Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVIII-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Înțelepciune 7,7-11
Evrei 4,12-13
Marcu 10,17-30

Marcu 10,17-30

Când pleca la drum, un om a venit în fugă și, îngenunchind, l-a întrebat: “Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a zis: “De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu. Cunoști poruncile: Să nu ucizi! Să nu comiți adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înșeli! Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!” Atunci el i-a zis: “Învățătorule, toate acestea le-am păzit din tinerețea mea”. Isus, privindu-l, l-a îndrăgit și i-a spus: “Un lucru îți lipsește: mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă!” Întristat de acest cuvânt, el a plecat mâhnit pentru că avea multe bogății. Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: “Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății!” Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus le-a zis din nou: “Copii, cât de greu se intră în împărăția lui Dumnezeu! Mai ușor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu”. Iar ei erau peste măsură de uluiți și spuneau între ei: “Atunci, cine se poate mântui?” Privindu-i, Isus le-a spus: “Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”. Petru a început să-i spună: “Iată, noi am lăsat toate și te-am urmat”. Isus i-a zis: “Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine și pentru evanghelie și să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, frați, surori, mame, copii și ogoare, dar și persecuții, iar în veacul care va veni, viața veșnică.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. James Gilhooley
Diverși alți autori
pr. Anton Dancă
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
Diverși alți autori
pr. Alessandro Pronzato
FSC

 

* * *

 

Bogăția înțelepciunii și sărăcia bogățiilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Înțelepciunea este bogată în conținut, iar bogăția materială este săracă. Aceasta este ideea predicii de azi.

Vechiul Testament se complace în a face vâlvă cu bogățiile materiale ale marilor personaje din Israel: Iob, David, mai ales cu cele ale lui Solomon, Iosafat etc. Dumnezeu îi îmbogățește pe cei pe care îi iubește: Abraham, Isaac, Iacob etc. Bogăția este semnul generozității divine și imaginea abundenței mesianice, așteptată cu dor. Prosperitatea materială era semnul binecuvântării și acceptării divine (MAC).

Bogăția autentic mesianică a Noului Testament este de altă natură: de a se da prosperității materiale adevăratul conținut, adevărata valoare, aceea de a sluji înțelepciunii divine la instaurarea împărăției lui Dumnezeu în inimile oamenilor prin har, prin viața care ne face părtași ai divinității (cf. 2Pt 1,4).

Isus n-a condamnat bogățiile, ci mentalitatea pe care și-o fac oamenii despre ele; el spune: Vai vouă bogaților, și nu: vai vouă bogățiilor. Bogățiile, pe care le aveau femeile evlavioase, care îl urmau pe Isus și le puneau în slujba lui și a ucenicilor săi spre a le ușura misiunea, nu au fost condamnate. Iar dacă el a spus despre sine că Fiul Omului nu are pe ce să-și reazeme capul, nu a adus un omagiu sărăciei, ci o atenționare acelora care voiau să-l urmeze în speranța avantajelor materiale, o poziție respectată și onorată în societate. Isus a acceptat ospitalitatea Martei, Mariei și a lui Lazăr din Betania care aveau posibilități materiale, chiar în a-și permite luxul de a cumpăra și vărsa pe picioarele și pe capul Mântuitorului un balsam de nard de mare preț, valorificat de Iuda Iscarioteanul la treizeci de dinari (In 12,4). Or, știm că dinarul era plata unui muncitor zilier specializat în cultivarea viței de vie (cf. Mt 20,2); iar treizeci de dinari constituia plata pe un an. A mai acceptat o mulțime de atenții din partea celor bogați, precum ospețele vameșilor și mormântul nou al lui Iosif din Arimateea, a unui om bogat, apoi cantitatea de arome cumpărată de Nicodim este incredibilă: o sută de livre, adică 32,7 kilograme, o adevărată comoară (cf. In 19,39).

Bogățiile nu sunt o binecuvântare, ci o povară, o sarcină, sau, transpuse pe plan spiritual, putem spune că sunt o carismă materială, o datorie de a le administra cu înțelepciune în favoarea comunității. Dar nici sărăcia, mai mult decât bogăția, dacă nu se acceptă cu iubire, nu constituie o binecuvântare. Mulți săraci vor fi condamnați ca bogați, deoarece gândul le este numai la avere și privesc cu invidie pe cei care au. Dacă Isus a spus: Fericiți cei săraci cu duhul (Mt 5,3), nu a catalogat decât pe cei care au iubire față de semeni, pe cei smeriți, mereu disponibili în slujirea altora, care, asemenea lui Dumnezeu, își pun tot ce au în slujba tuturor, buni și răi, atribuind Tatălui tot ce au, asemenea lui Isus. Dacă sărăcia ar fi o valoare, Isus ar fi spus: Sărăciți-vă unii pe alții și nu dați nimic celor săraci, ca să nu le răpiți valoarea sărăciei lor! Atât bogăția, cât și sărăcia, capătă valoare numai din iubire. Iubirea este înțelepciunea inimii; știința este înțelepciunea rațiunii. Mândria de a fi sărac este cea mai periculoasă bogăție (pr. P. Albert, OFM). Superioritatea înțelepciunii lumii creștine stă tocmai aici: se îmbogățește în conținut și cu sărăcia și cu bogăția.

Ca omul să fie cu adevărat măsura tuturor lucrurilor (Pitagora), trebuie să-și deschidă inima la cuvântul lui Dumnezeu, care ne vine prin Înțelepciunea întrupată (cf. In 1,14), deoarece Isus singur este icoana Dumnezeului nevăzut (Col 1,15), adică înțelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,22), care ne cheamă mereu: Vino și urmează-mă! adică eliberează-te de materie, de piedicile gândirii materialiste, fiindcă partea spirituală are suprema valoare, așa cum se spune că un singur act de gândire valorează mai mult decât tot universul material; iar un act de iubire față de Dumnezeu valorează mai mult decât toată știința lumii (Pascal).

Formele cuvântului lui Dumnezeu, kenoza lor o găsim în creație, revelație, întruparea Fiului divin, Euharistie, Biserică, Biblie, tradiție, magisteriul Bisericii, în propria conștiință prin inspirația Duhului Sfânt.

În paginile Scripturii pot citi numai cei care au învățat să citească și să scrie, în vreme ce în cartea universului pot citi și analfabeții (sfântul Augustin). Creația este cuvântul lui Dumnezeu auzit, văzut, pipăit, gustat, mirosit, măsurat, cântărit etc., fiindcă a zis și s-au făcut (Gen 1,3). Pe zi ce trece, oamenii își pierd credința tot mai mult și devin dușmanii naturii în care nu mai văd, nu mai aud, nu mai descifrează mesajul divin, ci propria înțelepciune pusă mai mult pe distrugere decât pe apărare. Savantul francez Lavoisier (1743-1794) spunea: O dată cu lumina, Dumnezeu revarsă asupra pământului principiul organicului, simțirii și cugetării. Azi, înțelepciunea omului revarsă în opera Creatorului principiul morții pe mii și mii de căi, fiindcă lumea vrea bogățiile lui Dumnezeu, dar nu pe Dumnezeul înțelepciunii care este suprema bogăție.

În episodul evanghelic de azi, Isus ne arată primejdia care îi pândește pe cei care se atașează de bogățiile lumești: 1) ele sting elanul creator al celor tineri (tânărul devine trist). Copiii nu trebuie învățați să aibă, ci să muncească, să realizeze. 2) Bogățiile schimbă mentalitatea oamenilor despre bunurile superioare (Hagi Tudose, zgârcitul odios, spune: Mare sărăcie trebuie să fie în rai, dacă merg acolo toți golanii, calicii și săracii și nici un bogat), fiindcă valoarea iubirii și bucuria creației se descoperă numai prin actul dăruirii.

3) Adevărul: Cât este de greu să intre bogații în împărăția cerurilor se verifică și azi (țările bogate nu mai au chemări la apostolat și la viața consacrată decât în foarte mică măsură), fiindcă împărăția lui Dumnezeu începe aici, pe pământ, prin înțelegerea chemării adresate de Isus celor tineri. 4) Logodna dintre bogăție și înțelepciune duce la o căsătorie menită divorțului (bogații pierd înțelepciunea și înțelepții renunță de bunăvoie la bogății). 5) Bogățiile tind să devină o forță dominantă, dictatorială, pe când înțelepciunea devine o forță creatoare. 6) Bogățiile vor dictatură, înțelepciunea vrea democrație. 7) Bogățiile întăresc orgoliul, înțelepciunea evoluează mereu spre iubire. Dumnezeu creează pentru a da. Omul i se aseamănă când împarte darul cu semenul său. Dumnezeu este bogat prin creație, omul se îmbogățește prin distribuție (un bătrân african îi spunea regizorului italian Zeffirelli: O pâine dacă o ai, împarte-o; altfel își ia zborul. Regizorul l-a întrebat: Cine își ia zborul, pâinea? Bătrânul i-a răspuns: Nu pâinea, ci fericirea). Înțeleptul se roagă lui Dumnezeu și primește înțelepciune, dar bogatul nu se roagă, el își zice în sine: Suflete al meu, ai multe bunuri strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și te desfătează (Lc 12,19), dar primește din partea înțelepciunii divine calificativul de nebun. Înțelepciunea adevărată, iubirea, nu cunoaște odihnă, ea pune pomana în sânul săracului și acesta se roagă, semnează mereu cartea vieții din fața lui Dumnezeu și face ca germenul faptelor bune să capete ceva din strălucirea ochiului lui Dumnezeu, ca să iradieze o lumină cerească, exercită o funcție oarecum sacerdotală, deoarece se spune că acela care dă de pomană oferă o jertfă (cf. Sir 35,4-20).

La această preoție a împărăției lui Dumnezeu a fost chemat tânărul; n-a răspuns și s-a scufundat în anonimat.

Care este mentalitatea noastră despre bogăție, sărăcie și înțelepciune? Fugim de sărăcie; alergăm orbește după bogății în toată lumea și lipsa de înțelepciune se vădește din mijloacele alese: furt, înșelăciune, camătă, falimentarea băncilor, avort, onanism conjugal, adulter, lepădarea de credință, prostituție etc. ca să nu mai vorbim de exploatarea resurselor naturale până la epuizare: floră și faună etc.

