine v-a sugerat ca să fugiți de mânia care vine?”), să-i invite ca să schimbe conduita (“faceți roade vrednice de convertire”), avertizându-i s-o rupă cu fățărnicia și snobismul celor privilegiați (“…și să nu credeți că puteți spune despre voi: îl avem pe Avram ca tată. Vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii ai lui Avram din aceste pietre”). A fost desigur cineva care a protestat deoarece Botezătorul critica zdrobitor (în realitate lovea structurile, smulgea măștile, denunța ipocrizia), ataca autoritatea, lovea și făcea să sufere farizeii și saduceii (în realitate, dacă adevărul produce suferință, vina nu este a celui care spune, ci a celui…care nu-l poate suferi…).

Ioan, când este cazul, folosește invectiva usturătoare. Nu se pare că a mai avut nevoie să întrerupă, să clarifice, să corecteze. Dar el realizează, cel puțin în privința limbajului, figura “slujitorului” schițată de profetul Isaia: “Cuvântul său va fi ca o vargă care va lovi pe cel nelegiuit”. Într-o zi Botezătorul va părăsi deșertul și mâncărurile sale minunate pe bază de lăcuste prăjite înmuiate în miere, pentru a intra în palatul lui Irod (probabil fără ca să fie pregătite ceremonii rezervate celor mari ai zilei). Dar va ieși din el cu capul tăiat. Încă odată a avut curajul de a spune adevărul celor care nu le plăcea prea mult. Și nu a ținut cont de avertismentele curtenilor și a curtezanelor care probabil i-au recomandat să nu-l facă pe rege să sufere…

… Atunci, să încercăm să adoptăm persoana incomodă și un pic îndepărtată a Botezătorului ca ghid spre Nașterea Domnului, și chiar mai departe.

Un drum pentru Dumnezeu

Ioan ne invită să construim un drum. La citarea textului din Isaia, însă, trebuie să fie o eroare de la o punctuație greșită (sau poate Matei a fost cel care s-a împiedicat de vreo virgulă sau alt semn de punctuație). Oricum sensul este acesta: calea care trebuie trasată trece prin deșert. Spre Babilon trebuia să fie un drum principal (îl deducem din anumite cântece și din săpăturile arheologice). Ceva asemănător cu Via Apia sau cu Champs Elysees. Evreii deportați vor fi asistat, cu o oarecare admirație dar și cu un gust de amărăciune și umilire, la defilările triumfale, la manifestările grandioase pentru a celebra faptele uimitoare și victoriile repurtate de suveran.

Acum Isaia pretinde ca și pentru Domnul să se pregătească o “cale”. Nimic comun cu bulevardele din orașele cele mai faimoase, cu promenada Englezilor, via Veneto, via Roma, să spunem și via Nassa. Calea Domnului trece prin deșert. Calea dedicată lui Dumnezeu este o pistă care străbate un peisaj aspru și arid. Și totuși aceasta este calea eliberării. Dumnezeu sosește prin calea puțin triumfală a slăbiciunii, a micimii, a sărăciei, a modestiei, a lipsei de strălucire. Puterea și gloria lui Dumnezeu nu se manifestă în alaiuri impunătoare și solemne (acestea nu folosesc decât să întunece, să banalizeze, chiar să ridiculizeze maiestatea divină).

Gloria lui Dumnezeu este fericirea poporului său. Triumful său este eliberarea. Onoarea lui Dumnezeu este asigurată când un asuprit înalță capul, când pe orizontul săracului răsare o rază de speranță. Manifestarea lui Dumnezeu vine de-a lungul drumului obositor al vieții de fiecare zi. Și pentru noi este vorba de a parcurge, de-a lungul Adventului, o cale cu mai puține lumini și decorații artificiale și ușurătate, dar punctată cu ceva serios, angajator, pe linia libertății, a simplității și a esențialității, și posibil într-o dimensiune de discreție.

