Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIX-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 17,12-19
Apostolul: Coloseni 3,4-11

Luca 17,12-19

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
Diverşi alţi autori
pr. Visarion Iugulescu
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un băieţel care nu a scos nici un cuvânt în cei şase ani ai săi, a izbucnit la o masă: “Mamă, se arde pâinea!” Uimită, mama a sărit bucuroasă să îl îmbrăţişeze şi i-a spus: “Fiule, de ce până acum nu ai vorbit?” Copilul a răspuns: “Ei bine, până acum totul a fost OK.” Aceasta este tendinţa noastră, a tuturor, de a vorbi când e ceva de criticat, de a cere ajutorul lui Dumnezeu când ceva merge rău, şi de a tăcea când totul este în regulă. Aşa ceva vedem şi în cazul miracolului vindecării celor zece leproşi, după ne-o povesteşte Evanghelia Sf. Luca.

 

Zece leproşi.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Lepra era una dintre cele mai mizerabile şi fără de speranţă boli din acele vremuri. Era o moarte zilnică. Fiecare parte din tine moare. Astăzi poate îţi moare un deget, apoi un picior sau o mână sau o ureche. Fiind boală contagioasă, leproşii erau izolaţi de societate. În timp ce călătoreau trebuiau să strige “Necurat, necurat”, pentru a-i ţine pe cei sănătoşi departe de ei. De aceea cei zece leproşi “stăteau departe” când l-au strigat pe Isus. Nu li se permitea să vină aproape. Un alt semn specific leproşilor era vocea lor care devenea un fel de şoptit răguşit. Trebuie că era nevoie de un efort foarte mare ca să strige, să fie auziţi de Isus. De aceea “au ridicat glasul”. Per total, ca miros, aspect, oribilitate şi disperare, lepra nu avea adversar.

Evanghelia de astăzi ne spune că erau zece leproşi. Nu ne spune cum ajunseseră aceştia zece să fie într-un grup. Se poate să fi fost un fel de colonie, în care locuiau împreună pentru a se ajuta reciproc; se poate să se fi strâns la un loc pentru a-l impresiona pe Isus. În grup era cel puţin un samaritean. Restul erau evrei. Dacă nu ar fi avut lepră, nu ar fi fost împreună. A fost nevoie de lepră pentru ca evrei şi samariteni să stea împreună. Dacă nu ar fi avut în comun această soartă tristă, aceşti oameni nici nu şi-ar fi vorbit. Ce ciudat: uneori este nevoie de suferinţă şi de nenorociri pentru ca noi să ne dăm seama că suntem cu toţii fii ai lui Dumnezeu.

 

Au început să creadă.

“Şi-au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!” Aceste cuvinte ne indică faptul că leproşii au început să creadă. I-au spus lui Isus “Învăţătorule”, arătând credinţa lor că El era Cel cu puteri vindecătoare. Probabil au auzit despre Isus că a vindecat un alt lepros (Marcu 1,40-45). Dacă Isus l-a vindecat pe acela, de ce nu i-ar putea vindeca şi pe ei? Aşa că au venit spunând: “Isuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi”. Cât de mare este puterea credinţei. “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9,23), spune Isus. Singura limită a puterii lui Dumnezeu în vieţile noastre este limita credinţei noastre.

 

Arătaţi-vă preoţilor.

Isus nu i-a vindecat imediat pe cei zece leproşi. El a dorit să le încerce credinţa. Nu a făcut mereu aşa. Când anterior a venit la El un lepros, l-a vindecat imediat. Dar uneori credinţa noastră trebuie să fie întregită. Aşa a fost în cazul celor zece leproşi, pe care i-a invitat să facă drumul ascultării. “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor”, le-a spus. Nu numai că Isus le-a testat credinţa, dar a şi urmărit prescripţiile legii iudaice care spunea că orice lepros care era vindecat de boală trebuia să meargă la templu pentru a primi un certificat de vindecare. Doar după obţinerea acestui certificat putea el să se întoarcă în familia sa, în oraşul său.

“Duceţi-vă”, le-a spus Isus. Dar de ce să meargă? S-au uitat fiecare la propria persoană, apoi unul la altul. Nu fuseseră încă vindecaţi. Încă erau leproşi. Rănile urâte din trupurile lor, membrele lipsă, mirosul lor… toate atestau că sunt încă bolnavi. Cum să meargă atunci aşa la preoţi? Şi totuşi au mers. Au mers având credinţă. Uneori Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre cu condiţia să ne exercităm credinţa. În loc să se întoarcă dezamăgiţi, aceşti zece leproşi au făcut ceea ce Isus le-a poruncit. Şi uite minune: “Pe când ei se duceau, s-au curăţit”

Vă imaginaţi ce bucurie de nedescris pe care trebuie să o fi simţit când şi-au dat seama că au fost vindecaţi. Am crede că văzând aceasta au fugit înapoi la Isus pentru a-i mulţumi că i-a vindecat. Dar aici este partea dureroasă a Evangheliei. Doar unul dintre cei zece au venit să îl mulţumească. “Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?”

 

Nerecunoştinţa omului.

Ce poate fi mai minunat decât să fii vindecat brusc de lepră? Şi aceşti zece oameni au fost vindecaţi deodată. Împreună au suferit, împreună s-au rugat, împreună au fost vindecaţi, împreună au mers mai departe fericiţi. Toţi mai puţin unul. Toţi au mers la Cristos să fie vindecaţi, dar doar unul s-a întors să îi aducă laudă. Cât de tipic este acesta omului! Cât de uşor ne este atunci când suntem în momente de criză să îi spunem lui Dumnezeu: “Doamne, ai milă de mine…” Cât de înceţi suntem la vorbă atunci când soarele străluceşte: “Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui” (Psalm 102,2)

Un capelan din timpul primului război mondial primise sarcina de a cenzura scrisorile trimise acasă de soldaţi. În noaptea dinaintea atacului asupra liniilor germane, sute de oameni au scris rudelor. După ce bătălia a trecut, aceştia au scris din nou despre experienţa prin care a trecut. Capelanul a trebuit să citească şi să cenzureze ambele rânduri de scrisori. Scrisorile dinainte de bătălie sunau ceva de genul: “Dragă mamă, urmează să atacăm mâine dimineaţă, aşa că m-am gândit la tine, la casă, şi i-am jurat lui Dumnezeu că dacă ies întreg din bătălie, am să fiu un om mai bun.” Unii au scris chiar: “Mă voi face preot.” După bătălie tonul scrisorilor s-a schimbat dramatic. Dacă până atunci tonul putea fi sintetizat în “O, Doamne, ajută-mă să trec de ziua de mâine!”, după bătălie tonul era: “Ei bine, am scăpat, Doamne, aşa că acum nu mai am nevoie de Tine.”

 

Exprimă-te!

“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” Isus îi aştepta şi pe ceilalţi nouă să vină înapoi şi să îi spună măcar “mulţumesc”. De ce nu au venit? Poate că au uitat. Poate că erau prea bucuroşi să se gândească la altceva decât la sănătatea pe care o aveau din nou. Poate unii erau prea nerăbdători să ajungă acasă, la cei dragi. Poate că erau recunoscători, doar că nu şi-au exprimat simţămintele. Problema cu mulţi dintre noi este că adesea semenii ne fac lucruri mari, dar nu simţim mereu nevoia să exprimăm ce gândim despre gesturile lor.

O mărturie elocventă a dat un poştaş care de Crăciun alerga înnebunit în toate părţile. Un prieten i-a spus că îi pare rău să îl vadă atât de încărcat, bătând străzile cu muntele de corespondenţă după el. Poştaşul i-a răspuns însă: “Nu aceasta este partea grea a muncii mele, ci grămezile de scrisori şi cadouri de Crăciun care rămân la poştă nedistribuite, pentru că nu a fost indicată adresa corectă.” Daruri şi mesaje de iubire, rămase neexpediate! Câte daruri şi mesaje de iubire avem noi, cu care am putea aduce fericire oamenilor. Dar aduc ele fericire? Sunt ele vreodată expediate? Sunt ele exprimate? “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”

 

Doxologia răsăriteană.

Pe bune, unde sunt cei nouă? Nouă au fost curăţaţi, iertaţi, întăriţi, vindecaţi, au primit o viaţă şi o speranţă nouă! Probabil sunt chiar aici, în această biserică, între noi: suntem chiar noi, cei care nu am învăţat încă să îi mulţumim lui Dumnezeu, să îi aducem laudă cu voce tare. Lumea este tristă; noi suntem trişti. Lumea este fără speranţă; noi suntem fără speranţă. Lumea este deprimată; noi suntem deprimaţi. Ne descurcăm cu o spovadă, cu una două cereri, dar marea doxologie – cântec de laudă – nu ne vine uşor să o zicem!

Totuşi, tema dominantă a credinţei creştine răsăritene este doxologia şi lauda. Fiecare Liturghie la răsăriteni este în mod tradiţional precedată de cântarea doxologiei celei mari, pentru a da tonul întregii liturgii, care se realizează complet în Euharistie: mulţumită şi laudă. “Mărire Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt.” “Binecuvântată fie împărăţia Tatălui şi Fiului şi Spiritului Sfânt.” Aceasta este tema majoră a cultului adus de Biserica Răsăriteană, după cum a fost pentru primii creştini. Ce găsim în Noul Testament? Necazuri, demoni, suferinţă, crucificare – şi totuşi mereu cu o doxologie deoarece Cristos a luat ce era mai rău din om şi a biruit aceasta. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), spunea Isus. Nu crucificarea, ci învierea are ultimul cuvânt! Nu moartea ci viaţa! Miră atunci pe cineva că mulţumita şi lauda şi doxologia sunt nu doar teme predominante ci şi stilul de viaţă al creştinilor?

“Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” Au nu zece au fost eliberaţi de sub tirania păcatului, fricii, vinovăţiei, neliniştii şi morţii? Dar cei nouă unde sunt? Au lăsat frica şi pesimismul să reducă la tăcere lauda şi mulţumita lor? Să se întoarcă aşa cum a făcut acela unul. Au toate motivele din lume să îi aducă laudă lui Dumnezeu cu voce tare şi să îi mulţumească.

 

Rugăciune.

Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul, şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe cel Care a luat păcatele noastre în propriul său Trup; Care a înviat din morţi pentru a distruge moartea; Care ne încununează cu milă şi cu îndurări; Care ne umple zilnic cu darurile sale – binecuvântat fii Doamne. O, sufletele al meu, transformă această datorie neplătibilă către Dumnezeu în slujirea dedicată a celor care au nevoie de ajutorul şi de iubirea lui Cristos, Mântuitorul şi Vindecătorul nostru.

 

* * *

 

Urmările păcatului de moarte

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

În duminica precedentă, vorbind despre virtutea pocăinţei, am meditat, în lumina credinţei, despre răutatea păcatului de moarte privit prin două prisme:

1. Prin prisma ideii pe care o are Dumnezeu despre păcatul de moarte. Şi am văzut că, privit astfel, păcatul este de o răutate nemărginită, din moment ce pentru un singur păcat, Dumnezeu cel preabun şi milostiv, dar în acelaşi timp şi preadrept, a trebuit să-i pedepsească pe îngerii rebeli cu izgonirea din Cer, iar pe protopărinţi să-i alunge tot pentru un singur păcat, din Paradisul pământesc, pierzându-şi astfel toate harurile supranaturale şi preternaturale: harul sfinţitor cu dreptul de fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu, ştiinţa vărsată (infuză), scutirea de întreita poftă trupească (concupiscenţă) şi scutirea de suferinţă şi moarte trupească. Am văzut, de asemenea, că ideea pe care o are Dumnezeu despre răutatea păcatului o vedem oglindită mai ales pe Calvar, unde El pedepseşte păcatul în Însuşi Fiul Său întrupat, ca astfel să-şi ia dreapta satisfacţie pe care omul nu I-o putea da, iar, pe de altă parte, să-l reconcilieze pe om cu Sine şi să-i redea demnitatea de fiu şi moştenitor al fericirii cereşti din care căzuse.

2. Privit păcatul de moarte în sine, am văzut că şi din acest punct de vedere este de o răutate nemărginită, fiind singurul rău absolut ce există, deoarece este o crimă de lezmaiestate divină, vătămându-L pe Dumnezeu în toate atributele Sale, mai ales de Creator, Scop suprem, Părinte şi Răscumpărător al nostru. Sub aceste aspecte, păcatul este o revoltă împotriva lui Dumnezeu, căruia îi datorăm supunere necondiţionată şi totală; este o idolatrie, căci Îl detronează pe Dumnezeu din templul sufletului nostru, întronând în locul Lui idolul poftelor dezordonate; este un dispreţ şi ingratitudine faţă de Părintele nostru infinit de bun şi vrednic de a fi iubit, deoarece îl ofensăm tocmai în darurile primite de la El; şi, în sfârşit, păcatul de moarte este şi un odios deicid, căci el este cauza morţii Fiului lui Dumnezeu, şi acest deicid păcătosul îl repetă, intenţionat, ori de câte ori săvârşeşte un păcat de moaste.

Spre a completa acest tablou hidos al păcatului de moarte, vom considera astăzi urmările dezastruoase pe care acesta le aduce cu sine în viaţa noastră, aici şi în veşnicie.

I. Spre a ne da seama de groaznicele urmări pe care păcatul de moarte le are asupra noastră încă în această viaţă, să ne reamintim că sufletul în starea de har este locaşul, sanctuarul Sfintei Treimi, şi că toate faptele bune săvârşite în această stare sunt fapte meritorii, adică ele sporesc sfinţenia sufletului şi deci gradul de slavă, fericirea sa de după moarte. Or, ce face păcatul de moarte?

1. Izgoneşte pe Dumnezeu din suflet; păcătosul pierde harul sfinţitor, viaţa divină cu tot tezaurul de merite câştigate prin atâta trudă şi luptă, rod al conlucrării lui cu harurile ajutătoare ale lui Dumnezeu. Iată o adevărată sinucidere spirituală. Şi, astfel, păcătosul, fiind mort pentru Cer, nu mai este în stare să facă nimic bun, meritoriu pentru veşnicie; toate faptele sale, chiar şi cele în aparenţă bune, rămân fără valoare pentru Cer, până în clipa când păcătosul va reînvia sufleteşte în baia sfintei Pocăinţe. Singurele virtuţi care, din mila lui Dumnezeu, îi mai rămân păcătosului sunt credinţa şi speranţa în mila lui Dumnezeu, virtuţi pe care Dumnezeu i le lasă pentru ca, prin ele, să-i inspire încrederea în iertare şi dorinţa salutară de a se reîntoarce la sânul Tatălui, pe care L-a părăsit. Credinţa îi va arăta păcătosului starea deplorabilă în care l-a adus păcatul; apoi, dimpreună cu nădejdea, îi va trezi căinţa pentru faptul de a-L fi vătămat pe Dumnezeu, precum şi dorinţa şi hotărârea de a se împăca cu El şi de a-şi ispăşi vina.

