Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIX-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 45,1.4-6
1Tesaloniceni 1,1-5
Matei 22,15-21

Matei 22,15-21

Atunci fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: “Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu eşti părtinitor cu nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?” Dar Isus, ştiind răutatea lor, le-a zis: “Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? Arătaţi-mi moneda tributului!” Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: “Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?” I-au zis: “Ale cezarului”. Atunci le-a zis: “Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Cristinel Farcaş
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

În această duminică, Evanghelia se încheie cu o frază lapidară a lui Isus: “Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Nu spune: ori Cezar ori Dumnezeu, ci: şi unul şi celălalt, fiecare pe planul său. Este începutul separării dintre religie şi politică, până atunci de nedespărţit la toate popoarele şi în toate regimurile politice. Evreii erau obişnuiţi să conceapă viitoarea împărăţie a lui Dumnezeu instaurată de Mesia ca pe o teocraţie, cu alte cuvinte ca pe un guvern condus de Dumnezeu pe pământ prin intermediul poporului său.

În schimb Cristos face cunoscută o împărăţie a lui Dumnezeu care este în această lume, dar nu din această lume, care înaintează pe o lungime de undă diferită şi care de aceea poate să coexiste cu orice regim politic, fie el de tip sacru ori “laic”.

În acest fel ne sunt prezentate două tipuri diferite de suveranitate a lui Dumnezeu asupra lumii: suveranitatea spirituală, care constituie împărăţia lui Dumnezeu, şi pe care El o exercită direct în Cristos, şi suveranitatea temporară sau politică, pe care Dumnezeu o exercită în mod indirect, lăsând-o la libera alegere a oamenilor şi în seama intereselor secundare. Cezarul şi Dumnezeu nu sunt puşi însă pe acelaşi plan, deoarece şi Cezarul depinde de Dumnezeu şi trebuie să îi dea socoteală. “Daţi-i Cezarului ceea ce este al Cezarului” înseamnă aşadar: “Daţi-i Cezarului ceea ce Dumnezeu însuşi vrea să îi fie dat Cezarului”. Dumnezeu este suveranul suprem al tuturor. Noi nu suntem împărţiţi între două apartenenţe; nu suntem constrânşi să slujim “la doi stăpâni”.

Creştinul este liber să asculte de stat, dar şi să i se opună atunci când statul se pune împotriva lui Dumnezeu şi a legii lui. Nu poate fi invocat principiul ordinului primit de la superiori, aşa cum obişnuiesc să facă în tribunale responsabilii crimelor de război. Înainte de a asculta de oameni trebuie să ascultăm de Dumnezeu şi de propria conştiinţă. Nu îi poate fi dat Cezarului sufletul care îi aparţine lui Dumnezeu. Primul care a tras concluziile practice din această învăţătură a fost sfântul Paul. El scria: “Oricine să se supună autorităţilor rânduite pentru că nu există autoritate decât Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu. [...] Doar pentru aceasta plătiţi şi impozite, pentru că cei care îndeplinesc această misiune sunt slujitori ai lui Dumnezeu” (Romani 13,1ss). A plăti în mod corect impozitele este pentru un creştin (şi pentru orice persoană onestă) o îndatorire care ţine de dreptate, o obligaţie a morală. Garantând ordinea, comerţul şi toate serviciile, Statul îi oferă cetăţeanului ceva pentru care are dreptul la răsplată, tocmai pentru a putea continua să ofere aceste servicii.

Evaziunea fiscală, atunci când atinge anumite cote – ne aminteşte Catehismul Bisericii Catolice -, este un păcat de moarte. Este un furt nu doar de la “Stat”, adică de la nimeni, ci de la comunitate, adică de la toţi. Acest lucru presupune desigur ca şi Statul să fie corect şi drept în stabilirea impozitelor.

Colaborarea creştinilor la zidirea unei societăţi drepte şi paşnice nu se epuizează prin plătirea impozitelor; trebuie să se extindă şi în promovarea valorilor comune, precum familia, apărarea vieţii, solidaritatea cu cei mai săraci, pacea. Un alt mediu în care creştinii ar trebui să ofere o contribuţie mai hotărâtă este politica: nu atât în ceea ce priveşte conţinutul cât în ceea ce priveşte metodele, stilul. Trebuie să se elibereze de veninul unui climat de conflict permanent, să se restabilească între partide mai mult respect şi demnitate.

Respectarea aproapelui, blândeţea, capacitatea de autocritică: sunt trăsături pe care trebuie să le aibă un discipol al lui Cristos în toate, şi în politică. Este nedemn de un creştin să se dedea insultelor, sarcasmului, certurilor cu adversarul. Dacă, aşa cum spune Isus, cine îi spune aproapelui “prostule!” e vrednic de Gheenă, ce se va întâmpla cu mulţi dintre oamenii politici?

 

* * *

 

Datoria faţă de Dumnezeu şi faţă de Cezar

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). Pentru unii politicieni şi conducători acest verset se numără printre cele mai populare versete din Biblie. Până cu câţiva ani în urmă, Nigeria se afla sub o dictatură militară, care a reuşit să dezorganizeze uniunea muncitorească şi elita academică. Singura rezistenţă viabilă rămasă era Biserica. Conferinţa Episcopală a dat declaraţii neînfricate şi incisive în care era denunţată dictatura. Aceasta adesea răspundea citând acest pasaj şi acuzând Biserica de amestec în politică. Nu spune Biblia să dai Cezarului ce este al Cezarului – însemnând întreaga sferă a problemelor civile, economice şi sociale – şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu – însemnând sfera problemelor spirituale? Potrivit acestei interpretări, problemele umane sunt împărţite în două arii: partea spirituală care aparţine lui Dumnezeu şi miniştrilor lui Dumnezeu, şi partea seculară care aparţine autorităţilor civile. Ne învaţă oare într-adevăr Isus o astfel de viziune dualistă asupra existenţei umane? Pentru a înţelege însemnătatea deplină a acestor cuvinte ale lui Isus trebuie să le analizăm în relaţie cu contextul în care Isus le-a spus la început.

În timp ce afirmaţia “Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” este adevărată, nu trebuie să uităm că Isus a spus-o pentru a scăpa de o capcană. “Atunci fariseii s-au dus să ţină sfat ca să-l prindă în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: ‘… este permis sau nu a da tribut Cezarului?’” (versetele 15-17). Aceasta nu este o întrebare sinceră pusă de oameni care doreau cu adevărat să ştie adevărul despre relaţiile dintre Biserică şi Stat. Ar fi, aşadar, greşit să considerăm cuvintele lui Isus ca o învăţătură clară a sa despre relaţia ideală care ar trebui să existe între Biserică şi Stat. În faţa capcanei puse de farisei şi irodieni, în care nu era bine să spună clar da sau nu, Isus şi-a conceput răspunsul într-un astfel de limbaj enigmatic încât să fie greu pentru oricare dintre părţi să îl prindă. În acest fel a reuşit să îi pună în încurcătură nu doar pe cei care l-au întrebat ci şi pe mulţi dintre noi cei care citim astăzi Biblia. Dacă credeţi că Isus a vrut să spună că trebuie să avem două loialităţi paralele, v-ar fi de folos să ştiţi că fariseii care l-au ascultat nu l-au înţeles în acest sens. În procesul lui Isus înaintea lui Pilat, una dintre acuzele pe care le-au adus împotriva sa era aceea că El a interzis plătirea taxelor către Cezar (Luca 23:2).

O întorsătură interesantă în răspunsul lui Isus ne poate conduce în direcţia însemnătăţii cuvintelor lui. Întrebarea era dacă trebuie dat (termenul grec didômi) tribut Cezarului. Însă răspunsul lui Isus vorbeşte despre a da înapoi, a înapoia (paradidômi), ca şi când cineva deja ar datora ceva. Ceea ce Isus a spus poate fi parafrazat astfel: “Daţi înapoi Cezarului ceea ce i se cuvine Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu”. În loc să răspundă la întrebarea directă dacă trebuie să se plătească sau nu către Cezar tributul impus, Isus ridică problema la un alt nivel, acela al principiului dreptăţii. Filozofii greci de dinainte de Isus au definit dreptatea ca “a da fiecăruia ce i se cuvine”. Isus pare a spune că singura îndatorire obligatorie este aceea a dreptăţii, adică de a da fiecărei persoane ceea ce i se cuvine. A-l sluji pe Dumnezeu este în esenţă o problemă de dreptate? Dacă Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem, atunci suntem obligaţi prin dreptate să îi dăm în schimb lui Dumnezeu recunoştinţă, fidelitate şi slujire. Actul central al cultului creştin se numeşte Euharistie, ceea ce înseamnă “aducere de mulţumire”. Este în esenţă o problemă de a da înapoi datoria de recunoştinţă pe care o avem faţă de Dumnezeu.

Pentru a concluziona, ce ne învaţă deci Isus aici cu privire la loialitatea faţă de autorităţile civile? Isus recomandă o loialitate nu absolută ci limitată. Aceasta înseamnă că, dacă un guvern asigură bunurile şi serviciile necesare, atunci noi trebuie, din dreptate, să dăm în schimb guvernului loialitatea şi sprijinul nostru. Dar acolo unde un guvern este o dictatură care se impune asupra voinţei oamenilor, o lipitoare care suge grăsime din seva poporului şi nu asigură servicii, ce trebuie atunci să dea oamenii în schimb? Unei astfel de conduceri despotice, principiul dreptăţii nu cere ca oamenii să îi dea loialitatea şi sprijinul lor. A folosi pasajul ca o justificare pentru loialitatea şi sprijinul necondiţionate faţă de guverne corupte şi totalitare este o înţelegere greşită a ceea ce ne învaţă Isus. Creştinii trebuie să discearnă împreună dacă şi în ce măsură un anumit guvern şi politicile sale merită loialitatea şi sprijinul lor. Însă loialitatea şi slujirea totale şi absolute constituie o datorie pe care o avem numai şi numai faţă de Dumnezeu.