Mentalitatea celor înțelepți stă în frica de Dumnezeu (Prov 15,33) și din ea își află toată bucuria, așa cum proclamă regele profet David: În calea mărturiilor tale, Doamne, m-am desfătat ca de toată bogăția (Ps 118,14).

Să ne rugăm: Satură-ne, Doamne, dis-de-dimineață cu iubirea ta, ca să ne bucurăm și să ne veselim în toate zilele vieții noastre (Psalmul responsorial 89,14). Amin.

 

* * *

 

Capcana maimuței

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Vânători africani au un mod inteligent de a prinde maimuțe. Ei taie în două o nucă de cocos, o golesc pe interior, și într-una dintre jumătățile cojii fac o gaură suficient de mare ca să încapă laba maimuței. Introduc în cealaltă jumătate o portocală, și apoi prind laolaltă cele două jumătăți. În sfârșit, cu o frânghie leagă nuca de un copac, se ascund în tufiș și așteaptă. Mai devreme sau mai târziu, fără să bănuiască ceva, o maimuță se apropie, simte mirosul delicioasei portocale, și descoperă amplasarea ei în interiorul nucii de cocos. Atunci maimuța își bagă laba prin mica gaură, prinde portocala și încearcă să o scoată prin gaură. Desigur, portocala nu va ieși; este prea mare pentru gaură. Fără nici un rezultat, maimuța încăpățânată continuă să tragă și să tragă, neînțelegând pericolul în care se află. În timp ce maimuța se luptă cu portocala, vânătorii se apropie și prind maimuța aruncând o plasă asupra ei. Atâta timp cât ține strâns portocala, maimuța este în capcană. Singurul mod în care maimuța își poate salva viața este acela de a da drumul portocalei și a fugi.

Acest sistem de a vâna funcționează deoarece cu greu îi trece prin cap maimuței că nu poate avea și portocala și libertatea ei. Chiar și atunci când maimuța îi vede pe vânătorii care vin să o prindă, nu dă drumul portocalei și nu fuge, ci face un efort și mai frenetic de a lua portocala cu ea. Sistemul funcționează pentru că maimuța este prinsă în capcana propriei ei lăcomii. Îmi imaginez cam cum ar suna rugăciunea maimuței atunci când îi vede pe vânători apropiindu-se: “Salvează-mă, Doamne; te rog salvează-mă. Dar să nu îmi ceri să las portocala”. Poate că sună hazliu, dar realitatea este că mulți dintre noi au învățat să spună rugăciunea maimuței. Un bun exemplu este tânărul bogat din Evanghelia de astăzi, a cărui rugăciune probabil suna astfel: “Dă-mi viața veșnică, Doamne; dar să nu îmi ceri să renunț la bogăția mea”.

Dacă sunteți un iubitor de animale și ați vedeți maimuța luptându-se să ia portocala în timp ce se apropie vânătorii, ce ați face? Probabil ați striga la maimuță să lase în pace portocala și să își salveze viața. Este exact ceea ce a făcut Isus în cazul tânărului bogat. El îl vede pe tânăr în pericolul de a-și pierde viața veșnică din cauza atașamentului față de bogăție. Astfel că îi cere să renunțe la bogăție și să își salveze viața. De ce a făcut Isus aceasta? Marcu ne spune care a fot motivul: pentru că “Isus, privindu-l, l-a îndrăgit” (Marcu 10,21a). Învățăturile și îndrumările lui Isus par adesea grele și de neînțeles, dar ele sunt spre binele nostru. Modul în care primim învățăturile lui Isus se va schimba când vom înțelege că, oricât ar fi de grele, ele sunt cuvintele unuia care ne iubește și care știe mai bine decât noi ce este în cele din urmă în interesul nostru să avem sau să evităm.

Tânărul bogat este asemenea maimuței insistând asupra portocalei atunci când însăși viața îi este în pericol. Astfel că Isus îi arată singura cale de scăpare: “Un lucru îți lipsește: mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-mă” (Marcu 10,21b). De ce tânărul a considerat această învățătură o pastilă greu de înghițit? Știm că acest tânăr era un evreu religios, ce respecta Legea. Evreii religios considerau că bogăția era un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Oamenii bogați erau priviți ca cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat, iar săracii ca cei pe care Dumnezeu i-a blestemat. De aceea, atunci când Isus le-a spus discipolilor cât de greu este pentru bogați să intre în Împărăția lui Dumnezeu, “ei erau peste măsură de uluiți și spuneau între ei: ‘Atunci, cine se poate mântui?’” (v. 26). Aici vedem începutul a ceea ce numim astăzi “evanghelia prosperității”, convingerea că bogăția este un semn al aprobării din partea lui Dumnezeu, iar sărăcia și nenorocirile un semn al dezaprobării din partea Lui. Evanghelia lui Isus contestă evanghelia prosperității deoarece, așa cum vedem în relatarea evanghelică de astăzi, sărăcia și iubirea lui Dumnezeu pot merge mână în mână. De fapt, sărăcia voluntară poate fi un mod de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia prosperității nu este altceva decât materialism îmbrăcat în haine religioase. Materialismul este convingerea că fără bogăție viața nu are sens. Tânărul bogat era un credincios materialist. Să ne rugăm astăzi ca Dumnezeu să ne facă mai înțelepți decât maimuța, pentru a evita materialismul în toate formele lui. Pentru că “ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8,36).

 

* * *

 

Tânărul bogat

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un călugăr era pierdut în meditație pe malul unul râu. Un novice a așezat înaintea lui două pietre prețioase, ca semn al devotamentului său. Călugărul și-a deschis ochii și a luat una dintre pietre, care s-a rostogolit din mâna lui în râu. Novicele a sărit imediat în apă, dar nu a reușit să o găsească. L-a rugat atunci pe călugăr să îi arate locul în care a căzut. Călugărul a luat cea de-a doua piatră prețioasă și i-a dat drumul în râu. A arătat apoi locul spunând: “Chiar aici”. Și a mai adăugat: “Nu lăsa să fii stăpânit de obiecte. Doar atunci vei fi liber”.

Contrar la ceea ce cred mulți, Isus nu a invitat decât o singură persoană să renunțe la toate posesiunile sale. Acea persoană este tânărul bogat din Evanghelia de astăzi. Ironia este că el a respins direct această cerere solitară. Oare Cristos nu a mai cerut niciodată aceasta cuiva pentru că a devenit precaut din cauza acestui refuz? Sau poate nu înțelegem noi viziunea sa cu privire la posesiuni și sărăcie? Eu spun că răspunsul afirmativ se potrivește la a doua întrebare.

Învățătorul a stat adesea în casa mare și confortabilă a Martei și a Mariei, din afara Ierusalimului. El nu le-a cerut niciodată să își vândă casa și să împartă banii cu săracii din Ierusalim. Nu le-a cerut niciodată apostolilor să își vândă costisitoarele bărci de pescuit. Știm că a călătorit adesea cu ele pentru afaceri și de plăcere. Relatările evanghelice ne arată că lua parte la petreceri, se desfăta cu mese îmbelșugate și bea vin. În mod evident, se bucura de traiul bun ori de câte ori i se ivea ocazia.

De ce i-a adresat așadar Isus această cerere extraordinară bogatului din Evanghelia de astăzi? Ei bine, tânărul i-a vorbit despre păcatele pe care nu le-a comis – adulter, crimă etc. Învățătorul îl invită să vorbească nu despre răul pe care l-a evitat, ci despre binele pe care l-a făcut. Problema lui era sărăcia spirituală. Suferea de boala “adormirii sufletului”. Învățătura lui Cristos nu este un sistem prin care să evităm să facem răul. Este un mod de viață care ne cere să facem binele și apoi, mai încolo, și mai bine.

Aceasta a fost diferența între tânărul bogat și Maria și Marta. Ele nu căutau doar să evite păcatul. Erau dornice să facă binele. Ele dădeau 10% din averea lor la sinagogă și pentru acte de caritate. Îi ajutau voluntar pe săraci. Le întindeau o mână primitoare oamenilor care treceau pe acolo, cum o făceau de exemplu cu Isus și apostolii Săi. Ele nu erau stăpânite de posesiunile lor, ci le foloseau pentru ceilalți. Reacția lui Isus la plecarea tânărului bogat a fost dezamăgirea. El a văzut în tânăr ceea ce vede în noi toți – potențialul de a renunța la vechile noastre vieți și de a deveni oameni noi. Asemenea novicelui cu nestematele, tânărul bogat avea o iubire dezordonată pentru posesiunile lui. Pentru el era mai important confortul lui decât nevoile celorlalți.

Cristos nu îi condamnă pe cei bogați, ci felul în care își folosesc resursele. Trăia odată un om bogat poreclit “Cârlig de undiță”. Își băga mâinile în buzunare atât de rar, încât puteai crede că acolo se află niște cârlige de undiță gata să îl aghețe. Și de aici porecla lui. El nu făcea nici un rău, dar a făcut de asemenea puțin bine. Era zgârcit. Cu greu îl puteai numi un creștin, în conformitate cu standardul lui Isus. Mă tem că există mult din “Cârlig de undiță” în fiecare dintre noi. Acest fragment scris de un autor necunoscut ilustrează ceea ce condamnă Isus: “Am fost flămând și ai înființat o organizație umanitară pentru a discuta despre foamea mea. Am fost închis și te-ai rugat în ascuns pentru eliberarea mea. Am fost gol și în gândul tău ai dezbătut moralitatea înfățișării mele. Am fost bolnav și ai îngenunchiat și i-ai mulțumit lui Dumnezeu pentru sănătatea ta. Am fost fără locuință și mi-ai vorbit despre iubirea lui Dumnezeu. Am fost singur și m-ai lăsat singur ca să te rogi pentru mine. Pari atât de sfânt, atât de aproape de Dumnezeu. Dar eu sunt în continuare atât de flămând și de singur și de înfrigurat”.