2. Să adăugăm apoi, la toată risipa de daruri supranaturale, sclavia tiranică ce trebuie s-o sufere de acum păcătosul desprins de mâna ocrotitoare a Părintelui său şi lăsat în voia patimilor dezlănţuite prin păcat. Căci “cel ce face păcatul este robul păcatului”. Prin repetare, păcatul creează în păcătos obişnuinţa, în urma căreia voinţa sa slăbeşte tot mai mult, cedează ispitei cu tot mai multă uşurinţă şi, ne mai conlucrând cu luminile trimise de Dumnezeu, Dumnezeu şi le retrage treptat, astfel încât sufletul, lăsat în întuneric, îşi pierde sensibilitatea faţă de păcat, ajungând în final la împietrire în păcat. Aceasta este suprema pedeapsă ce o suferă păcătosul aici, pe pământ. Şi, dacă, din nefericire, moartea îl surprinde în această stare de nepocăinţă finală, îl aşteaptă.

II. În cealaltă viaţă, osânda veşnică : iadul cu toate chinurile lui. În primul rând cu pedeapsa daunei, adică pierderea pentru totdeauna a lui Dumnezeu, pedeapsă binemeritată, deoarece e drept ca după ce aici pe pământ păcătosul L-a respins conştient şi voluntar pe Dumnezeu, şi după ce a murit în această stare, el să rămână despărţit pentru veşnicie de Acela de care s-a separat în mod voit, fiind în viaţă. Această despărţire definitivă, pe veci, de adevăratul său scop final, de Dumnezeu, va fi pentru păcătosul osândit cea mai teribilă suferinţă. Gândul că pentru o plăcere nesăbuită L-a pierdut pe Acela care e însăşi fericirea Lui îi va arde conştiinţa cu remuşcări insuportabile. Prin toţi porii fiinţei sale, prin toate aspiraţiile sufletului se va simţi atras spre Acela care e Creatorul şi unicul izvor şi obiect al fericirii sale, către acel Părinte nespus de bun şi vrednic de iubire care îl adoptase de fiu, către acel Mântuitor care Si-a dat viaţa pentru el, dar pe care L-a respins cu ingratitudine prin păcat. Dar, o forţă neînduplecată îi va încătuşa avântul întregii fiinţe, imobilizându-l şi fixându-l pe osândit, pentru veşnicie, în acel loc de tortură. Şi, văzând el că totul este pierdut în mod irecuperabil, se va prăbuşi într-o deznădejde cumplită, fără margini şi într-o ură diabolică contra lui Dumnezeu şi a tuturor creaturilor Lui. Va urî locurile, instrumentele şi complicii păcatelor sale, îi va urî pe prieteni şi pe binefăcători, îl va urî, cum am spus, până şi pe Dumnezeu, deşi va recunoaşte că pe bună dreptate a fost osândit. “Mergi de la mine blestematule!” Unde? “În focul de veci”. Acolo unde este “plâns şi scrâşnirea dinţilor” şi “unde viermele lor nu doarme şi focul nu se stinge”. Odată cu pedeapsa daunei, începe pedeapsa simţurilor. Dreptatea cere ca trupul, care cu simţurile sale a fost complicele şi instrumentul sufletului în săvârşirea păcatului, să fie şi el părtaş osândei. “Ca să înveţe că prin ceea ce păcătuieşte cineva, prin aceea se şi pedepseşte” (Cartea Înţelepciunii XI,5). O mână inteligentă va dirija acel foc în aşa fel încât fiecare simţ va fi torturat cu atât mai intens cu cât va fi abuzat mai mult de plăceri. Va fi torturat ochiul care s-a complăcut în a privi imagini şi lucruri obscene; vor fi torturate urechile, care s-au delectat ascultând vorbe necurate, clevetiri şi calomnii; va fi torturată limba, care a ucis numele bun al semenilor prin calomnii; va fi torturat gustul, care nu a cunoscut cumpăt în mâncare şi băutură; mirosul, care a alergat după parfumuri; faţa, care s-a sulemenit spre a atrage sufletele în cursa desfrâului; va fi torturat pipăitul, care s-a complăcut în atingeri necurate; cu un cuvânt, întreg trupul va fi torturat cu un foc nestins. Dar, câtă vreme focul de aici, pe care-l cunoaştem noi, consumă, mistuie, focul de acolo e de o cu totul altă natură; arde fără să consume. Focul de aici se stinge odată, focul din iad, niciodată. Şi dacă aici pe pământ până şi cele mai mici dureri devin uneori insuportabile din cauza duratei îndelungate, ce putem spune oare de acele teribile chinuri de dincolo, care, după mii de ani, în loc să se potolească, continuă în fiecare clipă cu o nuoă intensitate! De fapt, acolo nici nu există timp, nu există ieri, azi şi mâine, ca în categoria timp, ci un prezent continuu. Aceasta e veşnicia. Într-o apariţie, un osândit, fiind întrebat de când este în iad, a răspuns: De ieri. Şi el era de zeci de ani.

Iubiţii mei, cât de nesăbuit trebuie să fie păcătosul care nu se gândeşte serios la iad şi nu-şi orânduieşte viaţa ca să evite această teribilă osândă. Cât se zbate omul de lume ca să-şi păstreze şi sporească, prin orice mijloace, drepte ori nedrepte, sănătatea şi toate celelalte bunuri vremelnice, numai ca să le folosească în desfătări dezordonate, şi nu-şi dă nici cea mai mică osteneală ca, prin tot ce înfăptuieşte, să-şi sporească comorile sufleteşti nepieritoare, virtuţile, deşi bine ştie că toate cele pământeşti, mai curând sau mai târziu, le va pierde, şi cu ele se va pierde şi el, pe când cele spirituale: credinţa, iubirea, smerenia, blândeţea, bunătatea, curăţenia inimii, sunt singurele bunuri care îl vor însoţi dincolo de mormânt. Şi, astfel, ceea ce nefericitul păcătos crede că îi va aduce fericirea pe pământ devine pricina nu numai a nefericirii veşnice, ci şi a celei vremelnice, deoarece îşi pierde aici bunul cel mai preţios: pacea conştiinţei curate.

Aşadar, iubiţii mei, să fugim de păcat ca din faţa şarpelui, şi înainte de orice demers, de orice faptă să ne întrebăm cu un sfânt “|uid hoc ad aeternitatem?” (Cu ce îmi foloseşte acest lucru la fericirea mea veşnică?) Şi, dacă prin acel lucru îl pierd pe Dumnezeu şi îmi primejduiesc însăşi mântuirea, să renunţ la el, cu orice preţ, pentru că: “momentaneum uod delectat, aeternum uod aruciat” – (doar o clipă durează ceea ce desfătează aici, dar o veşnicie ceea ce chinuieşte dincolo); şi viceversa: “momentaneum uod cruciat aeternum uod delectat ” – (doar o clipă durează ceea ce mă chinuieşte aici şi o veşnicie ceea ce mă va ferici dincolo). Amin.

 

* * *

 

Despre nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)

Iubiţi credincioşi,

După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice: Acest popor este nebun şi neînţelept. Şi, mustrînd nemulţumirea poporului, zice: Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: Oare acestea răsplătiţi Domnului?

După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atît de nerecunoscători şi nemulţumitori, care au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: Jertfit-au diavolilor şi nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au ştiut. Şi iarăşi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrăneşte (Deuteronom 32, 17-18).

Apoi, arătînd Sfînta Scriptură şi pedeapsa dumnezeiască ce a urmat pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea lor faţă de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice: Întoarce-voi faţa Mea de la dînşii şi voi arăta lor ce le va fi în zilele cele de apoi, că neam îndărătnic este, fii la care nu este credinţă întru dînşii. Ei M-au mîniat întru cel ce nu este Dumnezeu, mîniatu-M-au întru idolii săi, şi Eu îi voi mînia pe ei întru cel ce nu este neam… Că foc s-a aprins întru mînia Mea, arde-va pînă la iadul cel mai de jos, mînca-va pămîntul şi roadele lui, arde-va temeliile munţilor. Aduce-voi la ei rele şi săgeţile Mele îi vor sfîşia pe dînşii. Topindu-se de foame şi de mîncarea păsărilor şi de gîrbovire nevindecată. Dinţi de fiare voi trimite asupra lor cu mînia celor ce se tîrăsc pe pămînt. Din afară îi va stăpîni pe ei sabia şi din lăuntru frica… că voi ascuţi ca fulgerul sabia Mea, şi va începe mîna Mea a judeca şi voi răsplăti pedeapsă vrăjmaşă şi celor ce Mă urăsc pe Mine voi răsplăti (Deuteronom 32, 20-25; 41).

Prin proorocul Isaia îi zice neamului neînţelegător al lui Israel: Surzilor, auziţi, priviţi şi vedeţi (Isaia 42, 18). Apoi, arătîndu-le şi pedeapsa pentru nerecunoştinţa binefacerilor Lui, zice: El a vărsat asupra lor iuţimea mîniei Lui şi furiile războiului. Văpaia i-a cuprins şi n-au priceput, arşi au fost şi n-au luat seamă (Isaia 42, 25). Încă şi Neemia după ce arată marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arată şi nerecunoştinţa lui faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicînd: Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învîrtoşat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus şi au uitat minunile Tale pe care le-ai făcut pentru ei; învîrtoşatu-s-au cu cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales căpetenie ca să se întoarcă în robia lor (Neemia 9, 16-17), şi iar zice: S-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tăi care îi îndemnau să se întoarcă la Tine i-au ucis şi Ţi-au adus hule mari (Neemia 9, 26). Arătînd apoi şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru această răzvrătire a lor, zice: Atunci Tu i-ai dat în mîinile vrăjmaşilor lor, care i-au apăsat (Neemia 9, 27).

Ieremia, arătînd pedeapsa asupra nerecunoştinţei şi nemulţumirii poporului ales faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice: Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tăi M-au părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrînare, umblînd în grup pe la casele desfrînatelor. Ei sînt cai îngrăşaţi şi fiecare nechează după femeia aproapelui său, apoi zice: Este cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 7-9). Arătînd apoi pedeapsa ce îi aşteaptă pentru această răzvrătire, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile Sale, le zice: Casa lui Israel, iată Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o ştii şi nu vei înţelege ce grăieşte el. Tolba lui este ca un mormînt deschis şi ai lui sînt toţi viteji. Şi aceia vor mînca secerişul tău şi pîinea ta, şi vor mînca pe fii tăi şi pe fiicele tale, vor mînca strugurii tăi şi smochinele tale şi vor trece prin sabie cetăţile tale cele tari în care tu te încrezi (Ieremia 5, 15-17). În alt loc zice: Iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi îl va mistui focul acesta (Ieremia 15, 14).

Şi după dumnezeiescul împărat şi prooroc David arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului lui Israel faţă de binefacerile lui Dumnezeu, zice: Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt…(Psalm 105, 21) şi au jertfit lui Baal-Peor şi au mîncat jertfele morţilor. Şi L-au întărîtat pe El cu faptele lor (Psalm 105, 28-29). Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor, au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pămîntul de sînge (Psalm 105, 37-38). Apoi, arătînd şi pedeapsa pentru această fărădelege şi nerecunoştinţă a lor faţă de Dumnezeu, zice: Atunci S-a aprins de mînie Domnul împotriva poporului Său şi a urît moştenirea Sa şi i-a dat pe ei în mîinile neamurilor şi i-au stăpînit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi au fost nefericiţi sub mîinile lor (Psalm 105, 40-42).

Pînă aici am arătat cu mărturii din Sfînta Scriptură cît de mare este păcatul nerecunoştinţei şi al nemulţumirii faţă de binefacerile lui Dumnezeu precum şi pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste păcate. Vedem însă şi în Sfînta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanţi, cum milostivindu-se spre el stăpînul său i-a iertat toată datoria. Iar el n-a voit să ierte pe omul care îi era dator numai cu o sută de dinari. Pentru această nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile ce le-a primit de la stăpînul său, a fost dat pe mîna chinuitorilor pînă ce va plăti toată datoria (Matei 18, 24-34). Vedeţi cît de mare este păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni?

Iubiţi credincioşi,

După ce am arătat pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat, voi prezenta o istorioară adevărată prin care iarăşi se va arăta cum pedepseşte Preabunul Dumnezeu pe omul cel nemulţumit de binefacerile primite de la El.

Un mare făcător de rele, într-o vreme fiind foarte ostenit de cale, s-a dus şi s-a culcat la umbra unui zid vechi. Pe cînd dormea el, i-a grăit cineva, zicîndu-i: “Scoală-te repede de aici şi mergi alături, căci cade zidul şi te omoară. Iar el s-a sculat repede şi fugind îndată a căzut zidul”. Iar el, plin fiind de toate păcatele a pus în mintea sa că este un om bun şi îl iubeşte Dumnezeu, căci l-a scăpat de moarte şi nu-l urăşte pentru faptele şi uciderile care le-a făcut în viaţă. Deci, a cumpărat tămîie şi lumînări şi intrînd în biserică a zis: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai scăpat de la această mare primejdie şi de moarte”. El n-a înţeles că alta voieşte Dumnezeu de la el, adică să-şi îndrepte viaţa şi să nu mai facă rău.

Apoi a început din nou a face tot felul de răutăţi, fără nici o căinţă de păcatele lui. Dar într-o noapte, pe cînd dormea pe patul său, i s-a arătat cineva şi i-a zis: “Eu sînt cel care te-a trezit cînd dormeai sub zid şi tu, în loc să te pocăieşti, mărturisindu-ţi păcatele şi să pui hotărîre în inima ta ca să nu mai faci cele rele înaintea lui Dumnezeu, ai adus tămîie şi lumînări la biserică şi ai socotit că îmi sînt plăcute faptele şi făţărniciile tale. Să ştii că pentru aceasta te-am izbăvit de primejdia aceea, ca să nu mori nepocăit. Iar tu, în loc de pocăinţă iar ai început a face cele rele ale tale. De aceea, pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea ta care ai arătat-o faţă de bunătatea lui Dumnezeu, nu vei muri repede ca să nu te vadă nimeni, cum era să-ţi fie moartea sub acel zid, ci vei tras în ţeapă în mijlocul oraşului ca să te vadă toţi oamenii şi să ia pildă spre îndreptarea lor, văzînd cum moare un tîlhar şi ucigaş nepocăit”. La aceste cuvinte el se înfricoşează, dar îndată prinzîndu-l oamenii, l-au dus la judecătorul cetăţii şi el a hotărît să fie tras în ţeapă în mijlocul tîrgului ca să-l vadă toţi şi să nu urmeze acelui tîlhar nemulţumitor şi nerecunoscător faţă de binefacerile lui Dumnezeu. (Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, 1746, p. 163)

Iubiţi credincioşi,

Toţi oamenii sînt datori a mulţumi lui Dumnezeu, ziua şi noaptea pentru toate cele bune şi cele rele pe care le primesc de la El. Că cel ce nu mulţumeşte supără pe Dumnezeu şi în loc de bune va primi cele rele, adică boală, pagubă, tulburare şi osîndă veşnică. Aţi auzit de pedeapsa lui Dumnezeu asupra evreilor nemulţumiţi din legea veche. Aţi auzit şi de pedeapsa cumplită asupra tîlharului nepocăit din istorioara de mai sus. Aţi auzit şi de nemulţumirea şi lipsa de recunoştinţă a celor nouă leproşi din Evanghelia de azi. Toţi zece se rugau şi strigau la Fiul lui Dumnezeu să se milostivească şi să-i vindece. Dar după ce s-au vindecat, numai unul s-a întors la Hristos şi căzîndu-I în genunchi, I-a mulţumit cu lacrimi. De aceea şi Domnul a zis: Oare nu zece s-au vindecat? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-au gîndit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu, decît numai acesta care este de alt neam? Apoi, i-a zis celui vindecat: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit! (Luca 17, 17-19).

