Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVIII-a de peste an
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 25,6-10
Filipeni 4,12-14.19-20
Matei 22,1-14

Matei 22,1-14

Isus a început din nou să le vorbească în parabole: “Împărăția cerurilor este asemenea unui rege care a făcut nuntă pentru fiul său. Și i-a trimis pe servitorii lui să-i cheme pe cei invitați la nuntă. Însă ei nu au voit să vină. A trimis din nou alți servitori zicându-le: «Spuneți celor invitați: Iată am pregătit ospățul; taurii mei și animalele îngrășate sunt tăiate și toate sunt gata. Veniți la nuntă!» Dar ei nu au luat în seamă și s-au dus: care la ogorul său, care la negustoria lui; iar ceilalți i-au prins pe servitorii lui, i-au batjocorit și i-au ucis. Atunci regele a fost cuprins de mânie și, trimițând armatele sale, i-a ucis pe criminalii aceia, iar cetatea lor a incendiat-o. Apoi a spus servitorilor săi: «Nunta este pregătită, dar cei chemați nu au fost vrednici. Mergeți, așadar, la intersecțiile drumurilor și oricâți veți găsi, chemați-i la nuntă». Servitorii aceia au ieșit pe drumuri și i-au adunat pe toți pe care i-au găsit, răi și buni, și sala de nuntă s-a umplut. Când a intrat regele ca să-i vadă pe cei invitați, a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă, și i-a spus: «Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?» El a amuțit. Atunci regele a zis slujitorilor: «Legați-i picioarele și mâinile și aruncați-l afară în întuneric: acolo va fi plânset și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși»”.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iștoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Ce este important?

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Este de folos să observăm care sunt motivele pentru care invitații din parabolă refuză să participe la masă. Evanghelistul Matei spune că “nu au luat în seamă” invitația și “s-au dus care la ogorul său, care la negustoria lui”. Evanghelia după Luca dă mai multe detalii în această privință și prezintă motivele refuzului: “Mi-am cumpărat un ogor și trebuie să merg să-l văd… Am cumpărat cinci perechi de boi și merg să-i încerc… Tocmai acum m-am însurat și nu pot să vin” (Luca 14,18-20). Ce anume au în comun aceste diferite personaje? Toți trei au ceva urgent de rezolvat, ceva care nu suferă amânare, care necesită prezența lor imediată. Ce reprezintă însă banchetul nupțial? Indică bunurile mesianice, participarea la mântuirea adusă de Cristos, deci posibilitatea de a trăi în veșnicie. Banchetul reprezintă, așadar, lucrul important în viață, chiar unicul lucru esențial. Prin urmare este clar în ce constă greșeala săvârșită de invitați; și anume, în a alege ceea ce era urgent în pofida a ceea ce era important, contingentul în pofida esențialului!

Astăzi acesta este un risc atât de răspândit și de insidios, nu doar pe plan religios, ci și pe plan pur uman, încât merită să reflectăm puțin asupra lui. Mai înainte, pe plan religios. A alege ceea ce este urgent în pofida a ceea ce este important înseamnă a amâna îndeplinirea îndatoririlor religioase, deoarece de fiecare dată apare ceva urgent de făcut. E duminică și e timpul să mergem la Liturghie, dar trebuie să mergem în acea vizită, avem ceva de făcut în grădină, și trebuie să pregătim prânzul. Liturghia duminicală poate să aștepte, prânzul nu; atunci amânăm Liturghia și punem mâna pe cratiță.

Spuneam că pericolul de a lăsa deoparte ceea ce este important alegând ceea ce este urgent este prezent și pe plan uman, în viața de toate zilele, și doresc să vorbesc și despre acest lucru. Pentru un om este cu siguranță important să dedice timp familiei, să stea cu copiii, să stea de vorbă cu ei dacă sunt mari sau să se joace cu ei dacă sunt mici. Iată însă că în ultimul moment apar mereu lucruri urgente de rezolvat la birou, ore suplimentare la serviciu, și amânăm pentru altă dată, întorcându-ne în final acasă prea târziu și prea obosiți ca să ne mai gândim la altceva.

Pentru un bărbat sau o femeie este o obligație morală vizitarea părinților în vârstă care trăiesc singuri în casă sau într-un azil. Pentru oricine este importantă vizitarea unei cunoștințe bolnave pentru a-i oferi sprijin și pentru a o ajuta în vreun fel. Dar nu este urgent. Dacă amânăm, aparent nu se întâmplă nimic, poate că nu bagă nimeni de seamă. Și așa amânăm pe altădată.

Același lucru se întâmplă și cu îngrijirea sănătății proprii, care se numără și ea printre lucrurile importante. Medicul, sau pur și simplu fizicul nostru, ne avertizează că trebuie să avem grijă de sănătatea noastră, să ne odihnim, să evităm stresul… Spunem: da, da, așa voi face, cum termin ceea ce am de făcut, după ce am pus casa la punct, după ce îmi achit toate datoriile… Până când ne trezim că e prea târziu.

Iată în ce constă aspectul insidios: ne trăim viața alergând de colo-colo pentru a rezolva mii de lucruri mărunte și nu ne facem timp pentru lucrurile care au cu adevărat importanță pentru relațiile interpersonale și care pot să aducă în viața noastră adevărata bucurie (iar dacă sunt neglijate, adevărată tristețe). Iată așadar că Evanghelia, în mod indirect, este și o școală a vieții; ne învață să ne stabilim prioritățile, să tindem spre esențial. Într-un cuvânt: să nu lăsăm deoparte ceea ce este important pentru ceva urgent, așa cum li s-a întâmplat invitaților din parabola noastră.

 

* * *

 

Ne distrăm sau nu?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

La o conferință bisericească, participanții au primit baloane umflate cu heliu și li s-a spus să le dea drumul în timpul Liturghiei atunci când își simt inima plină de bucurie. În timpul celebrării lumea a ținut strânsă în mână ața balonului, pentru ca la sfârșit preotul să descopere că majoritatea nu le dăduseră drumul. Dacă acest experiment s-a repeta în biserica noastră astăzi, am avea oare baloanele în mână la sfârșitul Liturghiei? Mulți considerăm casa lui Dumnezeu ca un loc al seriozității, un loc în care închidem ochii pentru a ne ruga, și mai puțin un loc de celebrare, de sărbătoare, unul în care ne putem distra. Parabola marelui ospăț, din Evanghelia de astăzi, ne oferă o cu totul altă imagine. Adunarea creștină este reuniunea celor chemați la petrecerea Domnului. În timpul Liturghiei, noi înșine spunem: “Fericiți cei chemați la acest ospăț.” Domnul ne invită la un ospăț, la un banchet, la o sărbătoare. Puteți să vă imaginați un ospăț de nuntă la care toți stau cu fața împietrită, rece, în liniște?

Parabola ne arată trei tipuri posibile de oaspeți. Sunt cei absenți care inițial au acceptat invitația, dar în momentul onorării ei au dat înapoi. Sunt apoi oaspeții fără hainele de nuntă, care vin la ospăț dar nu se deranjează să se pregătească cum se cuvine. Și în fine, mai sunt și oaspeții îmbrăcați de nuntă, care s-au gătit corespunzător pentru banchetul regelui.

Ne sperie faptul că oaspeții absenți nu sunt păcătoși. Sunt oameni angrenați în activități legitime și nu imorale. Unul merge la ogorul său, altul la negustoria sa. Sunt ocupații necesare și utile. Uneori ceea ce ne ține departe de bucuria împărăției nu sunt preocupările păcătoase, ci grija de necesitățile vieții. A-ți trata munca cu seriozitate este un lucru bun, dar atunci când munca te împiedică de la participarea la ospățul Domnului, atunci ea devine obstacol. Înseamnă că este o piedică în a trăi în bucuria Domnului. O vorbă spune că “binele” este dușmanului “perfectului”. Dacă cei absenți ar fi știut le pierd neparticipând la ospăț! Se obișnuiește ca oamenii să vină la biserică pentru a-și îndeplini “obligația duminicală”, știind că altcumva ar păcătui. Acest gen de teamă nu îi poate însă motiva și pe tinerii de astăzi. Mult mai mulți ar veni probabil la biserică dacă ar ști că dacă nu vin, pierd distracția și sărbătoarea pe care o trăiește comunitatea creștină.