 

* * *

 

Teologie şi politică

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Definim teologia ca pe o multiplă cunoaştere a lucrurilor divine – Multiplex cognitio rerum divinarum. Prin urmare, oriunde şi oricând se vorbeşte despre Dumnezeu, despre operele sale, planuri, cunoaştere etc. se poate spune că se face teologie. Sigur, o predică nu este o lecţie de teologie, ci o expunere a celor divine pentru a influenţa şi dirija viaţa pe sensul unic spre Dumnezeu.

Lecturile de azi le la Liturgia cuvântului par a se ocupa de politică. Pentru a le înţelege mai bine, să vedem care este definiţia politicii. În mod obişnuit se spune că ea este o activitate care caută să dirijeze, să apere şi să înmulţească libertatea societăţii şi a omului în societate. Politica determină ordinea şi stabilitatea socială şi prin urmare, evenimentele politice nu mai trebuie considerate drept roade ale unui destin inevitabil, ci ca activitate a omului. Politica oglindeşte un aspect al vieţii umane şi nu poate fi exclusă din planul divin al mântuirii.

Politica lui Cirus a fost determinată de motive religioase sau pecetea a fost pusă de teologi, rabini, profeţi, farisei? Isaia spune clar şi chiar repetă de două ori că Cirus era inconştient că gestul său politic ar avea o trăsătură teologică. Dacă ceea ce face Isaia ni s-ar părea o politică a teologiei, că teologizează politica în mod artificial, noi credem în inspiraţia Cărţilor Sfinte, că nimic nu este exclus din planul Providenţei. Dumnezeu însuşi îi revelează profetului că aici se poate vorbi despre o teologie a politicii şi nu de o politică a teologiei. Sinceritatea profetului stă drept mărturie a adevărului. De altfel, un caz asemănător avem şi în Noul Testament, unde Caiafa spune că este mai bine să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Evanghelistul Ioan îi atribuie acestei afirmaţii calitatea de profeţie (cf. In 11,49-51), deşi Caiafa era inconştient de caracterul teologic al afirmaţiei sale. Prin urmare, politica este un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a duce la bun sfârşit planul mântuirii.

Niciodată nu s-a făcut mai multă politică decât în zilele noastre. Biserica ne avertizează că acest aspect al vieţii este un semn al timpului care are o semnificaţie religioasă. Care îi este sensul teologic? Datoria politică a creştinului este de a lucra pentru o ordine socială favorabilă evanghelizării (Degeest).

Sfântul apostol Paul a înfiinţat o comunitate creştină la Tesalonic, apoi a plecat. Comunitatea a rămas să dea piept cu greutăţile politice, economice şi religioase din acest oraş. Care a fost misiunea teologică a acestei comunităţi? Să-şi intensifice credinţa prin viaţă, iubirea prin osteneală, să-şi consolideze speranţa în Domnul. Prezenţa creştinilor în mijlocul lumii păgâne a constituit un semn al timpului, o acţiune de încreştinare a politicii, începutul instaurării împărăţiei lui Dumnezeu bazată pe har şi pace, condusă de Duhul Sfânt. Fiecare persoană pe care sfântul Paul o întâlnea, o considera drept un dar al lui Dumnezeu menit să primească evanghelia şi el se angaja cu puterea sa de convingere, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să-i ofere motive de trăire în credinţă, speranţă şi iubire. Trăirea acestor virtuţi conferă fiecărei persoane calitatea de frate, soră, prieten, iar politica lor va deveni izvor de armonie familială, menită să aducă laudă lui Dumnezeu dezvoltând simţul religios al întregii societăţi.

Sfântul Paul a pus atâta duh şi putere în predicarea evangheliei deoarece el însuşi experimentase bucuria convertirii de la robia Legii la libertatea fiilor lui Dumnezeu. În fiecare om nefericit din cauza păcatului, mai ales a idolatriei, se vedea pe sine înainte de convertire, deşi el se credea pe calea cea bună, dar ghimpele îl îmboldea greu în conştiinţă ori de câte ori persecuta pe aceia pe care nu-i cunoştea cum ar fi trebuit să-i cunoască. Pentru aceasta Domnul însuşi îi spune că îi este greu să se împotrivească pintenului care îl înţepa. Noi suntem creştini prin tradiţie şi de aceea nu simţim întocmai esenţialul din creştinism, adică ceea ce înseamnă frate, soră, prieten. Trebuie să înţelegem că suntem un semn al timpurilor moderne, o teologie a politicii, că misiunea noastră este de a oferi conducătorilor de state materia primă pentru baza unei societăţi în care persoana să fie tratată ca frate, soră, prieten, să se poată spune ca despre primii creştini: Iată-i cum se iubesc!

Ceea ce a spus Isus despre Lege şi profeţi (Mt 5,17), se poate aplica şi politicii în lumina evangheliei de azi. Isus nu a venit să facă politică, nici să o desfiinţeze, ci să o desăvârşească. Aceeaşi misiune o au episcopii, preoţii şi diaconii. Politica, potrivit definiţiei de mai înainte, este un lucru bun, însă în lume are trist renume, i se spune curva cu două feţe. Prin urmare, are trebuinţă de o convertire şi de o desăvârşire, de îndreptarea feţei total spre Dumnezeu, spre adevăr şi dreptate. Evreii se obişnuiseră în a concepe împărăţia lui Dumnezeu, care va fi inaugurată de Mesia, în forma unei teocraţii, ca o stăpânire directă a lui Dumnezeu pe întregul pământ, dar Isus pune în evidenţă existenţa ei în istorie şi în fiecare om, fiindcă nu numai evreul este chemat să fie părtaş al ei (Degeest). Prin acel daţi cezarului ceea ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, Isus pune bazele unei politici desăvârşite. Mai întâi anulează sciziunile sociale evreieşti dintre zeloţii radicali revoluţionari şi farisei, pe de o parte, ei fiind cunoscuţi ca duşmani înverşunaţi ai romanilor; apoi, pe de altă parte, acest daţi anulează concepţia păgână că cezarul – împăratul – ar fi o divinitate şi i s-ar cuveni acelaşi cult ca şi lui Dumnezeu, concepţie care a favorizat o politică a teologiei, adică suveranii s-au folosit de religie pentru a-şi impune dictatura, diminuând libertăţile sociale şi mai ales individuale ale cetăţenilor. Răspunsul lui Isus de a da mai impune şi o responsabilitate dublă: politică şi religioasă. După cum chipul împăratului imprimat pe banul dajdiei arată că acesta aparţine împăratului, tot aşa omul aparţine lui Dumnezeu, fiindcă a fost creat după chipul şi asemănarea lui (Gen 1,27), iar împăratul, fiind om, aparţine şi el lui Dumnezeu.

Politica se desăvârşeşte prin confruntarea sa cu drepturile lui Dumnezeu. A nu ţine cont de acestea înseamnă a submina drepturile omului, fiindcă drepturile lui Dumnezeu şi ale omului sunt cuprinse în aceeaşi poruncă a iubirii. Sfântul Augustin, ca şi sfântul Paul, are această concepţie politică: Pentru tine patria să-ţi fie mai presus de părinţii tăi! Să nu asculţi de acela care dă un ordin împotriva patriei tale! Dar să nu asculţi de patria ta, dacă îţi dă un ordin contra lui Dumnezeu.

Acelaşi daţi cezarului şi lui Dumnezeu ne duce la aceeaşi lege a iubirii care îi cuprinde pe Dumnezeu şi pe aproapele. Sunt multe nedreptăţile politice şi oamenii caută mereu asanarea lor prin diferite soluţii. Isus a propus una singură şi va rămâne veşnic valabilă: iubirea. Dumnezeu acceptă numai ceea ce i se dă cu iubire. Politica de a da cezarului trebuie să se bazeze pe acelaşi principiu. Singura politică revoluţionară a Bisericii este iubirea şi nu va renunţa niciodată să o impună cezarului. Acesta, fiind om, este dator lui Dumnezeu cu aceeaşi iubire. Supuşii îi vor da cezarului cât vor vedea că cezarul dă lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, cât va pune puterea primită de sus în slujba iubirii, conform cu principiul evanghelic: Cine vrea să fie primul, să fie ultimul dintre voi şi sluga tuturor (Mt 9,33-34), de a conduce pe toţi în frica de Dumnezeu.

Prin politica slujirii, autoritatea îşi poate menţine puterea, îşi poate dobândi iubirea supuşilor, poate obţine dajdia fără constrângere, poate obţine chiar sângele pentru apărarea cezarului.

Creştinii, în calitatea lor de urmaşi ai lui Isus, nu pot revendica domnia lumii sub pretextul că scopul supranatural al omului este superior celui natural. Pe pământ trebuie să acceptăm coexistenţa dublei puteri: laice şi religioase. Ele se disting, dar nu se exclud; sunt compatibile. Din această simbioză se formează istoria care se îndreaptă spre scopul suprem: fericirea omului prin împlinirea voinţei divine.

Prin acest daţi ne înscriem în teologia politicii, după cum spune Y. Congar: Preoţii sunt în slujba trecutului, a Paştelui, pe care îl fac prezent şi operant; laicii sunt în slujba Parusiei (a doua venire a lui Isus, când va stabili definitiv politica regalităţii sale universale) pe care o pregătesc zi de zi (Jalous pour un theologie du laicat).

În concluzie: creştinul trebuie să fie de folos în orice loc şi în orice împrejurare; politica lui trebuie să fie o revoluţie continuă a iubirii, o dăruire totală ca politica statelor să devină o adevărată slujire.