Vedeţi că cel ce mulţumeşte se şi mîntuieşte, căci are credinţă în Dumnezeu? Iar cel nerecunoscător, este departe de Dumnezeu, pentru că este nepocăit, adică zace în păcate. De aceea de va muri în această stare, unul ca acela se va osîndi în iad.

Acum să ne întrebăm fiecare: Oare noi mulţumim zilnic şi în fiecare ceas lui Dumnezeu pentru binefacerile primite? Sau uităm de această mare poruncă? Căci şi Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Pentru toate mulţumiţi (I Tesaloniceni 5, 18; Efeseni 5, 20). Ştim că mulţi cîrtesc în inimile lor şi zic la necaz: “Pentru ce să mulţumesc lui Dumnezeu, că iată sînt bolnav, nu s-a împlinit cererea, soţul este rău, copilul n-a reuşit?” Dar să te întreb în numele lui Dumnezeu: Oare cînd erau sănătoşi şi tineri şi aveau de toate şi toţi îi cinsteau, atunci mulţumeau lui Dumnezeu? Atunci veneau regulat la biserică, se spovedeau, posteau şi se împărtăşeau cu Preacuratele Taine? Sau erau tot aşa de nepăsători, şi puţin credincioşi ca acum?

Dacă n-ai reuşit azi, vei reuşi sigur mîine. Numai să nu ceri cele ce nu-ţi sînt de folos. Dacă eşti bolnav azi, de ce cîrteşti? Dar n-ai fost sănătos toată viaţa şi ai uitat să mulţumeşti Ziditorului tău? Dacă ai pierdut ceva sau nu ţi s-a împlinit cererea, de ce te superi şi mînii pe Dumnezeu? Nu cumva ceri lui Dumnezeu numai cele materiale şi trecătoare şi uiţi să ceri cele veşnice şi mîntuitoare? Poate de aceea nu ţi-a împlinit Domnul cererea, căci Dumnezeu pe cele materiale ţi le dă de la sine dacă vei căuta mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui (Matei 6, 33).

Aici credincioşii noştri fac o mare greşeală, că cer de la Dumnezeu mai întîi lucruri pămînteşti şi abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea şi mîntuirea sufletului, iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne porunceşte să căutăm mai întîi Împărăţia Cerului, adică biserica, rugăciunea, pocăinţa, împăcarea cu toţi, postul, smerenia şi Sfînta Împărtăşanie, şi numai la urmă să cerem şi cele pămînteşti: sănătate, reuşită în viaţă, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.

Cum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde această scurtă rugăciune: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-i mulţumim Mîntuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pîinea zilnică, pentru servici, pentru copii, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfînta Cruce cu care biruim pe diavoli, şi mai ales pentru Evanghelie şi pentru că sîntem fii ai Bisericii Ortodoxe. Oare cîţi, alături de noi, sînt orfani, bolnavi fără leac, flămînzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi avem de toate şi nu mulţumim cît trebuie?

Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire pe pămînt este Sfînta Liturghie. De aceea se mai numeşte şi jertfă euharistică, adică jertfă de laudă şi de mulţumire. Sîntem datori ca în fiecare sărbătoare şi mai ales Duminica să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cîte ne-a dat în viaţă şi în timpul săptămînii care a trecut! Să trăim mulţumind, iar nu cîrtind. Să ne mulţumim cu tot ce ne dă Dumnezeu şi să zicem că nu sîntem vrednici de cît ne dă. De vom face aşa vom primi mai multe daruri de la El şi sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci Îl vom slăvi. Amin.

 

* * *

 

Adame… unde eşti?

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Adame… unde eşti?” (Facerea 3,9). Aceasta este vocea lui Dumnezeu care răsună în conştiinţa lui Adam după căderea în păcat, voce care îl chinuie în interior. Atâta timp cât Adam a ascultat de Dumnezeu – a îngrijit Paradisului, primind forţă pentru această sarcină mâncând din roadele Pomului Vieţii – el a fost în comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. În inima sa era o linişte şi o bucurie continuă. Dar după ce a gustat din roadele interzise ale Pomului Cunoaşterii Binelui şi Răului, legătura comuniunii cu Dumnezeu a fost ruptă în inima lui Adam. Păcatul stătea ca un perete între Dumnezeu şi om.

Din acest moment a început o nouă istorie a vieţii omului pe pământ. Omul trăia acum sub un blestem şi îşi obţinea pâinea prin sudoarea muncii. Dar în ciuda a tot ce făcea, în inima lui nu mai regăsea acea bucurie din Paradis. Viaţa omului a continuat cu păcatul alături. Păcatul a fost spălat de Potop, dar a continuat şi apoi să stăpânească omul; iar confuzia Babelului a umplut întreaga lume. În acest întuneric însă, în această nelinişte ce nu poate fi mângâiată, găsim un om care a descoperit bucuria spirituală. Acesta este Avraam. Lui i-a fost dată legea vieţii şi I s-a promis venirea pe pământ a Mântuitorului lumii, a doua Persoană din Sfânta Treime.

Secolele au trecut; oamenii îl aşteptau cu nerăbdare pe Mesia cel promis. Oamenii tânjeau să fie eliberaţi de păcat, dar fără Pomul Vieţii, fără Mesia cel promis, acest lucru nu se putea întâmpla. Şi în fine, la plinirea timpurilor, s-a întâmplat. Mântuitorul lumii a venit pe pământ, pentru a scăpa lumea de păcat. A împlinit poruncile date omului, de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Mai presus de toate însă, El a refăcut acel Pom al Vieţii care a fost în Paradis, care l-a ajutat pe Adam să fie în comuniune cu Dumnezeu. Acestea sunt cuvintele cu care Domnul Însuşi a anunţat acest Nou Legământ al comuniunii cu Dumnezeu: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6,56).

Astăzi Biserica, în lectura evanghelică, enumeră numele acelor bărbaţi care au fost drepţi şi au pregătit venirea Mântuitorului. Îi numim Părinţi. Prin vieţile lor ei ne-au dat speranţa primirii acelei bucurii şi a acelei păcii a inimii pe care Adam le avea în Paradis. Şi de aceea noi suntem atât de recunoscători faţă de ei şi le cerem în rugăciune să ne ajute să luăm parte la această bucurie a Naşterii lui Cristos.

“Adame… unde eşti?” Chiar şi acum această întrebare eternă răsună în conştiinţa noastră. Desigur, nu în sens geografic: Dumnezeu ştie unde suntem fiecare dintre noi. Ci în sensul relaţiei cu El, al relaţiei cu Dumnezeu. Să căutăm să nu lăsăm această întrebare fără răspuns! Să putem spune: sunt aici, Doamne, la staulul Tău, în Biserica Ta, în faţa potirului Tău – “Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi”.

 

* * *

 

Vindecarea celor zece leproşi

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia ne relatează astăzi despre vindecarea a zece leproşi. Acest miracol ne vorbeşte pe de o parte despre ce este credinţa adevărată şi despre necredinţa şi nerecunoştinţa unora, iar pe de altă parte ne invită să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru fiecare dar primit.

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Isuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!

Lepra era o boală care reprezenta necurăţia. Un lepros era un om fără drepturi în comunitatea sa. Nu putea intra în templu, nici măcar nu se putea apropia de vreun evreu, cu atât mai puţin să îl atingă. Cine se apropia de leproşi şi îi atingea era considerat de asemenea necurat până nu îndeplinea o serie de ceremonii prescrise de lege. Un lepros era cu adevărat un exilat între ai săi.

Leproşii “stăteau departe”. Aceasta pentru că trebuiau să stea departe de evrei, din pricina necurăţiei. Erau departe şi de Dumnezeu, fiind plini de păcate. Lepra este o metaforă pentru păcatele noastre. Un om care are păcate este cu siguranţă departe de Dumnezeu. Când şi-au ridicat vocile şi i-au cerut lui Dumnezeu să aibă milă de ei, ne-am amintit de cei doi orbi. În alt loc, se spune: “doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (Matei 9,27). Erau insistenţi, după cum şi leproşii au fost insistenţi. Ne putem închipui cu câtă forţă au strigat leproşii pentru a fi auziţi de Isus, care era înconjurat de mulţimi. Au trebuit să tot strige, să tot implore mila lui Dumnezeu, de care erau departe prin păcatele lor.

Dar măcar erau conştienţi că sunt departe de Dumnezeu. Mulţi dintre noi nu înţelegem cât de departe suntem de Dumnezeu, câtă nevoie avem să îl strigăm pe Dumnezeu şi să îi cerem să ne ierte păcatele, asemenea vameşului (Luca 18,10-14), sau orbilor (Matei 20,30-34), sau acestor leproşi.

Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.

Isus a respectat aici legea iudaică. Nu a făcut aşa mereu. “Şi iată un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti. Şi Isus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curăţeşte-te” (Matei 8,2-3). Când un lepros se curăţa era nevoie de un întreg ritual, unul frumos, despre care scrie pe larg Sf. Ciril de Ierusalim.

Domnul nostru Isus Cristos a respectat aici legea, şi din exemplul său de astăzi vedem că ascultarea poate curăţi un om. El le-a spus leproşilor, înainte să fie curăţaţi: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.” De ce ar fi mers un lepros la preot, fiind încă bolnav? Ne mai amintim de un caz similar, când Isus i-a cerut unui orb din naştere să meargă la scăldătoarea Siloamului şi să se spele pe ochi. Din ascultare, a mers şi a fost vindecat. Chiar şi cei care nu au fost recunoscători au fost vindecaţi de Domnul, deoarece, la urma urmei, şi ei au ascultat de cuvântul lui Isus, dar şi-au pierdut recompensa, după cum vom vedea mai încolo.

Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.

Acest om şi-a folosit capul, sau mai bine spus auzul. I s-a spus să meargă la preot şi pe drum a fost curăţit. Ştia că Marele Preot l-a vindecat, aşa că a ascultat de porunca Lui. A mers la Marele Preot şi i s-a închinat. Acest om a înţeles. Avea ochi să vadă şi urechi să audă. A văzut că a avut loc un mare miracol şi a ştiut că doar Dumnezeu poate să facă aşa ceva. Era un om chibzuit. A cântărit lucrurile. Ceilalţi nouă, chiar dacă au văzut că au fost vindecaţi, nu au stat prea mult pe gânduri. Nu s-au gândit de ce au fost vindecaţi sau Cine i-a vindecat. Tocmai îl văzuseră pe Dumnezeu făcut om, tocmai fuseseră vindecaţi de îndurarea Sa, dar cu toate acesta nu au înţeles nimic.

Legea înseamnă iubire şi recunoştinţă. Legea înseamnă a deveni asemenea lui Dumnezeu. Legea iudaică este foarte complexă, şi aţi fi uimiţi de cât de multe lucruri din legea iudaică le respectăm şi astăzi, însă esenţa ei este legea creştină. Această esenţă este a deveni asemenea lui Dumnezeu, a fi iluminaţi, şi, fiind iluminaţi de El, să devenim ca El. Nu în esenţa Sa, ci în acţiunile Sale. A fi plini de iubire pentru fiecare om, a fi foc. Acest lepros a înţeles că tocmai a întâlnit focul, şi s-a întors la el. Ceilalţi nouă bărbaţi, care şi ei fuseseră vindecaţi, nu au înţeles, pentru că nu gândeau cu inimile lor. Ei nu fuseseră iluminaţi.

Luca ne spune: “Luaţi seama deci cum auziţi: Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8,18). Să fim atenţi cum auzim. Toţi auzim acelaşi lucru, dar îl auzim diferit, deoarece îl auzim prin prisma conştiinţelor noastre, a pasiunilor noastre, a păcatelor noastre. Pentru cei curaţi, toate sunt curate (Tit 1,15). Cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Cei necuraţi îl vor privi, şi totuşi nu îl vor vedea, îl vor auzi, şi totuşi nu îl vor înţelege. Vor putea fi vindecaţi de El, dar nu cu adevărat pe deplin. Adevărata vindecare a leprosului o vom vedea acum. Vindecarea lui de lepră a fost doar începutul, ca şi pentru omul care s-a născut orb (cf. Ioan 9,1-38). Când a mers la scăldătoarea Siloamului şi s-a întors, redându-i-se vederea, a fost iluminat pentru a-l vedea pe Dumnezeu-om, pentru a-l cunoaşte, şi a fi cu adevărat vindecat în acel moment (vezi în special Ioan 9,35-38). Putem vedea de multe ori acest lucru. Cristos vindecă omul în interior şi în exterior. Până acum nu am văzut astăzi decât o vindecare parţială. Leprosul mai trebuie să primească puţină medicaţie, şi vindecarea lui va fi completă.

Şi răspunzând, Isus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?

Un samarinean era pur şi simplu un eretic. Ei aduceau cult unor dumnezei falşi, şi şi Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, aşa greşit cum îl înţelegeau ei, şi respingeau întreaga Sfântă Scriptură, cu excepţia Pentateuhului, primele cinci cărţi. Erau evitaţi de către iudei, deoarece erau un popor necurat, şi totuşi şi între ei erau unii cu suflet mare, pe care Dumnezeu a putut să îi ilumineze, asemenea samarinencei de la fântână (cf Ioan 4,5-42). Cei nouă evrei care nu s-au întors reprezintă, la scară mică, naţiunea iudaică. Unii din acea audienţă au înţeles cu siguranţă la ce se referea cu adevărat Isus. Această vindecare, ca multe alte acţiuni ale Mântuitorului nostru, a fost o prevestire a lucrurilor care vor veni, aducând naţiunile la comuniunea cu Dumnezeu. În ceea ce îi priveşte pe cei care au primit primii promisiunea, foarte mulţi dintre ei o vor respinge, asemenea celor 9 leproşi care l-au respins pe Dumnezeu neaducându-i mulţumire.

Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Am auzit aceste cuvinte atât de des în Scriptură: “credinţa ta te-a mântuit”. Care a fost credinţa lui? I s-a spus să meargă la preoţi. Nu ştim dacă el spera cu adevărat că va fi vindecat în acel moment. Se poate să fi fost derutat. Nu ştim dacă credinţa lui era în acţiune sau nu, dar când a fost vindecat, a venit la Dumnezeu-om şi i s-a închinat. Aceasta a fost credinţa lui! Credinţa înseamnă cum trăim. Credinţa înseamnă cum acţionăm. Credinţa este atunci când Dumnezeu ne iluminează, şi ne umple, astfel încât suntem atât de plini înlăuntrul nostru încât nu putem decât să acţionăm astfel încât să îi facem plăcere. Un izvor ţâşnind din inimile noastre! – aceasta este credinţa. Credinţa nu înseamnă doar a crede ceva. Înseamnă a fi atât de plini de Dumnezeu, încât acţionăm ca Dumnezeu, cu milă, cu iubire, cu compasiune, şi îl recunoaştem pe Dumnezeu, şi îl adorăm pentru Cine este El. Aceasta este credinţa, şi acest lepros, acest fost lepros, avea credinţă, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu-om, a fost atins de El, şi i-a răspuns!

Ce putem învăţa din această scurtă relatare? Putem cu siguranţă vedea că trebuie să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu, însă semnificaţia fundamentală, lăuntrică, este aceea că acest lepros a avut ochi să vadă, şi urechi să audă, şi l-a văzut pe Dumnezeu-om, şi a acţionat în conformitate cu ceea ce a aflat. Apoi, Dumnezeu-om l-a vindecat cu adevărat, şi l-a umplut de cunoaştere, pentru ca să crească şi să dea roade. Acelaşi principiu ni se aplică şi nouă. Biserica ne dă atât de multe daruri minunate, atât de multe bogăţii incalculabile, şi adesea noi nu le preţuim prea mult. Nu înţelegem ce lucru măreţ ni s-a dat. Poate că înţelegem la nivel intelectual, dar nu acţionăm în consecinţă cu credinţă înflăcărată. Darurile pe care le-am primit sunt atât de minunate încât ar trebui să ne impulsioneze şi să ne facă să trăim în Cristos. Fraţilor şi surorilor, a trăi în Cristos nu înseamnă doar a cunoaşte acele lucruri pe care ni le-a revelat Dumnezeu în Cărţile şi în Tradiţia Bisericii noastre. Acestea sunt toate inspirate de Dumnezeu, dar trebuie să facem ca aceste lucruri să definească şi ceea ce suntem, nu doar ceea ce cunoaştem. Trebuie să ajungem la a fi normal să reacţionăm în moduri bune şi sfinte. Pentru lepros aceasta a fost ceva natural.

Pentru noi, ca şi pentru lepros, acest lucru vine prin muncă, prin efort. Leprosul a fost bolnav mult timp, a trebuit să îndure multe timp îndelungat. La fel trebuie şi noi, din păcate, în principal din cauza păcatelor noastre. Să îndurăm, aşadar, să mergem mai departe, şi să încercăm să primim milostivirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ca să ne încălzească şi să ne ilumineze.

Amin.

Pr. Serafim

 

* * *

 

Duminica celor zece leproşi

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Au nu zece s-au curăţit, dar cei nouă unde sunt?! (Luca XVII, 17)

Fraţi creştini,

Purtarea celor nouă leproşi din Evanghelia de astăzi e revoltătoare. Cum au putut oamenii aceştia care au primit vindecarea în dar de la Mântuitorul să fie aşa de nerecunoscători şi de nepăsători faţă de binefăcătorul lor. Auziţi, să fie vindecaţi într-o clipă de grozava lor boală şi să nu vină să mulţumească nici măcar cu un cuvânt. Ce erau aceşti oameni înainte de vindecare? Nişte cadavre vii, nişte nenorociţi sortiţi pieirii.

Boala leprei era o boală fără leac, ea îi despărţea cu desăvârşire de restul lumii, erau ca nişte lepădaţi de lume. Trebuia să rătăcească fără nădejde şi fără mângâiere, prin locuri pustii, departe de casă, de familie şi de prieteni, sortiţi unei suferinţe fără de sfârşit. Dar într-o zi leproşii au avut norocul să-L întâlnească pe Mântuitorul. A fost de ajuns un singur strigăt către Dânsul: “Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” A fost de-ajuns o singură vorbă de-a Domnului Hristos: “Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!”, şi deodată leproşii s-au curăţit. Oamenilor acelora le-a răsărit soarele bucuriei. De acum ei puteau să se întoarcă să guste din fericirea vieţii.

Care ar fi trebuit să fie cel dintâi gând al lor? Nu se cădea oare să vină să mulţumească Milostivului Doctor dumnezeiesc? Nu se cădea să vină să-şi plece feţele la picioarele Lui în semn de adâncă recunoştinţă, aşa cum a făcut tovarăşul lor, care era de neam samarinean? Dar aceşti nouă evrei au uitat îndată după ce s-au văzut vindecaţi, şi n-au voit să se ostenească să-I aducă mulţumiri Mântuitorului. Urâtă a fost purtarea aceasta, ne simţim şi noi indignaţi când o auzim.

Şi totuşi să nu-i osândim prea aspru pe aceşti leproşi nerecunoscători, căci şi noi facem la fel ca dânşii. Uităm de mulţimea darurilor pe care le-am primit de la Milostivul Părinte Ceresc, şi uităm să venim acasă la El, aici în sfânta biserică să-I mulţumim, pentru cele ce ne-a dat până-n clipa de faţă, să-I mulţumim că nu ne-a pierdut cu fărădelegile noastre. Să-I mulţumim pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat. Pentru căldura soarelui, pentru apa izvoarelor şi verdeaţa pământului, pentru sănătatea şi pentru aerul pe care-l respirăm, pentru toate frumuseţile pe care le-am primit în dar de la Tatăl nostru Cel Ceresc. Cei mai mulţi au uitat cu totul şi, în loc de mulţumiri şi recunoştinţă, aleargă rătăciţi şi ca nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu îndrăznesc să insulte şi să înjure pe Milostivul Dumnezeu negând existenţa Tatălui Ceresc.

Alţii, încolţiţi de boli şi necazuri sau diferite interese, se întorc la Biserica Lui, dar nu ca să-I mulţumească pentru ce au primit, ci vin tot ca să-I ceară, să le dea şi iar să le dea. Prea puţini sunt aceia care recunosc că nu sunt vrednici de a mai primi alte daruri din partea lui Dumnezeu, ci cu adâncă smerenie vin mereu la biserică, să-I mulţumească şi să-L slăvească pentru ce le-a dat.

Păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu este foarte mare, fraţi creştini, dar e şi atât de obişnuit în lumea noastră creştină că aproape nici unul nu suntem în stare să recunoaştem şi să-I mulţumim după cum se cuvine pentru toate bunătăţile, frumuseţile, darurile pe care ni le-a dat. Dumnezeu nu cere de la noi decât o ieftină răsplătire; să-L recunoaştem ca Stăpân, ca Vistier al bunătăţilor, să-L socotim izvor al darurilor ce le primim; să vedem că de la El ne vin toate, de la Părintele Luminilor de sus, şi să-I aducem laudă, cinste şi închinăciune, cu mulţumiri smerite.

Să nu zicem şi noi ca păgânii, ca necredincioşii; că nu ne pică nimic din cer, ci mai bine să deschidem ochii sufletului şi să vedem prin lumina adevărului, că de sus ne pică ploaie la vreme potrivită, căldura, vânturile şi zăpezile. Căci dacă n-ar pica ploaie, s-ar face ceva? Dacă pică prea multă ploaie se mai face ceva? Dacă nu dă Dumnezeu căldură la timp, ploi, zăpezi şi vânturi potrivite; toate maşinăriile şi îngrăşămintele chimice pe care le-a inventat omul nu s-ar face nimic. Aşa că de sus ne pică pâinica şi toate bunătăţile, de la Dumnezeu de sus.

De aceea să recunoaştem şi să venim la El de pe drumurile rătăcite, şi să-I mulţumim Lui pentru toate. De unde vine boala aceasta a nerecunoştinţei? De la lepra păcatului mândriei, de la Lucifer, care n-a vrut să vadă şi n-a recunoscut de unde-i venea lui, când era în cer arhanghel, atâta lumină, atâta strălucire şi frumuseţe.

Tot aşa şi cei care nu recunosc pe Dumnezeu ca autor a tot binele şi ca Stăpân al cerului şi al pământului, care dirijează toate şi de la care ne vin toate; aceştia suferă de lepra mândriei luciferice, de aceea n-au recunoştinţă faţă de Tatăl Ceresc.

În Vechiul Testament, la Deuteronom VI, 8, vedem pe Dumnezeu cerând recunoştinţă oamenilor, căci zice aşa:

“Dacă Domnul Dumnezeul Tău, Israile, te-a călăuzit în pământul părinţilor tăi, şi dacă mănânci şi te saturi, pregăteşte-te cu grijă să nu uiţi pe Domnul care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu zici în inima ta: puterile mele şi tăria mâinilor mele mi-au dobândit aceste avuţii. Ci adu-ţi aminte că Domnul Dumnezeul tău este Acela care ţi-a dat putere ca să izbândeşti!”

Iată deci că Dumnezeu le-a făcut cunoscut mai dinainte oamenilor, căci ştia Prea Milostivul Dumnezeu că acest popor evreu va fi foarte nerecunoscător şi va ajunge foarte departe cu nerecunoştinţa şi cu răutatea, după cum vedem şi din Sfânta Evanghelie de astăzi: au fost zece leproşi dintre care unul era de alt neam, de neam samarinean, şi doar acesta s-a întors de I-a mulţumit Domnului; din ceilalţi nouă evrei nu s-a găsit nici unul să vină să-I mulţumească dumnezeiescului doctor.

După cum ştim cu toţii din Sfintele Evanghelii, evreii au fost foarte nerecunoscători faţă de Fiul lui Dumnezeu, căci după atâtea binefaceri pe care le făcuse, vindecând pe bolnavii lor, săturându-i cu pâine, înviindu-le morţii şi mângâindu-i cu cuvinte dumnezeieşti, ei L-au hulit, L-au batjocorit şi L-au omorât pe Cruce.

O, ce grozav este păcatul acesta al nerecunoştinţei! Deci însuşi Mântuitorul, care era Fiul lui Dumnezeu, s-a dat pildă pentru noi! Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe credincioşii vremii sale zicând: “Mulţumim pentru toate lui Dumnezeu, căci aceasta este voia lui Iisus Hristos, să aducem cu toţii mulţumiri!” Omul cu dreaptă judecată poate învăţa şi din graiul făpturilor necuvântătoare căci toate Îl laudă pe Dumnezeu; ploile şi pământul, văzduhul şi florile câmpului, care răspândesc valuri de miresme spre Creatorul lor, păsările cu cântul lor de zi şi noapte. Cu atât mai mult ar trebui omul care este regele făpturilor, fiinţa cea mai aleasă, înzestrată cu minte luminată şi cu grai cuvântător!

Dacă omul ar avea mai multă înţelepciune, ar putea să vadă şi să recunoască zicând: “Eu nu sunt nimic, prin mine însumi sunt un fir de praf, un mic vierme netrebnic în acest mare univers; puterea Ta Doamne mă înalţă, din mila Ta Doamne trăiesc, Ţie se cuvine lauda inimii mele şi a buzelor mele”. Şi dacă va zice aşa cu toată inima lui şi cu adevărată smerenie, mare câştig va avea de la Dumnezeu. Căci Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeu cere recunoştinţa voastră, nu fiindcă are El trebuinţă de ea, ci pentru ca să vă facă vrednici de mai mari daruri din partea Lui!” Cine mulţumeşte, acela câştigă mila lui Dumnezeu înzecit şi însutit.

Să vedem acum care este recunoştinţa creştinilor faţă de Atotputernicul, se potriveşte cu a celor nouă leproşi!? Într-un sat, un creştin zace greu bolnav, şi cum sfârşitul se apropie, toate îngrijirile nu-i ajută la nimic, doctorii nu reuşesc cu nici o doctorie, omul e cu un picior în groapă. Ce-i mai rămâne omului de făcut? Să dea fuga pe aripile credinţei la Milostivul Dumnezeu, ştiind că ceea ce nu pot oamenii, Dumnezeu poate. În această situaţie, se roagă, plânge, trimite femeia să plătească slujbe la biserică, i se fac masluri, se spovedeşte, se împărtăşeşte.

Deodată puterea dumnezeiască îl întăreşte, îl scoală sănătos. Dumnezeu l-a smuls de pe marginea mormântului, i-a mai dat zile de trăit. Dar ce vedem? După ce s-a făcut sănătos creştinul nostru, încetul cu încetul a uitat de Dumnezeu, a părăsit biserica Lui, s-a luat iar de înjurături, de fumat, s-a dus iar la petreceri ticăloase şi s-a prins iarăşi în vârtejul lumii. Iată cum mulţumeşte omul nostru. Câţi ostaşi care au fost pe front n-au făgăduit că nu vor mai lipsi de la biserică, că vor ţine sărbătorile, posturile, că se vor lăsa de toate relele, dacă vor scăpa cu viaţă!? Când vedeau cum moartea seceră unul după altul, îngroziţi strigau: “Doamne apără-ne, scapă-ne Doamne, ajută-ne ca să ne mai vedem şi noi copiii şi soţia, ajută-ne că vom aduce jertfe mari la biserica Ta, vom dărui icoane mari, candele, scapă-ne Doamne din iadul acesta”. Şi Dumnezeu i-a scăpat pe mulţi. Însă vai, o dată cu haina militară au lepădat şi credinţa şi promisiunile, căci acasă când au ajuns, în loc să îndeplinească cele promise, au început să înjure şi Biserica şi pe Dumnezeu. Iată recunoştinţa omului.

Sunt tineri mulţi care vin la biserică şi se roagă să le ajute Dumnezeu să reuşească la examene, fac promisiuni că vor urma credinţa dacă reuşesc, dar după ce îşi văd scopurile împlinite uită de recunoştinţă. Şi aşa sunt o mulţime de leproşi nerecunoscători care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu. Acest groaznic păcat unii îl vor plăti în iad, iar altora va îngădui Dumnezeu să fie plătit de copii lor. Alţii, nu-i apucă moartea până când nu vor plăti în lumea aceasta, ca să cunoască că fără Dumnezeu n-ar fi putut face nimic.

Aşa este omul de sucit şi de mincinos, că astăzi este într-un fel şi mâine în altul. Aşa au fost mulţi la cutremur, la inundaţii, la războaie, în timpul foametei, au promis multe, s-au întors pentru un timp, au venit la biserică, însă n-au ţinut mult toate acestea şi au uitat cu totul, căzând în mari fărădelegi. Lucrul acesta se repetă zilnic în ochii noştri. Câtă vreme lumea este în necaz, în nevoi, aleargă la Dumnezeu, Îi recunoaşte puterea, Îl roagă.

Dar îndată ce trec necazurile uită iarăşi, Îl părăsesc şi-I întorc spatele. Ce înseamnă asta? Neglijenţă, nepăsare, nesimţirea sufletului şi a trupului; de aceea Dumnezeu ne lasă să strigăm în zadar la El; El ştie, Milostivul, că suntem îndărătnici şi că în schimbul binefacerilor Sale, ei vor deveni mari făcători de păcate, hulitori şi nerecunoscători.