Să ne facem fiecare acest test. Când se vine cu colecta pentru săraci, dăm aceeași sumă ca acum trei ani? Dăm banii cu șovăială? Considerăm că în timp ce la magazin o sută de mii de lei sunt o nimica toată, la biserică sunt în schimb o sumă extraordinară? Dacă spunem da la oricare dintre aceste întrebări, atunci această Evanghelie poate avea numele nostru pe ea. Țineți minte aforismul: Ne câștigăm traiul prin ceea ce dobândim; ne câștigăm viața prin ceea ce dăruim. Călugărul ne amintește că dacă viața noastră creștină este un jug, poate că o îngreunează realitățile pământești.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Anton Ghiurca
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 15 octombrie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Greu pentru cei care se încred în bogății

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Tema omiliei din duminica trecută a fost: Dumnezeu a unit bărbatul și femeia într-o căsătorie indisolubilă prin valorile spirituale pe care Duhul Sfânt le-a pus în ei spre a fi o unitate pământească drept reflex al unității Preasfintei Treimi din ceruri. Valorile spirituale, care fac perfectă indisolubilitatea căsătoriei și duc la desăvârșire persoana umană, le-am enumerat, ele sunt șapte: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu. În următoarele șapte duminici vom vedea valoarea fiecăreia în parte, ceea ce i se opune și cum poate fi salvată.

Valorile spirituale le vom privi în Isus, în care Duhul Sfânt le-a pus fără măsură (Col 2, 3).

Azi, Liturgia cuvântului ne propune problema înțelepciunii. Dreptul Iob se întreabă: Înțelepciunea – de unde vine ea? Și tot el a răspuns: Numai Dumnezeu știe calea către dânsa și el singur cunoaște sălașul ei (Iob 28, 20. 23). Prima lectură (Înț 7, 7-11) pune în evidență valoarea înțelepciunii; evanghelia de azi (Mc 10,17-30) descoperă principalul dușman al înțelepciunii și lectura a II-a (Evr 4, 12-13) principalul ei salvator.

Prima lectură. Superioritatea bunurilor de ordin spiritual față de cele de ordin material este una dintre temele obișnuite ale literaturii sapiențiale: Înțelepciunea este mai prețioasă decât pietrele scumpe și nici o comoară nu e la fel cu ea! Rodul (meu) ei este mai bun decât aurul cel mai curat și decât argintul pur (Prov 8, 11. 19). Iob spune că înțelepciunea Nu se dobândește cu aurul de Ofir, cu beriliul cel prețios sau cu zafirul. Coralii și perlele nu merită să fie menționate; mult mai mult merită să descoperi înțelepciunea decât mărgăritarele” (Iob 28, 15. 18). Lumina înțelepciunii este preferabilă chiar celei a soarelui, fiindcă lumina soarelui dispare în timpul nopții, în timp ce lumina înțelepciunii nu se stinge, dat fiind faptul că ea conduce la nemurire: Respectarea legii este garanția nemuririi și nemurirea îl așează pe om alături de Dumnezeu (Înț 6, 18-19).

Conștient de sublimitatea temei și înspăimântat de nimicnicia proprie, Solomon, înainte de a-și începe expunerea sa asupra înțelepciunii, ca și în momentul când a preluat conducerea poporului lui Israel, se îndreaptă spre Dumnezeu spre a-i cere darul înțelepciunii: de a vorbi și de a conduce corect. Solomon știe că omul, în totalitatea lui de gândire, cuvinte și fapte, este în mâinile lui Dumnezeu (cf. CBL p. 510-511).

Evanghelia descoperă pe cel mai mare dușman al înțelepciunii: averea, bogățiile… Tânărul bogat, care a venit la Isus și l-a întrebat că ce anume trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică, probabil cunoștea versetul din cartea Înțelepciunii: Respectarea legii este garanția nemuririi și nemurirea îl așează pe om alături de Dumnezeu, dar avea o oarecare îndoială din cauza bogățiilor pe care le poseda; simțea că ceva nu este în ordine. Isus cunoaște că tânărul bogat nu-i un fățarnic, nu-l întreabă spre a-l ispiti, dar un om sincer și de aceea îl privește cu simpatie. Mentalitatea iudaică, sapiențială, era: păzești legea, moștenești viața veșnică. Tânărul bogat păzise legea din copilărie. De ce Isus îi cere să se lepede de toate ca să devină ucenicul său?.. Ceilalți ucenici se lepădaseră de toate?.. Petru își avea casa sa; Maria și Marta aveau o bunăstare materială; Nicodim de asemenea etc. Aici este vorba de un caz particular: omul bogat a voit să-și dovedească seriozitatea sa în ceea ce privește găsirea vieții veșnice, iar singurul mod de a și-o dovedi era acesta: vinderea a tot ceea ce avea și împărțirea banilor celor săraci; să se considere mort pentru această lume, anticipând ceea ce, de fapt, se va produce cândva… Tânărul a plecat trist, fiindcă avea multe bogății și n-a fost capabil de actul înțelepciunii supreme: anticiparea morții, despoierea de cele materiale din iubire față de Acela care, Dumnezeu fiind s-a golit pe sine, a luat chip de rob și s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte (Fil 2, 6-8), de la care se poate învăța cum, în viață fiind, se poate anticipa moartea: despoierea de toate, prin interesul față de un singur lucru: voința lui Dumnezeu, izvorul înțelepciunii supreme.

Isus aruncă o privire tristă după tânărul bogat, care n-a înțeles înțelepciunea și, întorcându-se spre ucenici, afirmă că bogățiile întunecă rațiunea în a găsi Înțelepciunea. La stupoarea lor, răspunde cu o metaforă orientală. Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu. La care ucenicii, și mai uluiți, se întrebau: Atunci, cine se mai poate mântui? Răspunsul lui Isus se înscrie în «teologia gratuității», caracteristică celei de-a doua Evanghelii și atât de conformă cu gândirea paulină: Imposibil este pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu, fiindcă pentru Dumnezeu toate sunt posibile.

Isus vrea ca, afară de Dumnezeu, nimic să nu fie absolutizat, nici chiar observarea legii care ducea la acel automatism fariseic prin care se credea că Dumnezeu devine datornicul omului. Nici chiar despoierea de toate, sărăcia cea mai lucie, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu, fiindcă acei care își însușesc această atitudine de sărăcie și de detașare de toate spre a se dedica Evangheliei nu fac decât ceea ce trebuie să facă, fiindcă și în acest caz Dumnezeu își păstrează libertatea sa în acțiune și își poate face ucenici și dintre cei bogați, chiar dacă ar fi de trebuință să recurgă la minuni. De aceea, la sfârșit, Dumnezeu va «întoarce foaia» și mulți dintre cei dintâi vor fi ultimii și cei din urmă vor fi primii, adică cei care îmbrățișează sărăcia spre a-l îndatora pe Dumnezeu, se vor trezi ultimii din împărăția lui, fiindcă n-au pus accentul pe cunoașterea și iubirea voinței lui Dumnezeu, ci pe voința proprie, egoistă și dușmană adevăratei înțelepciuni, prin care încearcă să-l oblige pe Dumnezeu (cf. CBL 1078-1079).

În apărarea adevăratei înțelepciuni stă cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă el însuși este prezent și activ în cuvântul său. Cuvântul lui Dumnezeu este pătrunzător, el cunoaște totul, chiar și secretele cele mai ascunse ale inimii. Dușmanul cel mai periculos este acela care se ascunde mai bine și atacă mai puternic de acolo de unde nu te aștepți și din orice direcție. Însă cuvântul lui Dumnezeu care, nu numai că pătrunde și cunoaște toate ungherele dușmanului, el mai este ca o sabie cu două tăișuri, adică ne apără de dușmanul înțelepciunii din orice direcție ar veni acesta.

Acest fel de a vorbi despre cuvântul lui Dumnezeu nu-i nou, are rădăcini adânci în Vechiul Testament. Deja Isaia (49, 2) îl asemăna cu sabia; și Ieremia (23, 29) îl prezenta ca pe o realitate care acționează prin sine însuși (cf. CBL p. 1776).

Să nu uităm că Preacurata Fecioară Maria care, păstrând în inima ei Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit Tronul Înțelepciunii sub inspirația Duhului Sfânt, Izvorul înțelepciunii. Dreptul Iob a fost bogat dar nu a nedreptățit pe nimeni și nici nu s-a mândrit cu bogăția sa, de aceea a putut spune pe bună dreptate: Oare mi-am pus în aur nădejdea mea și am zis aurului curat: “Tu ești sprijinul meu?” Nu, căci frica de Dumnezeu mă copleșea și în fața măreției lui nu mai aveam nici o putere; iar dacă am nedreptățit pe orfan, văduvă sau pe cel sărac să-mi cadă umărul din spată și brațul meu să se rupă din încheietura sa! (Iob 31, 22-24). Oare toți putem spune la fel?..

Sfântul Francisc de Assisi, care s-a lepădat de toate și l-a urmat pe Cristos, devenind, așa cum a spus papa Benedict al XV-lea – Imaginea cea mai desăvârșită a lui Cristos din toate timpurile – ne dă următorul sfat: Chiar dacă ai fi atât de înțelept și ascuțit la minte încât să ai toată știința și ai ști să tălmăcești toate limbile și să scrutezi cu subtilitate lucrurile cerești, nu te poți slăvi în toate acestea; căci un singur demon a știut despre cele cerești și știe acum despre cele pământești mai mult decât toți oamenii, chiar dacă ar exista cineva care să fi primit de la Domnul cunoașterea specială (deosebită) a întregii înțelepciuni (Francisc de Assisi, Scrieri, Ed. Deisis p. 24).