În sfârșit, trebuie eliminate zorzoanele și însușit un stil de seriozitate. Toți avem nevoie să părăsim Babilonul. Și calea noastră prin deșert, aceea care ne conduce la întâlnirea cu Dumnezeu care vine, se poate numi “convertire” (“Convertiți-vă, pentru că împărăția cerurilor este aproape”). Unicul mod cu adevărat nou pentru a celebra Crăciunul este cel de a-l sărbători convertiți.

În acest timp…

Viziunea lui Isaia (prima lectură) poate părea o pură utopie, dar nu este chiar așa. A asigura ceva mai mult dreptatea în privința celor săraci, a se preocupa cu adevărat de cei asupriți, a vorbi cu sinceritate fără a ține cont de interesele noastre imediate și de sensibilitatea celui puternic, a nu deveni complici cu cei vicleni care domină scena și a nu se lăsa momiți de ei, reprezintă o datorie realizabilă deja astăzi. A nu judeca “după aparențe” și de a nu lua hotărâri “din auzite” sau în mod conștient, constituie o datorie elementară care trebuie pusă în practică în actualitatea zilnică.

S-ar putea încerca în acest timp să nu lipim etichete în mod abuziv pe pielea persoanelor nu prea plăcute. Să nu condamnăm un film, o carte, un document, înainte de a fi avut cinstea elementară de a le cerceta direct (și cel puțin să fi încercat de a le înțelege). Desigur, ziua în care “lupul va locui cu mielul” și pantera va trăi în pace cu iedul, și copilul va putea să se joace fără pericole cu vipera, este încă departe.

În acest timp, însă, s-ar putea începe realizarea unei comuniuni senine între frații de credință, fără a reproșa vinovății închipuite sau infidelități, fără a revendica cu îngâmfare drepturi de primi născuți (Dumnezeu poate să facă să răsară creștini și din pietre). S-ar putea, în acest timp, să încercăm să stăm împreună abținându-ne de a ne devora unii pe alții cu acuze, vorbiri de rău, dezonoare, palavre. S-ar putea, în acest timp, să ne privim în față fără bănuieli și suspiciuni.

Chiar și Paul (a doua lectură) propune ceva care, în acest timp, se poate face. De exemplu, “să ne primim bine” unii pe alții așa cum Cristos ne-a primit pe noi. Fără a ține cont de gusturi, de simpatii sau antipatii, sau prejudecăți, și fără a obliga pe nimeni să tămâieze pe proprii lideri carismatici, pe proprii maeștri, pe propriile “stele” idolatrizate dincolo de bunul simț și pudoare. Este vorba de “a avea aceleași sentimente”, în ciuda diferențelor legitime și a conflictelor inevitabile. Este vorba de a realiza o unitate bogată în diversitate!

În așteptarea includerii noastre în acea armonie universală și totală, care va fi Împărăția definitivă, se poate și trebuie, în acest timp, să respingem geloziile, meschinăriile, rivalitățile, discriminările neghioabe și disputele și mai neghioabe. Și “când o bună primire devine dificilă, nu la această dificultate trebuie să privim, ci la Isus” (A. Seve). Speranța într-un viitor diferit, luminos, este trăită făcând, în acest timp, lucruri care se pot și trebuie făcute imediat. Și acesta este un mod de a aștepta Crăciunul: să ne apucăm, în acest timp, de lucru.

 

* * *

 

Lupul și mielul trăiesc în pace

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Iată una dintre cele mai cunoscute fabule ale lui Esop: un lup se întâlnește cu un miel care s-a rătăcit de turmă. Lupul se decide să nu sară imediat asupra mielului, ci să îi dea întâi acestuia un motiv pentru care el, lupul, trebuie să îl mănânce. Așa că îl acuză pe miel că l-a insultat în urmă cu un an, dar mielul îi spune că pe atunci nici măcar nu se născuse; îl acuză că paște de pe pășunea lui, dar mielul îi spune că el încă nu a gustat iarba; îl acuză că bea din izvorul lui, dar mielul îi spune că nu a băut niciodată apă, căci laptele mamei lui îi este și hrană și băutură. Cu toate acestea, lupul tot îl prinde și îl mănâncă.