De aceea păcatul acesta al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu Binefăcătorul nostru, de aproapele nostru, este atât de mare, şi atât de mare pagubă aduce, încât un sfânt părinte bisericesc l-a asemănat cu un vânt pustiitor, care usucă toate izvoarele harului ceresc. Ba mai mult decât aceasta, nerecunoştinţa atrage mânia dumnezeiască asupra celor ce se fac vinovaţi de ea.

Am citit într-o carte veche o frumoasă istorioară, unde spunea că odată Bunul Dumnezeu a chemat toate virtuţile de pe pământ la Sine în cer ca să le vadă şi să le dea sfaturi. Între cei chemaţi erau: adevărul, dreptatea, mila, credinţa, bunătatea. Dar tot printre aceşti invitaţi erau şi două virtuţi care nu se mai văzuseră şi nu se cunoşteau. Se apropie una de alta să se recomande: eu sunt binefacerea, zise una, eu sunt recunoştinţa, zise cealaltă. “Cum, voi nu vă cunoaşteţi?” întrebă Bunul Dumnezeu. “Nu Doamne, – răspunseră cele două necunoscute – nu ne cunoaştem, că pe pământ nu ne-am întâlnit niciodată ”. Dacă stăm să judecăm drept, e plină de adevăr această istorioară. Nu ştiu cum se face că tocmai celui căruia îi faci cel mai mare bine îţi face cel mai mare rău.

Poate fiecare dintre noi cunoaştem diferite cazuri din viaţa noastră. Pe câţi n-am auzit şi eu: Părinte, am un vecin pe care l-am ajutat când era bolnav, l-am împrumutat cu bani, nu ştiam ce să-i mai fac, şi drept recunoştinţă n-a vrut să-mi mai dea banii şi mi-a devenit cel mai mare duşman. Apoi câţi copii sunt nerecunoscători faţă de părinţii lor, nu-i mai recunosc ca părinţi. Câte mame văduve n-au pensie, iar copiii, pe care i-au crescut şi i-au hrănit la pieptul lor, acum le lasă să moară de foame. Câţi nu şi-au alungat părinţii de acasă în frig şi printre străini?!

Câţi bărbaţi nu mai recunosc binefacerile soţiei?! Soţia care l-a iubit, l-a spălat, i-a crescut copiii, şi după ani de zile nu vrea s-o mai vadă-n ochi. Ce păcat strigător este şi acesta. Să se trezească fiecare din întunericul acestui păcat, căci cel care nu are recunoştinţă faţă de aproapele, binefăcătorul său, tot în Dumnezeu loveşte, căci legea Lui o dispreţuieşte, făcându-se vrăjmaş al aproapelui şi al Lui Dumnezeu. Şi păcatul acesta nu rămâne nepedepsit.

Fiecare să ne aducem aminte de acei cărora le datorăm recunoştinţă. Ori că te-a împrumutat o dată cu bani şi te-a scos din necaz, ori că a vegheat la căpătâiul tău când ai fost bolnav, ori că a cheltuit făcându-se naş de botez şi cununie, ori că te-a băgat într-un serviciu bun, ori că ţi-a dat haine, casă, de mâncare. Şi cu cât mai mult, întreit mai mult, acela care a cheltuit zile şi nopţi ca să te scoată la lumină, să te aducă la Dumnezeu, să cunoşti lumina lui Hristos. Şi oricare altă faptă pe care ţi-au făcut-o părinţii cei trupeşti şi cei sufleteşti.

Nu scapi de dreapta judecată a lui Dumnezeu, dacă nu vei şti să-I mulţumeşti şi Lui Dumnezeu şi binefăcătorilor tăi în viaţa aceasta, aşa cât pe cât este cu putinţă. În nici un caz să nu ajungi să-i vorbeşti de rău sau să le faci o nedreptate, că te-ai ars şi te stingi ca fumul şi ca ceara te topeşti.

E destul să ne amintim de soarta poporului evreu cât a trebuit să sufere din cauza acestui păcat al nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu. Dar pentru care păcate pedepsea atunci Dumnezeu pe poporul evreu, cu boala leprei? Sfânta Scriptură ne arată clar că pentru păcatul cârtirii, al clevetirii, al mândriei, al lăcomiei şi al nerecunoştinţei. Miriam sora lui Moise a cârtit şi a clevetit împotriva lui Dumnezeu şi imediat s-a îmbolnăvit de lepră. Pe Neeman Sirianul, l-a umplut Dumnezeu de lepră pentru mândria lui, dar după ce s-a smerit şi a venit la proorocul Elisei şi a făcut ce i-a spus Proorocul, îndată s-a tămăduit de boala leprei.

Cu boala leprei a bătut Dumnezeu pe Ozia împăratul, fiindcă a îndrăznit, în mânia lui, să se îmbrace cu veşminte preoţeşti şi să slujească în biserica lui Dumnezeu ca preot. După ce a făcut aceasta s-a şi umplut de boala leprei şi a fost depărtat de biserică, de lume şi de ai săi, petrecând toată viaţa, până la moarte în această boală, lăsându-l Dumnezeu ca pildă pentru toţi, ca nimeni să nu îndrăznească să se amestece în treburile preoţeşti, căci mare este taina preoţiei, aşa cum vedem că Domnul Hristos o aşează la loc de cinste.

Taina preoţiei este una din cele şapte taine, fără de care creştinul nu se poate mântui. Vedem că Domnului Hristos pe cei zece leproşi îi trimite să se arate preoţilor. Preoţii în legea veche ţineau loc de doctori, şi acei leproşi care se vindecau trebuia să se arate înaintea lor, iar ei le dădeau dreptul ca să locuiască între oameni. Pentru aceasta Mântuitorul îi trimite la ei, aşa cum trimite şi astăzi pe toţi acei care sunt loviţi de lepra păcatelor, să meargă să se arate preoţilor, adică să meargă să se spovedească înaintea preoţilor, mărturisindu-şi păcatele. Cel care nu se spovedeşte la preot rămâne necurăţit de lepra păcatelor şi astfel nu se mai poate numi un creştin adevărat, şi nu mai poate locui printre oamenii adevăraţi, adică comunitatea creştină.

De aceea să se grăbească fiecare să se spovedească cu multă încredere în Harul Divin şi nimeni să nu se înşele să creadă că se poate mântui şi fără preot. Dumnezeu a lăsat pe preoţi ca pe nişte salvatori ai celor ce cad în mlaştina păcatelor. Nu poate omul să se salveze singur când cade într-o mlaştină, trebuie ajutat. Îmi amintesc o povestire, deşi este un fel de minciună a unui vânător, dar se poate trage o învăţătură bună.

Odată, spune vânătorul, după ce am împuşcat nişte păsări, am alergat în fuga mare ca să le prind pe acea mlaştină unde căzuseră fără să-mi dau seama m-am scufundat până la piept în nămol. Atunci îmi veni în gând o scăpare; cum aveam părul lung, m-am prins bine de el, şi astfel m-am tras în sus de păr, afară din mlaştină. Ce minciună grosolană, oricine poate observa aceasta, dar noi să ne folosim de tâlc. Păcatul este o mlaştină grozavă, toţi cei ce intră în mlaştina păcatului, se scufundă văzând cu ochii, că toate eforturile de scăpare cu puterile proprii sunt zadarnice.

Toţi acei ce se încred în ei zic că nu au nevoie de ajutorul altora; ce să mă duc eu să mă spovedesc la preot, că e şi el un păcătos ca şi mine! Toţi aceştia rămân împotmoliţi, rămân pradă morţii şi pieirii veşnice. Zadarnic se trag de părul capului, zadarnic îşi bat capul cu fel de fel de mijloace, căci fără ajutorul scumpului Iisus Hristos nu se pot salva. Fără spovedanie şi împărtăşanie, care se iau prin mâna cea sfinţită a preotului, pot sta mult împotmoliţi şi nu se pot salva. Şi totuşi cu tot Harul şi bunăvoinţa preotului, dacă omul nu vrea să întindă şi el mâna din mlaştină, rămâne tot în pierzare.

De aceea întindeţi mâna când vă chemăm, şi veniţi la Sfânta Liturghie, ca să vă salvaţi sufletele. Poate întreba cineva: Dar ce, preotul nu poate să cadă şi el în mlaştină, şi nu este şi el tot om, şi atunci, pe el cine-l mai scoate? Da, într-adevăr, şi preotul e supus greşelii, şi poate cădea şi el în păcate, dar să ştiţi că şi el întinde mâna unui coleg de-al lui şi se spovedeşte, căci şi preoţii se spovedesc, şi arhiereii şi diaconii. Care doctor nu se îmbolnăveşte şi nu cere ajutorul altui doctor?! Tot aşa şi preotul cere ajutorul lui Dumnezeu prin harul dat preoţilor.

Noi când mergem la spovedit nu mergem la preot ca om, nu ne legăm de păcatele lui, ca sectanţii, rătăciţii, care s-au despărţit de Biserică, de preoţie, de sfintele Taine; ce avem noi cu păcatele preotului? Ci ne folosim şi ne apucăm de cheile lui Dumnezeu, pe care le ţine preotul în mână, adică de Harul de a dezlega păcatele oamenilor. Aceste chei sunt date lui de Domnul Hristos. Arhiereii se spovedesc la preoţi călugări, preoţii şi diaconii care au smerenie şi frică de Dumnezeu se spovedesc şi ei pentru că numai aşa vor primi iertare cu toţii din partea lui Dumnezeu.

Creştinii nu au voie să se spovedească la cei care n-au primit hirotonisirea ca preot duhovnic, n-au voie să se spovedească la preoţii caterisiţi sau la rătăciţi.

Lepra, fraţi creştini, este o boală nevindecabilă. Tot trupul se umple de bube, de la cap până la picioare, apoi încetul cu încetul, începe să putrezească, să cadă carnea până la oase. Cad ochii, nasul, buzele, urechile, rămânând scheletul şi aşa se sfârşeşte în chinurile cele mai groaznice. Această boală era pedeapsa păcatelor pe care le-aţi auzit, şi de care a pomenit şi Sfântul Apostol Pavel astăzi, când spune: “…că pentru păcatele acestea vine mânia lui Dumnezeu peste noi!”

Dar s-au îndesit boli mai grele ca lepra: cancerul, holera, sida şi altele la care doctorii nu mai găsesc leac. Şi aceasta tot din cauza păcatelor noastre. Căci omul nu mai trăieşte raţional întru totul. Suntem pedepsiţi mai ales pentru patima beţiei, a tutunului, a desfrânării, a avortului. Dacă boala trupească este atât de grea, cât de groaznică trebuie să fie boala cea sufletească?! Boala cea sufletească aduce sufletul în starea cea mai jalnică, în cea mai grea nesimţire de moarte.

Un sfânt părinte ne spune că dacă noi am vedea un suflet înainte de spovedanie, ne-ar fi scârbă să-l privim, căci este întocmai ca un lepros, desfigurat; fără ochi, fără nas, fără urechi, fără buze, cu dinţii rânjiţi ca moartea, cu răni curgând puroi din ele, cu umflături şi vânătăi. Îi spui cuiva unde duce beţia, curvia, tutunul şi toate celelalte vicii, dar nu te aude, nu te vede, nu te simte, nu vede pericolul ce-l aşteaptă. Vai de sufletele pe care le va apuca moartea în aceste păcate că vor pieri pe veci.

Ce mai observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi? Leproşii nu erau primiţi să stea în casă împreună cu cei sănătoşi, cu toată dragostea de familie, de fraţi şi surori. Ei trebuia să fie scoşi afară, rătăcind prin locuri depărtate.

Să luăm şi noi învăţătură: care vrem să nu ne îmbolnăvim de lepra păcatelor, nu trebuie să ne asociem cu acest fel de leproşi. Mulţi zic despre cei care nu sunt serioşi, nu-şi văd de familie, de copii, de serviciu şi sunt cu toate viciile, că sunt lepre. Într-adevăr că boala aceasta a leprei este o boală contagioasă, de aceea cei sănătoşi fugeau de ea.

Tot aşa şi lepra păcatelor se ia. Cum înjură părinţii, aşa înjură şi copiii, cum dă diavolului părinţii, şi copiii fac la fel. Şi aşa a reuşit diavolul cu lepra păcatelor să distrugă o mulţime de suflete, făcându-le incapabile de a mai simţi, de a mai gândi, de a vedea dezastrul şi pieirea lor. Să fugim fraţi creştini, dacă vrem să scăpăm cu sufletul curat, să venim la Scumpul nostru Mântuitor care ne-a izbăvit şi ne izbăveşte de toate răutăţile.

Să fim recunoscători, că atât de mult a trebuit să facă El pentru noi. El şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră, şi-a dat viaţa pentru noi, iar recunoştinţa noastră care este? Îl slăvim noi cum se cade? Îi mulţumim noi cum se cuvine?Să ne gândim ce ne întreabă acum Domnul pe toţi: Cu ce recunoaşteţi voi pentru binefacerile Mele? Mă înjuraţi, alergaţi la rele, daţi diavolului toate lucrurile Mele, nu-Mi mulţumiţi. Veniţi mai curând, întoarceţi-vă cât mai curând la Mine până nu vă voi da foc, până nu vă voi amesteca cu pământul, până când nu vă voi spulbera pentru toate fărădelegile şi păcatele voastre, până nu vine ziua cea de pe urmă ca să daţi seama de toate nedreptăţile voastre, pe care le-aţi făcut faţă de aproapele şi faţă de Mine.

Să ne întoarcem deci, fraţi creştini, către marele Binefăcător al nostru, Milostivul Dumnezeu şi să-i mulţumim pentru toate binefacerile care le-am primit de la El şi pentru cele pe care le vom mai primi.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorule Cel Prea Milostiv, care ai tămăduit pe cei zece leproşi, tămăduieşte Doamne şi sufletele noastre, ale celor ce ne-am adunat aici. Tămăduieşte-le pe toate de lepra păcatelor, căci făgăduim că prin ajutorul Tău să nu fim nerecunoscători şi nemulţumitori ca cei nouă leproşi, ci vom aduce la picioarele Tale sufletele noastre smerite ca să ţi se închine Ţie până la sfârşitul vieţii noastre, până la ultima suflare a vieţii noastre, şi acolo în cerul Tău cel sfânt să ne duci şi pe noi, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Să te întorci înapoi pentru ai mulţumi lui Isus

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Mons. Angelo-Narcis Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

Persistă în timp istoria celor care în numele lui Isus s-au dedicat leproşilor. Ne amintim de figura sărăcuţului din Assisi, cu actul său răvăşitor de a îmbrăţişa un lepros, ne gândim la apostolii leproşilor, la catolicul Raul Follereau şi la protestantul dr. Albert Scweitzer, la părintele Damian şi la toţi misionari şi misionarele care îşi oferă serviciile lor leproşilor răspândiţi în întreaga lume. Naaman, un general din Siria, lovit de lepră, a făcut un drum lung pentru a se închina profetului Eliseu şi a obţine însănătoşirea. Profetul îi porunci să se spele de mai multe ori în Iordan şi lepra dispăru: Naaman înţelese că însănătoşirea era opera Dumnezeului lui Israel, şi, pentru a-şi demonstra recunoştinţa, întors în Siria, oferii sacrificii Dumnezeului lui Israel.