Isus Cristos ne-a dat înțelepciunea Crucii. Înțelepciunea este divină când știe să se smerească. O înțelepciune smerită face orice familie și orice persoană fericită. Să o facem vie prin rugăciunea Bisericii: Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine și să ne însoțească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele! (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia

Cuvântul proclamat la orice celebrare liturgică nu este un cuvânt oarecare sau al unui om oarecare, ci este însuși cuvântul lui Dumnezeu, care, așa cum ne spune a doua lectură din liturgia cuvântului de astăzi, este un cuvânt “viu, plin de putere și mai ascuțit decât o sabie cu două tăișuri; el pătrunde până în adâncul sufletului, până la încheieturile și măduva oaselor; judecă sentimentele și gândurile inimii” (Evr 4,12). Ni se cere din partea noastră atât ascultarea acestui cuvânt, cât și împlinirea lui în viața noastră de credință. Lecturile liturgiei cuvântului din duminica de astăzi, a XXVIII-a din timpul de peste an, ne vorbesc despre înțelepciune. Ea nu se găsește decât la Dumnezeu, care este singurul iubitor de oameni, singurul capabil de a ne dărui cu adevărat înțelepciunea. Bogățiile sunt socotite un nimic de Solomon în comparație cu ea. Dacă avem înțelepciunea de la Dumnezeu, putem, cu ajutorul ei, să aderăm la cuvântul său proclamat în liturgie, putem să-i dăm ascultare și să-l ducem și la îndeplinire. Cu ajutorul ei, reușim să-l iubim cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. Dacă îi iubim în mod autentic pe Dumnezeu și pe aproapele, suntem înțelepți, deținem adevărata înțelepciune. La ce ne folosesc toate bogățiile lumii acesteia dacă și noi, asemeni tânărului din evanghelie, ne închidem în fața harului divin, refuzăm înțelepciunea, pierzându-ne astfel sufletul?

Biserica nu ne interzice să deținem bogății, dar ea, prin lecturile de la Sfânta Liturghie de astăzi, ne îndeamnă în mod insistent să nu ne alipim inima de ele, ci să le folosim cu chibzuință, pentru ca nu cumva să ne pierdem sufletul din cauza lor.

În evanghelie ne este prezentat un tânăr care respecta din copilărie poruncile. Isus l-a îndrăgit că respectă poruncile, dar, pentru a dobândi viața cea veșnică, pentru a fi desăvârșit, îi mai cere un singur lucru: “Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea comoară în ceruri; apoi vino și urmează-mă” (Mc 10,21). Cristos i-a oferit calea, i-a oferit înțelepciunea pentru a putea dobândi împărăția, pentru a fi desăvârșit, dar le-a refuzat, căci, ne spune evanghelia, “la auzul acestor cuvinte, el a plecat mâhnit, deoarece avea multe bogății” (Mc 10,22).

Bunurile acestei lumi trecătoare i-au pervertit inima și a refuzat în totalitate înțelepciunea divină. Este un contrast între acest tânăr din evanghelie și Solomon din prima lectură, pentru care, după cum am citit, înțelepciunea nu constă în bogății, ba, chiar mai mult, acestea sunt considerate un nimic pe lângă ea. Solomon preferă și chiar imploră de la Dumnezeu duhul înțelepciunii, în timp ce tânărul din evanghelie refuză înțelepciunea divină, refugiindu-se și regăsindu-se doar în propriile sale bogății.

Și noi, asemenea acestui tânăr, putem deveni nechibzuiți dacă ne alipim inima de bunurile acestei lumi trecătoare. Există riscul ca și noi, din cauza lor, să ne împietrim inima în fața harului divin și să refuzăm astfel înțelepciunea divină. Să nu uităm de principala noastră datorie creștină. Să nu uităm să împlinim cea mai mare poruncă din lege, care este iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Cum împlinim această poruncă, dacă-l disprețuim pe aproapele nostru și nu-l ajutăm pe cel nevoiaș? Nu ne este interzis să deținem bunuri materiale, dar lecturile de astăzi ne învață și ne îndeamnă să le folosim pentru salvarea noastră, ajutându-i în spirit de credință și cu generozitate pe cei nevoiași. Ajutându-i pe cei săraci cu propriile bunuri și împlinind poruncile, vom fi desăvârșiți, iar la sfârșitul vieții pământești, vom primi ca răsplată viața cea veșnică.

Înțelepciunea constă în a-ți administra bine propriile bunuri atât pentru binele tău, cât și al altora. Bunurile materiale să nu fie un impediment în calea fericirii noastre, ci, dimpotrivă, să ne folosim de ele pentru a dobândi viața, pentru a putea împlini cea mai mare poruncă din lege care este iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican ne spune în Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană: “De aceea, iubirea de Dumnezeu și de aproapele este prima și cea mai mare poruncă. Sfânta Scriptură ne învață că iubirea față de Dumnezeu nu poate fi despărțită de iubirea față de aproapele… omul, singura făptură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin iubirea dezinteresată de sine” (Gaudium et spes 24). Iubirea de Dumnezeu și de aproapele se concretizează prin ajutorul pe care-l dăm fraților noștri. Isus ne cere să împlinim poruncile, dar și să ne dezlipim inima total de bunurile materiale ca să putem fi desăvârșiți, ca să putem dobândi viața veșnică.

Noi, fie bogați, fie săraci, să ne ajutăm reciproc pe plan material și pe plan spiritual. Printre atâția bogați, cărora averea le-a pervertit inima, totuși sunt mulți creștini bogați care-și administrează cu înțelepciune propriile bunuri, ajutându-i cu ele pe cei săraci. Și cei săraci pot veni în ajutor fraților mai săraci decât ei prin cuvinte de încurajare, prin gesturi și fapte simple. Cristos ne îndeamnă și ne cere să nu fim indiferenți și să nu încetăm de a face binele aici, pe pământ, indiferent de poziția noastră socială. Ne cere să nu-i ignorăm sau să-i disprețuim pe frații noștri săraci.

Se spune că Dumnezeu, într-o noapte, îi apare unei bătrâne înstărite și-i spune: “Mâine voi veni în vizită la tine”. Bătrâna, uimită de această veste, dimineața s-a trezit devreme și a început să măture, să șteargă praful prin casă și să pregătească bucatele cele mai alese. După ce a făcut toate acestea, s-a așezat să-l aștepte pe Dumnezeu. Deodată, cineva bătu la ușă. Numaidecât, bătrâna sări să-i deschidă ușa, dar, când văzu că afară era un biet cerșetor, spuse: “Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei, astăzi tocmai îl aștept pe Domnul!” Apoi au mai bătut la ușa bătrânei încă doi cerșetori, care au primit același răspuns: “Du-te unde vrei, astăzi îl aștept pe Domnul!” Se făcu seară și Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna devenise din ce în ce mai îngrijorată. Unde o fi rămas Dumnezeu sau unde s-o fi rătăcit? În cele din urmă, se duse la culcare și adormi imediat. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis și îi spuse: “De trei ori am bătut la ușa casei tale și de trei ori m-ai refuzat”.

Și noi, refuzând pe vreunul dintre cerșetorii care ne cer să le dăm ceva, îl refuzăm pe Dumnezeu însuși. Din acest exemplu, putem înțelege că Dumnezeu se află mereu prezent între noi, mai ales între cei săraci. De aceea, Cristos ne cere să nu trecem indiferenți pe lângă cei care suferă, pe lângă cei nevoiași, căci El se află în toți aceștia. Cristos ne cere să nu omitem să facem binele pe care, ca și creștini, suntem datori să-l facem, indiferent de poziția socială pe care o avem.

Să-l implorăm pe Cristos să ne dăruiască duhul înțelepciunii adevărate ca să ne putem îndeplini misiunea de creștini pe acest pământ și, totodată, să îndeplinim și cea mai mare poruncă din lege, care este iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Daniel Medveș

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Pe când Isus era gata să plece la drum, a alergat la el un om, a căzut în genunchi înaintea lui și l-a întrebat: “Învățătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moștenesc viața veșnică?” Isus i-a răspuns: “Pentru ce mă numești bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! Cunoști poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înșeli pe nimeni, cinstește pe tatăl și pe mama ta!” El i-a răspuns: “Învățătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinerețe”. Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit și i-a spus: “Un singur lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-mă!” Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat și a plecat mâhnit, căci avea multe bogății. Isus s-a uitat împrejur și a zis ucenicilor săi: “Cât de greu va fi pentru cei care au bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu!” Ucenicii au rămas uimiți de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou și le-a zis: “Copiii mei, cât de greu se intră în împărăția lui Dumnezeu! Mai ușor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu”. Ucenicii au rămas și mai uimiți și au zis unii către alții: “Atunci cine se mai poate mântui?” Isus s-a uitat la ei și le-a răspuns: “Lucrul acesta este cu neputință pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putință”. Petru i-a spus lui Isus: “Iată, noi am părăsit toate și te-am urmat”. Isus i-a răspuns: “Vă spun adevărul: Nu este nimeni dintre cei care au lăsat casă, frați, surori, mamă, tată, copii sau ogoare pentru numele meu și pentru evanghelie care să nu primească, în lumea aceasta, de o sută de ori mai mult: casă, frați, surori, mame, copii și ogoare, dar nu fără prigoane, iar în lumea viitoare viața veșnică”. (Marcu 10,17-30)

Chemarea omului bogat servește de introducere la o întreagă învățătură a lui Isus cu privire la bogați și la Împărăția lui Dumnezeu. Așa cum vocabularul o atestă, nu este vorba de sărăcie, ci de moștenire (v. 17), comoară (v. 21), bogății multe (v. 22), om bogat (v. 25) sau locurile dintâi (v. 31). Ce voiește, însă, Isus să ne transmită prin învățăturile cuprinse în această pagină?

Esențialul scenei relatate ne prezintă o serie de dialoguri centrate pe modul în care se poate dobândi accesul în Împărăția lui Dumnezeu. Mai precis, care sunt condițiile de îndeplinit pentru a avea parte de viața veșnică. Aceste condiții sunt dezvoltate în trei etape: 1. (într-un dialog al lui Isus cu un om bogat) împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și mai ales pe cea a iubirii; 2. (într-un dialog al lui Isus cu ucenicii uimiți) renunțarea necesară și îmbrățișarea mântuirii oferite de Dumnezeu; 3. (într-un dialog al lui Isus cu Petru, care a părăsit toate) renunțarea la toate pentru Isus, renunțare ce are o însutită răsplată. Concluzia acestui ansamblu e dată de versetul 31 (ne prins în fragmentul acestei duminici) care enunță: mulți dintre cei dintâi vor fi cei din urmă și din cei din urmă vor fi cei dintâi. Câteva aspecte esențiale merită să fie evidențiate pentru a savura bogăția acestei învățături.