 

* * *

 

Adevărul în matriţa istoriei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Când se bate o monedă nouă, mai întâi se face tiparul sau matriţa cu ambele feţe, care reprezintă moneda în forma ei negativă; apoi se pregăteşte materialul preţios, aurul, de exemplu, din care se vrea a fi moneda şi, după ce s-a topit la incandescent, se toarnă în matriţă; când se răceşte, se înlătură matriţa şi apare banul preţios.

Isus a venit pe pământ să toarne aurul preţios, adevărul divin, în matriţa istoriei, spre a oferi lumii moneda de răscumpărare şi de intrare împărăţia lui Dumnezeu… Acela care a făcut matriţa împărăţiei cerurilor – istoria – şi a monedei de răscumpărare este Tatăl; acela care toarnă adevărul incandescent în matriţa istoriei este Fiul; acela care înlătură matriţa şi face să apară moneda de răscumpărare este Sfântul Duh.

În viziunea acestei introduceri, să urmărim detaliile pe care ni le oferă lecturile de azi de la liturgia cuvântului.

Dumnezeu Tatăl este acela care a proiectat şi a realizat matriţa istoriei pentru a turna în ea împărăţia cerurilor (Lectura I: Is 45,1.4-6).

Din punct de vedere arheologic avem o tăbliţă pe care stă scris că regele Cirus este prezentat ca unsul zeului Marduk. Aceasta era credinţa persană faţă de regele lor, aşa gândea chiar Cirus despre sine şi, desigur, chiar israeliţii din exil au ajuns să creadă la fel. Numai Profetul, datorită inspiraţiilor Duhului, priveşte spre Cirus şi împărăţia lui dintr-un unghi nou, înţelegând planul lui Dumnezeu din istorie şi menirea poporului ales. Cirus şi împărăţia lui reprezintă negativul medaliei, adică numai matriţa în care trebuie turnat adevărul. Menirea poporului ales este aceea de a primi adevărul şi de a-l turna în istorie spre a-l arăta lumii…

Printr-un oracol, menit să anunţe reconstruirea Ierusalimului şi a templului, locul de topire a aurului – adevărului – până la incandescentă, Dumnezeu îşi prezintă în mod solemn matriţa, instrumentul de care se va folosi: Cirus, regele perşilor (557-529 î.C.). În negativ, lui îi sunt atribuite titlurile rezervate capilor poporului şi viitorului Mesia: păstor (cf. 44,8; Num 27,15-20; 2Sam 5,2 etc) şi de ales (în gr. cristos; ebr. masiah: mesia, uns – cf. v. 1; 1Sam 9,26; Ps 2,2). Iahve este singurul Dumnezeu şi îşi poate alege materialul pentru tipar din orice neam ar voi.

Evanghelia: Mt 22,15-21.

Isus este Fiul lui Dumnezeu, este adevărul însuşi, el se toarnă ca aurul incandescent în matriţa pregătită de Tatăl, folosindu-se de poporul ales ca de un instrument de turnare.

Isus este adevărul şi învăţătorul adevărului (Mt 22,15-21). Până şi duşmanii erau constrânşi să recunoască şi să mărturisească acest lucru: “Învăţătorule, ştim că eşti sincer, că înveţi cu adevărat calea spre Dumnezeu şi nu-ţi pasă de oameni, deoarece nu priveşti la faţa omului”, dar, în răutatea lor, au voit să profite de corectitudinea lui pentru a-i face rău: trăgându-l pe panta politică spre a-l discredita în faţa mulţimii şi apoi pentru a-l da pe mâna puterii civile spre a-l condamna la moarte…

O problemă psihologică, destul de delicată, se pune: de ce acei oameni – cărturari, farisei, arhierei şi cei din tagma irodienilor, care aveau toată convingerea că Isus este omul adevărului – nu erau mai înclinaţi să primească adevărul, decât să-l folosească spre a face rău? Ce urmăreau prin întinderea acestei curse politice? De ce îi incomoda adevărul lui Isus?

Cunoşteau că adevărul vine de la Dumnezeu, dar Isus îl propunea în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de deţinător unic al monopolului adevărului. Isus poate fi om şi Dumnezeu în acelaşi timp? Pentru mintea lor lucrul acesta era imposibil; ca de altfel şi pentru mintea noastră. Adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu nu este un lucru pe care să-l poată înţelege raţiunea umană; el depăşeşte orice putere de imaginaţie şi trebuie acceptat numai prin credinţă. Omul crede, dar niciodată nu are siguranţa fizică dată de simţuri, pe care o reclamă mereu firea sa, raţiunea sa, ci numai o certitudine morală, care se scaldă mereu în întunericul credinţei, altfel n-ar mai fi credinţă…

Creştinul, spre a nu cădea în aceeaşi greşeală raţionalistă, nu trebuie să se mărginească numai la realităţile acestei lumi (cf. 1Cor 5,10), care cad sub simţuri, dar este chemat să devină ferment şi să se schimbe din interior prin credinţă. Citim într-o carte – “Copilăria lui Isus” – că pe când era mic, a fost trimis la şcoala unui rabin, ca să înveţe carte. Într-o zi, rabinul i-a zis copilului Isus: “Ce vrea să reprezinte alfa?” (Afla este prima literă din alfabetul iudaic.) Isus, ca un adevărat iudeu, îi răspunde printr-o provocare: “Spune-mi tu, mai întâi, ce înseamnă beta şi eu îţi voi spune ce reprezintă alfa!” (Beta este a doua literă din alfabet) Rabinul s-a supărat şi, considerând răspunsul lui Isus ca pe un act de obrăznicie, i-a dat o palmă, dar imediat a murit. Este o poveste, însă cu un sâmbure mare de adevăr: omul se încrede în sine şi nu acceptă să fie contrazis, crede că raţiunea lui este izvorul adevărului, dar bazându-se numai pe acesta, moare… Isus vrea să dovedească tocmai contrariul: Dumnezeu deţine monopolul adevărului şi cine vrea să ajungă la adevăr, mai întâi trebuie să-i cerceteze voinţa şi să i-o împlinească. Adevărul lui Dumnezeu, pe care Isus îl toarnă în matriţa istoriei, nu-i cel filozofic, ci cel al vieţii. Isus spune indirect duşmanilor săi că: cine caută moartea altuia, să fie sigur că nu este pe calea adevărului.

Pe ispititorii săi, Isus îi numeşte ipocriţi – făţarnici de multe ori, fiindcă ei cunosc adevărul şi caută să toarne în tiparul istoriei – în matriţa împărăţiei lui Dumnezeu – minciuna. Îl întreabă pe Isus dacă trebuie plătit tribut Cezarului, când ei înşişi au pus la cale de atâtea ori revolta, nu numai de a nu plăti tribut, ci chiar de a scăpa total de jugul roman şi, dacă îl aşteptau pe Mesia, în cea mai mare parte îl visau, nu numai ca pe un eliberator, dar mai ales ca pe un dominator al popoarelor, spre a primi ei tributul lor. Mai ales că banul tributului era lucrul cel mai dezgustător pentru un iudeu credincios, deoarece pe monedă erau scrise aceste cuvinte: Caesar divus et pontifex maximus – “Cezar zeu şi mare preot”. A plăti tributul cu această monedă constituia o înjosire pentru evrei, nu numai pe plan material, ci mai ales spiritual şi religios: a-i da romanului această monedă însemna a-l recunoaşte pe împărat ca zeu şi ca mare preot, însemna să faci un act de supunere totală – trup şi suflet – faţă de duşman, împotriva convingerii celei mai elementare: un desfrânat, un tiran nu poate fi nici zeu şi nici mare preot. Ori, a te folosi ca de o armă de ceea ce eşti convins că este fals şi de a apăra prin crimă această falsitate nu poate fi decât ipocrizie, făţărnicie. Isus le spune clar: Daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi, fiindcă Cezarul nu-i zeu, daţi-i ceea ce pretinde ca om al puterii, fiindcă orice putere vine de la Dumnezeu.

Lectura a doua: 1Tes 1,1-5b.

Sfântul Duh este acela care înlătură matriţa şi face să strălucească moneda răscumpărării.

Când sfântul apostol Paul şi însoţitorii săi spuneau: “Mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi” (Lectura a II-a: 1Tes 1,1-5), desigur se refereau la acei creştini adevăraţi, adunaţi la celebrarea euharistică, în care Duhul Sfânt făcea să strălucească aurul veritabil, adică asemănarea omului cu Dumnezeu, realizată prin comuniunea de credinţă, speranţă şi iubire. Comuniunea nu este realizată numai pe verticală, cu Dumnezeu, ci şi pe orizontală, cu oamenii, izvor de bucurie permanentă pentru apostoli, de aceea le spune tesalonicenilor: “… ne amintim de angajarea voastră în credinţă, de sârguinţa voastră în operele de caritate şi de speranţa voastră constantă în Domnul”

Credinţa, pentru apostolul neamurilor, nu-i un simplu asentiment intelectual, dar o angajare vitală a creştinului, care îmbrăţişează dimensiunea lui comunitară până acolo că, uneori, credinţa lui echivala cu comunitatea credincioşilor (cf. 2Cor 1,24), devenind ca o monedă vie prin care fiecare îşi putea achita orice datorie. Iubirea, pentru sfântul Paul, nu este un simplu suspin romantic, ci un efort constant spre a ameliora situaţia şi de a face ca în comunitate să nu fie ură, înşelăciune şi asuprire… Speranţa nu însemna o simplă aşteptare pasivă, dar un efort continuu spre a face mai bună lumea în care se trăieşte, mai ales prin multă răbdare… Toate merg bine acolo unde Duhul Sfânt şi-a pus amprenta divină: “Evanghelia nu s-a răspândit între voi, le spune apostolul Paul tesalonicenilor, numai prin cuvânt, dar mai ales prin putere şi cu Duhul Sfânt şi printr-o convingere profundă”.