Însănătoşirea celor zece leproşi ne este prezentată de Evanghelie. Isus îi întâlni într-un sat după ce a traversat Samaria. Evreii şi Samaritenii respectau legea izolării scrisă în Scriptură. Leproşi de la depărtare strigară pentru a atrage atenţia lui Isus: “Ai milă de noi!” Isus îi ascultă şi îi trimise numaidecât la preoţi, după cum spunea legea, pentru a constata însănătoşirea lor şi pentru a fi admişi în viaţa civilă. Mergând pe drum conform cuvântului lui Isus, s-au însănătoşit, dar numai unul “s-a mântuit”; numai samariteanul simte nevoia de a se întoarce la Isus pentru ai mulţumi şi se aruncă la picioarele sale, recunoscând în El prezenţa lui Dumnezeu. Isus subliniază : “Nu toţi s-au însănătoşit ? Ceilalţi unde sunt? În afară de acest străin nimeni nu s-a întors să-i mulţumească lui Dumnezeu?” Unul singur face excepţie, un samaritean, un străin care trăieşte la marginea poporului ales, aproape un păgân!

Este o imagine a ingratitudinii umane faţă de Dumnezeu şi favorurile pe care el le oferă. Când cineva se gândeşte că fiecare lucru i se cuvine, foarte dificil îşi deschide inima să spună mulţumesc, în timp ce, celui umil cu inima nu-i este greu să constate că totul îi este dăruit în continuu.

Nu ajunge să mulţumim că am fost creaţi, ci trebuie chiar mai mult să mulţumim că am fost răscumpăraţi, că Atotputernicul ne-a devenit prieten, Creatorul ne-a devenit Tată, ne-am făcut părtaşi la natura sa divină. Putea Dumnezeu să facă mai mult de atât pentru noi? Şi cu toate aceste foarte rar ne oprim să-i mulţumim. Trebuie să fim foarte atenţi la cum îi mulţumim pentru harurile cu care Dumnezeu ne înconjoară viaţa noastră, şi trebuie să ne amintim toate manifestările de iubire ale lui Dumnezeu faţă de noi.

Evanghelia de azi, ni-l arată pe Isus îndurerat din cauza ingratitudinii. Tocmai aceste ingratitudini ale oamenilor,reprezintă unul din motivele marilor suferinţe ale Inimii lui Isus şi Mariei: nimic nu produce mai multă suferinţă decât o iubire necorespunzătoare. Cuvântul “mulţumesc” nu este doar un cuvânt, ci este un gest. Pentru Evrei nu există un cuvânt care să exprime în mod formal “mulţumescul”; a mulţumi înseamnă a spune tuturor cât de mare şi bun este Domnul. Ai mulţumi înseamnă a binecuvânta pe Dumnezeu, ai cânta minunile, ai lăuda operele. “Nu s-a găsit cine să se întoarcă să-i dea mărire lui Dumnezeu, în afară de acest străin? Şi îi spuse: Ridică-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17)

Cronicile din ultimi ani sunt mereu aprinse asupra unei drame şi asupra unei ruşini: drama străinilor care apar pe trotuarele din oraşele noastre, umiliţi şi uneori precipitaţi în disperare, în criminalitate; şi drama crudă a rasismului. Personajele străine din Scriptură la care putem medita astăzi sunt două: înaltul oficial din Siria Naaman, care nu doar că este însănătoşit, dar care se şi converteşte acceptând umilinţa şi mântuirea. “Acum ştiu că nu este Dumnezeu pe tot pământul, dacă nu este în Israel“. Al doilea este un samaritean, străin şi lepros; deci marginalizat şi sărac. Pentru a înţelege zidul de dispreţ care îl înconjura ca şi samaritean, este de ajuns să evocăm acel text foarte dur al lui Sirah din sec. II î.C: “Stupidul popor ce locuieşte în Samaria nu este nici măcar un popor” (Isus Sirah 50, 25-26). Leprosul Samaritean însănătoşit este unicul care se întoarce să-i mulţumească lui Isus. Acel lepros crede pe deplin, se întoarce să laude şi să aducă mărire lui Dumnezeu, adică să-şi mărturisească solemn credinţa sa în Cristos mântuitorul. De aceea, dacă toţi s-au însănătoşit, unul singur a fost mântuit de credinţă(“credinţa ta te-a mântuit!“). Dacă toţi s-au curăţat, adică s-au eliberat de boală şi de toate consecinţele impurităţii, pe care boala le crea faţă de cult şi de viaţa civilă, unul singur, însă, samariteanul, “s-a mântuit”.

după pr. Angelo Vigano

 

* * *

 

Porunca recunoştinţei

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Multe şi mari au fost binefacerile revărsate asupra oamenilor, prin faptele minunate săvârşite de Mântuitorul, în timpul lucrării sale pământeşti. Omenirea s-a împărtăşit de alinare şi mângâiere sufletească: se adeverise ştirea pe care Mântuitorul o trimisese Înaintemergătorului Său: “Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi aţi auzit, că orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii învie, săracilor se binevesteşte” (Luca 7, 22).

Despre una din faptele minunate săvârşite de Mântuitorul în lucrarea Sa de izbăvire din robia păcatului ne vorbeşte şi Sfânta Evanghelie de azi: Vindecarea celor zece leproşi.

În timp ce Mântuitorul se îndrepta spre Ierusalim, străbătând satele şi oraşele din Galileea şi Samaria, însoţit de ucenici, în preajma unui sat, numit după tradiţie Eugannim, este întâmpinat de zece bărbaţi leproşi, care, ridicându-şi braţele pline de răni spre Fiul îndurărilor cereşti, strigă plini de durere: “Isuse, Învăţătorule, miluieşte-ne” (Luca 17, 13). Durerea celor zece oameni era neînchipuit de mare. Erau bolnavi de cea mai îngrozitoare formă a suferinţei omeneşti, de lepră.

Microbul leprei infectează pielea bolnavului, acoperă tot corpul de răni purulente, descompune ţesuturile, macină vasele, desfigurează chipul până la epuizare totală. Fiind o boală molipsitoare, cele mai aspre măsuri s-au luat încă din vechime pentru întâmpinarea şi înlăturarea ei. Însăşi legea lui Moise poruncea ca leproşii să fie îndepărtaţi şi izolaţi de orice aşezare omenească (Numeri 5, 1-3).

Scoşi din sânul familiei şi din societate şi trimişi în locuri pustii, nelocuite, ei erau obligaţi ca la apropierea întâmplătoare a unei persoane, să strige: “Necuraţi, necuraţi!” Într-un cuvânt, leproşii erau nişte oameni morţi între vii.

Această dureroasă soartă o aveau şi cei zece bărbaţi leproşi amintiţi în Sfânta Evanghelie. Dar auzind de minunile şi de marea iubire de oameni a Domnului Isus, o sfântă nădejde le aprinde inima când află că Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri. Aleargă cu înfrigurare spre Domnul şi strigă de la distanţă cu toată puterea sufletului lor: “Isuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” Nouă dintre ei erau iudei, iar unul era samarinean. Suferinţa îi unise în nădejde şi rugăciune, într-o rugăciune caldă, plină de umilinţă şi credinţă. La strigătul curemurător al leproşilor, Domnul Isus se opreşte, ascultă şi-i priveşte cu dumnezeiască îndurare şi cine ştie dacă pe chipul Său ars de soare nu s-au rostogolit lacrimile durerii şi ale milei. Fără să rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferinţă omenească, ci numai prin simpla Sa voinţă, Mântuitorul Hristos îi tămăduieşte pe loc de cumplita boală, spunându-le: “Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17, 14). În aceeaşi clipă, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se închid, nici o urmă de lepră nu mai rămâne. Bolnavii abia îşi cred ochilor, se privesc cutremuraţi unii pe alţii şi, cuprinşi de negrăita bucurie a unor oameni care înviază din morţi, aleargă spre preoţi ca să capete aprobarea că s-au vindecat de lepră, că pot intra fericiţi în sânul familiilor lor. Dar celui care i-a vindecat, îi arată vreum semn de recunoştinţă? Cei nouă iudei se răspândesc pe la casele lor, uitând să mulţumească măcar cu un cuvânt dumnezeiescului Tămăduitor.

Singur samarineanul, omul străin şi pe jumătate păgân, se opreşte în culmea bucuriei, se reculege şi, cu inima pătrunsă de cea mai sfântă recunoştinţă, se întoarce la cerescul Doctor al sufletelor şi al trupurilor, mulţumindu-i cu umilinţă din adâncul sufletului, “slăvind pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui” (Luca 17, 15-16). Din zece inşi, unul singur ştie că este dator să mulţumească şi acesta este un străin de lege şi credinţă. El îşi arată recunoştinţa cu sufletul şi cu trupul, cu graiul şi cu cugetul, cu cuvântul şi cu corpul care cade în genunchi, ca într-o sfântă metanie, cu ochii pe care-i ridică spre cer. Deci, din zece inşi, unul singur ştie că la ceas de bucurie, şi mai ales acum, trebuie să mulţumească. La durere toţi au fost uniţi în rugăciunile de cerere, dar bucuria i-a despărţit pe unii de alţii şi, ce este mai trist, i-a îndepărtat pe cei nouă chiar de Părintele ceresc.

Pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a-şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea. Dorinţa lor de a-şi vedea familia, rudele, prietenii a fost mai puternică decât aceea de a veni şi mulţumi Mântuitorului. Ei uită cu totul că au datoria de a mulţumi, măcar, şi de a fi recunoscători faţă de El. Le vine prea greu să se întoarcă din drum şi să rostească un cuvânt de mulţumire.

De aceea, Mântuitorul întreabă: “Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a aflat să se întoarcă şi să dea mărire lui Dumnezeu, fără numai acesta, ce este de alt neam? Şi i-a zis lui: Scoală-te, şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”.

Fapta celor nouă este atât de nedemnă şi de păcătoasă, încât orice suflet drept se cutremură la auzul ei. Dar dacă ne oprim o clipă şi ne analizăm sufletul, vom fi poate unii dintre noi în situaţia de a nu judeca şi acuza prea aspru pe cei nouă leproşi nerecunoscători. Poate nu toţi avem dreptul să-i condamnăm pentru atitudinea lor, deoarece şi noi ne-am găsit uneori în situaţia lor, ca după o binefacere primită de la Dumnezeu sau de la binefăcători pământeşti, să răspundem cu aceeaşi lipsă de recunoştinţă. O vorbă bătrânească spune: “Recunoştinţa este o floare rară!” Dar n-ar trebui să fie aşa.

Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători. Sf.

Evanghelie de azi ne pune în faţă, printr-un exemplu, această datorie înaltă faţă de cei care ne fac bine.

Din învăţătura sfintei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate.

Sf. Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”.

Pentru Fericitul Ieronim recunoştinţa este o virtute specific creştină, o obligaţie de onoare, de dreptate şi de iubire, sentimentul natural care, sub o formă modestă, nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare: “Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu pricepe” (Isaia 1, 3). Din viaţa Sf. Gherasim cunoaştem, de asemenea, scena de duioasă recunoştinţă a unui leu căruia cuviosul părinte îi scosese o ţeapă din laba piciorului. După moartea sfântului, animalul fioros al deşertului i-a rămas recunoscător până la sfârşit, murind de durere deasupra mormântului binefăcătorului lui. Ceea ce leul şi alte fiinţe asemănătoare fac din instinct, creştinul trebuie să împlinească din conştiinţă şi credinţă, ca pe una din cele mai înalte şi obligatorii porunci, ca expresie a inimii sale simţitoare, delicate, atente şi credincioase, ca un răspuns cu binecuvântări la binecuvântările primite.

Sf. Apostol Pavel ne întreabă: “Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”. Oricum ne-am privi, nimic nu ne aparţine. Datorăm totul părinţilor noştri, Bisericii, şcolii, ţării, lui Dumnezeu, “căci toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit se pogoară de sus” (Iacob 1, 17), de la Părintele îndurărilor.

Păcat mare este nerecunoştinţa faţă de părinţi, atunci când nu le arătăm respectul şi purtarea de grijă cuvenite pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, când nu-i vizităm, nu-i ajutăm sau, şi mai rău, când nu le vorbim frumos sau le-am uitat mormântul şi rugăciunea de pomenire pentru sufletul lor. “Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei… Ca un hulitor este cel ce părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel ce mânie pe mama sa”, spune cuvântul Domnului (Sirah 3, 8 şi 16). În acelaşi păcat cădem când ne prefacem că nu mai cunoaştem pe cei care au avut un rol în formarea noastră intelectuală şi morală, pe dascălii, profesorii, sprijinitorii şi ajutătorii noştri, când nu ştim să-i salutăm, să le spunem un cuvânt bun sau să-i vizităm.

Ridicându-ne ochii mai sus, la ce datorăm Domnului Dumnezeu, va trebui să zicem ca psalmistul şi împăratul David: “Cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie” (Ps. 65, 3).

Părintelui ceresc îi datorăm tot ce suntem, tot ceea ce avem, tot ceeea ce vedem în jurul nostru, toate bunurile materiale şi duhovniceşti, universul cu toate podoabele lui, cerul şi pământul, lumina, aerul, apa, hrana şi căldura, trupul şi sufletul, comoara Sfintei Scripturi, darurile Bisericii şi mântuirea veşnică. La aceste bunuri pământeşti şi duhovniceşti gândind, Sf. Ioan Apostolul exclamă, plin de admiraţie şi recunoştinţă, în Apocalipsa sa: “Vrednic eşti, Doamne Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci tu ai zidit toate lucrurile şi Voinţa Ta ele au fost şi s-au făcut” (Apoc. 4, 11).

“Cum nu e aici un ceas, nici o clipă în viaţa mea, zice Fericitul Augustin, în care să nu mă folosesc de binefacerile tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipă în care să nu te am înaintea ochilor mei, în memoria mea, în care să nu te iubesc din toate puterile mele”.

Sfânta Biserică, cu toate cântările şi doxologiile ei liturgice, cu toţi psalmii şi Te-Deum-ul său dă slavă şi mulţumire, mai presus de toate, Domnului şi Mântuitorului Hristos, a cărui dumnezeiască viaţă încununată de jertfa de pe Golgota a fost o permanentă şi cea mai desăvârşită şi bineplăcută euharistie sau mulţumire ce s-a adus vreodată Tatălui ceresc.

Recunoştinţa şi mulţumirea sunt sentimente nobile ce se trezesc în sufletele curate la primirea unor binefaceri, a unui dar sau în faţa unei atitudini binevoitoare. Cel stăpânit de aceste sentimente dă dovadă de curăţie şi nobleţe sufletească, de preţuire a binefacerilor, de vrednicie în a primi aceste binefaceri. El se învredniceşte, prin recunoştinţă, de dragoste şi stimă, de încredere şi sporire în daruri.