În prima scenă nu putem să nu remarcăm afecțiune ce se naște în Isus la vederea râvnei omului bogat în împlinirea poruncilor divine cu scopul de a moșteni viața veșnică. Unei astfel de râvne Isus îi răspunde cu o dragoste menite să dureze și cu o chemare de a-l urma (chemare similară celei adresate ucenicilor). Din dialogul lor, însă, reieșea faptul că râvnei sale îi lipsea ceva important: să vândă tot ce are și să dea săracilor înainte de a-L urma pe Isus. Or, în mijlocul unui noian de bunăvoință și de eforturi mari pentru a se îmbogăți spiritual, se afla o dramă adevărată: omul bogat se auto situa în centrul propriului univers; considera că, bazându-se pe propriile puteri, va reuși să-și atingă scopul dorit.

În cea de-a doua scenă surprinzătoare este afirmația lui Isus conform căreia le este imposibilă intrarea în Împărăția lui Dumnezeu celor care dețin bogății și nu numai lor, ci tuturor. (În cazul nostru bogăția nu este decât un exemplu particular al unei legi mai generale.) La auzul unei astfel de afirmații reacția ucenicilor (și a noastră) nu poate fi decât întrebarea spontană: Atunci cine se mai poate mântui? Într-adevăr, problema mântuirii, în felul în care și-a imaginat-o omul bogat (putându-se obține cu forțe proprii chiar dacă e necesar ceva efort), este situată de Isus pe un alt plan în care “operator” este singur Dumnezeu. El însă oferă cu generozitate mântuirea tuturor celor care se dovedesc capabili de a se detașa (elibera) de robia bogăției chiar și atunci când posedă bogății multe.

În cea de-a treia scenă îl vedem pe Petru intervenind și spunându-i lui Isus (cu multă satisfacție): Iată, noi am părăsit toate și te-am urmat… Răspunsul lui Isus este pozitiv subliniind mai ales răsplata însutită pentru bunurilor părăsite pe care ucenicii o primesc, nu fără persecuții, împreună cu viața veșnică. Printr-un astfel de răspuns Isus Cristos subliniază faptul că viața în care Petru și fiecare ucenic credincios intră nu este făcută doar din deposedări, ci dintr-o nouă calitate a posedări: sunt răsplătiți însutit încă de pe acum.

Cu alte cuvinte, chiar dacă am face lucruri extraordinare și am împărți toate bogățiile noastre, nu am putea intra în Împărăție. Doar Dumnezeu ne poate face să intrăm în Ea. O dată în plus Isus ne lasă să înțelegem că Împărăția lui Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu pe care noi trebuie să o primim cu o inimă de copil.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Episcopul și scriitorul francez Fénelon, într-o seară de Crăciun, a chemat trei tineri în casa lui pentru o mică muncă. La sfârșit, le-a spus:
- Pe această masă vedeți trei monede de aur și tei cărți de viață spirituală. Alegeți ce vă place.
Doi tineri au luat imediat câte o monedă de aur fiecare; al treilea, în schimb, a preferat o carte bună.
Episcopul i-a zâmbit acestuia din urmă și i-a spus:
- Deschide cartea la prima pagină.
El a deschis cartea și a găsit acolo trei monede strălucitoare de aur.
Atunci, episcopul a încheiat:
- Trebuie să cauți mai întâi împărăția lui Dumnezeu; restul vă va fi dat pe deasupra!

2. Tema

Piste posibile:
- Omenirea este ca o singură familie: bunurile sunt fundamentale pentru toți; egoismul cauzează războaie și discordii.
- Chemarea religioasă: a lăsa totul pentru a fi liberi în slujirea lui Dumnezeu și a fraților.

3. Mesajul zilei

În viață există multe lucruri frumoase și utile: joaca, școala, familia, sănătatea, munca, banii… Dumnezeu. Dar nu toate au aceeași importanță.
- Există o ierarhie de valori. De exemplu, banii valorează mai puțin decât sănătatea; sănătatea valorează mai mult decât joaca etc.
- Alege bine și este înțelept în viață cel care știe să pună bine în ordine aceste valori și dă o mai mare importanță acelor valori care merită, fără a le neglija pe celelalte.
- Dumnezeu îl laudă pe Solomon, așa cum am auzit în prima lectură, pentru că preferă înțelepciunea bogăției și sănătății.
- Noi toți știm că există familii care sunt dispuse să cheltuiască chiar toți banii, doar să îi redea sănătatea fiului bolnav sau libertatea familiei sechestrate, pentru că dragul lor copil valorează mai mult decât tot aurul din lume.
Omul cel mai înțelept din lume a fost Isus: a ales întotdeauna voința Tatălui său ceresc; a ales întotdeauna omul, pe care îl iubea ca frate.
- Hotărârea întregii sale vieți Isus a reînnoit-o înainte de a urca la Ierusalim: “Pentru a-i mântui pe oameni, fii ai lui Dumnezeu, sunt dispus chiar să mor”… Și a murit într-adevăr!
- Pentru Isus, noi suntem mai importanți decât toate lucrurile din lume, suntem mai importanți chiar decât viața pământească.
Apostolii, experimentând o iubire imensă față de Isus și față de oameni și considerându-l lucrul cel mai important pentru această viață și pentru veșnicie, au lăsat totul, chiar și bărcile și familiile lor, pentru a-l urma pe Isus și pentru a obține prietenia lui.
- Mulți sfinți au făcut asemenea apostolilor; au spus: “Este mai bine să îl urmez pe Isus decât pe oameni”, și l-au preferat tuturor lucrurilor din lume, chiar banilor și tuturor celorlalte bunuri de pe acest pământ.
Și nouă astăzi ni se cere să facem o alegere.
- Dacă îl alegem pe Isus, vom avea bucuria însutitului, asemenea apostolilor; dacă vom alege bogățiile, vom avea inima tristă, asemenea tânărului bogat despre care vorbește Evanghelia.
- Să alegem bine, și Domnul ne va binecuvânta pentru totdeauna.
- Cine știe dacă nu cumva, în afară de alegerea lui Isus ca orice bun creștin, cineva nu vrea să îl aleagă în mod special asemenea apostolilor și să devină preot, călugăr, călugăriță?

4. Exemple

a) Cum Francisc distribuia totul săracilor, tatăl l-a citat să apară în fața episcopului orașului, pentru a-l constrânge să renunțe în fața lui la toate lucrurile lui și să restituie ceea ce mai avea încă. La aceasta nu doar că nu s-a opus, dar, plin de bucurie, s-a grăbit să îndeplinească cu grijă cea ce i se cerea. De aceea, apărut în fața episcopului, nu zăbovește… Imediat își scoate toate hainele și le aruncă pe pământ, redându-le tatălui: rămâne gol în fața tuturor. Episcopul, totuși, cunoaște intenția lui și, admirând fervoarea și statornicia sa, s-a ridicat imediat, l-a luat în brațe și l-a acoperit cu propria lui mantie (Tommaso da Celano).

b) Se povestește că, într-o zi, un eremit, intrat într-o grotă pentru a se odihni, a găsit un tezaur strălucitor! Văzând aceasta a fugit strigând:
- Am văzut moartea! Am văzut moartea!
Trei bandiți, ascultându-l și fără să vadă în jur vreun pericol, l-au întrebat:
- Părinte, de ce fugi? Unde este moartea aceasta? Arătați-ne-o!
Eremitul i-a condus atunci în peșteră și le-a arătat tezaurul descoperit. Văzând aceasta, cei trei s-au simțit plini de bucurie și i-au spus sfântului:
- Ai dreptate, părinte! Aceasta este cu adevărat moartea! Puteți pleca.
Au rămas astfel singuri cu acel tezaur imens. Aurul era mult: cum să îl transporte? S-au hotărât între timp să trimită pe unul în oraș, pentru a aduce provizii abundente, în timp ce ceilalți doi rămâneau să păzească acea avere neașteptată.
Cel care a coborât în oraș, înnebunit de strălucirea aurului, s-a gândit:
- Înainte voi mânca și voi bea; apoi voi cumpăra hrană pentru ceilalți, dar o voi otrăvi; astfel, cei doi tovarăși vor muri și eu voi fi singurul stăpân al întregului tezaur!
Dar, la rândul lor, ceilalți doi se gândeau astfel:
- Este mai bine ca tezaurul să fie împărțit în doi decât în trei. Îl vom ucide pe tovarășul nostru imediat ce se va întoarce cu mâncarea. Și așa au făcut: și-au ucis prietenul și au mâncat proviziile otrăvite. Așa au murit toți trei, înșelați de strălucirea bogăției”.

c) Cred că nu este deplasată amintirea unei povestioare a fraților Grimm.