Despre omul fără haină de nuntă, a specula dacă a avut sau nu timp să meargă acasă și să își ia hainele elegante este dincolo de mesajul parabolei. Ce vrea să ne spună parabola este că dacă e să mergi la dans atunci trebuie să ai în picioare pantofii de dans. Dacă mergi la o nuntă, trebuie să porți haine de nuntă! Fără haina de nuntă ești prezent fizic la petrecere, dar mintea și spiritul îți sunt altundeva. Omul din parabolă era la petrecere dar fără să aibă chef să petreacă. Lui Isus nu îi plac indecișii. Mai bine să nu participe deloc decât să fie acolo și totuși să nu fie. Invitația este pentru toți pentru că petrecerea este pentru toți: și fiecare are responsabilitatea de a se prezenta, răspunzând invitației regelui. Împărăția lui Dumnezeu ne este oferită. Noi, cei aflați în drum spre împărăție, trebuie să nu precupețim nici un efort pentru a ne “îmbrăca” cu caracterul moral și spiritual cerut pentru viața în Împărăție.

În fine, la ospăț sunt și oaspeții îmbrăcați corespunzător. Ei sunt singurii care se distrează la petrecere. Ei sunt modele al căror exemplu trebuie să îl urmăm. Evanghelia de astăzi transmite un mesaj celor care nu vin la ospățul Domnului că pierd ocazia de a bucura. Acelora dintre noi care am acceptat invitația la ospăț, parabola ne spune să ne curățăm, să ne îmbrăcăm atent, astfel încât să fim cât mai frumoși posibil în ochii lui Dumnezeu. Mesajul este același cu cel transmis de Coloseni 3,14: “Mai presus de toate îmbrăcați-vă cu iubire, care este legătura desăvârșirii”.

 

* * *

 

Unirea sfântă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

De multe ori și în multe feluri auzim vorbindu-se despre unire, precum: Unirea dă putere; unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește (Vasile Alecsandri, Hora unirii); și cei slabi, dacă sunt uniți, devin puternici (Schiller) etc.

Eforturile și jertfele oamenilor pentru unirea națională au fost și sunt uimitor de eroice. Organizațiile mondiale, care urmăresc unitatea în anumite puncte de vedere, sunt nenumărate. Începând de la ONU și până la OMS, de la Organizația Mondială pentru Protecția Mediului și până la apărarea câinilor vagabonzi, sunt sute și sute de asociații culturale, politice, sportive, economice, religioase și chiar teroriste. Cu toate acestea, dezbinarea, ura, războiul și crima continuă să stoarcă multe lacrimi. Eforturile pentru unire sunt lăudabile, dar insuficiente pentru a învinge coalițiile răului, despre ale căror căpetenii Isus spune că sunt mai înțelepte decât fiii luminii (Lc 16,8).

Domnul ne atrage privirile spre dânsul ca să considerăm miezul teologic, sfânt al unirii dătătoare de fericire. El însuși s-a rugat ca toți să fie una și pentru această unitate și-a dat viața pe lemnul crucii. Privită prin Isus Cristos, unirea este împărăția cerurilor, împărăția lui Dumnezeu, a fericirii totale, prefigurarea împărăției escatologice, fiindcă nimic nu-i mai frumos și mai plăcut decât ca frații să trăiască împreună în dulce armonie (Dt 25,5).

Când profeții anunțau venirea lui Mesia, făceau apel la ideea că atunci Iahve va aduna, nu numai cele douăsprezece triburi ale lui Israel, ci toate neamurile pământului care se vor împărtăși din credința lui Abraham.

Evreii au slujit, prin credința lor centrată în jurul unui singur Dumnezeu, ca nucleu unitar în istoria omenirii, dar când misiunea lor s-a terminat, au fost înlocuiți de Biserica lui Cristos, care a pus bazele unirii pe modelul Preasfintei Treimi, unire rezultată numai din iubire. Din acest motiv, Biserica nu poate fi ea însăși, dacă nu rămâne punte de legătură între oameni, între oameni și Dumnezeu, tot numai prin iubire. Legea iubirii fiind una, așa cum a așezat-o Cristos într-o lege nouă – față de Dumnezeu și față de aproapele – mântuirea, adică ajungerea la starea de fericire veșnică, nu poate avea decât un caracter comunitar și solidar. Numai o colectivitate unită pe principii solide poate fi motiv de bucurie. Baza oricăror principii solide, oricăror legi, trebuie să fie aceeași: iubirea. Banchetul oferit de tatăl fiului risipitor la întoarcerea acestuia oferă satisfacție, înțelepciune, înțelegere, bucurie, admirație, comuniune, siguranță. Banchetul oferit de Irod, bazat pe principiile satisfacțiilor senzuale, oferă crimă, moarte, întristare, lacrimi, teamă, josnicie, regres spiritual și chiar material. Multe și variate sunt întrunirile omenești: ședințe, mitinguri, festivaluri, olimpiade, sportive, turistice etc., dar ce lasă în suflet afară de o amintire efemeră, plăcută sau neplăcută?

Sfântul Paul invită la o întrunire, la un festival al iubirii, al carității. Ce ar fi dacă s-ar organiza festivaluri ale întrecerilor în caritate? Fiecare organizație locală, regională sau internațională să adune și să ofere celor nevoiași lucrurile necesare vieții lor? Cred că am avea, nu amintiri, ci o viață fericită, plină de frățietate, o viață care oferă, nu speranța fericirii, ci unirea ca izvor aducător de fericire. Un festival al carității ar duce la distrugerea egoismului distrugător al unității celor chemați la adevărata viață. De unirea credincioșilor din Filipi, sfântul Paul s-a bucurat mai mult decât de alimentele pe care le-au adunat și i le-au trimis.

Secretul bucuriei de la festivalul carității nu va sta în mâncărurile și băuturile alese, ci în faptul înfrățirii oamenilor, în faptul că toți vor fi conștienți de gradul de rudenie care există între ei. Mulțimea, animată de sentimentul fraternității în Cristos și al paternității divine, care în sine are mai mult decât o putere magică, pe cea a Duhului Sfânt, va fi cu adevărat făcătoare de minuni: va înlătura moartea pe veci, va șterge lacrimile de pe fețele oamenilor și fiecare în fiecare va vedea fața lui Dumnezeu (lectura I-a).

Apostolul Paul își manifestă deschis bucuria pe care o simte datorită filipenilor caritabili, cu toate că el era evreu, iar ei erau proveniți dintre neamurile păgâne, dar uniți prin Botez, adică prin Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în sânul Bisericii predestinate pentru viața veșnică. Bucuria înfrățirii prin Botez, prin aceeași credință, speranță și iubire de pe acest pământ constituie preludiul fericirii veșnice din sânul Preasfintei Treimi, nu numai din veșnicie, ci chiar de pe acest pământ, așa cum ne spune Mântuitorul: Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și lăcaș la el vom face (In 14,23). A lupta pentru o cauză atât de nobilă, nu epuizează ființa umană, ci îi dă putere să se bucure de toate, de foame ca și de săturare, de lipsuri ca și de belșug, de sănătate ca și de boală etc. Sfântul Paul spune clar că el renaște la o viață nouă în măsura în care poate experimenta caritatea lui Cristos din comunitatea sa.

Ne înălțăm la cer escaladând pământul, apreciind fiecare treaptă și făcându-ne treaptă pentru fiecare frate. În aceasta constă chemarea noastră la nunta Mielului. Invitația este întotdeauna un motiv de bucurie, sau, așa ar trebui să fie. Chiar când cineva ne invită să-l ajutăm la o muncă grea, trebuie să ne bucurăm pentru faptul că suntem socotiți folositori, utili, că avem o valoare care nu trece neobservată, că cineva are încredere în noi, că investește în noi un gram de aur, un dram de iubire. Cu atât mai mult pare absurd comportamentul celor invitați la nuntă care au ucis pe cei care i-au chemat. Dar, dacă ne-am cerceta pe noi înșine în lumina harului, am vedea câte absurdități găsim în viața noastră de fiecare zi. Cine nu știe că beția, ura, mânia și răzbunarea sunt surori cu nebunia? Și? Cine nu știe că blestemul, înjurătura, vorbele murdare sunt rostite de bădărani? Și? Iată absurditatea multora dintre noi: trăim majoritatea vieții ca nebunii, conduși de fantezii murdare și nu de idei logice; omorâm în noi înșine tot ceea ce este sfânt, bun, drept, frumos, curat, cinstit, divin, prin îngrămădirea unor păcate peste altele. Culmea nebuniei: avortul. Ființa umană care se zămislește în sânul matern constituie întotdeauna o chemare la nuntă. Și? Uneori chiar mamele criminale, ca să nu apară ca niște ființe absurde și degenerate în sentimentele lor materne, își ascund păcatul sub vălul evlaviei, al religiozității, dar la judecata lui Dumnezeu vor apărea fără haină de nuntă, vor apărea ca o insultă adusă vieții, ca un refuz adus lui Isus care a spus: Cine primește pe unul dintre aceștia mici în numele meu, pe mine mă primește (Mc 9,37). De aceea, pedeapsa rezervată lor – legarea mâinilor și a picioarelor și aruncarea în întunericul de afară – va fi mai mare decât a ucigașilor din parabolă.