Creştinul trebuie să fie conştient că datorează lui Dumnezeu tributul răscumpărării. Cu atât mai mult cu cât însuşi Dumnezeu, în iubirea sa nesfârşită faţă de om, a pus în sufletul omului, prin botez, banul dajdiei pe care stă scris: credinţă, speranţă şi caritate. Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm integral banul viu al dajdiei, adică o credinţă totală, o speranţă totală şi o caritate totală transformate în fapte, altfel riscăm să devenim mai ipocriţi şi mai făţarnici decât duşmanii lui Isus.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astăzi ne atrage oarecumva atenţia asupra problematicii responsabilităţii politice şi sociale a credincioşilor. Reamintim că în cadrul Sfintei Liturghii există un moment foarte semnificativ în această privinţă: cel al rugăciunii universale, sau “rugăciunea credincioşilor”. Să ne străduim ca ea să nu se reducă la o mai mult sau mai puţin distrată formalitate rituală… Intenţiile să fie pregătite în fiecare săptămână cu atenţie deosebită la actualitatea concretă a evenimentelor şi problemelor care preocupă Biserica, societatea şi lumea întreagă.

În Evanghelia de astăzi se află una dintre cele mai celebre şi poate citate fraze din întreaga Evanghelie: “Daţi aşadar Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Dar tocmai această spusă a lui Isus – aşa de des citată, oportun sau inoportun – nu este chiar aşa de uşor de înţeles… De fapt ce înseamnă ea exact?

Plasată în contextul istoric, ea reprezintă modul foarte strălucit prin care Isus a ieşit din cursa pe care adversarii i-o întinseseră, evitând compromiterea pe plan politic de o manieră încât să nu fie acuzat nici ca antiroman şi nici ca un colaboraţionist. Cu această ocazie Isus s-a dovedit un foarte abil politician…

Dar accentul intenţional al lui Isus cade fără nici o îndoială pe cea de-a doua parte a frazei: “Şi (daţi) lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Ceea ce înseamnă a re-cunoaşte şi mărturisi – în faţa oricărui fel de autoritate şi regim politic – că numai Dumnezeu este “Stăpânul” omului, şi nu există altcineva. Da, să se plătească şi împăratului impozitul – pare că spune Isus – dar numai lui Dumnezeu să-i fie rezervată ascultarea propriei dăruiri şi încă o ascultare fără rezerve.

Isus aici pare că vrea să adere la un punct de vedere exclusiv religios al lucrurilor. Referitor la situaţia socială şi politică a timpului şi a patriei sale Isus a evitat să ia poziţie şi s-a arătat, pe scurt, mai degrabă indiferent. Tocmai de aceea mi se pare arbitrară voinţa de a fundamenta pe acest renumit răspuns al lui Isus orice teorie generală despre raporturile dintre Stat şi Biserică.

Altceva este însă a ne întreba dacă, în zilele noastre, profesiunea de credinţă creştină nu comportă şi o conştientizare a responsabilităţii “politice” (în sens larg) care, într-un fel sau altul îl priveşte pe fiecare credincios.

În zilele noastre, a fi creştini înseamnă a fi conştienţi că cu toţii, într-un oarecare mod, avem un pic de responsabilitate nu numai faţă de noi înşine şi de familia noastră, dar şi faţă de societate, fie la nivel local, fie la nivel naţional sau internaţional.

Această responsabilitate are diferite aspecte şi diferite grade. Începe de la onestitatea şi competenţa profesională a fiecăruia, de la respectul şi observarea personală a legilor (de la legile stradale, până la datoria de a plăti taxele…); trece prin “simţul civic”, care înseamnă respect şi atenţie faţă de alţii, recunoaşterea primatului binelui comun asupra intereselor proprii şi personale…; şi merge până la angajarea concretă, personală pentru construirea unei societăţi mai bune: în cartier, la şcoală, la primărie, în voluntariat, în administraţia locală…, până la angajarea politică în sens strict.

Uneori, în mediile noastre, se poate auzi: “Politica este ceva murdar…”. Da, poate că-i adevărat; dar ar putea fi şi o scuză comodă, tocmai pentru a “nu ne murdări mâinile” prin activitatea publică. Şi rămâne de partea noastră numai lamentarea continuă împotriva politicienilor şi administratorilor publici.

În această privinţă aş dori să amintesc cuvintele din “Catehismul pentru adulţi”: Signore, da chi andremo?, care într-un capitol intitulat “Martori ai dragostei în instituţii”, spune:

“Credinciosul ştie că mântuirea vestită de Cristos nu vine din politică. Dar ştie de asemenea că şi căile mântuirii parcurg această lume, se întâlnesc cu modurile în care omul caută prin acţiunea politică noi stabilimente ale convieţuirii sociale. Pentru credincios, a refuza angajarea politică ar însemna, a lăsa ca alţii să hotărască convieţuirea socială, pe baza scării de valori sau interese proprii. Şi nu numai. Politica este şi un mod concret şi eficace pentru a da spaţiu şi conţinut iubirii faţă de fraţi, în special faţă de cei mai slabi (…). Prin angajarea politică, creştinul îşi află un exerciţiu al căutării bunului comun şi deci al slujirii altora…” (pp. 437-438).

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În ultimele trei duminici Cuvântul Domnului ne invită să fim părtaşi la Împărăţia Cerurilor, să lucrăm în via Domnului, să participăm – îmbrăcaţi în haina de nuntă la ospăţul “Mirelui” Cristos. Am văzut, însă, că nu toţi contemporanii lui Isus au răspuns afirmativ la această ofertă generoasă şi gratuită din partea lui Dumnezeu. Spre exemplu, fariseii nu numai că au refuzat-o, dar au căutat cu orice preţ să-l discrediteze pe Isus în faţa lumii. Acelaşi lucru îl fac şi în fragmentul din Evanghelia după Sf. Matei, fragment pe care tocmai l-am ascultat: Învăţătorule, …, spune-ne aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului ? Sau nu?”.

Ucenicii fariseilor, precum şi adepţii lui Irod, pun în faţa lui Isus o problemă de ordin politic. Sentimentul comun al evreului era acela de a opune rezistenţă asupritorului. Căci se considera popor ales de Domnul dintre toate popoarele. Ceea ce uită, însă Israel,este faptul că însuşi Jahwe trimite asupra poporului, atunci când acesta se dovedeşte infidel faţă de Alianţa Sa, diferite evenimente potrivnice. La fel a fost şi robia din Egipt, la fel şi deportarea în Babilon, precum şi atâtea altele. Insă de fiecare dată este tot Jahwe-Sabaoth – Domnul Oştirilor, Acela care îşi duce poporul la victorie “cu mână puternică şi cu braţ întins”. Uneori El iese învingător chiar prin gura duşmanilor săi, aşa cum ne arată lectura întâi. În apogeul puterii sale politice Nabucodonosor cucereşte cetatea Ierusalimului, distruge Templul, iar pe evrei îi duce cu sine în Babilon. Exilul lor sfârşeşte după aproximativ 50 de ani, când Cirus, ¬regele perşilor – cucereşte cu armata sa cetatea Babilonului. Pentru a-şi consolida această victorie, Cirus caută să se alieze cu toate popoarele care erau vasale Babilonului. În anul 538 î.C. el emite un edict (menţionat şi în Esd 1) prin care evreii sunt autorizaţi să se reîntoarcă în patria lor şi să-şi reconstuiască cetatea şi Templul. Profetul, căruia îi aparţine fragmentul primei lecturi, îl numeşte pe Cirus “uns“, “consacrat de Domnul“.

Aceasta tocmai pentru rolul pe care l-a avut în istoria poporului ales. Este un titlu de onoare, având în vedere că era atribuit numai regilor lui Israel, ori profeţilor, ori Marilor Preoţi de la Templu; aceştia erau oameni investiţi cu un mandat special din partea lui Dumnezeu către poporul său. Aşadar, Cirus – un păgân de astă dată – devine instrumentul de care se foloseşte Domnul. Cum se poate aceasta? Se poate, pentru că Însuşi Dumnezeu este la originea acţiunilor sale. Dumnezeu l-a consacrat – spune profetul – şi “l-a luat de mână“. Este expresia care arată poporului că Domnul Dumnezeu lucrează şi prin gura acelora care nu-l cunosc încă, dar, interpelat de EI, ajung astfel să-l cunoască şi să recunoască în El pe Unicul şi Adevăratul Domn. Cirus este instrumentul prin care mâna şi braţul puternic al lui Iahwe aduce eliberarea, mântuirea poporului ales. Ceea ce se cere, însă, din partea poporului este adeziunea de credinţă. Ea este cheia prin care capătă o semnificaţie religioasă chiar şi evenimentele politice. Prin credinţă Israel va înţelege că Domnul este “partea lui de moştenire”, “braţul care îl salvează”, “eliberatorul său”. Odată cu aceasta toate popoarele vor admira această mare lucrare a lui Dumnezeu şi-l vor recunoaşte în El pe Unicul şi Adevăratul Dumnezeu.

Pe de altă parte, însă, în atitudinea contemporanilor lui Isus nu poate fi vorba de credinţă. Ei îl interpelează – nu pentru a se edifica, pentru a se instrui, ci pentru a-l pune în încurcătură. Dar Isus nu stă prea mult de vorbă cu ei. Le cere moneda. Întrebându-i despre efigia şi chipul de pe monedă, îi pune în faţa unui fapt împlinit: ei vor trebui să recunoască faptul că moneda e ceea ce-i aparţine împăratului. Şi totuşi, pe ei îi interesa răspunsul: dacă Isus ar fi răspuns afirmativ s-ar fi discreditat în faţa mulţimii ascultătorilor. Căci ei aşteptau de la Cel ce se autoproclamase ca “Mesia” un eliberator de tip politic de sub ocupaţia romană. Iar dacă ar fi răspuns negativ, atât ar fi aşteptat susţinătorii lui Irod: l-ar fi reclamat procuratorului, căci aceştia simpatizau cu romanii.