Odată a murit un țărănel, pe cât de sărac, pe atât de bogat, și a ajuns la porțile paradisului. În același moment, a ajuns și un domn bogat, și el doritor să intre.
Sfântul Petru a deschis poarta cu cheia și i-a permis bogatului să intre, apoi a închis poarta la loc. De afară se auzea o mare sărbătoare cu muzică și cântece în cinstea acelui om foarte bogat. Apoi s-a făcut din nou liniște și sfântul Petru a venit, în sfârșit, să deschidă poarta și sărăcuțului. Acesta credea că și la intrarea lui se va face aceeași sărbătoare; în schimb, a fost luat de îngeri cu iubire, cu bucurie, dar fără fast exterior.
Atunci a îndrăznit să îl întrebe pe sfântul Petru care este motivul unei diferențe atât de mari între el și cel bogat. S-a schimbat oare învățătura evangheliei? Sfântul Petru a răspuns:
- Nu este ceea ce crezi, dragul meu. Tu ești infinit de prețios pentru noi; ca și ceilalți și încă mai mult decât ceilalți te vei bucura de toate plăcerile cerului. Dar vezi: oamenii săraci ca tine ajung în paradis în fiecare zi, în schimb, bogați vin foarte rar: trebuie să așteptăm ani, secole. De aceea am făcut o sărbătoare atât de mare la venirea acelui bogat!

d) Pentru viața care durează pentru toată veșnicia este nevoie de o altă hrană. Tezaurele de pe pământ nu pot sătura inima.
“După două zile de rătăcire inutilă prin dezolarea neospitalieră, sub biciuirile razelor soarelui și a vântului, călătorul își epuizase de acum toate rezervele de hrană.
S-a târât încă o altă, foarte lungă, extenuantă zi. La apus, credea că este victima unui miraj sau a unei halucinații când a observat la orizont un smoc de verdeață… A ajuns acolo și a văzut cu bucurie că nu era un miraj, ci o adevărată mică oază, în mijlocul căreia izvora un fir de apă…
A băut mult, cu lăcomie, din acea apă întăritoare. A petrecut noaptea în oază, dar dimineață, mușcăturile foamei au revenit pentru a-l tulbura…
A privit în jur, căutând ceva ce putea să îl salveze de la moartea inevitabilă. Atunci a văzut aproape de izvor un săculteț încă închis, evident uitat de un alt călător.
A întins mâna tremurând spre acel săculteț: cine știe? Poate conținea ceva comestibil. A deschis săcultețul și a răsturnat conținutul în mână; apoi a aruncat totul departe, exclamând: “Vai, nu sunt decât perle!”
Și pentru noi va veni momentul în care ne vom da seama că ceea ce ne place acum nu folosește la nimic pentru cer (P. Bargellini).

e) Sfat practic

Tot discursul trebuie să se sprijine pe acest gând: Isus este mai important decât toate bogățiile. Pentru a educa la această convingere, pot folosi gândurile, dar mai ales mărturiile luate din evanghelie și din viețile sfinților.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an (comentariu pentru copii)

Autor: Diverși alți autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

Meditând asupra Cuvântului lui Dumnezeu propus la liturgia cuvântului de astăzi, mi-a sărit în ochi, și chiar m-a emoționat, expresia cu care începe textul din Scrisoarea către evrei pe care l-am ascultat în lectura a doua: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu“. Într-adevăr! Cât de adevărat și cât de frumos este să știm că Cuvântul lui Dumnezeu este viu! Este viu, adică nu este mort: nu este un cuvânt de demult, care azi nu mai este valabil. Nu! Este viu, prezent, actual și adevărat pentru noi, cei care îl ascultăm azi. Este viu, adică ne privește pe noi, ne este adresat nouă! Este cuvânt viu pentru că a ieșit din gura lui Dumnezeu cel viu, a celui care dă viață mereu, fără a avea sfârșit. Este cuvântul care arată că este viu de fiecare dată când atinge inima noastră până în străfundurile ei și schimbă viața noastră.

Și ce ne spune, astăzi, acest cuvânt viu?

În prima lectură este pus pe buzele omului care a cerut să trăiască cu Înțelepciune, invocând acest dar prețios de la Domnul. Autorul biblic folosește un ton poetic pentru a exprima ceea ce Duhul lui Dumnezeu îl inspiră: Să-l ascultăm: “Lui Dumnezeu m-am rugat…l-am implorat și Duhul înțelepciunii s-a coborât asupra mea…în comparație cu ea (înțelepciunea), bogățiile le-am socotit de nimic…fiindcă tot aurul din lume, pe lângă ea nu e decât nisip…Am prețuit înțelepciunea mai mult decât sănătatea și frumusețea… Împreună cu ea mi-au venit bunurile și prin mâinile ei bogății nenumărate”.

Iată! Acest om este de-a dreptul îndrăgostit de înțelepciune: o descrie ca fiind darul cel mai prețios, într-atât încât orice bogăție din lume nu se poate compara cu a fi înțelept. Aur, pietre prețioase, sănătate, frumusețe…toate sunt puse pe al doilea plan în comparație cu Înțelepciunea: cel care o posedă poate să devină bogat pentru că deține ceva care nu are preț. Dar, totuși, ce mai este această Înțelepciune?

O putem confunda poate cu cultura: a ști multe lucruri, a vorbi multe limbi, a studia mult timp…Aceasta însă nu este Înțelepciunea de care vorbește autorul biblic. Înțelepciune înseamnă să privești lumea, viața, persoanele, evenimentele, cu privirea lui Dumnezeu.

Înțelept este cel care își îndreaptă privirea asupra întregii creații cu o privire plină de iubire și bunăvoință și, la lumina acestei iubiri, caută să înțeleagă ceea ce se întâmplă în jurul său. Toți putem să cerem darul Înțelepciunii: este unul dintre cele Șapte Daruri ale Duhului Sfânt și este semnul prezenței lui Dumnezeu în noi.

O persoană se naște inteligentă, nu înțeleaptă. Înțelepciunea se dobândește încetișor, câte puțin în fiecare zi, câte un mic pas de fiecare dată. În mod obișnuit, înțelepciunea este o caracteristică a persoanelor în vârstă. Ați văzut filmul “Kiriku și vrăjitoarea Karaba”? Dacă l-ați văzut, poate vă amintiți de bunicul lui Kiriku, bătrânul înțelept de la munte. Bunicul lui Kiriku este un om plin de înțelepciune. Vă amintiți cum se comportă, cum vorbește? Este un om capabil de o mare răbdare; îi ascultă cu atenție pe toți, adulți și copii, fără a face diferență, numai să se apropie cu inimă onestă. Dacă intențiile nu sunt bune, piatra care este la intrarea grotei nu se dă la o parte. Bunicul este un om umil, care nu dorește să se afirme: stă singur, reflectează și se gândește, fără a încerca să atragă complimente din partea lumii. Este o persoană care știe să spună adevărul: nu-i este teamă să fie considerat mai puțin simpatică, adevărul este adevăr, mereu. Pentru aceasta îl ajută pe Kiriku să înțeleagă de ce vrăjitoarea Karaba ajunsese să fie astfel, făcându-l să-și dea seama de toată suferința pe care oamenii i-au provocat-o Karabei transformând-o într-o vrăjitoare orbită de mânie și durere. Bunicul lui Kiriku știe să fie sever în deciziile dificile, ca atunci când micuțul Kiriku trebuie să o înfrunte pe Karaba, dar știe să facă și gesturi drăguțe: îl ia pe nepoțel în brațe și îl mângâie cu gingășie pentru a-l face să învingă frica. Bătrânul înțelept are o inimă plină de pace și știe să o comunice și celor care-l înconjoară. Kiriku învață multe lucruri bune de la bunicul său, devenind și el pe zi ce trece tot mai înțelept.

Și în evanghelia de azi, Marcu ne vorbește despre un tânăr care caută Înțelepciunea, care dorește darul prin excelență: viața veșnică. Acest dar este viu așa cum este viu Cuvântul lui Dumnezeu. Este ceva măreț! Și acest dar de neegalat, tânărul nostru merge să-l ceară de la persoana potrivită: merge la Isus. Îi explică lui Isus că încă de la început a respectat Poruncile și a încercat să trăiască potrivit voinței lui Dumnezeu: ce altceva mai trebuie să facă pentru a obține darul pe care îl dorește, viața veșnică?

Să ascultăm chiar cuvintele lui Marcu, care sunt foarte frumoase: “Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit și i-a spus: «Un singur lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-mă!»”

Isus se bucură pentru această întâlnire! Este fericit să vadă acest tânăr care caută viața veșnică, care dorește să aibă o inimă înțeleaptă. Isus privește această persoană cu simpatie, cu afecțiune, într-atât încât evanghelistul notează: “fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit”. Și Isus îi face cunoscut acestui tânăr secretul său: Mergi, vinde ceea ce ai săracilor și împarte la săraci banii pe care îi vei obține. Când vei fi eliberat de bogățiile tale, vino și urmează-mă.

DAR…există un mare DAR în acest punct al evangheliei. Un DAR care pune capăt entuziasmului cuvintelor pe care abia le-am auzit. Scrie Marcu: “Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat și a plecat mâhnit, căci avea multe bogății”.

Ne dăm seama cu toții, cred, cât de amar și trist este acest DAR: deoarece avea multe bunuri, deoarece era foarte bogat, tânărul preferă să plece. Nu spune nimic, nici măcar un cuvânt: devine trist auzind cuvintele lui Isus, poate înclină capul, deziluzionat, și se îndepărtează. Dorește viața veșnică, dorește Înțelepciune, totuși, ceea ce Isus îi propune îi pare foarte dificil, prea dur, și pleacă.

Autorul primei lecturi spunea că toate bogățiile pământului nu se pot compara cu darul Înțelepciunii, însă tânărul bogat din evanghelie nu dorește să se despartă de micile sale bogății, și de aceea pleacă.

Spuneam la început că Cuvântul lui Dumnezeu este viu: nu ne vorbește despre lucruri învechite, ci vorbește despre viața noastră. Așadar, să ne întrebăm: dorim și noi Înțelepciunea, semn al prezenței lui Dumnezeu în inima noastră? Am cerut vreodată acest dar de la Dumnezeu? Există în lăuntrul nostru aceeași dorință ca cea a tânărului bogat pe care l-am întâlnit în evanghelie? Dorim să primim viața veșnică? Și dacă Învățătorul Isus ne cheamă să-l urmăm, ne pare că este un lucru prea dificil să trăim conform evangheliei?

Avem la dispoziție o săptămână pentru a reflecta. Pentru a observa în jurul nostru, în fiecare zi, persoane care se comportă cu înțelepciune, astfel ca să ne ajute în drumul nostru către viața veșnică.

Avem o săptămână în față pentru a găsi diferite moduri pentru a-l urma pe Isus: să fim drăguți față de toți, mici servicii pe care să le facem în casă, să ne facem bine temele, fără să ne lăsăm rugați, să evităm să fim capricioși…

Avem o săptămână, până duminica viitoare, pentru a medita Cuvântul pe care azi l-am ascultat și care a pătruns până în inima noastră, care este Cuvânt viu pentru că are putere să schimbe viața noastră.

Comentariu îngrijit de Daniela de Simeis.

 

* * *

 

“Totului” nostru îi lipsește ceva și golul nostru este prea plin

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

A te lăsa întrebat de o privire

“Un lucru îți lipsește…” Învățătura care ne vine din liturgia Cuvântului din această duminică se poate grupa în jurul a două întrebări: Ce ne lipsește? Și cum să ne dăm seama de aceasta?