Iată cele trei pedepse ale celor excluși din împărăția lui Dumnezeu, care vor ști ce este fericirea, dar nu o vor gusta din cauza caracterului lor egoist: 1) vor fi legați la mâini și la picioare, adică reduși la neputința totală de a mai avea comuniune cu alții; 2) aruncați afară, se vor simți izolați de întreaga creație, nici măcar un câine nu va veni să le lingă rănile ca lui Iob aruncat pe grămada de gunoi; 3) în întuneric, adică vor fi mereu apăsați de propria povară a conștiinței care îi va determina să plângă și să scrâșnească din dinți ca disperații. Abisul întunecat al singurătății și diversitatea chinurilor: lupta cu sine pentru a se nimici total, pentru a se întoarce în nimicul din care au fost creați și incapacitatea de a se anihila etc. toate vor degenera în ură împotriva celor din iad, din rai, din purgator și de pe pământ. Nu este roz deloc gândul celor păcătoși când își zic: Ei, și ce dacă mă voi duce în iad? Acolo nu sunt tot oameni? Ce vor face ei, voi face și eu! A fi dat afară, legat la mâini și la picioare, înseamnă singurătate și neputință totală. Vai celui singur (Qoh 4,10), spune Scriptura.

Adunați pentru jertfa Mielului, sfânta Liturghie ne dă dreptul la nunta Mielului.

Am acceptat invitația cu intenția cea bună? Avem haina de nuntă?

Iată, spune Domnul, eu stau la ușă și bat; dacă cineva aude glasul meu și-mi deschide, voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine (Ap 3,20). Amin.

 

* * *

 

Invitați la ospățul Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

N-am înțelege parabola lui Isus despre invitații la nuntă, care, nu numai că s-au comportat nepoliticos, ci chiar de-a dreptul barbar, dacă n-am cunoaște o altă parabolă rabinică din acel timp, datorită căreia fariseii, cărturarii, arhiereii și bătrânii poporului căutau să-și justifice atitudinea lor ostilă față de Isus. Această parabolă rabinică spune că un publican bogat, numit Bar Maiån, a murit și a avut parte de o înmormântare plină de fast: s-a întrerupt munca în oraș și toți locuitorii și-au manifestat public atașamentul lor plin de compasiune. În același timp a murit și un scrib evlavios, un rabi sărac, dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică atenție. Acest fapt a trezit discuții vii în școlile rabinice. Unde este dreptatea lui Dumnezeu, care nu veghează asupra celor ce sunt ai săi și permite ca cei nelegiuiți să fie onorați de toți? Răspunsul la această întrebare a fost acesta: Publicanul a făcut în toată viața lui doar o singură faptă bună și ea nu putea fi anulată de faptele lui rele care au urmat, cu toate că moartea a survenit după aceea. Trebuia, prin urmare, să fie răsplătit de Dumnezeu. Care a fost acea faptă bună? Publicanul, spre a-și arăta mulțumirea față de societatea în care trăia și pentru a se încadra cât mai mult posibil în ea, s-a gândit să-i ofere un mare banchet, la care a invitat toate personalitățile cele mai reprezentative: pe farisei, scribi, preoți, bătrâni… Dar aceștia n-au acceptat invitația; nu se puteau coborî până acolo încât să mănânce alături de un păcătos public. Ar fi socotit o rușine pentru ei să-l accepte în societatea lor. Acest refuz i-a deschis ochii publicanului și s-a hotărât să o rupă definitiv cu invitații nepoliticoși și cu societatea pe care ei o reprezentau. Ca ospățul să nu se strice, el i-a chemat pe cei săraci, care au răspuns cu bucurie și ca recunoștință l-au jelit amar când a murit… (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 981-982)

Din această parabolă rabinică, fariseii, cărturarii și arhiereii au dedus următoarea normă de conduită pentru ei: Dumnezeu nu poate să nu răsplătească orice faptă bună, oricât de mare sau mică, dar acest lucru nu-i împiedică pe ei să reziste acelora care nu acționează conform legii. Dumnezeu l-a răsplătit pentru fapta bună, dar mai bună este fapta lor că s-au împotrivit păcătosului public și de aceea Dumnezeu este mai dator față de ei decât față de acel publican. Dumnezeu l-a răsplătit pentru bine, dar ei l-au pedepsit pentru răul comis în viață. Dumnezeu cu datoria lui și noi cu treburile noastre. Cât despre “scribul pios”, acesta este al nostru; noi suntem de partea lui și așteptăm ca Dumnezeu să-i facă dreptate, atât lui, cât și nouă pentru că îl apărăm și-l compătimim. își ziceau ei.

Prin această parabolă rabinică, fariseii, scribii și arhiereii se puneau în postura de victimă și Isus ar trebui să fie de partea lor, nu de partea celor care l-au jelit pe publican, de aceea vor și striga în fața lui Pilat: “Noi avem o lege și după lege el trebuie să moară fiindcă pretinde că este Fiul lui Dumnezeu” (In 19,7), dar în realitate mănâncă și bea cu vameșii și păcătoșii (cf. Mt 11,19; Lc 7,34-35) și este stăpânit de diavol (cf. In 7,20).

Parabola lui Isus din evanghelia de azi (Mt 22,1-14) pune în evidență partea negativă a acelora care se opun împărăției lui Dumnezeu datorită mândriei care îi face să se încreadă în propria lor dreptate, obținută prin efortul personal de a observa cu scrupulozitate legea, fapt pentru care Dumnezeu trebuie să le stea la dispoziție, fiindu-le îndatorat. Faptul că regele, din parabola lui Isus, a trimis armata și i-a omorât pe toți invitații nepoliticoși și criminali, vrea să ne spună că a sosit timpul să o rupem total cu mentalitatea legalistă a fariseilor, cărturarilor și arhiereilor, deoarece nimeni nu-l poate face prizonierul său pe Dumnezeu, el nu poate fi îndatorat față de nimic și nimeni, el singur cheamă la împărăție, numai el singur are dreptul să judece, să răsplătească și să pedepsească, fiindcă numai el singur cunoaște inima omului (cf. Ps 44,22).

Ultima parte a parabolei, începând cu versetul 11, constituie un avertisment dat de Isus ucenicilor săi, deoarece dintre cei mulți chemați el i-a ales și mai ales avertismentul se îndreaptă spre “unul singur intrat fără haină de nuntă, intrat la cina de Taină ca un trădător, spre Iuda, care se angajase să facă jocul fariseilor, cărturarilor și arhiereilor. Regele din parabolă spune celui intrat în sala ospățului fără haină de nuntă: “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”, iar Isus îi va spune lui Iuda în grădina Măslinilor: “Prietene, cu o sărutare vinzi pe Fiul omului?” (Lc 22,48). Iuda, cu tot avertismentul primit, va spune călăilor: “Legați-l și duceți-l sub pază bună!” (Mc 14,45), însă va veni ziua în care cel vândut cu un sărut va spune slujitorilor săi: “Legați-i mâinile și picioarele și aruncați-l afară. Acolo va fi plânsetul și scrâșnirea dinților”, deoarece “Mai bine i-ar fi fost acestui om de nu s-ar fi născut” (Mt 26,24).

Atitudinea profetului Isaia, din prima lectură (Is 25,6-10a), trebuie să fie și a noastră.

Această lectură constituie un cântec de mulțumire pe care Isaia îl înalță regalității lui Dumnezeu, care se arată ca un rege victorios și salvator al celor săraci; el este acela care cheamă toate popoarele la un ospăț în Sion. Ospățul este semnul prieteniei, al protecției divine și al fericirii cerești (cf. Ps 22,5; 35,9; Is 55,1; 65,13). Această comuniune cu Dumnezeu este descrisă în sens pozitiv, anume că: Dumnezeu nu va mai fi un necunoscut, iar oamenii nu vor mai fi orbi din punct de vedere spiritual, nu va mai fi moarte, nici lacrimi și nici condiții inumane…

Deseori această lectură se citește la liturgia cuvântului pentru cei morți, ca o încurajare pentru cei vii în speranța reîntâlnirii cu cei dragi care au murit. Deci are o nuanță clar escatologică.