André Frossard, în cartea sa – Întrebări despre Dumnezeu (“Dieu en guestion”) corelează acest episod cu acela din Geneză:” Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”. Cu alte cuvinte, suntem creaţi după efigia lui Dumnezeu; deci, ne datorăm pe noi înşine lui Dumnezeu, împreună cu tot ceea ce avem. Din păcate, în lumea contemporană, din ce în ce mai mult secularizată şi orbită de consumism, încercăm a-i da lui Dumnezeu cât mai puţin posibil, dedicând – din nefericire pentru noi o parte tot mai mare banului; în acest mod facem chiar din noi înşine un Cezar. Aceasta e cauza care stă azi la originea celor mai multe rele ce se abat asupra noastră.

Deci, dacă mai suntem “efigie” a lui Dumnezeu, urmează de aici că originalul acestei efigii este însuşi Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Căruia am fost creaţi prin suflul gurii Sale; deci, înclinaţia noastră trebuie să fie întotdeauna aceea de a-l situa pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră şi de a-i restitui ceea ce i se cuvine: cultul dragostea noastră, supunerea faţă de legile şi poruncile Sale, întreaga noastră fiinţă. În schimb, realităţile pământeşti trebuie să ocupe locul secund. Dar, atenţie! Nu să ne emarginăm de aceste realităţi, privindu-le din exterior, căci ele nu sunt străine de om. Pentru că toate au fost create de Dumnezeu şi pentru că toate au fost socotite de EI ca fiind foarte bune;, e necesar să ne inserăm în aceste realităţi şi să tindem mereu a le transforma dinăuntrul lor, având mereu în faţă scopul final pentru care am fost creaţi: preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.

Prin răspunsul pe care-l dă acelora care-l interpelează, Isus ne comunică, de fapt, nouă ,celor de azi, oamenilor din toate timpurile, faptul că avem datoria de a accepta şi a împlini întotdeauna voinţa salvifică a lui Dumnezeu, datoria de a ne integra în Împărăţia pe care ne-a pregătit-o prin Cristos Fiul Său. Avem, deasemenea, datoria de a-l primi pe Cristos Însuşi, ca pe Cel trimis de Tatăl ca să o inaugureze aici pe pământ.

Care sunt semnele prezenţei pe pământ a Împărăţiei lui Dumnezeu? Le aflăm de Ia Sf. apostol Paul. În cea de-a doua lectură el se adresează comunităţii tesalonicenilor. Semnele despre care el ne vorbeşte sunt: credinţa dovedită prin fapte, iubirea care nu cruţă nici o osteneală şi speranţa statornică în Domnul. Acestea sunt virtuţile teologale prin care o comunitate creştină manifestă în sânul ei prezenţa lui Dumnezeu prin Cristos, în Duhul Sfânt. Membrii unei astfel de comunităţi fac parte din rândul celor aleşi de Domnul. În ei lucrează Duhul Sfânt cu darurile sale.

Putem spune şi despre comunitatea noastră acelaşi lucru pe care îl spune Sf. apostol Paul despre comunitatea tesalonicenilor? Am manifestat noi, celor din jur, mai ales acelora care nu-l cunosc încă pe Dumnezeu, o viţa autentic creştină, trăită pe temelia de nezdruncinat a credinţei, a speranţei şi a dragostei? Am trăit noi Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât să transpară în comportamentul nostru o viaţă de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele? Dacă până acum nu ne-a preocupat acest lucru, ori dacă ne-am gândit mai puţin la aşa ceva, este cazul ca de azi înainte să ne schimbăm atitudinea. Mesajul liturgiei de azi, foarte bine rezumat în versetul dinainte de Evanghelie, ne îndeamnă pe toţi: Păziţi Cuvântul Domnului ca să fiţi focare de lumină, strălucind în mijlocul lumii.

La această sfântă jertfă să ne rugăm şi pentru cei care persecută Biserica şi care sunt, în mod inconştient, instrumente ale istoriei pe care Dumnezeu o scrie în lume cu propria Sa mână. În sfârşit, îndrumaţi de Cuvântul Domnului, să ne rugăm azi cu întreaga Biserică: Dumnezeule Atotputernic şi Veşnic dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să-ţi slujim necontenit cu o inimă neîmpărţită.

Dominic Soare

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”.

Evanghelia de astăzi ne invită la reflecţii angajante referitoare la condiţia noastră de creştini şi discipoli ai Domnului şi ne îndeamnă să ne ocupăm şi de un aspect rămas – poate – mai la periferia activităţilor noastre cotidiene şi anume: domeniul politic. Este o invitaţie şi un îndemn la reflecţie asupra dublei noastre cetăţenii: suntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi ai unui stat.

Chiar dacă aproape toate activităţile noastre zilnice se lovesc de acest aspect, mai ales în aceste timpuri de transformare a societăţii noastre, majoritatea dintre noi nu ne ocupăm în mod direct de acest aspect. Cristos, în evanghelia de astăzi, ne dă câteva principii de care trebuie să ţinem cont pentru a ne desfăşura bine şi corect viaţa noastră creştină.

Ce relaţie există între creştinism şi politică? Avem voie să ne implicăm pe plan politic, să activăm în această împărăţie terestră în care conduce “cezarul” sau condiţia noastră de creştini, de înrolaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, ne împiedică să ne îndeplinim datoriile faţă de stat? Iată câteva întrebări pe lângă altele la care vom încerca să căutăm un răspuns în această duminică.

În zilele noastre, toţi oamenii sunt convinşi că evanghelia nu-l opreşte pe credincios de la obligaţiile sale sociale şi politice, ci chiar îl cheamă la aceasta printr-o responsabilitate şi printr-o mărturie specială. E greu totuşi de spus cum anume se bazează această obligaţie pe evanghelie şi cum anume ar trebui racordată la obligaţia religioasă pentru a nu se perpetua acea separare manifestată dintre credinţă şi practică, dintre ceea ce trebuie dat “cezarului” şi tot ceea ce trebuie dat lui Dumnezeu. Cuvântul lui Isus ne îngăduie să descoperim astăzi această bază evanghelică. În primul rând constatăm că împărăţia “cezarului” şi Împărăţia lui Dumnezeu nu se exclud reciproc, aşa cum credeau evreii. Un ucenic al lui Cristos poate activa în ambele domenii în acelaşi timp fără conflicte. În al doilea rând descoperim astăzi atitudinea concretă a lui Isus faţă de realitatea politică a vremii sale.

Pe vremea aceea, în popor existau trei partide: irodienii care erau de partea romanilor, erau adepţii lui Irod şi nu aveau nimic împotrivă cu dominaţia lor; zeloţii care erau la polul opus: nu erau de acord cu dominaţia romanilor, cu impozitele lor şi încercau chiar prin forţă armată să-i alunge pe romani; undeva la mijloc se situau fariseii care chiar dacă nu erau de acord cu dominaţia romană, acceptau totuşi să plătească impozite pentru a evita un rău mai mare. Pentru a-l compromite, aceştia din urmă fac un pact cu irodienii şi îl atacă pe Isus printr-o întrebare înşelătoare: “Învăţătorule, este îngăduit a plăti tribut cezarului, sau nu?” Fariseii nu merg la Isus pentru că erau nedumeriţi în această problemă, pentru că nu ştiau ce să facă. De fapt ei aveau în buzunar moneda cu care plăteau impozitul. Nu merg pentru un răspuns care să-i elibereze pe cei săraci şi oropsiţi. Cu această întrebare, fariseii sperau să-l prindă în cursă pe Isus şi astfel să-l poată condamna. Pentru că dacă Isus ar fi răspuns Da, atunci ar fi fost considerat de popor ca un colaboraţionist, ca un aservit al puterii asupritoare, al romanilor. Astfel ar fi fost compromis în faţa poporului. Dacă însă ar fi răspuns Nu, ar fi dat prilej irodienilor de a-l da pe mâna romanilor, datorită nesupunerii de care ar fi dat dovadă nefiind de acord cu plata impozitului. Fariseii nu au prevăzut subterfugiul înţelepciunii divine, Isus risipindu-le planul lor înşelător. Isus are toate motivele să-i numească ipocriţi şi să le demaşte conspiraţia: “Mă puneţi la încercare, ipocriţilor; arătaţi-mi moneda”. Interesant este că tot fariseii îi arată moneda şi-i spun ale cui sunt însemnele: “ale împăratului”. Isus le dă un răspuns care nu se limitează la mica lor problematică, ci la un nivel mult mai ridicat: “Daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Mt 22,19).

Evreii se obişnuiseră să conceapă Împărăţia lui Dumnezeu ca pe o împărăţie a lumii acesteia, inaugurată de viitorul Mesia ca o putere teocratică, ca o stăpânire directă a lui Dumnezeu pe pământ. Ei îl puneau pe Dumnezeu în centrul a toate. L-au considerat din totdeauna pe Dumnezeu ca pe regele ideal. Chiar şi atunci când – imitând celelalte popoare şi datorită conjuncturilor politice şi sociale ale vremii – vor cere un rege. Ei ştiu că acest rege pământesc nu este decât un slujitor al lui Dumnezeu, adevăratul Rege şi Stăpân.

Prin cuvântul său, Isus evidenţiază existenţa unei împărăţii a lui Dumnezeu în istorie în care are loc orice om. Deosebim astfel două tipuri de suveranităţi, deosebite calitativ, ale puterii lui Dumnezeu în lume: suveranitatea spirituală care formează Împărăţia lui Dumnezeu pe care o exercită prin Cristos şi suveranitatea temporară sau politică pe care o exercită indirect, fiind încredinţată responsabilităţii libere a omului.