Să pornim de la “cum”. “Isus, fixându-l, l-a îndrăgit”. Dacă vreau să știu ce îmi lipsește, trebuie să mă așez sub acea privire, să-i permit să mă întrebe, să mă facă să descopăr sărăcia mea. Foarte adesea – fie pe tărâmul material cât și pe cel spiritual – suntem conduși să ne comparăm cu alții, cu consecința de a cădea în invidie sau în încercări neîndemânatece de imitare. Trebuie, în schimb, să mă pun înaintea Lui, evitând alte confruntări care pot fi rătăcite. Numai o privire de iubire ca a Sa mă descoperă pe mine însumi.

Când Isus mă fixează în ochi, în acel mod, atunci iau cunoștință de chipul meu. Un gol plin de vanitate, neghiobii, distracții, alienații, disipări, frivolitate. Un gol care este “golit” pentru a deveni capabil de a primi totul. Privirea Învățătorului, în loc să mă facă să observ ceea ce nu am, îmi descoperă ceea ce nu sunt. Nu lucrurile îmi lipsesc, nici pe tărâm religios. Acelea sunt mereu prea multe. Îmi lipsește pierderea.

O lumină “tăioasă”

“Cuvântul lui Dumnezeu, viu, eficace… pătrunde sentimentele și gândurile inimii”. Așa susține autorul Scrisorii către Evrei (lectura a doua). Descoperirea celor ce-mi lipsesc este posibilă, de altfel, prin lumina și. Mai ales, forța de pătrundere a Cuvântului. Noi preferăm un Cuvânt stins, decorativ, obiect simplu de studiu și de posesie. Un Cuvânt care să rămână depozitat la suprafață. În schimb este un Cuvânt “viu și eficace”. El ne studiază! Noi suntem conduși să-l examinăm. În schimb el ne scrutează.

Sunt persoane religioase care, când meditează, par să vrea să legene Cuvântul, pentru a-l adormi, a-l controla, a-l ține sub observație, a-l face practic inofensiv. Dar nu este permis să neutralizăm acel Cuvânt care este “mai tăios decât orice spadă cu două tăișuri”. Trebuie, în loc să-l adormim, să-i cerem să ne trezească. Să-i permitem să ne pătrundă în profunzimea ființei noastre, “până la locul de despărțire a sufletului și al spiritului, ale încheieturii și ale măduvei”. Să-i permitem să judece interiorul nostru, să exploreze limitele noastre și mizeriile noastre, să dea de gol ipocriziile noastre și contradicțiile, să ne facă să fim conștienți de responsabilitățile noastre (Lui trebuie să-i dăm cont…”). Cuvântul nu ne înfrumusețează, ci ne despoaie nemilos.

Nu ne putem servi de Cuvânt pentru a ne camufla. El, dimpotrivă, are scopul de a ne descoperi, de a ne expune. Trebuie să ajungem să spunem, ca Maria: “Fie mie după Cuvântul tău”. Chouraqui traduce: “Fie mie după cuvântul tău”.

Înțelepciunea inimii

Așezându-ne în perspectiva iubirii Domnului, exprimată de privirea sa, și în lumina tăioasă ca un laser a Cuvântului său, suntem atunci în stare să răspundem la a doua întrebare: ce îți lipsește în realitate? Înainte de toate, ne lipsesc acele valori esențiale care, în discursul lui Solomon (prima lectură) cad sub denumirea de prudență și spirit de înțelepciune.

Solomon punctează unele lucruri importante: Prudența și înțelepciunea nu sunt o cucerire, ci un dar: “Mi-a fost dăruită prudența… A venit în mine spiritul înțelepciunii”. De aceea este necesară, înainte de toate, de a-l ruga pe Domnul pentru a le primi: “Roagă-te… imploră…” Darul presupune, din partea noastră, o alegere precisă, o preferință: “Am preferat-o sceptrelor și tronurilor, am socotit nimic bogăția în comparație cu ea… Tot aurul în comparație cu ea este un pic de nisip și ca noroiul valorează în fața ei argintul. Am prețuit-o mai mult decât sănătatea și frumusețea, am preferat posedarea ei chiar mai mult decât lumina…”

Solomon merge direct la izvor, alege izvorul. Noi pretindem să punem înțelepciunea alături cu alte lucruri. În schimb înțelepciunea ne obligă să relativizăm tot restul, ne face să descoperim inconsistența altor bunuri, dezvoltă o acțiune eliberatoare. Nu este posibilă primirea înțelepciunii dacă nu se face o operație radicală de golire. Suntem în fața a ceea ce Psalmul 89 definește “înțelepciunea inimii”. O înțelepciune care ne învață, nu să numărăm bunurile, ci “să numărăm zilele noastre”, adică a prețui orice lucru în termeni de semnificație, de a fi, nu de cantitate. Trebuie să acumulăm chibzuință, echilibru, bunul simț, mai mult decât banul. Este necesar, nu atât să acumulăm, cât să profităm, una câte una, de zilele care ne sunt date.

Viața veșnică anticipată însutit

Evanghelia, apoi, ne face să înțelegem că putem avea atâtea lucruri, dar ne lipsește acel însutit. “Nu este nimeni care să fi părăsit… care să nu primească deja în prezent de o sută de ori pe atât…”. Condiția, totuși, rămâne aceea. Și este precis condiția că nici omul bogat nici noi nu suntem dispuși să subscriem (Du-te, vinde ceea ce ai…”). Isus nu ne plătește exclusiv cu monede cerești, în gloria eternă, cel puțin semnându-ne o rentă post-datată, plătibilă la casa veșniciei. Ne dă ceva deja în prezent, în timp ce suntem încă pe pământ. Promisiunile sale au și validitatea zilei de astăzi. Acest “ceva” reprezintă exact însutitul a tot ce suntem dispuși să părăsim.

Totul începe deja pe pământ. Conturile Dumnezeu le achită, cel puțin în acea parte care este însutit, fără să aștepte sfârșitul, scadența ultimă. Trebuie, însă, chiar înainte de moarte, să consimțim moartea. Adică, “este necesară moartea zilnică a postului, a detașării, a sărăciei, pentru a consimți învierii lucrurilor” (A. Zarri). Darurile sunt provizorii numai când ne apropiem de ele în mod egoist și cu lăcomie. Dar dacă acceptăm renunțarea, purificarea, dacă le sacrificăm, Dumnezeu ni le restituie “definitiv”, ca anticipare a cerului. O anticipare care nu ne va mai fi luată. Ceea ce am “vândut”, oferit, în libertate și în iubire, înflorește în timp și în veșnicie.

Se ridică îndoiala “totului” incomplet…

“Iată, noi am părăsit totul și te-am urmat…” “Iată” al lui Petru are tot aerul unui suspin de ușurare, după trecerea pericolului de a fi constrâns să treacă prin urechea acului. El și alții au părăsit bunurile lor modeste din iubire față de Isus și deci ar trebui considerați la post. Problema, în ceea ce-l privește, ar părea rezolvată. Mai mult, nu ar mai fi de-a dreptul nici o problemă. Dar, privind bine, nu este așa.

Atunci când Petru afirmă “noi am părăsit totul”, în loc să exprime siguranța, manifestă o îndoială. Este surprins cel puțin de o bănuială, dacă nu de o remușcare. Este probabil că acea declarație să nu o facă pe un ton cutezător, dar cu o lipsă de siguranță. Acel “iată” este tocmai contrarul unui suspin de ușurare. Este vorba, bineînțeles, numai de o ipoteză, chiar în contrast cu interpretarea obișnuită a pasajului, dar că ar fi oportun să nu o dăm la o parte în grabă. “Totul” al Domnului, de fapt, este foarte diferit de al nostru. Când El ne asigură că vom avea totul, acel tot include într-adevăr orice lucru, inclusiv ceea ce nu îndrăznim nici să sperăm.

Atunci când noi, în schimb, spunem “totul”, lăsăm mereu afară ceva. Din prudență. De aceea, adesea, observăm un sens de gol în viața noastră. Este golul provocat de ceea ce… am păstrat.

Detașarea, adică un act de adorație

Între toți comentatorii, mi se pare că numai G. Dehn are un cult particular. Nu este adevărat că Isus face interogatoriul omului bogat bazându-se exclusiv pe poruncile de pe a doua tablă (“Să nu ucizi, să nu comiți adulter, să nu furi…”). Acelea de pe prima tablă reies la sfârșit: “Du-te, vinde tot ce ai…” “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți zei în afară de mine… Să nu te închini înaintea acelor lucruri și să nu le slujești. Pentru că eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos…” Dincolo de o observație pioasă, omul vede profilându-se absolutul lui Dumnezeu, în fața căruia tot restul dispare și este relativ.

Dumnezeu apare așa de mare, așa de real pentru om, încât celelalte lucruri devin mici, nesemnificative, inconsistente. Pentru a practica poruncile de pe a doua tablă, cineva le poate face cu o renunțare modestă, sacrificiu, pomană. Dar atunci când Dumnezeu devine într-adevăr Dumnezeu pentru noi, Unicul, ne dăm seama că trebuie să alegem între ceea ce avem și ceea ce ne lipsește. Este detașarea cel mai grandios act de adorație. Liturgia terestră este celebrată mai ales prin detașare, atent de a cânta absolutul lui Dumnezeu. Orice detașare este ca o genuflexiune solemnă care recunoaște totul lui Dumnezeu. Omul bogat, dacă ne gândim bine, a greșit momentul adorației (“un oarecare i-a alergat ănainte și, îngenunchindu-se înaintea lui, l-a întrebat…”). La sfârșit ar fi trebuit să se arunce în genunchi.

Privirea Săracului

Dar adevăratul sărac este El. Privirea este expresia cea mai evidentă a sărăciei sale. Nu dispune de altă resursă. “Atunci Isus, fixându-l, l-a îndrăgit și i-a zis…” “Atunci Isus, aruncând privirea în jur, spuse discipolilor săi…” “Dar Isus, fixându-i, a spus…” Să notăm că privirea precede mereu faptul de a spune. Sunt cuvinte angajatoare, aproape descurajante, care exprimă exigențe “imposibile” pentru oameni. Și Dumnezeu este sărac. Nu are altceva de oferit ca garanție în afară de acea privire. Oamenii dacă nu pot merge, să-I întoarcă spatele. Dumnezeu este sărac, slab. Nu are altă forță pentru a-i reține decât acea privire, plină de iubire.