Oamenii din Vechiului Testament nu beneficiau, așa ca noi, de “vestea cea bună” adusă de Isus, din care cauză au și rămas veacuri de-a rândul într-o mare ignoranță cu privire la ceea ce omul devine după moarte. Însă în această obscuritate, care nouă ni se pare de neconceput, ei păstrau totuși o mare și nebiruită speranță, deoarece “Nu Dumnezeu a creat moartea!” (Înț 1,13). Moartea a intrat în lume doar ca o consecință a păcatului, este, prin urmare, cel mai mare dușman al lui Dumnezeu (cf. Gen 2,17;3,19). În cele din urmă, Dumnezeu, nimicind păcatul, va nimici și moartea. Evreii nu știau cum se va realiza această biruință, însă erau siguri de ea: Dumnezeu va oferi banchetul fericirii depline tuturor popoarelor.

Isus confirmă ceea ce Isaia a profetizat. Banchetul este o realitate comunitară și veselă; Cerul va fi locul de întâlnire a tuturor fericiților; banchetul este pregătit din inițiativa numai a lui Dumnezeu și Isus ne asigură că el însuși ne va servi la acest ospăț (cf. Lc 12,37). Și dacă acest banchet este oferit tuturor popoarelor și fiecăruia în parte, înseamnă că va procura fiecăruia o întâlnire personală și intimă cu Dumnezeu.

Preludiul fericirii veșnice îl putem gusta aici, pe acest pământ: “Iată, eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu mine. Celui care va birui, îi voi da să șadă cu mine pe scaunul meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut pe scaunul lui de domnie” (Apoc 3,20-21). Tot în Apocalips mai găsim și această exclamație: “Fericiți cei chemați la ospățul Mielului!” (19,9). Cu aceste cuvinte suntem invitați la banchetul euharistic… Cum răspundem chemării?

Din păcate, mulți refuză chemarea; câte unul se prezintă fără haină de nuntă, adică fără a fi în starea harului sfințitor, devenind vânzător printr-un sărut, ca Iuda; alții și-au pus speranța în Domnul numai pentru această viață și de aceea sunt cei mai nefericiți dintre oameni, cu toate că se hrănesc la masa Domnului; alții căută să-și motiveze lipsa prin fel de fel de scuze: “viața este grea” și, trebuind să se despartă în căsnicie, n-au putut să se împărtășească; că au fost constrânși să fure, ca să aibă din ce trăi; au trebuit să mintă, spre a reuși în viață; au trebuit să ucidă pruncii din sân, ca să aibă din ce trăi cei de pe genunchi; au trebuit să lipsească duminica de la biserică, spre a negustori; au fost nevoite să curvească, spre a-și menține serviciul; au trebuit să se împărtășească sacrileg, spre a nu se face de râs în fața altora etc.

Tuturor acestora le răspunde sfântul apostol Paul (Lectura a II-a: Fil 4,12-14.19-20): “Fraților, am învățat să fiu sărac și am învățat să fiu bogat. M-am obișnuit în totul și în toate, atât să fiu sătul, cât și să flămânzesc; atât să prisosesc, cât și să o duc în lipsuri. Toate le pot în Acela care îmi dă putere

Puterea oricărui om vine din credință: “Cel drept din credință, va trăi” (Evr 10,38). Scuzele pornesc din lipsă de credință, și “fără credință este imposibil de a plăcea lui Dumnezeu” (id. 11,6). Credința dă “haina de nuntă”. Cei care au credință, nu se plâng de lipsuri materiale, ba din contra, găsesc ca din bruma lor de venituri să facă părtași și pe alții, deoarece cred că intimitatea în comuniune cu Cristos se poate realiza numai prin comuniunea cu frații. De aceea, credincioșii din Filipi, care au găsit resurse materiale spre a-i ajuta pe alții, prin pomana lor au realizat o jertfă rituală oferită lui Dumnezeu. Răsplata, pe care filipenii o vor primi, aparține plinătății escatologice: “Dumnezeu va satisface orice trebuință de-a voastră conform bogăției sale cu îmbelșugare, în Cristos Isus”.

Oricine poate trage o concluzie mântuitoare din această învățătură!

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Parabola pe care ne-o propune Evanghelia este destul de interesantă, curioasă. Cine a văzut vreodată refuzându-se o invitație ca aceasta? De obicei, lumea ține să fie invitată într-o casă în care sunt personaje importante. Și apoi să ne imaginăm că aici sunt invitați la nunta unui fiu de rege!

Dar știm că parabolele din Evanghelie reprezintă în același timp, un gen de limbaj aparte, misterios și plin de semnificație. Astfel, această parabolă poate fi citită în perspective diferite.

Pe de o parte se referă la faptul că în timp ce “persoanele importante, cu autoritate” de pe timpul lui Isus, nu au primit invitația lui Dumnezeu reprezentată de cuvâtul său, “vestea cea bună” predicată de el a fost în schimb primită cu bucurie de “oamenii de rând”, oamenii de pe stradă, oamenii obișnuiți.

Pe de altă parte, nu este greu să recunoaștem în primii invitați la nuntă pe toți acei israiliți care nu au recunoscut în Cristos pe “Mesia” cel așteptat; în timp ce invitații înlocuitori, adunați “de la răspântiile drumurilor”, îi reprezintă pe păgânii care au primit credința și au intrat în Biserică.

Apoi, la rândul său, finalul parabolei constituie o altă mică parabolă inserată primei, pentru a arăta că nu este suficient să facem parte din Biserică pentru a fi siguri de mântuirea proprie: trebuie acea “haină de nuntă” care constă în “îmbrăcarea cu omul cel nou, creat în conformitate cu Dumnezeu în dreptate și sfințenie adevărată” (Ef 4,24). Cu alte cuvinte: nu este suficient să fim numai cu numele “creștini”; trebuie să trăim așa cum ne învață Evanghelia.

Dar aș vrea să atrag atenția asupra unui alt aspect al parabolei: însăși imaginea “banchetului” pe care o folosește Isus. Un ospăț sărbătoresc, “cu cărnuri grase și vinuri selecte” (prima lectură), un a sta împreună în prietenie și bucurie mâncând și bând: aceasta este imaginea cea mai obișnuită prin care Biblia vorbește despre planul lui Dumnezeu referitor la noi, despre “invitația sa”, despre oferta sa adresată tuturor oamenilor.

Această imagine poate să ne apară într-un anumit sens “mai puțin spirituală”, dar așa este. Și de fapt nu este vorba despre “o idee din Vechiul Testament”, dat fiind faptul că o întâlnim tot așa și în Evanghelie. Chiar la ultima cină, ucenicilor care “au perseverat împreună cu el” în încercările sale, Isus le va spune: “Eu rânduiesc pentru voi o împărăție… ca să mâncați și să beți la masă cu mine în Împărăția mea” (Lc 22,28-29). Iar îngerul din Apocalipsă exclamă: “Fericiți cei chemați la ospățul de nuntă al Mielului!” (Ap 19,9).

Uneori poate că ne facem o idee prea severă despre Dumnezeu… Sunt și dintre aceia care-și imaginează “paradisul” drept o realitate cam plictisitoare… Dar defectul constă în fantezia noastră și nicidecum în Dumnezeu. A fi împreună cu Dumnezeu este o sărbătoare, o sărbătoare care nu se sfârșește niciodată, o sărbătoare care nu ne obosește sau plictisește niciodată.

Păcat că multă lume nu crede și nu înțelege aceasta… Și în felul acesta se reînnoiește – înmulțit de mii și milioane de ori – chiar faptul straniu din parabolă: o invitație splendidă, refuzată în numele a mici și banale lucruri, care, dacă ne gândim bine, în definitiv, nu valorează mare lucru.

Astfel mesajul Evangheliei, care anunță și care aduce invitația lui Dumnezeu la comuniunea sărbătorească de viață cu el, răsună adesea în societatea noastră ca o invitație neprimită, lipsită de interes. Ca și cum nici nu merită să te gândești la ea.

Dar oare nu ne aparține și nouă creștinilor “practicanți” o parte din vinovăție pentru că multă lume arată atâta indiferență față de credința creștină? Oare nu avem și noi o parte de vinovăție din cauza puținului entuziasm pe care-l arătăm noi care ne numim credincioși practicanți?