În prima lectură avem prezentată o mostră din această suveranitate indirectă a lui Dumnezeu, în persoana lui Cirus, regele perşilor. Dumnezeu se foloseşte de el pentru a-şi elibera poporul din sclavie şi pentru a-l readuce în pământul făgăduit. Profetul Isaia ne prezintă acest eveniment în perspectiva providenţei lui Dumnezeu care călăuzeşte istoria şi are grijă de poporul său.

Astfel putem reliefa că este îngăduit şi că este chiar o datorie a plăti datoriile faţă de stat, cu alte cuvinte a-l recunoaşte şi a ne da aportul propriu pentru menţinerea şi îmbunătăţirea ordinii în lume. Problema intervine doar atunci când datoriile ce se cer a fi urmate încalcă credinţa. Statul are totdeauna un rol social de desfăşurat, în avantajul tuturor. Aşadar cetăţenii au datorii faţă de puterea civilă care în conştiinţă trebuie armonizate cu valoarea absolută a lui Dumnezeu.

Nu putem spune că Isus s-a implicat în mod concret în politică. Observăm că el a judecat cu asprime puterea politică pentru nedreptăţile exploatative şi opresive, dar observăm că nu încearcă să o schimbe în mod violent (Lc 22,25). Nu predică, nici nu ia vreo iniţiativă de revoltă împotriva puterii romane. Isus încearcă schimbarea puterii nu prin arme, ci prin iubire. Isus dă de gândit puterii politice, o face să se simtă incomod.

Cum se explică acest lucru? Isus predică pocăinţa, cere celor care conduc să fie slujitorii celor pe care-i conduc (Lc 22,26). Isus îl eliberează pe om de teamă, de teama celor care pot ucide trupul (Lc 12,4). Un om eliberat în felul acesta este o ameninţare obscură şi tacită pentru puterea nedreaptă, pentru că un astfel de om este gata să-şi slujească fraţii, este gata să rişte şi chiar să-şi dea viaţa pentru adevăr, aşa cum a făcut şi Isus.

Aşadar, cum trebuie să se comporte ucenicul lui Isus în faţa împărăţiei cezarului, adică a statului şi a ordinii constituite? Din cuvântul lui Isus de astăzi, cu privire la datoriile faţă de stat, am învăţat obligaţia ascultării faţă de stat şi a colaborării cu el. Însă din atitudinea concretă a lui Isus am învăţat că există o libertate în această ordine de idei. Aşadar, ascultare sau libertate? Aceasta este dilema de fond, în această privinţă, pe care Noul Testament o dezleagă: ucenicul lui Isus a devenit liber nu numai pentru a se împotrivi puterii civile, dar şi de a asculta de dânsa. Statul nu mai este o putere divină absolută aşa cum era înainte de a fi revelată Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinul trăieşte în stat şi cu toată libertatea îl poate accepta fără nici o teamă de a cădea în statolatrie. A-l accepta şi a asculta de stat, de puterea civilă, este ceva chiar impus de ascultarea faţă de Dumnezeu (Rom 13,1).

Deci dacă creştinul este liber de a asculta de stat şi de a i se împotrivi, va trebui să aibă în vedere corespunderea mai mult sau mai puţin a unei conduceri politice după voinţa lui Dumnezeu care a fost revelată în Cristos şi aşa cum apare conştiinţei unui creştin adevărat. Aşadar, creştinul trebuie să aibă o judecată critică cu privire la realitatea socială şi politică existentă, dar să aibă şi o intervenţie activă, proporţionată cu poziţia sa socială şi cu vocaţia sa; să tindă să conlucreze astfel încât realitatea să devină mai corespunzătoare planului lui Dumnezeu şi cu o mai mare eficienţă în slujba omului. Pentru conştiinţa noastră, de creştini, Statul şi Împărăţia cerurilor se plasează unul în faţa celuilalt uneori într-un mod armonios, alteori şi în unele privinţe alternativ şi concurenţial. Atunci de partea cui vom fi? De partea Statului trădând Biserica? De partea Bisericii întorcând spatele Statului? Pentru a răspunde acestor întrebări, concluzionând în acelaşi timp, afirmăm că libertatea trebuie să primeze în faţa ascultării pentru un creştin atunci când se află în joc propria credinţă. Şi această atitudine trebuie luată chiar cu riscul vieţii, pentru că cel care îşi va da viaţa pentru Cristos, acela o va câştiga. Aşadar, trebuie să fim foarte atenţi în privinţa alegerilor pe care le facem, să fim foarte atenţi pe cine sprijinim să ne conducă.

În privinţa implicării laicilor în această lume, Conciliul al II-lea din Vatican, în Constituţia Dogmatică Lumen Gentium, la numărul 36 îndeamnă ca prin competenţa şi prin activitatea specifică în lumea profană, acolo unde preotul ajunge mai greu, sprijinindu-se pe harul lui Cristos, laicii trebuie să contribuie la împărţirea dreptăţii, să ajute la progresul local şi universal. De asemenea trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din ţară şi din lume dacă acestea conţin elemente ce ar îndruma la păcat. De asemenea trebuie să înveţe să distingă între drepturile şi datoriile ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le revin ca membri ai societăţii umane. Trebuie să-şi amintească că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină pentru că nici o acţiune umană, nici chiar în sfera vremelnică, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu. Ei nu trebuie să uite că Cuvântul pe care îl ascultăm, Euharistia pe care o celebrăm, sunt mijloace care formează în noi o conştiinţă evanghelică şi ne ajută să fim lumină pentru oameni, ţinând la înălţime Cuvântul vieţii. Asemenea comunităţii din Tesalonic, după cum am auzit în lectura a doua, să dăm şi noi mărturie în viaţa noastră de credinţa şi speranţa noastră, convinşi fiind de ajutorul harului divin în acest drum al nostru. Adunarea liturgică ne conduce la izvorul iubirii care susţine fidelitatea noastră totală: Sfânta Liturghie, Sfânta Împărtăşanie. Apelând la ele, putem să transformăm totul în sfinţenie şi în fidelitate temporară şi veşnică. Adevăratul ucenic al lui Cristos este cel care-şi îndeplineşte toate datoriile, atât religioase cât şi civile.

Slujirea noastră faţă de semeni şi Dumnezeu trebuie să fie o slujire din iubire. Se spune că la un preot au venit trei oameni care doreau să-i slujească lui Dumnezeu. Primul, cu ochii înfricoşaţi şi mâinile tremurânde. Al doilea, mândru de sine, cu fruntea semeaţă şi cu mâinile deschise pentru a agăţa ceva. Iar al treilea, venea drept şi liniştit, cu mâinile pregătite de rugăciune. Preotul concluzionă ucenicilor: să ştiţi că Dumnezeu are trei feluri de slujitori: unii sunt sclavi şi-l iubesc din frică; alţii sunt mercenari şi îl slujesc din interes în vederea unui câştig. Şi în sfârşit, sunt fiii care îl slujesc din dragoste. Aşadar, tributul esenţial pe care trebuie să-l plătim lui Dumnezeu este iubirea noastră dezinteresată faţă de aproapele şi faţă de el.

Pe scurt, prin răspunsul său, Isus sugerează că trebuie plătit ceea ce se datorează Statului şi în acelaşi timp să ne amintim că valoarea primordială şi absolută este totdeauna şi oricând Dumnezeu.

Să depunem pe altar făgăduinţa noastră de fidelitate totală a tuturor datoriilor noastre: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de Biserică şi Stat. Numai aşa Isus ne va recunoaşte de fraţi ai săi. Numai aşa îi vom da adevărata mărturie de ucenici ai săi.

Gabriel BUCUR

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acel timp, fariseii s-au adunat şi au ţinut sfat cum să-l prindă pe Isus în vorbă. Au trimis deci la el pe ucenicii lor împreună cu adepţii lui Irod, care i-au zis: “Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni adevărata cale a lui Dumnezeu, fără să te laşi influenţat de cineva, deoarece nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?” Dar Isus cunoscându-le răutatea, le-a răspuns: “Făţarnicilor, de ce mă puneţi la încercare? Arătaţi-mi moneda cu care plătiţi tributul”. Ei i-au prezentat un dinar. El i-a întrebat: “Ale cui sunt chipul şi inscripţia de pe el?” “Ale împăratului”, i-au răspuns ei. Atunci el le-a zis: “Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Mat 22,15-21)

Cele trei parabole (citite şi meditate de noi în ultimele duminici) au denunţat atitudinea responsabililor religioşi şi politici ai iudaismului. Cei mai mulţi dintre ei au refuzat să primească Împărăţia cerurilor pe care Isus a proclamat-o. Prin urmare, un conflict cu aceste autorităţi vizate de parabole nu putea să nu se profilează şi chiar să izbucnească după alungarea vânzătorilor din templu. Din acel moment toate grupările religioase mai importante au căutat mijloacele cele mai subtile prin care Isus să fie prins şi condamnat.

Prima tentativă a aparţinut fariseilor care, punându-l în faţa unei dileme, dacă este îngăduit să fie plătit tribut împăratului, sau nu, au încercat, în funcţie de răspuns să-l discrediteze fie în faţa autorităţilor romane (în cazul în care refuza), fie în faţa categoriei mai integriste a evreilor care, aşteptându-l pe Mesia, sperau ca într-o zi acesta să-i elibereze şi să nu mai fie nevoie să plătească tribut unor străini.

Prin răspunsul său Isus, nu numai că a ştiut să iasă din dilema provocatoare a fariseilor care nu au mai avut motiv să-l compromită (de vreme ce ei înşişi purtau asupra lor moneda de plată a tributului – semn că ei se supuseseră deja condiţiilor cuceritorului), dar ne cheamă să refuzăm orice fals blocaj între sfera politică şi Evanghelie şi să luăm în serios, în calitate de oameni liberi şi responsabili, sarcinile politice care, în cele din urmă, fac parte din chiar misiunea încredinţată oamenilor de Dumnezeu, de a stăpâni şi de a supune pământul (Gn 1,28).