 

* * *

 

Duminica a 28-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 10,17-30

Omul bogat

17 Pe când Isus era gata să plece la drum, a alergat la el un om, a căzut în genunchi înaintea lui și l-a întrebat:

- Învățătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moștenesc viața veșnică?

18 Isus i-a răspuns:

- Pentru ce mă numești bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu. 19 Cunoști poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înșeli pe nimeni, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.

20 El i-a răspuns:

- Învățătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinerețe.

21 Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit și i-a spus:

- Un singur lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-mă!

22 Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat și a plecat mâhnit, căci avea multe bogății.

23 Isus s-a uitat împrejur și a zis ucenicilor săi:

- Cât de greu va fi pentru cei care au bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu!

24 Ucenicii au rămas uimiți de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou și le-a zis:

- Copiii mei, cât de greu se intră în împărăția lui Dumnezeu! 25 Mai ușor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.

26 Ucenicii au rămas și mai uimiți și au zis unii către alții:

- Atunci cine se mai poate mântui?

27 Isus s-a uitat la ei și le-a răspuns:

- Lucrul acesta este cu neputință pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putință.

28 Petru i-a spus lui Isus:

- Iată, noi am părăsit toate și te-am urmat.

29 Isus i-a răspuns:

- Vă spun adevărul: Nu este nimeni dintre cei care au lăsat casă, frați, surori, mamă, tată, copii sau ogoare pentru numele și pentru evanghelie 30 care să nu primească, în lumea aceasta, de o sută de ori mai mult: casă, frați, surori, mame, copii și ogoare, dar nu fără prigoane, iar în lumea viitoare viața veșnică.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Textul pe care vrem să-l medităm are patru părți bine definite însă profund legate între ele:

- Episodul cu omul bogat (versetele 17-22).

- Reflecția cu privire la cei bogați (versetele 23-25).

- Cateheza despre darul mântuirii (versetele 26-27).

- Comentarii despre “soarta” ucenicilor Domnului (versetele 28-30).

În prima parte se apropie de Isus un om în manieră foarte intempestivă și neliniștită: vine alergând, îngenunchează și îl întreabă ce trebuie să facă pentru a avea viața veșnică. De vreme ce omul l-a numit “învățător bun”, Isus “se joacă” cu această expresie pentru a clarifica faptul că El este realmente bun pentru că este Dumnezeu și numai Dumnezeu este complet bun. Domnul îi amintește de câteva dintre porunci și omul îi spune că le-a îndeplinit încă din tinerețe… Atunci Isus îl va invita la urmarea lui spunându-i să vândă tot ce are, să dea banii la săraci și să-l urmeze ca ucenic preaiubit. Însă omul nu îndrăznește să facă acest pas înainte… S-a întristat și a plecat mâhnit, pentru că era foarte bogat…

Acest episod dă ocazie pentru o reflecție a Domnului cu privire la cei “bogați”. Isus spune că este foarte greu pentru cel care are multe bunuri să-l poată accepta pe Dumnezeu ca Domn și Rege al său. În fața uimirii ucenicilor, el va insista pe ideea că este foarte greu de a intra în împărăția lui Dumnezeu. Dă un exemplu practic imposibil, și anume o cămilă să treacă prin urechea unui ac. Însă exemplul nu este pentru a semnala realitatea în mod amar ci pentru a-i da loc lui Dumnezeu care este singurul care poate să facă asta. Și trecem la punctul următor…

În al treilea rând Isus prezintă mântuirea ca pe un dar al lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate mântui pe sine însuși: “Lucrul acesta este cu neputință pentru oameni”; însă nu este așa pentru Domnul deoarece “pentru Dumnezeu toate sunt cu putință”. Dumnezeu este cel care ne mântuiește…

În sfârșit, reflecția se concentrează asupra lui Petru care îi amintește Domnului că el și ceilalți apostoli au lăsat toate pentru a-l urma. Isus le reafirmă că acela care lasă toate pentru a anunța vestea cea bună a împărăției nu-și va pierde răsplata. Pe acest pământ va primi de o sută de ori mai mult și, după aceea, și mai presus de orice, viața veșnică în Dumnezeu.

Pentru a ține cont: Atunci când se ascultă acest text se obișnuiește să fie intitulat ca text despre “tânărul bogat”. Totuși, în acest text, în nici un moment nu se vorbește despre un tânăr ci despre un “om”. Titlul a fost luat din versiunea textului după sfântul Matei (19,20) care vorbește despre un “tânăr” bogat.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 19,16-26; Lc 18,18-27; Ex 20,12-16; Dt 5,16-20; Zah 8,6-7.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționarul biblic cuvântul “bogat, bogăție”.

Întrebări pentru lectură

- Ce făcea Isus?

- Cine apare în drumul său?

- Cum ajunge omul până la Isus?

- Ce-i spune?

- Ce-l surprinde pe Isus din ceea ce-i spune omul acela?

- Ce-i amintește omului Domnul?

- Ce a făcut el din tinerețe?

- Cum îl privește Isus pe omul acela?

- Ce-i propune Domnul?

- Ce face omul?

- Ce sentimente îi cuprind inima? Pentru ce devine așa?

- Cum continuă episodul?

- Ce va spune Domnul?

- Ce impact au în ucenicii săi lucrurile noi pe care le spune Domnul?

- Cum continuă reflecția Domnului?

- Ce-l întreabă după aceea în mod direct ucenicii lui?

- Ce le răspunde Învățătorul la această întrebare?

- Pentru Cine toate sunt cu putință…?

- Ce-i spune Petru Domnului în numele tuturor ucenicilor?

- Ce-i răspunde Isus?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Merg în întâmpinarea lui Isus în diferite momente din viața mea?

- Am preocuparea de a merge în fața prezenței Domnului pentru a mă prosterna și a dialoga cu El?

- Am curajul de a-l întreba ce trebuie să fac pentru a avea viața veșnică?

- Ascult ceea ce-mi răspunde El în Cuvântul său?

- Îl las pe Isus ca să-mi amintească poruncile?

- Împlinesc sau nu împlinesc poruncile din legea lui Dumnezeu?

- Las ca Domnul să mă privească și să mă îndrăgească?

- În ce împrejurări deosebite din viața mea am experimentat sau experimentez că Isus mă privește cu iubire?

- Cum reacționez când Domnul îmi cere să mă angajez total pentru El lăsând acele lucruri care astăzi îmi dau siguranță?

- Ce lucruri ar trebui să părăsesc pentru a-l urma în mod integral pe Domnul?

- Mă las cuprins de mediocritatea din lumea noastră contemporană?

- Devin trist și mă descurajez în fața propunerii lui Isus? De ce?

- Ce fac astăzi în fața invitației Domnului? Am atitudinea omului bogat sau mă lansez înainte cu curaj știind că Isus îmi va da forțele necesare pentru a-l putea urma cu fidelitate?

- Ce tip de “bogății” mă subjugă astăzi? Mă pot “lipsi” de aceste bogății pentru a-l urma pe Învățătorul, pentru a avea viață veșnică și a mă mântui?

- Descopăr că Dumnezeu este unicul care poate să mă mântuiască?

- Cred eu că “mă mântuiesc” prin efortul meu uman sau mă deschid în primul rând la darul lui Dumnezeu, la harul său în viața mea?

- Ce cred despre promisiunea pe care Isus o face lui Petru? S-ar putea întâmpla în viața mea?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a ne ruga cu textul putem să luăm poruncile din lege și să revizuim răspunsul nostru de fidelitate dat lui Dumnezeu în împlinirea lor în viața zilnică.

Exod 20,1-17

20

Cele zece porunci

1 Dumnezeu s-a adresat lui Moise pe muntele Sinai și a rostit aceste cuvinte:

2 «Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei.

3 Să nu ai alți dumnezei afară de mine.

4 Să nu-ți faci chip cioplit și nimic ce să înfățișeze lucrurile care sunt sus în cer sau jos pe pământ, sau în apele care sunt sub pământ. 5 Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor care mă urăsc, 6 și mă îndur până la al miilea neam de cei care mă iubesc și păzesc poruncile mele.

7 Să nu spui numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel care va lua în zadar numele lui.

8 Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca să o sfințești. 9 Să lucrezi șase zile și să-ți faci toate muncile tale, 10 dar ziua a șaptea este zi de odihnă, închinată Domnului Dumnezeului tău; să nu lucrezi în acea zi nimic, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici servitorul tău, nici servitoarea ta, nici vitele tale, nici străinul care este în casa ta. 11 Căci în șase zile a făcut Dumnezeu cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.

12 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să trăiești mult în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.

13 Să nu ucizi.

14 Să nu săvârșești adulter.

15 Să nu furi.

16 Să nu mărturisești fals împotriva aproapelui tău.

17 Să nu poftești femeia aproapelui tău, nici robul, nici servitoarea, nici boul, nici măgarul și nici un lucru ce este al lui».

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplație astăzi mai mult ca oricând trebuie să luăm prima parte a versetului 21: Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit…

Repetați versetul la persoana întâi singular în mod ritmic pentru a-l face trup în inima noastră:

- Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit… Isus, fixându-mă cu privirea, mă îndrăgește…

- Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit… Isus, fixându-mă cu privirea, mă îndrăgește…

- Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit… Isus, fixându-mă cu privirea, mă îndrăgește…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să reflectez asupra posibilelor “bogății” care astăzi mă depărtează de Isus, pentru a le putea lăsa deoparte. Pot să las ceva care astăzi mă “subjugă”? Gândește-te la pașii pe care pot să-i faci astăzi.

Propunere comunitară

- Reflectați cu grupul vostru de tineri din Biserică despre dificultățile pe care le întâlnesc în viața lor pentru a-l urma în mod serios pe Domnul ca ucenici. Care sunt principalele obstacole? Dialogați în privința posibilelor acțiune pentru a îndepărta ceea ce-i împiedică pe tineri într-o urmare hotărâtă a Domnului.