De exemplu: atunci când suntem în biserică la sfânta Liturghie în zi de duminică, ne dovedim un popor mulțumit că trăim, credem în Cristos, și suntem împreună cu el? Sau avem o față de popor “pien-a =d lassme sté” (popor bosumflat, acru, plictisit de moarte) așa cum se spune în piemonteză?

La celebrarea euharistică ar trebui să se vadă speranța veselă care cuprinde inima celui care crede în Cristos, pentru că Euharistia “prefigurează și anticipă ospățul escatologic al împărăției Tatălui” (instrucția Eucharisticum Misterium, n.3), așa cum ni se amintește în formula care precede imediat sfânta Împărtășanie: “Fericiți cei chemați la ospățul Domnului!”

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Întreaga activitate desfășurată de Isus Cristos în mijlocul oamenilor a avut ca ultim scop să vestească sosirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, și deci începutul mântuirii. Isus însuși a spus clar că împărăția ce¬rurilor nu poate fi descrisă prin cuvinte omenești. De aceea, pentru a ne transmite mesajul său de mântuire, El s-a folosit de pilde și asemănări. 0 astfel de imagine la care a apelat Isus în cuvântările sale, este aceea a ospățului de nuntă, a banchetului, imagine care apare și în liturgia cuvântului din această duminică. Banchetul este simbolul mântuirii la care Dumnezeu ne invită pe toți și, deoarece mântuirea este firul roșu al Sfintei Cărți, de aceea și imaginea banchetului revi¬ne ca o constantă de-a lungul întregii Scripturi.

Cele două banchete descrise în lecturile de azi au scopul de a pune în lumină binefacerile mântuirii. Fragmentul citit în prima lectură face parte dintr-un grup mai amplu de oraco¬le, grup numit “Apocalipsa lui Isaia“, denumite astfel datori¬tă orientării lor fundamentale spre escaton, spre viitor. Banchetul descris atât de amănunțit de profet, prefigurează mântuirea escatologică de la finele istoriei, când toate popoarele se vor uni cu Dumnezeu și se vor uni între ele. Această unire a lor însă, nu va fi o aservire, o oprimare a unora din partea altora, dar o eliberare a tuturor, căci spune profetul: “Domnul va da la o parte vălul de pe fața tuturor popoarelor și învelitoarea care acoperă toate neamurile“. Atunci durerea va fi înlăturată și moartea va fi învinsă, iar bucuria va fi deplină deoarece Dumnezeu va stăpâni definitiv pământul. Iată așadar câteva din roadele mântuirii pe care Dumnezeu ni le pregătește și dorește să ni le dăruiască. Trebuie doar să le cerem și să ne arătăm disponibili de a le primi.

Mântuirea anunțată de Dumnezeu este universală. Ea nu ex¬clude pe nimeni, dar toate popoarele și toate națiunile se vor aduna pe muntele cel sfânt al Domnului, muntele Sion, lo¬cul întâlnirii cu adevăratul Dumnezeu. Mântuirea de fapt, va consta în comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care va fi defi¬nitivă și eternă. Banchetul prezentat de profetul Isaia este tocmai imaginea acestei comuniuni. Pentru a descrie acest os¬păț profetul s-a inspirat în primul rând din experiența umană obișnuită, comună nouă tuturor, de a servi masa împreună cu alții, mai ales în momentele de sărbătoare, când are loc o a¬devărată comuniune între oameni. Dar s-a inspirat și din ban¬chetul sacru de la Templul din Ierusalim, ospăț care avea loc după ce erau aduse Domnului sacrificii și arderi de tot. Acest banchet de la Templu exprimă tocmai alianța, comuniunea dintre credincioși și Dumnezeu, dintre Domnul și poporul său, comu¬niune ce prefigurează adevărata comuniune de la sfârșitul vea¬curilor.

La invitația lui Dumnezeu, omul trebuie să răspundă nu atât printr-o credință interioară, ascunsă, cât mai ales prin exteriorizarea acestei credințe în fapte concrete. Tocmai a¬cest lucru îl subliniază Isus în evanghelia de azi, prin para¬bola ospățului de nuntă. Această parabolă, în cadrul evanghe¬liei Sfântului Matei, conclude o trilogie de parabole inserate în contextul ultimei dispute a lui Isus cu adversarii săi, înainte de a merge la Ierusalim pentru a împlini sacrificiul crucii. La o lectură superficială ne apare ca o parabolă dificilă, dacă nu chiar imposibilă, din cauza mai multor aspecte care nu concordă cu logica noastră modernă. Este greu să admitem că oamenii pot refuza o invitație la nuntă, mai ales când invitația este făcută de un rege și nu de un om obișnuit. Și apoi nu există nimic de pierdut. Totul este pregătit, iar invitația este pusă sub semnul gratuității totale. Se cere doar prezența, chiar cu mâna goală, și totuși mulți refuză să vină, chiar și în zilele noastre. Unde este oare greutatea, dificultatea? Numai în inima omului, în scara valorilor pe ca¬re fiecare dintre noi, și-a construit-o în inima sa.

De asemenea, este dificil să înțelegem alt fapt: după ce primii destinatari, cei aleși, cei predilecți, au refuzat să vină, regele trimite pe slujitorii săi pentru a adresa aceeași invitație, fără nici o modificare, tuturor oamenilor, buni și răi: “Mergeți la răspântiile drumurilor și pe toi cei pe care îi veți găsi, chemați-i la nuntă“. Și ne spune evanghelia că ieșind slujitorii aceia pe drumuri, au adunat pe toți câți au găsit, și buni și răi, astfel încât s-a umplut sala nunții cu oaspeți. Nouă, celor care ne zbatem pentru un rang cât mai înalt în societate, pentru afirmare, pentru putere, care ne lăudăm la toți atunci când reușim să facem o faptă bună, uneori poate fără intenție, care ne mândrim cu știința noastră, cu calitățile noastre, ne vine foarte greu să înțelegem acest aspect. Ce banchet regal mai este și acesta, ne-am pu¬tea întreba, în care sunt abolite diferențele și rangurile, în care sunt anulate meritele și în care cei buni stau alături de cei răi, iar cei demni lângă cei nedemni?

Invitația la acest banchet de nuntă este invitația la mân¬tuire, invitație pe care Dumnezeu a adresat-o mai întâi popo¬rului ales, predilect, Israelului. Insă acesta a refuzat-o. Invitație care apoi a fost făcută tuturor popoarelor, tuturor neamurilor, tuturor oamenilor, deci și fiecăruia dintre noi. Insă, din nefericire, răspunsul nostru nu este totdeauna cel așteptat de El. Mulți dintre noi se comportă asemenea celor din evanghelie care au refuzat invitația. Dacă Dumnezeu, rege¬le din parabolă, ne-ar fi chemat pentru a discuta cu privire la anumite probleme urgente, sau pentru a ne cere cont de faptele noastre, ori pentru a-i prezenta roadele muncii noastre, ori să-i plătim ceea ce îi datorăm, nu există nici o îndoială că am fi lăsat la o parte orice lucru, orice activitate, și ne-am fi prezentat imediat. Dumnezeu în schimb, ne surprinde cu invitația sa la un banchet de nuntă, și cu toate acestea, mulți sunt cei care refuză această invitație.

Idealul creștin nu e o morală oprimantă, apăsătoare, plină de interdicții, dar o libertate fericită care trebuie înțeleasă corect. Credinciosul nu este un sclav aplecat sub jugul u¬nor legi grele, dar o persoană liberă. Existența creștină e o sărbătoare și nu o condamnare, o înmormântare a spiritului nostru. Și această libertate de alegere ne surprinde, ne ia pe neașteptate, pe nepregătite. Dreptatea, severitatea, constrân¬gerea, ni se par normale și logice. În schimb gratuitatea de¬termină scandalul, ne scandalizează. Nu reușim totdeauna să admitem, să primim darul imprevizibil, neașteptat și în ace¬lași timp nemeritat, dar pe care ni-l oferă Dumnezeu. Și a¬tunci pur și simplu ignorăm invitația sa, nu-i dăm atenție. Ținem atât de mult la sclaviile noastre zilnice, la bunurile acestea trecătoare, la plăcerile acestei lumi, încât le luăm drept scuze pentru a respinge invitația la mântuire. Ni se pare mai important să trudim toată ziua, de multe ori fără nici un rod, decât să ne îngrijim puțin și de sufletul nostru, de mântuirea noastră.