Noi, Pavel, Silvan şi Timotei, ne adresăm vouă, Bisericii din Tesalonic, care trăieşte în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Isus Cristos Domnul: harul şi pacea să fie cu voi. Noi îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru voi, ori de câte ori vă pomenim în rugăciunile noastre. Fără încetare ne aducem aminte în faţa lui Dumnezeu Tatăl nostru de credinţa voastră dovedită prin fapte, de iubirea voastră care nu cruţă nici o osteneală şi de speranţa voastră statornică în Domnul nostru Isus Cristos. Noi ştim, fraţilor preaiubiţi de Dumnezeu, că voi faceţi parte din rândul celor aleşi de el. Căci noi v-am predicat evanghelia nu numai prin cuvinte, ci cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu deplină convingere. (Tes 1,1-5b)

Acest scurt pasaj al începutului epistolei către tesaloniceni pune în relief, pe de-o parte, iniţiativa lui Dumnezeu manifestată prin chemarea la credinţă şi, pe de altă parte, caracterul fundamental al virtuţilor teologale. Datorită credinţei, a speranţei şi a iubirii (carităţii), viaţa creştină devine o comuniune profundă cu Dumnezeu cel viu. Mai mult, ea trebuie să devină motivul unei “mândrii” fericite şi ocazia unei laude constante şi recunoscătoare faţă de Autorul acestei vieţi.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an

Autor: pr. Cristinel Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

“Da-ţi împăratului ce este al împăratului
şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”

Dificilă dualitate care presupune o alegere ce nu lasă loc unei alternative de compromis. Felul în care este provocat Isus de către farisei îşi găseşte corespondentul în felul în care este dat răspunsul, clar, tranşant fără posibilitatea de a ne sustrage posibilităţii de “a nu înţelege”. Care să fi fost atitudinea fariseilor atunci când l-au auzit pe Isus? Să-i fi mulţumit răspunsul sau aşteptau altceva? Se aşteptau la un răspuns care să furnizeze alte acuze la adresa lui Isus sau chiar erau interesaţi de felul în care Fiul lui Dumnezeu s-ar fi priceput la politică? Desigur, că pentru noi aceste întrebări şi-au găsit deja răspunsul sau… poate că suntem şi noi asemenea acelora care pretinzând să politizeze, nu fac altceva decât să irosească vorbe în vânt crezând că astfel au rezolvat orice fel de probleme şi au uşurat cu ceva situaţia omului.

Una dintre marile ispite ale omenirii a fost dintotdeauna dorinţa de putere, dorinţa de a stăpâni, de a avea controlul, de a domina. Nimic nu este rău în a îndeplini funcţia la care Dumnezeu l-a chemat pe om încă din momentul creaţiei: “… stăpâneşte pământul!”. Însă atunci, omul nu era încă atins de răutatea păcatului, nu era corupt, nu ştia să fie egoist şi mai ales nu era condus de propriile interese. Pe atunci, încă nu ştia să facă politică!

Oare acesta este mesajul pe care lecturile de astăzi doresc sa îl transmită omului care nu mai reuşeşte să se regăsească decât dacă este privit ca un component al societăţii? Oare poate să fie omul redus doar la atât? Oare, chiar am uitat cine suntem?

În prima lectură de astăzi descoperim că Dumnezeu se implică în conflicte politice. Îl i-a de mână pe Cirus, îl consacră pentru a îi supune popoarele şi să-i dezarmeze pe regii ce-i erau potrivnici, însă motivul pentru care face acestea nu este doar de dragul de a dărui o autoritate oarecare, pentru a sprijini o domnie tiranică, ci pentru a fi cunoscut: “Te-am făcut puternic,…, ca să se ştie de la răsărit până la apus, că nu este alt Dumnezeu afară de mine. Eu sunt Domnul şi nu este altul!” Care suveran politic de astăzi mai este motivat în a-şi consolida autoritatea în baza acestei motivaţii de a-l face cunoscut pe Dumnezeu, sau care societate contemporană se preocupă ca prin legile pe care le pune stăvilar să nu încalce legea lui Dumnezeu? Este uşor să condamnăm şi să criticăm sistemele sociale, însă uneori condamnăm chiar ceea ce noi înşine facem, pentru că noi înşine am schimbat lumea astfel încât nu mai reuşim să vedem ce fel de stăpân dorea să facă Dumnezeu din om. Puterea stă în noi, nu trebuie să o denaturăm ci ar trebui să facem ceea ce aminteşte sfântul Paul despre tesaloniceni: “V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu.”

Care sunt idolii pe care trebuie să-i părăsim? Dacă ar fi să judecăm prin prisma evangheliei de astăzi, poate că-i dăm Cezarului prea mult şi lui Dumnezeu prea puţin, sau poate că am şi uitat de Dumnezeu! Câţi “cezari” sunt prezenţi în vieţile noastre care nu ne lasă să ne dedicăm aşa cum trebuie lui Dumnezeu? Însă, poate că nu ne concentrăm atenţia acolo unde trebuie pentru că interpretăm greşit sau insuficient ceea ce Isus a vrut să zică în cuvintele evangheliei de azi. Ce trebuie să facem?

Într-un vagon de metrou, la una dintre staţii urcă un tată cu cei trei copii ai săi. Era dimineaţa, destul de devreme iar în vagon erau puţini călători care până mai devreme erau tăcuţi, cu gândul la problemele lor. Imediat ce s-au aşezat, copiii au început să facă destul zgomot încât să-i deranjeze pe ceilalţi. Călătorii se uitau uimiţi la tatăl lor care nu intervenea să-şi liniştească copii. Când gălăgia devenise de nesuportat unul dintre călători l-a atenţionat pe tată că nu-şi face datoria. Abia atunci, ca dintr-un vis tatăl şi-a dat seama ce se întâmpla în vagon, fusese cu gândul în altă parte, era preocupat de cu totul altceva. A început să-şi ceară scuze pentru comportamentul copiilor lor şi spunea ca tocmai se întorceau de la spital unde cu puţin timp în urmă murise soţia, mama copiilor. Nu ştia nici el cum să se comporte în aceste momente în care durerea îl copleşea pe el şi pe copii săi. Mai târziu în vagon era aceeaşi atmosferă, oameni tăcuţi grăbiţi să ajungă la serviciu, aceeaşi copii gălăgioşi, acelaşi tată îndurerat. Un singur lucru nu mai era la fel: tăcerea era alta!

Nu vom reuşi să dăm lui Dumnezeu ceea ce trebuie atâta timp cât nu vom fi cetăţeni ai împărăţiei sale. Nu vom fi creştini adevăraţi, atâta timp cât nu vom intra în politica lui Dumnezeu, o politică a dreptăţii şi a adevărului, a non-compromisului în faţa iubirii. Altfel, perspectivele nu se vor schimba şi vom surzi datorită gălăgiei infernale a unei lumi fără Dumnezeu. Chiar şi în mijlocul unei astfel de realităţi în care mulţi vorbesc şi nu fac mai nimic pot exista oameni care tac şi dau totul lui Dumnezeu, oameni care niciodată nu au păstrat nimic pentru ei înşişi, ci au agonisit pentru Dumnezeu şi implicit pentru ceilalţi. Aceşti oameni sunt fericiţi pentru că au dat cu bucurie şi niciodată nu vor avea de ce să regrete pentru că au dat Aceluia ce a dat totul pentru ei înşişi. Amin!

 

* * *

 

În ce parte stă Dumnezeu?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Lucrurile “drepte” sunt făcute de persoane “greşite”

Este inutil să căutăm numele lui Cirus în lista sfinţilor. Şi nici în registrul credincioşilor. Nu este cazul să căutăm simboluri religioase pe insignele sale. Împăratul persanilor este un om fără-Dumnezeu. Totuşi este călăuzit de mâna Domnului. Este un străin. Totuşi este ales, “uns”, primeşte un titlu şi o investitură de tip mesianic şi, rupând zidurile inexorabile ale alegerii, năvăleşte ca un protagonist decisiv în istoria mântuirii. Israelul nu se aştepta desigur la eliberare din partea sa.

Dar Dumnezeu se revelează ca domn absolut al istoriei tocmai pentru că alege instrumentele proprii acolo unde nici unul nu şi-a închipuit, şi acreditează personaje care “nu-l cunosc”, şi chiar nu prea recomandabile (sau, cel puţin, nerecomandaţi desigur de noi…). Suntem în stare să descoperim intervenţiile “providenţiale” ale lui Dumnezeu în încâlceala situaţiilor umane numai când vom înceta să împărţim în mod abuziv pe oameni după schemele noastre. Şi vom începe să socotim că Dumnezeu poate să fie adus şi de un om fără-Dumnezeu, că un mesaj de eliberare (ba chiar, o acţiune eliberatoare) poate să vină şi de la un duşman, că o mărturie (şi nu numai o predică) de onestitate, de dreptate, de sinceritate, de fraternitate poate să fie oferită şi de cei – aşa cum am stabilit noi – care se află în întunericul erorii.

Israeliţii – şi noi cu ei – trebuie să înveţe că Dumnezeu, foarte adesea, vine “din altă parte”. Şi, uneori cel puţin, se încrede în persoane “greşite”, promovează pentru realizarea operei proprii indivizi pe care noi le-am respins de la început. Da. Căile lui Dumnezeu nu sunt ale noastre, planurile sale nu coincid în mod necesar cu ale noastre (Is 55,8). Când este vorba de Dumnezeu – trebuie să ne dăm seama – că drumul drept este mereu… un altul.

Interzis de a despărţi

Dacă este adevărat că prima scrisoare adresată de Paul creştinilor din Tesalonic constituie cel mai vechi document scris al creştinismului, este interesant de notat cum el înregistrază, cu o satisfacţie evidentă, faptul că în acea comunitate cresc trei virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. În aparenţă, nimic excepţional. Ar trebui să fie normal ca o experienţă creştină să fie caracterizată de credinţă, de speranţă şi de iubire. Ar trebui.