Esop nu este singurul care a prezentat relațiile umane prin intermediul lupilor și al mieilor. Filozoful Thomas Hobbes a spus despre condiția umană că “omul este lup pentru om”. Un proverb african spune că “Un pește crește mare mâncând un alt pește”. Observând comunitatea umană și relațiile umane, avem impresia că există două feluri de oameni, opresorii și oprimații. Linia care împarte cele două grupuri trece prin sex, etnie și rasă, clasă socială și apartenență religioasă. Invariabil un grup apare a fi lupul și celălalt mielul. Isaia în prima lectură de astăzi este conștient de această stare a lucrurilor între oameni. El vorbește despre comunitatea umană în termeni de lupi și miei, leoparzi și căprioare, lei și viței, urși și vaci. El vede că lupul mănâncă mielul, leopardul puiul de căprioară, leul mănâncă vițelul și ursul vaca. Isaia nu este însă interesat pur și simplu de felul în care sunt lucrurile sau au fost dintotdeauna, ci de felul în care pot fi. Isaia este un om cu viziune. Și aici relatează viziunea lui cu privire la Ziua Domnului, ziua care va urma să vină în care Dumnezeu își va manifesta slava înaintea întregii omeniri.

“Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște” (Isaia 11,6). “Imposibil”, vor spune unii oameni citind acestea. “Visează. Lupul nu poate trăi niciodată în pace cu mielul pentru că este în natura lupului să mănânce mielul”. Dar tocmai aici este cheia. Așa cum este imposibil, din punct de vedere natural, ca lupul să trăiască în pace cu mielul, este imposibil și pentru noi să trăim o viață de coexistență armonioasă în noua ordine a lumii pe care au văzut-o Isaia și toți profeții. Este nevoie de o transformare radicală a naturii noastre umane. Avem nevoie de o inimă complet nouă. Această transformare radicală a naturii umane este posibilă doar prin harul lui Dumnezeu.

Harul transformă natura. Harul lui Dumnezeu transformă natura umană atât de radical încât trebuie să experimentăm acest lucru pentru ca să îl credem. Harul acționând în natură realizează mult mai mult decât ne-am putea vreodată imagina, după cum continuă Isaia cu descrierea: “Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie” (11,7). Leul și ursul mâncători de carne acum mănâncă iarbă ca și vaca. Și-au pierdut foamea de carne, setea de sânge. Transformat de har, doar atunci lupul poate trăi în pace cu mielul. Doar atunci animalele feroce pot învăța să își accepte semenii lor mai slabi ca egali care au același drept la viață și la bunăstare. Și doar atunci animalele mai slabe pot învăța să aibă încredere în cele feroce și să ierte toată violența din cauza căreia au suferit în trecut.

Să remarcăm că Isaia nu vorbește aici despre “a-i tolera” sau “a-i suporta” pe ceilalți. Pacea acestei noi ordini a lumii nu este o simplă absență a războiului sau a conflictelor. Nu. Este o pace armonioasă bazată pe dreptate și pe recunoașterea reciprocă a faptului că toți au dreptul nu doar la viață ci de asemenea la o viață bună. Doar atunci când leul și lupul renunță la “privilegiile lor naturale” și încep să mănânce iarbă ca și vaca putem spune cu adevărat că “toate animalele sunt egale”. Atâta timp cât unele animale susțin că sunt “mai egale” decât altele nu poate exista dreptate sau pace.

În viața noastră personală sau de serviciu acționăm conștient sau inconștient după principiul că pentru ca noi să câștigăm altcineva trebuie să piardă? Viziunea noii ordini a lumii la care ne invită astăzi profeții se bazează pe principiul că putem cu toții să fim învingători. Povestea lupului și a mielului spusă de Esop și Hobbes nu este întreagă. Povestea întreagă a lupului și a mielului, după cum ne spune astăzi Isaia, se va sfârși cu “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ne rugăm pentru venirea acestei noi ordini a lumii, împărăția lui Dumnezeu.