Unii chiar, adoptă un comportament josnic și criminal faț¬ă de mesagerii invitației la banchet: “Prinseră pe servitori, îi insultară și îi uciseră“. Această scenă se repetă și azi după ce fost repetată de-a lungul istoriei prin persecuțiile împotriva creștinilor. Dacă regele ar fi trimis armata sa pen¬tru a-i aduce cu forța pe cei invitați, aceștia ar fi venit cu respect. Insă acei servitori care au dus invitația erau dezar¬mați, pașnici, și duceau invitația la bucurie, la pace, și li¬niște. Omul dezvăluie întreaga sa încărcătură de violență și de agresivitate înaintea Celui care nu impune nimic, care ofe¬ră fără a cere ceva în schimb. Omul este mândru, orgolios, și nu acceptă să primească ceva în mod gratuit. El este dispus să plătească, chiar dacă este conștient că nu are cu ce, că nu are nimic. Gratuitatea este pentru el intolerabilă. Din păcate omul nu știe și nici nu vrea să învețe să folosească mâinile goale pentru a primi ceea ce Dumnezeu îi oferă în dar.

Să mai reflectăm puțin asupra acelui personaj ciudat care la început parcă ne provoacă mila: este vorba de acel om găsit fără haina de nuntă și alungat din sa¬la banchetului, afară în întuneric. Ni se pare stranie această sentință dacă ne gândim la faptul că oamenii au fost luați de pe drum, pe nepregătite, și deci nu s-au putut prezenta îmbră¬cați adecvat. Suntem tentați să- l considerăm nevinovat și pe¬depsit pe nedrept. Și totuși acel om era vinovat. El credea că mântuirea este un compromis care înseamnă: a crede în Dumnezeu dar a nu te supune voinței sale: a accepta Evanghelia, dar a o interpreta prin prisma proprie. Pe de altă parte, acest om este imaginea creștinului care înțelege greșit însă semnificația invitației și consideră că trebuie să participe la o înmormân¬tare și nu la un ospăț de nuntă. Este imaginea credinciosului îmbrăcat în severitate, austeritate, tristețe, în timp ce ar fi trebuit să îmbrace haina bucuriei și a speranței. Este ima¬ginea celui care crede că trebuie să poarte în sine tristețea lumii, în loc să ducă oamenilor surâsul lui Dumnezeu. Oare pentru noi cei prezenți acum în biserică, adunați în jurul altarului, pentru noi cei chemați la mântuire, această adunare este un motiv de bucurie, de mulțumire sufletească, sau de plictiseală, de oboseală? La această în¬trebare, fiecare va găsi răspunsul în propria-i conștiință.

Pentru a vedea care trebuie să fie atitudinea noastră co¬rectă față de invitația la mântuire, să privim la Sf. apostol Paul și să urmăm exemplul său. În scrisoarea sa adresată comunității din Filipi, el ne arată modul în care creștinul trebuie să fie dispus să suporte atât greutățile și privațiu¬nile, cât și să primească cu mulțumire și gratitudine ajutorul oferit de frații săi. Paul, fiind în închisoare, a primit aju¬toare de la credincioșii din Filippi într-o cantitate mai mare. Era singura comunitate de la care el a consimțit să primească, având în vedere caracterul de încredere care s-a creat între el și această comunitate. Paul, mereu conștient de datoria sa de a da exemplu celor din jur, ne învață în ce fel și noi, fă¬ră a refuza bunurile acestei lumi, trebuie să știm să ne folo¬sim de ele, și în același timp și să ne lipsim de ele, având mereu în față scopul suprem: mântuirea, comuniunea noastră cu Dumnezeu în cer.

Forța care ne permite și ne ajută să depășim cu bine ori¬ce situație, o primim numai de la Dumnezeu. De aceea trebuie să ne punem toată încrederea în Domnul și să-i cerem ajutorul ca să putem urma învățătura lui Cristos și exemplul Sfântului Paul. Astfel trebuie să trăim pe acest pământ încât la sfârșitul vieții, îmbrăcați fiind cu haina de nuntă, să putem repeta și noi cu psalmistul, plini de încredere și de bucurie: “Voi locui de-a pururi în casa Domnului!

Claudiu Gherghel

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Ne apropiem de sfârșitul anului liturgic și Biserica ne propune, în aceste ultime duminici, să reflectăm asupra unor teme-sinteză ale vieții noastre de credință. Cuvântul lui Dumnezeu este în aceste duminici mai provocator, parcă, și mai tăios ca de obicei, obligându-ne la o introspecție serioasă și la o decizie radicală. Dacă în celelalte duminici ne-am străduit să aprofundăm cele mai importante mistere ale credinței noastre și să ne însușim un comportament conform cu ele, acum suntem supuși unui test, unui examen, prin care să apreciem calitatea progresului nostru spiritual, rodnicia efortului nostru în a ne apropia de Dumnezeu.

Am văzut duminica trecută – în parabola viței de vie și a viticultorilor ucigași – care este relația noastră personală cu Isus Cristos, modul în care noi îl acceptăm sau nu ca Mântuitor și riscul pe care îl comportă un eventual refuz: “ca pe niște răi ce sunt îi va ucide fără milă iar via o va arenda altor viticultori”. Astăzi Isus ne provoacă cu o întrebare directă: “Prietene, tu ce cauți aici?” O întrebare care privește direct sensul vieții noastre și modul în care ne-am integrat în planul de mântuire: instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. O întrebare la care Isus nu așteaptă un răspuns direct, ci o atitudine, o mărturie, un mod de a fi care să reflecte apartenența la Împărăția cerurilor. Este o întrebare radicală, însoțită și de un avertisment din partea Mântuitorului: “mulți chemați, puțini aleși”.

Așadar, ce este Împărăția cerurilor și cum putem ști dacă facem parte din ea, iată testul la care suntem chemați să dăm un răspuns astăzi prin viața noastră.La prima întrebare Isus însuși ne dă un răspuns direct, în parabola pe care am ascultat-o în evanghelia de astăzi: “Împărăția cerurilor este asemenea unui rege care a pregătit un ospăț de nuntă pentru fiul său”. Imaginea ospățului nupțial ne duce imediat cu gândul la o atmosferă de bucurie, de bunătate, de comuniune. Contrar așteptărilor iudeilor, când vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, Isus nu face referință nici la armate, nici la războaie sfinte și nici la un rege politic nou venit să instaureze o nouă lege. Adânc înrădăcinată în conștiința poporului evreu, speranța mesianică – speranța unui rege asemenea lui David, care va restaura regatul lui Iuda – are pentru Isus o nouă conotație. Acest rege nu vine să lupte, să facă un război, ci el vine să facă o nuntă, un banchet nupțial la care invită pe toată lumea.

Împărăția lui Dumnezeu nu este un nou teritoriu, sau un nou regim politic ci este un nou mod de a fi care se întemeiază pe o nouă alianță. Parabola despre fiului regelui are o semnificație profundă. Isus, în cuvinte simple, surprinde marele mister al răscumpărării în care Dumnezeu se unește cu firea omenească. Dumnezeu, în persoana Fiului, se face om, asumă firea umană, ridicând-o la o nouă demnitate. Imaginea nunții reflectă intimitatea comuniunii la care ne cheamă Isus prin misterul vieții sale și demnitatea pe care o dobândim, aceea de părtași ai naturii divine, fii adoptivi ai lui Dumnezeu, membri ai Împărăției cerurilor.

Această comuniune-iubire cu Dumnezeu au așteptat-o și au prevestit-o profeții Vechiului Testament. În prima lectură l-am auzit pe marele profet Isaia dând mărturie despre speranța în promisiunile Domnului, pe care le proclamă în mijlocul poporului: “Domnul Dumnezeu va pregăti pe muntele acesta un ospăț pentru toate popoarele… El va da la o parte vălul de pe fața tuturor popoarelor și învelitoarea care acoperă toate neamurile. El va nimici moartea pe vecie”. Profetul vorbește despre o intervenție personală a lui Dumnezeu care va ridica neputința oamenilor de a se apropia de el și va distruge moartea păcatului, care îl ținea sub jugul celui rău. Este ceea ce va face Isus prin Întruparea sa, prin care a ridicat condiția umană și a făcut-o templu al dumnezeirii. În Isus se împlinește promisiunea salvatoare.