Ceea ce dimpotrivă este cu totul altfel socotit, cel puţin după mentalitatea noastră actuală, este că cele trei virtuţi teologale sunt strâns unite. Astăzi se poate întâmpla, într-adevăr, ca cineva să reuşească să facă (sau să-şi închipuie că face) o radiografie a credinţei fără să se refere deloc la iubire. Ca şi cum ar fi două realităţi independente. Şi se întâmplă ca cineva să mărturisească şi să apere o credinţă de nezdruncinat fără să se preocupe să dea nici cea mai mică mărturie despre speranţa proprie, ba chiar manifestând, şi aproape lăudându-se, de o viziune a realităţii în culori întunecate, lipsită de vreo deschizătură prin care să pătrundă o rază de lumină.

Şi se mai întâmplă ca unii să se înşele că practică o iubire despărţită de orice ancoră a credinţei. În realitate, cele trei virtuţi ar trebui considerate mereu împreună. Cineva propunea pe drept să fie scrise unite cu o liniuţă între ele. Nici una dintre ele, singură, nu este suficientă să califice pe creştinul care – aşa cum relevează oportun Filippo Gentilioni – “trăieşte din credinţă-speranţă-iubire”. Este vorba de un mod de a gândi caracterizat de credinţă-speranţă-iubire.

Este vorba, mai ales, de o practică – deci de ceva vizibil, verificabil – care parcurge, în acelaşi timp, trei traiectorii: credinţă-speranţă-iubire. Şi, poate, aşa cum face Ioan în evanghelia sa în privinţa credinţei, este preferabil de evitat substantivul, şi să acordăm preferinţă verbului corespunzător, care indică clar o acţiune şi nu o realitate statică. Şi vom obţine astfel trei verbe care schiţează identitatea creştină: a crede-a spera- a iubi. Paul, tocmai, se bucură pentru că în comunitatea din Tesalonic creştinii au învăţat să conjuge împreună cele trei verbe fundamentale.

În sfârşit cineva care nu se plânge de comunitatea proprie!

Paul se adresează bisericii din Tesalonic “care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Cristos”. Este vorba de o comunitate mai degrabă tânără, destul de fragilă, care trăieşte ca o minoritate neglijabilă în cetatea mare şi haotică (unul din cele mai mari porturi la Marea Egee), capitala Macedoniei. Acei creştini, în mare parte de o condiţie socială nu prea înaltă, duc o viaţă dificilă, într-un ambient ostil, unde oamenii au o conduită deloc inspirată de morala evangheliei.

Paul a fost constrâns să-i părăsească în pripă fără să fi putut să ducă la bun sfârşit formarea lor.

Totuşi acea biserică, expusă la numeroase încercări şi obligată să ţină cont de o realitate cu totul alta decât încurajatoare, este în siguranţă “în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Cristos”. Siguranţa nu este dată de număr, de putere, de organizare, de resursele financiare, de structura impunătoare, de importanţa socială, de sprijinul uman, de tutela juridică. Ci este “în altă parte”. Paul recunoaşte că acel grup minuscul, destul de sărac, este semnul cel mai evident al puterii evangheliei care se manifestă în condiţii mai puţin favorabile.

Iată pentru ce scrisoarea sa are o intonaţie mai afectuoasă decât doctrinală, şi este caracteristică îndemnului şi încurajării mai mult decât mustrării sau denunţării dezordinilor. “Mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi…” declară Paul. Şi astăzi, din fericire, sunt persoane şi comunităţi care “rezistă” în ciuda tuturor. Nu fac zgomot. “Se conduc” în condiţii dificile. Nu lasă să se stingă flacăra de către vântul îngheţat al indiferenţei. Ar fi oportun ca unii păstori, care au obiceiul de a exprima indignarea, să se lamenteze, să facă declaraţii alarmante (care nu mai alarmează pe nimeni), să facă diagnostici impetuoase, să certe pe cei răi (natural pe alţii), să dedice mai cu folos cel puţin o parte din timpul lor pentru a “mulţumi lui Dumnezeu (cum face Paul) din cauza acestor “rezistenţi” obscuri în credinţă-speranţă-iubire (rezistenţi… în ciuda unor apărători ai credinţei!).

Consider că acei experţi în lucruri catastrofale dacă ar fi constrânşi să trăiască fidelitatea lor faţă de evanghelie în aceleaşi situaţii în care se află atâţia credincioşi, ar înceta să mai fie profeţi ai unor nenorociri permanente şi ar învăţa să “mulţumească”, sau să fie oameni “euharistici”.

Apărarea cea mai sigură

Lui Paul i se lărgeşte inima când se gândeşte la comunitatea din Tesalonic. Acolo, în acel oraş păgân, uşuratic, lipsit de prejudecăţi, afacerist şi corupt, nu au răsunat numai discursuri, ci s-a manifestat acţiunea Duhului Sfânt. Apostolul a reuşit, în ciuda timpului scurt, să pună pe picioare creştini convinşi. Fideli cu ei înşişi, care este pentru totdeauna una din formele cele mai evidente ale fidelităţii faţă de Dumnezeu. La Tesalonic sunt oameni care “rezistă”, nu dau semne de cedare, pentru că sunt clădiţi în interior. Sunt evanghelizaţi, nu îndoctrinaţi. Mai mult decât structuri exterioare, acele persoane, atinşi de mesajul lui Cristos, sunt prevăzuţi cu o conştiinţa, în faţa căreia – când funcţionează – nici o putere, nici o sugestie din exterior nu poate face nimic.

Şi Paul, şi la distanţă, se simte liniştit. Nu atât pentru ceea ce a făcut şi a spus el, ci pentru acţiunea Duhului Sfânt pentru care el a fost martor. Acea comunitate, faţă de care nu-şi ascunde simpatia proprie, aparţine lui Dumnezeu care este Tatăl şi unicului Domn Isus Cristos. Nu este o comunitate protejată, tutelată, un fel de grădină spirituală îngrădită cu grijă. Dimpotrivă, este expusă la toate pericolele. În ciuda acestui fapt, Paul apare plin de încredere. Acele persoane sunt “iubite de Dumnezeu”. Şi dacă aceasta nu este o protecţie suficientă, toate celelalte ar trebui să fie considerate… îngrijorătoare.

Nu “sau…sau”, dar “şi…şi”

“Dă Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Să schiţăm câteva linii, posibil nu prea diferite faţă de fraza faimoasă care, deşi în claritatea sa, nu este de fapt o formulă magică şi decisivă.

- Trebuie evitate substituirile. Dumnezeu nu acceptă nici un omagiu religios care să substituie dreptatea, onestitatea, cele mai elementare datorii civile. Chiar şi Biserica “slujitoarea”, nu poate să se substituie lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu este permis să se identifice pur şi simplu ceea ce este datorat lui Dumnezeu cu ceea ce este datorat Bisericii. Şi viceversa. Recent un scriitor, adresându-se unui personaj ilustru, un pic cam vorbăreţ, îi dorea să desfăşoare o activitate nu numai “în slujirea Bisericii”, dar mai ales “în slujirea evangheliei”. Ar putea să pară un discurs impertinent. Dar, poate, că merge la ţintă.

- Nu este posibil să ne oprim banal la ceea ce este permis şi ceea ce este interzis. Cuvântul lui Dumnezeu ar trebui să lărgească cu mult această perspectivă îngustă, introducând principiul, aşa de puţin “liniştitor”, al iubirii şi mai ales având prezent primatul absolut al relaţiei cu Dumnezeu.

- Cristos nu unelteşte de fapt să devină Cezar, ca să ia în stăpânire puterea şi pârghiile respective. Dimpotrivă, refuză hotărât acea perspectivă chiar şi atunci când îi este oferită. Lui îi ajunge… să fie Dumnezeu. Şi deci şi Biserica trebuie să se mulţumească să fie Biserică. “Slujirea” ar trebui s-o preocupe total, fără a lăsa loc şi regrete pentru putere. A fi “slujitoarea” oamenilor este mult mai mult decât a-i domina. A lua în serios “realităţile ultime” înseamnă a nu se lăsa blocată şi întemniţată de “penultimele realităţi”.

- Adesea şi noi putem să fim vicleni şi ipocriţi ca farizeii şi irodianii, care se scandalizau din cauza imaginii lui Cezar gravată pe monede (păcat împotriva primei porunci), dar pe aceleaşi monede “ruşinoase” preferă să le ţină în pungile lor în loc să se descotorisească de ele, măcar atunci când plătesc taxele. Este numai un singur mod de a refuza domnia pretinsă de Cezar: de a refuza banul său şi avantajele legate de el. “Rezistenţa” este făcută nu numai pe tărâmul valorilor, ci şi al intereselor imediate.

- “Fidelitatea faţă de opţiunea religioasă este cea mai bună garanţie pentru un laicat sănătos în practica politică şi în acelaşi timp oferă platforma pentru a întemeia libertatea religioasă” (R. Fabris). Irodianii şi farizeii (şi mulţi dintre noi cu ei) pun problema în termeni de “sau…sau”. Isus răspunde în termeni de “şi…şi”. Nu Dumnezeu sau Cezarul. Ci Dumnezeu şi Cezarul. Alegerea religioasă şi datoria socială. Acţiune şi contemplaţie.

În faţa alternativei: “Trebuie să mă ocup de Dumnezeu, de operele parohiale, sau de familia mea?”, Isus te face să înţelegi că trebuie să te ocupi de lucrurile lui Dumnezeu fără ca totuşi să neglijezi cele din casa ta. Trebuie să te dedici iniţiativelor bisericeşti şi soţului tău, fiilor tăi. Trebuie să te interesezi de lumea a treia şi să nu pierzi din vedere pe cel care stă alături de tine la masă…