Acest sentiment de recunoştinţă a dorit Mântuitorul să-l sădească în inimile oamenilor, prin minunea săvârşită. De aceea, când singurul lepros tămăduit vine la Isus să-I mulţumească plin de recunoştinţă, Mântuitorul, cu oarecare amărăciune în suflet, îi pune întrebarea: “Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă, unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?” Sunt cuvinte care conţin o aspră, dar dreaptă mustrare la adresa celor nouă leproşi ce şi-au dovedit prin nerecunoştinţa lor nevrednicia pentru alte binefaceri.

Pentru adevăratul creştin, recunoştinţa este o datorie şi el trebuie să-şi împlinească această datorie cu toată căldura sufletului său. De aceea, Sf. Apostol adresează acest îndemn creştinilor: “Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Isus” (I Tesal. 5, 18). Dar se pune întrebarea pentru noi toţi: împlinim noi această poruncă a Sf.

Apostol, urmăm noi pilda Mântuitorului, sau suntem asemenea celor nouă leproşi? Pentru fiecare se poate da un răspuns în parte, după viaţa fiecăruia.

Cu toţii suntem convinşi de atotbunătatea divină, arătată nouă prin diferite şi bogate daruri, dar mai puţini sunt aceia care să-şi îndrepte ruga lor de mulţumire căre Dumnezeu. Aceeaşi comportare poate exista şi faţă de binefăcătorii noştri pământeni.

Şi aceasta cu atât mai mult, căci dacă – creştini fiind -, uităm de recunoştinţa datorată Tatălui ceresc, cu atât mai uşor şi mai repede vom dovedi nerecunoştinţă faţă de binefăcătorii noştri pământeni: părinţi, educatori, dascăli, prieteni, societate etc.

Prin lipsa de recunoştinţă vom da dovadă de neglijenţă, nepăsare, mândrie şi chiar răutate. De aceea, nerecunoştinţa este un păcat greu, care ne îndepărtează de la vistieria milostivirilor cereşti şi a binefacerilor omeneşti.

Prin cuvintele Sf. Evanghelii de azi ne-au fost puse în faţă cele două figuri: recunoscătorul şi nerecunoscătorul, fapta bună şi păcatul. În faţa lor, datoria noastră este de a alege fapta cea bună, recunoştinţa, pe care în orice împrejurare a vieţii s-o arătăm prin cuvânt şi faptă faţă de binefăcătorii noştri.

Să fim recunoscători faţă de Părintele nostru ceresc, pentru darurile Sale. Să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri pământeni, după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: “Mulţumiţi tuturor pentru toate… mulţumiţi celor ce vă fac bine şi vă rugaţi pentru dânşii”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Omul recunoscător primeşte de la Dumnezeu darul mântuirii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Textul Evangheliei de astăzi ne introduce în cea de a III-a călătorie a lui Isus către Ierusalim, cu puţin timp înainte de patima, moartea şi învierea Sa. Sfârşitul lui Isus este aproape iar El invită ucenicii şi pe noi să ne strângem mai tare în jurul Lui şi să-L urmăm, pentru a-i fi alături pe Drumul Crucii; pentru a intra cu El în logica misterului mântuirii, al iubirii până la dăruirea de sine. Această călătorie stă sub semnul credinţei. În capitolul al XVIII-lea, apostolul Luca ne invită să ne identificăm cu omul bogat care se converteşte şi primeşte mântuirea în casa şi în familia sa. Ne putem alătura şi noi lui Isus, putem urca cu El la Ierusalim, până la a contempla îmbrăţişarea Lui cu Dumnezeu Tatăl.

Până să ajungă la Ierusalim, Domnul trece prin Galileea şi prin Samaria, vizitează cât mai multe locuri pentru a-i face pe toţi oamenii părtaşi ai iubirii şi ai milei Sale.

Schema pericopei evanghelice:

vv. 12-14a: Isus intră într-un “oraş fără nume”, semn al faptului că este “oraşul tuturor oamenilor, din toate timpurile”. Aici întâlneşte pe cei zece leproşi, oameni bolnavi, loviţi de moarte, marginalizaţi şi dispreţuiţi, alungaţi din societate. Domnul ascultă ruga lor, făcută cu inima şi-i invită să intre în Ierusalim, să nu mai stea departe, să nu mai fie marginalizaţi, ci să se prezinte la preoţi, la Templu, la casa Tatălui, de fapt.

v. 14b: Abia încep călătoria către Ierusalim (către mântuire) şi cei zece se însănătoşesc, devin oameni noi.

vv. 15-16: Doar unul se reîntoarce să mulţumească…

vv. 17-19: Isus specifică faptul că omul recunoscător este un samarinean, un om care nu aparţinea poporului ales: de fapt, mântuirea este pentru toţi: şi pentru străini şi pentru păgâni. Nimeni nu este marginalizat de iubirea Tatălui care mântuieşte prin credinţă.

Eu am înţeles că sunt invitat să colaborez la mântuirea mea? Sunt conştient că iubirea Tatălui mă aşteaptă şi mi se dăruieşte în Euharistie, medicamentul ce este în stare să vindece toate rănile sufletului meu? Mă îndrept şi eu către Isus să-I cer ajutorul, asemenea leproşilor? Ascult de sfaturile lui Isus? Le împlinesc? Merg şi eu la Biserică, să intru în casa Domnului şi să primesc binecuvântarea şi să-I mulţumesc pentru darurile ce mi le-a făcut?

Luca foloseşte de trei ori verbul “a merge” pentru a exprima faptul că Isus se îndreaptă către Ierusalim. E un verb de mişcare, care exprimă toată dinamica călătoriei: se porneşte, se traversează un ţinut, se trece mai departe, se depăşesc eventualele pericole. De fapt, Luca dovedeşte că Isus este marele pelerin neobosit: este Cel dintâi care şi-a lăsat casa din sânul Tatălui şi a coborât la noi, a împlinit mântuirea noastră, a eliberat fiinţa noastră de păcate şi de moartea veşnică. El cunoaşte toate căile şi experienţele umane şi de aceea poate să ne invite să I ne alăturăm şi să trecem peste piedicile vieţii.

Isus trece şi uneori decide să intre şi să se oprească mai mult, cum se întâmplă în Evanghelia de astăzi. Verbul “a intra“, în sens biblic, are sensul de a pătrunde mai adânc, până în centru oraşului şi implică interacţiune, dialog, relaţie. Pentru Luca acest verb arată clar intenţia lui Isus de-a se apropia mai tare de oameni, de-a se împrieteni mai mult cu ei. Isus nu refuză nici o comuniune: Intră în casa lui Simon leprosul (Lc 4, 38), în casa fariseului (Lc 7, 36; 11, 37), în casa mai marelui sinagogii (Lc 8, 51) a lui Zaheu (Lc 19, 7). Isus intră mereu în istoria omului şi mănâncă, suferă, se bucură, plânge, împărtăşeşte viaţa, cu toate aspectele ei. Este îndeajuns să-I deschidem, pentru ca El să intre şi să rămână (Lc 24, 29).

Iubiţilor! După Cartea Leviticului: “Leprosul lovit de lepră va umbla cu hainele rupte şi cu capul descoperit, îşi va acoperi barba şi pe drum va striga: Impur! Impur! Va fi impur până când va avea rana; impur, va sta singur, va locui în afara cetăţii (Lev 13, 45-46).

Hainele rupte! Semn al durerii dar şi un semnal de alarmă vizibil: corpul meu a intrat în putrefacţie! Staţi departe de mine! Leprosul este o persoană lovită ca de trăsnet: în mare suferinţă; este unul ce trebuie să-şi înfunde gura, deoarece nu mai are dreptul să vorbească şi să respire alături de ceilalţi oameni: e ca şi mort. El nu poate să I se închine Domnului; nu poate intra în Templu, este exclus şi abandonat. De aceea cei zece leproşi se opresc la distanţă de Isus şi-I strigă de departe, din adâncul durerii şi al disperării inimii lor.

“Isuse Învăţătorule”! Frumoasă rugăciune. Mai întâi de toate, I se adresează Domnului pe nume, cum se obişnuieşte între prieteni, de parcă s-ar cunoaşte de o viaţă. De fapt, deja s-au întâlnit pe tărâmul inimilor lor. După aceşti leproşi doar orbul din Ierihon (Lc 18, 38) şi tâlharul de pe cruce (Lc 23, 42) vor repeta această rugăciune-strigăt: Isuse!!! Iată că, doar cine recunoaşte că este bolnav, nevoiaş, sărac, răufăcător, devine fiu plăcut al lui Dumnezeu. Apoi îi spun “Maestre”, ceea ce înseamnă “cel care stă deasupra”, cuvânt folosit şi de Petru când Isus l-a chemat ca să-L urmeze (Lc 5, 8)… vă aduceţi aminte că şi Petru s-a recunoscut păcătos? Am ajuns în inima adevărului, care arată misterul leprei, ca boală a sufletului şi a minţii: lepra este păcatul, este depărtarea de la Dumnezeu, lipsa de prietenie, comunicare şi de comuniune cu El. Acest lucru seacă sufletul nostru şi-l condamnă încet, dar sigur, la moarte.

“Unul singur s-a întors îndărăt”: Nu este vorba de o simplă mişcare fizică, ci de o schimbare interioară. “S-a întors” este verbul folosit în cazul convertirii, al reîntoarcerii omului la Dumnezeu. Verbul exprimă reîntoarcerea la casa părintească după ce, pentru o lungă perioadă tu ai fost rebel şi te-ai îndepărtat, precum a “făcut fiul risipitor”. Aşa face şi acest lepros: schimbă boala sa, în binecuvântare, depărtarea sa de Dumnezeu, în prietenie, într-un raport de intimitate, ca acela dintre un tată şi copilul său. Se schimbă pentru că îi permite iubirii lui Isus să intre in inima şi în mintea sa şi să-l înveţe.

“Să-I mulţumească”: în greacă acest verb are inclus în el sensul euharistiei. Leprosul celebrează euharistia. Se aşează la masa milei, acolo unde însuşi Isus s-a lăsat exclus, rănit şi eliminat, înainte de el (de lepros), pentru a ne aduna pe noi toţi în inima Sa. Primind “euharistia”, jertfa iubirii gratuite, a mântuirii, a iertării, a vieţii noi, în sfârşit, poate să intre din nou în Templu şi să se roage, să se apropie de Domnul cu toată încrederea.

“Ridică-te şi mergi!” Este invitaţia lui Isus. Ridică-te, adică “Învie”. Trăieşte viaţa nouă, viaţa după moarte, ca ziua după noapte. Doamne, Tu mi-ai dat lumina, mi-ai hrănit inima, mi-ai arătat adevărul. L-am acceptat? Ştiu că printre acei leproşi sunt şi eu şi ştiu că Tu aştepţi să mă întorc la Tine, la iubirea Ta miloasă. Îţi cer lumina Spiritului ca să văd bine, ca să mă las transformat de Tine în bine. Iată, Doamne, deschid către Tine sufletul meu. Vindecă-mă!

Am curajul să-mi recunosc răul, păcatul, care este adevărata mea boală? Isus le cere să meargă la preoţi, după legea lor, dar şi pentru mine astăzi, este important să fac acest lucru: să mă spovedesc, să spun ceea ce mă răneşte în interiorul meu şi ce mă împiedică să fiu liniştit, fericit şi om de pace. Doar aşa este posibil să mă vindec cu adevărat. Mântuirea este pentru toţi, Domnul ne iubeşte pe toţi cu o iubire mare. Dar sunt puţini cei care se deschid şi-L primesc în viaţa lor. Doar unul din zece. Eu de care parte stau? Recunosc tot binele pe care Domnul l-a făcut vieţii mele? Sau continui doar să mă plâng, să protestez, să ameninţ? Ştiu să mulţumesc celor din jur şi Domnului cu sinceritate, convins fiind că totul îmi vine de la Domnul?

Iată ce zice Domnul: “ridică-te şi mergi“. După experienţa întâlnirii cu Dumnezeu, nu pot să stau liniştit, închis în lumea mea şi să uit de toţi ceilalţi. Trebuie să mă ridic şi să mă pun în mişcare pe calea binelui. Dacă Domnul m-a ajutat şi eu trebuie să-i ajut pe fraţii mei. Bucuria vindecării nu va fi adevărată, niciodată, dacă nu-mi pun viaţa în slujirea fraţilor mei. Îmi trebuie doar o clipă să-mi aduc aminte de cei din jurul meu, care au nevoie de un mic semn de bucurie şi de speranţă. Pot să-i sun, să le trimit un mesaj sau pot să le fac o vizită…

Doamne, Tu mi-ai spus să nu-mi fie frică, să nu mă ascund. A fost de ajuns să cred in Tine, să deschid puţin inima mea şi mântuirea m-a cuprins. Eu am simţit parfumul prezenţei Tale. Am înţeles că Tu m-ai vindecat. Atunci m-am întors la Tine, ca cel puţin să-ţi spun: mulţumesc şi să plâng la picioarele Tale! Credeam că nu mai am pe nimeni, că n-o să mă mai vindec. Dar tu m-ai mântuit, mi-ai dat o altă şansă ca să iau totul de la început. Doamne, mulţumescu-Ţi, că datorită Ţie nu mai sunt “lepros” (închis în păcatul meu). Nu mai îmi este ruşine şi nu mai trăiesc în izolare. Am început să ies afară din închisoarea păcatului meu şi să las în spate rănile trecutului. M-am ridicat, am înviat. Azi, cu Tine, eu reîncep să trăiesc.

Pe timpul lui Isus se credea că lepra era consecinţa vre-unui păcat personal. Prin urmare, leproşii erau îndepărtaţi din familie, de la locul de muncă, din cetate, nici nu puteau să se roage lui Dumnezeu. Ei simbolizează mulţimea oamenilor ce azi trăiesc la marginea societăţii. Leproşii trăiau împreună, pentru a se putea ajuta reciproc şi a se lupta cu boala lor. Nu sunt toţi evrei, suferinţa i-a unit. Aud că trece Isus! O rază de speranţă! Nu se apropie, pentru că legea nu le permitea, dar strigă! Isus intervine şi dăruieşte mila sa. Leproşii se încred în cuvintele lui Isus şi-I urmează sfatul. În drum spre Templu se vindecă. Până în acest moment erau uniţi. Acum unul se separă şi se întoarce la Isus. Ceilalţi doar profită de pe urma “vindecării” lor. Repede uităm de cel care ne-a ajutat. Toţi au strigat după milă, dar numai unul singur mulţumeşte.