Psalmistul trăiește și el aceeași bucurie a promisiunii unei comuniuni intime cu Dumnezeu, a unei conviețuiri în apropierea Domnului. El exclamă cu entuziasm: “Fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele”

Despre această comuniune ne dă mărturie sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni, din care am ascultat un fragment în cea de-a doua lectură de astăzi. Pentru Apostolul neamurilor realitatea lumii are o altă semnificație. Tot ceea ce el trăiește este impregnat de spiritul lui Cristos: “toate le pot îndura în cel ce mă întărește”. În Cristos omul nu este niciodată singur, viața lui este integrată în viața lui Cristos și trăiește din plin sensul existenței în comuniunea Sfintei Treimi. Toate greutățile și necazurile sfântul Paul le primește cu seninătate – și asta nu pentru că ar fi ajuns la un grad deosebit de stoicism, sau de indiferență – ci pentru că recunoaște în viața sa prezența reală a lui Cristos, care-i conferă putere și curaj să meargă mereu mai departe. Relația personală cu Cristos este pentru sfântul Paul izvorul activității sale misionare: “pentru mine a trăi este Cristos”.

Această comuniune, această unire intimă – prezentă în parabola ospățului de nuntă – este realitatea fundamentală care întemeiază Biserica, adică pe fiecare dintre noi, ca pietre vii ale ei. În capitolul I al Constituției dogmatice Lumen Gentium, Conciliul al II-lea din Vatican definește Biserica ca fiind “semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”. Biserica nu este o cetate independentă, un teritoriu sau un spațiu privat, separat de restul lumii – și eventual în conflict cu ea – ci este un nou mod de a fi, într-o comuniune vitală cu Dumnezeu, care se naște și se hrănește din sacramente, și care se răsfrânge în întreaga noastră existență. A fi creștin nu înseamnă a trăi izolat, a transforma Biserica într-un loc de separare de ceilalți, de fuga de realitatea înconjurătoare, ci înseamnă a te implica cu toată ființa în comuniunea Sfintei Treimi, care este prin excelență iubire, iar iubirea adevărată nu se închide în sine niciodată, ci este mereu generoasă, ca un ospăț.

Comuniunea personală cu Dumnezeu, prezența sa intimă în viața noastră – acest mister minunat pe care l-au așteptat profeții și l-au cântat psalmiștii, iată-l acum împlinindu-se în viața noastră. Prin Biserică noi intrăm în sala banchetului. Prin botez devenim părtași ai naturii divine și întreaga noastră viață suntem chemați să dăm mărturie despre această nouă realitate.

Însă, Împărăția cerurilor nu este o pomană ci este un dar, ceea ce înseamnă că ea comportă și o serie de exigențe. În Biserică noi nu stăm – pur și simplu – ci participăm, suntem într-un raport dinamic cu darul primit; și l-am auzit pe Isus – în aceeași parabolă – care sunt atitudinile contrare Împărăției cerurilor.

Sunt unii care nici nu vor să audă. În mândria și aroganța lor se consideră suficienți și nu acceptă în viața lor harul, prin care să ajungă la perfecțiunea existenței. Sunt alții care primesc mesajul, dar grijile acestei lumi sunt mai importante, și ajung să neglijeze grija pentru sufletul lor. Și pentru unii și pentru alții consecințele sunt nefaste. Și dacă Dumnezeu nu-i nimicește în mod direct, se nimicesc ei înșiși excluzând din viața lor singura posibilitate de a deveni oameni adevărați. Căci fără Dumnezeu orice proiect existențial este în cele din urmă sortit eșecului.

Sunt în cele din urmă cei care acceptă invitația și se prezintă la ospăț, fără însă să realizeze o schimbare în viața lor. Pentru aceștia, sala ospățului este mai mult o cantină a săracilor, la care vin să-și potolească foamea și setea, decât un loc de întâlnire, de comuniune și de bucurie. Or, regele nu dă o masă de binefacere ci un ospăț de nuntă la care toți cei prezenți sunt invitați personal și chemați să participe la bucuria Fiului. Și chiar dacă textul parabolei pare oarecum incoerent – cum ar putea oare un cerșetor să aibă o haină de nuntă? – mesajul său este nespus de clar: a intra în Împărăția cerurilor înseamnă a schimba ceva în viața ta, înseamnă a deveni un altul, mai bun.

Faptul că venim în fiecare duminică la Biserică – unii poate chiar și mai des – nu este suficient și nu garantează apartenența la Împărăția cerurilor. Este adevărat că celebrarea euharistică – Sfânta Liturghie – este momentul cel mai important în viața oricărui credincios – este asemenea mesei festive în cadrul banchetului nupțial – însă, a fi creștin catolic nu înseamnă numai a veni a Liturghie și a plăti, eventual, simbria la Biserică. Euharistia nu este un eveniment marginal, ci însăși centrul vieții creștine. De la ea, prin unirea cu Cristos, provine toată forța noastră existențială și spre ea ne îndreptăm cu tot ceea ce avem și suntem, aducându-i Tatălui jertfa vieții noastre, unită cu jertfa lui Cristos. Numai atunci când ne vom implica cu toată ființa la ospățul Domnului și ne vom lăsa pătrunși de bucuria comuniunii cu el viața noastră va deveni o adevărată haină de nuntă.

Se spune că într-o localitate săracă din China, locuitorii pregăteau o sărbătoare, o nuntă. Și fiindcă mirii erau săraci s-au hotărât ca fiecare să aducă cu sine o sticlă de vin ce urma să fie turnată într-un butoi mare, la intrare în sala nunții. Când a sosit momentul festiv servitorul a turnat tuturor în pahare pentru a ciocni în cinstea tinerilor căsătoriți, dar, spre uimirea lor, au observat că vinul nu era decât apă chioară. Toți s-au rușinat, căci fiecare gândise în sinea lui: “A, o sticlă de apă, pe care o voi turna eu în butoi, nu se va cunoaște și nimeni nu va observa acest lucru”. Din nefericire, însă, cu toții gândiseră la fel și astfel au compromis orice sărbătoare.

Dacă după ce plecăm de la Sfânta Liturghie trecem cu aceeași indiferență pe lângă cei care ne cer ajutorul, dacă privim cu aceeași răutate pe cei care ne-au greșit, dacă ne preocupăm cu aceeași intensitate numai de binele nostru, fără a privi și la cei din jur, rodul prezenței noastre la Euharistie este apă-chioară. Dacă viața noastră nu s-a schimbat, măcar cu un pic în mai bine, înseamnă că n-am avut curajul să o unim cu viața lui Cristos din Euharistie, înseamnă că l-am acceptat pe Domnul doar cu buzele, inima păstrând-o în continuare pentru noi și pentru grijile noastre. Dacă, după ce aproape întreaga comunitate vine duminică de duminică la Biserică, dar viața și relațiile dintre noi nu devin mai bune, înseamnă că e timpul să ne punem un semn mare de întrebare: Ce fel de creștini suntem noi oare?

A fi creștin înseamnă a-i aparține lui Cristos, înseamnă a fi unit cu Cristos, înseamnă a trăi viața lui… și Cristos a trăit făcând numai binele. Să-l rugăm așadar, ori de câte ori venim la Sfânta Liturghie, așa cum am făcut-o la începutul acestei Sfinte Liturghii:

“Te rugăm, Doamne,

Ca harul tău să ne întâmpine și să ne însoțească pururi

Ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

Bogdan HERCIU

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isus a spus arhiereilor și bătrânilor poporului această parabolă: “Împărăția cerurilor este asemenea unui rege care a pregătit un ospăț de nuntă pentru fiul său. A trimis pe servitori să-i cheme la nuntă pe cei invitați, însă aceștia n-au voit să vină… Apoi a spus servitorilor săi: «Ospățul de nuntă este gata, însă cei invitați s-au dovedit nevrednici. Mergeți deci la răspântiile drumurilor și chemați-i la nuntă pe toți cei pe care îi veți întâlni!»… Când a intrat regele ca să-i vadă pe oaspeți, a zărit un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă, și i-a zis: «Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?». Omul însă nu a scos nici un cuvânt. Atunci regele le-a spus servitorilor: «Legați-i mâinile și picioarele și aruncați-l afară în întuneric: acolo va plânge și va scrâșni din dinți». Desigur, mulți sunt chemați, dar puțini aleși”. Mat 22,1-14

Printr-o ultimă parabolă Isus definește, odată în plus în această duminică, ce este Împărăția cerurilor. Pentru această parabolă Împărăția cerurilor nu este un simplu ospăț, ci este Ospățul (în care nu putem să nu recunoaștem aluzia la ospățul cu cărnuri grase și vinuri limpezite pe care, cfr. lui Isaia, Yahve îl va pregăti la sfârșitul timpurilor pe muntele Sionului) pregătit îndeobște unor persoane privilegiate (poporul ales?). Pentru că acestea s-au dovedit nevrednice, Stăpânul (în care îl recunoaștem pe Dumnezeu) dă porunca să fie chemați toți oamenii. Dar, chiar dacă cei care au umplut sala proveneau de la răspântiile drumurilor, participarea presupunea ca fiecare să poarte haina de nuntă și cel care nu a avut-o a fost aruncat afară în întuneric.