Ceilalţi nouă unde sunt? Notăm o mare dezamăgire în întrebarea Domnului faţă de oamenii care nu-i sunt recunoscători lui Dumnezeu şi nu ştiu să-i mulţumească. N-au înţeles că Domnul i-a vindecat. Poate credeau că, fiind evrei, Domnul avea datoria să-i vindece, dar atunci credinţa lor este greşită: a se crede privilegiaţi înaintea Domnului, înseamnă a nu înţelege că El este pură gratuitate. Unul singur a înţeles şi acestuia Isus i-a arătat că transformarea adevărată, de fapt, s-a produs în inima sa: “Ridică-te, credinţa ta te-a salvat” (ţi-a dăruit viaţa veşnică). Fizic au fost vindecaţi toţi zece, dar numai unul singur a fost mântuit. Pentru samaritean, vindecarea a însemnat o întâlnire reală cu Dumnezeu şi primirea în dar a mântuirii. El a înţeles că are mai mare valoare Dăruitorul (Dumnezeu) decât darul primit (vindecarea). Dacă noi ne uităm doar la darul material, inima noastră rămâne limitată şi egoistă.

Recunoştinţa este o latură esenţială a credinţei. Este o mulţumire a omului “surprins că există, că trăieşte”, este omul care se minunează pentru că a fost ales să vină pe lume. Dar noi, creştinii, care ştim că Isus ne-a mântuit prin jertfa Sa şi ne-a deschis intrare în viaţa veşnică, cum reacţionăm?

“Credinţa ta te-a mântuit!“. Doar credinţa poate să-l mântuiască pe orice om, credinţă ce implică să ne amintim: “Aminteşte-ţi că Isus Cristos a înviat din morţi” (2Tim 2, 8-13).

Iubiţilor! Să nu uităm că suntem cu toţii, fraţii lui Isus, chemaţi să fim fraţi ai tuturor oamenilor pe care Dumnezeu, Tatăl, îi iubeşte ca pe fiii Săi, iar Domnul ne iubeşte pe toţi şi nu doar pe cei care eu doresc să-i iubească. A nu-l iubi pe aproapele meu înseamnă a-l nega pe Domnul şi legea (voinţa) Sa care ne-a demonstrat-o.

În ţările cel mai sărace din Asia şi Africa mai sunt mulţi leproşi: loviţi de o boală ce provoacă căderea pielii şi a cărnii, bucată cu bucată. Pe timpul lui Isus boala nu avea leac şi leproşii erau mulţi. Fraţilor! Lepra este o boală urâtă, dar şi mai urâtă este persoana nerecunoscătoare care nu ştie să mulţumească. Nouă din ei se însănătoşesc fizic dar rămân cu inima întunecată, o inimă ce nu ştie să mulţumească. Nu numai nouă ne pare rău când nu ne mulţumeşte cineva pe cale l-am ajutat, dar şi lui Dumnezeu îi pare rău. Oare eu îi mulţumesc Domnului din când în când?

Vindecându-i sufletul, Isus ne arată că Domnul ne dă mult mai mult decât ceea ce-i cerem, dar noi suntem chemaţi să ne reîntoarcem la El şi să-l recunoaştem ca adevăratul nostru binefăcător şi să-i mulţumim.

În viaţă, dacă noi căutăm doar ceea ce poate satisface mintea noastră şi nu căutăm cele ale sufletului, dăm greş cu siguranţă. Rămânem cu sufletul plin de lepră şi nu ştim de ce. Într-un fel sau altul, cei care se refugiază în droguri, alcool, sex, fuga după avere… doresc să descopere şi mai mult viaţa şi să o trăiască din plin. Dar aceste lucruri care pe moment satisfac anumite pofte, de fapt ucid viaţa. Calea ce duce la viaţă nu trebuie să o inventăm, trebuie doar să urmăm calea pe care Isus ne-a arătat-o şi pe care El însuşi a apucat. Poruncile nu sunt o barieră pentru libertatea noastră, ci cărări ce conduc la cer, spre plinătatea vieţii.

“Cei 10 leproşi ce stăteau la marginea societăţii, au fost puşi la încercare, au depăşit proba şi s-au vindecat. Erau oameni de mare credinţă”. Lumea alege să se debaraseze de aceşti înţelepţi şi ei, odată marginalizaţi, învaţă să nu marginalizeze pe alţii. Suferinţa îi uneşte chiar dacă unul era de alt neam. Şi este foarte interesant că doar acest străin a înţeles că este mai important Domnul decât oamenii; este mai importantă vindecarea sufletului decât cea a trupului. Samarineanul vindecat se întoarce la Isus şi strigă. Odată vindecat nu mai poate să tacă.

Întrebarea lui Isus “ceilalţi nouă unde sunt”? nu este adresată lor, care erau departe, ci celor care erau în jurul lui Isus, chiar şi nouă, cărora ne fuge gândul de la rugăciune. A vindeca de nerecunoştinţă este mult mai greu decât a vindeca bolile trupului. Altfel spus: este mult mai gravă lepra nerecunoştinţei, decât lepra trupului.

Tema Evangheliei de astăzi este recunoştinţa: când un om are credinţă adevărată, este recunoscător. Fără recunoştinţă nu putem să vorbim de o credinţă matură. În Cartea a II-a a Regilor, Naaman Sirul se însănătoşeşte, deoarece a ascultat de sfatul Profetului Elizeu. După ce Naaman a fost vindecat, a vrut să-i dea daruri profetului Elizeu. Profetul refuză şi-i explică faptul că Dumnezeu este adevăratul autor al vindecării sale. Mai mult, Eliseu ne învaţă că binefacerile pe care Domnul ni le face, nu se pot plăti şi nu se cumpără. Apoi Naaman şi samarineanul arată că mântuirea nu se limitează la poporul Iudeu ci este destinată tuturor popoarelor. Mai mult, faptul că Domnul i-a salvat pe evrei din robiile egipteană şi babiloniană, arată că El este prezent în tot pământul şi nu doar în anumite locuri.

 

* * *

 

Duminica celor 10 leproşi

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În perioada în care Isus Hristos a trăit pe pământ, în Palestina şi în alte ţări cu climă caldă existau foarte mulţi oameni bolnavi de lepră. Această boală dureroasă şi groaznică, cuprinde tot corpul, ducând la căderea bucăţilor de carne necrozate de pe el. Cei ameninţaţi de această boală, erau obligaţi să locuiască în afara oraşelor sau satelor, nu le era permis să trăiască alături de oamenii sănătoşi, evitându-se contaminarea altora. Pentru avertizarea trecătorilor leproşii umblau cu hainele rupte, părul le era răvăşit, astfel că de departe puteau fi recunoscuţi, iar atunci când cineva se apropia de cei leproşi, ei strigau cu putere: “Necurat, necurat”. Erau exilaţi şi se autoexilau.

Zece leproşi, au auzit că va trece pe drum Isus Hristos, Făcătorul de minuni. Ei I-au ieşit în întâmpinare, stăteau departe şi-L rugau cu voce tare: «Isuse, Învăţătorule, ai îndurare de noi!». Hristos le-a răspuns cu blândeţe: «Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor». De ce? Deoarece conform legii, cel vindecat era dator să treacă pe la preoţi pentru ca aceştia să verifice dacă curăţirea este autentică, după care trebuia să aducă un dar de mulţumită lui Dumnezeu pentru vindecare. Leproşii L-au ascultat pe Isus, şi mergând pe drum spre oraş, s-au însănătoşit. Ne putem imagina bucuria şi fericirea lor în momentul în care lepra s-a îndepărtat de pe ei. Devenind sănătoşi, au putut să trăiască din nou în oraş împreună cu semenii lor. Unul dintre ei s-a întors la Isus şi I-a mulţumit. Isus a spus:«Oare nu s-au curăţit zece? Dar cei nouă, unde sunt?» Aşadar, nouă dintre aceştia, după ce au dobândit bucuria vindecării, nu au venit la Isus să-I spună un simplu “mulţumesc”.

Aşa se comportă deseori oamenii faţă de Domnul Dumnezeu. El este cel mai mare binefăcător şi Lui I se cuvine toată mulţumita pentru harurile oferite nouă. Nu de puţine ori Isus Hristos a mulţumit Cerescului Tată. Înainte de minunata înmulţire a pâinilor, Isus «a dat mărire lui Dumnezeu» (cf. Ioan 6, 11), înainte de învierea lui Lazăr, Isus Şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: «Părinte, Îţi mulţumesc, că M-Ai ascultat» (Ioan 11, 41). Cu o altă ocazie Isus S-a rugat: «Te preamăresc, Părinte, Domnul cerului şi al pământului»(Matei 11, 25).

Suntem copiii lui Dumnezeu, dar avem deprinderi ciudate. Permanent ne adresăm lui Dumnezeu cu diferite cereri, dar foarte rar se întâmplă să-I mulţumim pentru harurile pe care ni le-a oferit. Ne amintim de El în suferinţe, însă nu ne bucurăm împreună cu Tatăl ceresc. Avem pentru ce să mulţumim lui Dumnezeu! Apostolul Pavel întreabă: «Ce ai, ce nu ai primit?» (1 Corinteni 4, 7).

Totul este de la Dumnezeu! Câţi orbi sunt în lume, care nu au văzut frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu sau nu şi-au văzut mama şi tatăl lor! Avem ochi, noi vedem. Câţi paralitici întinşi în pat, nu pot să se mişte! Noi putem să umblăm pe pământ. Câţi oameni există care sunt neputincioşi, surzi, nefericiţi, câţi sunt săraci, încât nu au un acoperiş deasupra capului. Zilnic, mii de oameni mor de foame. Nu este meritul nostru că nu aparţinem unei astfel de categorii de oameni.

Suntem creştini! Aparţinem Bisericii lui Hristos. În lume mai trăiesc încă, miliarde de păgâni care nu-L cunosc pe Hristos-Mântuitorul. Ne putem folosi de graţiile lui Dumnezeu, putem primi Sfintele Sacramente! Şi nouă ni se potrivesc cuvintele lui Hristos-Mântuitorul: «Fericiţi sunt ochii voştri, căci văd: şi urechile voastre, că aud. Adevărat vă spun vouă: Mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-au văzut şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit» (Matei 13, 16-17). Pentru acestea toate, mulţumita I se cuvine numai lui Dumnezeu. Deseori, ne adresăm lui Dumnezeu cu cuvintele insistente: “Dă-ne, Doamne”, rostind de foarte puţine ori «Ţie, Doamne».

Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni scrie:«Mulţumiţi pentru toate întotdeauna lui Dumnezeu şi Tatălui în numele Domnului nostru Isus Hristos» (Efeseni 5, 20). În Epistola către Corinteni spune: «Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos» (1 Corinteni 15, 57). Într-alt capitol, din nou aflăm o învăţătură asemănătoare: «Mulţumita să-I fie lui Dumnezeu, pentru darul Său, cel nespus» (2 Corinteni 9, 15). La Liturghie, înainte de sfinţirea darurilor auzim chemarea preotului: “Să mulţumim Domnului”. După Sfânta Cuminecare spunem: “Împărtăşindu-ne cu dumnezeeştile, sfintele, preacuratele, cele fără de moarte, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Deseori auzim cuvântul “Euharistie”. Este un cuvânt care înseamnă “mulţumită”.

În noiembrie 1985 editorialul din Chicago “Herald Tribune” a relatat despre o experienţă a cunoscutului jurnalist Ebi van Buren, sub titlul «Aceasta este ziua recunoştinţei, să-ţi numeri darurile tale». Astfel scria acest jurnalist:

“În ziua Recunoştinţei consacră-ţi câteva minute, spre a te gândi, pentru ce trebuie să fi recunoscător! Cum este sănătatea ta? Nu este bună? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că ai trăit atâta timp pe pământ: foarte mulţi oameni nu au putut să ajungă la vârsta ta. Simţi durere? Mii sau mai degrabă milioane de oameni suferă durere mult mai crâncenă decât tine. Dacă te-ai trezit de diminieaţă şi ai auzit cântecul păsărilor, dacă ai putut să vorbeşti, sau ai putut să mergi pe picioarele tale la bucătărie şi să citeşti ziarul cu propriii tăi ochi, atunci preamăreşte-L pe Dumnezeu. Cum este buzunarul tău? Uşor? Gândeşte-te, câţi oameni din lume, mai ales săracii, nu au nici pensie, nici asigurare socială şi că o treime din oamenii, care trăiesc pe pământ se duc seara să se culce fără să fi mâncat ceva.Te îngrijeşti pentru viitorul conducerii? Ţara ta nu este o floare roză, dar nici nu este locul buruienilor. Eşti liber şi poţi să te rogi în biserica ta. Poţi să strigi, chiar să critici conducerea statului, fără să-ţi baţi capul, sau bătându-ţi-se la uşa locuinţei tale în miezul nopţii. În cele din urmă, rugăciunea pe care o poţi recita înainte de a servi masa poate fi: Tată Ceresc! Îţi mulţumim pentru mâncare amintindu-ne de cei flămânzi. Îţi mulţumim pentru sănătate amintindu-ne de cei bolnavi. Îţi mulţumim pentru prieteni, gândindu-ne la cei părăsiţi. Îţi mulţumim pentru libertatea noastră, gândindu-ne la cei asupriţi. Fie, ca aceste amintiri să ne stimuleze spre o servire fermă, ca să împărţim cu semenii noştri darurile Tale”. Într-adevăr, mişcătoare sunt aceste cuvinte rostite de credinciosul jurnalist! Dar nu numai o zi pe an, ci fiecare zi a anului trebuie să fie o zi de mulţumită lui Dumnezeu pentru tot.

Să mulţumim Domnului cu cuvintele psalmistului lui Dumnezeu: «Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele Cel Sfânt al Lui. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita niciodată toate binefacerile Sale»(Psalmul 103, 1-2).

Rugăciune

Alături de toţi cei care au suferit groaznic cu corpul din cauza leprei, Te rog, în necazul sufletului meu, Doamne, dacă doreşti poţi să mă vindeci! Împreună cu cei care nu văd, necăjiţi de propria lor orbire şi cufundaţi în noaptea cea veşnică, îţi adresez şi eu, Stăpâne, rugăciunea mea. Nu Te numesc Fiul lui David, ci Te numesc Fiul lui Dumnezeu, care este cea mai mare Fiinţă. Nu numai că Te numesc Stăpân, dar şi cred că eşti Domnul Cerului şi al Pământului. Cred, nu numai în atingerea Mâinilor Tale, o, Dumnezeule îndurător şi apropiat, ci şi în puterea cuvântului Tău, prin care mă poţi vindeca pe mine, chiar şi atunci când eşti departe, foarte departe… Doreşti aceasta pentru că eşti îndurător, şi poţi să o faci, căci eşti însuşi Creatorul: spune un singur cuvânt şi voi fi vindecat!…

Oferă-mi iertarea pentru toate păcatele mele, o, Dumnezeule al bunătăţii şi Domn al fericirii: cu cât este mai mare bunătatea Ta, cu atât mai mult eşti preamărit. Cu cât eşti mai îngăduitor, cu atât eşti mai iubit. Cu cât arăţi mai multă îndurare, cu atât primeşti mai multă preamărire. Arată-Ţi o îndurare asemănătoare şi faţă de mine, care mă simt vinovat de nenumărate greşeli, pentru a răspândi cu recunoştinţă bunătatea Ta, şi ca iubirea mea faţă de Tine să se arate şi să se exprime cu o mare înflăcărare! Mărire Ţie în toate. Amin.