Misterioasă și totuși demnă nuntă în care Tatăl organizează Noul Legământ al Fiului său cu Biserica care, după moartea și învierea lui Cristos, a devenit frumoasă, înnoită, strălucitoare, îndumnezeită. Această este Împărăția cerurilor, conform parabolei de astăzi: comuniunea pentru veșnicie a Fiului cu Biserica purificată.

Fraților, eu știu să trăiesc și din puțin, știu să trăiesc și având de prisos: pretutindeni și în toate m-am deprins să fiu și sătul și flămând, și să am de toate și să fiu lipsit de toate. Toate le pot îndura întru cel care mă întărește. Cu toate acestea, bine ați făcut că m-ați ajutat atunci când mă aflam în strâmtoare. Dumnezeul meu, la rândul său, prin Isus Cristos vă va dărui din bogăția măririi sale tot ce aveți nevoie. Mărire lui Dumnezeu și Tatăl nostru, în vecii vecilor. Amin. (Fil 4,12-14.19-20)

Lectura a doua a aceste duminici redă cuvintele de recunoștință și de mulțumire pe care apostolul Pavel (Paul) le adresează comunității creștine din Filipi (altminteri singura) care l-a susținut în câteva rânduri cu ajutoare materiale atât de-a lungul activității sale apostolice, cât și atunci când se afla în închisoare.

Acceptarea acestor ajutoare materiale avea, în viziunea apostolului, un conținut și o motivație profund cristologică și ecleziologică. Activitatea lui nu era altceva decât împlinirea misiunii de evanghelizare încredințate lui de către Cristos însuși. Prin urmare, prin ajutorul lor chiar material, filipenii îl susțineau și prin aceasta participau oarecum la lucrarea lui misionară. În plus, gestul lor dovedea că ei nu mai trăiesc în mod egoist (cum făceau mai înainte de a se fi botezat), ci au devenit făpturi noi, duhovnicești, care alcătuiesc deja Biserica primenită ai cărei membri trăiesc în spirit de fraternitate între ei și, prin ajutorul acordat, i-au parte la lucrarea de vestire a mântuirii.

 

* * *

 

Toți la sărbătoare

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Centrul se deplasează spre periferie

Atunci nimeni nu va putea să spună: “Iată-l pe Dumnezeul meu” (Dumnezeul culturii mele, al rasei mele, al cercului meu evlavios, al practicii mele religioase). În acea zi, în schimb, se va exclama: “Iată-l pe Dumnezeul nostru!” Dumnezeul banchetului mare este Dumnezeul tuturor. Surpriza și bucuria de a descoperi că suntem invitați toți împreună. Nimeni nu are dreptul să se simtă privilegiat, sau să revendice un loc exclusiv (cei care, în parabola evanghelică, au preferat să se ocupe cu ogoarele proprii sau afacerile proprii, probabil considerau invitația nu suficient de selectivă, exclusivă. Ei cultivau o mentalitate de elită, nu voiau să se amestece cu “toți”.

Vălul orbirii care ar trebui să cadă de pe ochi nu este numai acela care împiedică cunoașterea Dumnezeului adevărat, dar și acela al viziunilor particulare care împiedică de a vedea pe alții. “Toate popoarele”, în viziunea lui Isaia. Toți cei adunați “de la răscrucile drumurilor”, în parabola lui Matei. Fără îndoială caracteristica cea mai evidentă a banchetului este universalitatea sa. Gratuitatea invitației este însoțită de dărnicia sa extraordinară, de extinderea sa dincolo de toate limitele “raționale”

Noi suntem obișnuiți să fim așezați în centru. Ni se pare dificil să acceptăm periferia, să recunoaștem că cine stă la margine este chiar mai apropiat de Dumnezeu decât noi. Din perspectiva noastră tindem instinctiv să sugrumăm Împărăția în granițele Bisericii, în loc să dilatăm Biserica la dimensiunile Împărăției. O altă caracteristică este dată de speranță. Acum nu vedem nimic. Și nu noi avem posibilitatea de a elimina acel văl insuportabil. Dumnezeu va fi cel care îl va smulge de pe ochii noștri. Când va fi momentul, când va vrea El. Între timp trebuie să continuăm să mergem, să căutăm…

Nu posedăm altceva decât un Cuvânt. Mergem după un Cuvânt. Dumnezeu ne-a dat un Cuvânt pentru a vedea în ciuda vălului. “Domnul a vorbit”. Nimeni altul. În locul “hranei suculente” și “a vinurilor limpezite”, suntem constrânși adesea să înghițim lacrimi și îmbucături amare. …Totuși avem Cuvântul său. Dumnezeu și-a dat Cuvântul. Celui care ne cere cont despre speranța noastră, îi răspundem că Dumnezeu ne-a dat cuvântul său. “El a vorbit…”

Participarea la banchet

Niciodată nu se spune în evanghelie: “Împărăția cerurilor este asemenea unei mănăstiri, unui deșert, unei adunări de intelectuali, sau a unei întâlniri ale sufletelor…” În schimb se vorbește despre banchet, sau participare la ospăț. Hrană, dar și prietenie. Bucuria de a se întâlni, de a comunica. Trup și suflet împreună. Gura și inima. Lucruri materiale care devin daruri, sacramente de fraternitate. Feluri de mâncare apetisante, carafe pline cu un vin excelent, și ochii care nu se limitează la farfurie, ci caută privirea celuilalt.

Când ne hotărâm să refacem aceste suduri esențiale astfel încât să redescoperim omul în totalitatea sa? Când vom reuși să facem un discurs cu adevărat biblic despre om, evitând condiționările unei culturi “separatiste”? Câte separări abuzive, în afară de aceea, de acum stratificată în profunzime, dintre materie și spirit! Sunt credincioși “separati” de natură, martor al supranaturalului “separati de uman, participanti la banchetul euharistic “separati” de exigențele dreptății, supusi “separati” de conștiința proprie… Când vom reda speranței creștine și densitatea pământeană care îi aparține? Când vom regăsi un limbaj religios care să fie și un limbaj al oamenilor?

Este necesar, însă, să ne convingem că interpretările reductive ale mesajului evanghelic nu stau numai pe versantul temporal, ci și pe cel spiritual.

Linia celui rău trece peste granița invitației

Cetatea este incendiată, nu pentru că a încălcat legile, ci pentru că a respins invitația. Binele și răul, aici, sunt surprinse la rădăcina lor: primirea sau refuzul unei propuneri. Ar fi oportun chiar să ne întrebăm unde am pus acea invitație. Poate am înregistrat-o numai în cărți. Poate că am amestecat-o în casete, ceea ce înseamnă că am uitat-o. În schimb sunt dintre aceia care păstrează invitația în inimă. Poate nu știu să-i descifreze cu exactitate conținutul. Totuși se simt solicitați de ea și se mișcă în direcția iubirii, a dreptății, a păcii.

Poate este mult mai ușor să pornești când stai la “răscrucea drumurilor”, decât atunci când te-ai aranjat într-un palat.

Este mult mai ușor să te lași smuls de o dorință de sărbătoare când dormi sub poduri decât când dormitezi într-o bibliotecă…

Dacă nu sunt capabili să piardă timpul, riscă să piardă viața

“Dar ei nu au luat în seamă și s-au dus: care la ogorul său, care la afacerile sale…” Aparent, nimic ciudat. Un comportament deloc scandalos. Totul normal. Fiecare trebuie să se gândească la necesitățile vieții zilnice. Fiecare este preocupat de lucruri urgente. Nu au timp de pierdut, aceia. Datoria este mai importantă decât sărbătoarea. M. Heidegger observă: “Pierzându-se în traficul ocupației, omul cotidian pierde timpul propriu”. Se naște din aceasta expresia sa caracteristică: “Nu am timp”.

Timpul confiscat exclusiv de a face devine, în mod paradoxal, “timp pierdut” pentru viață. Parabola stabilește un contrast net între preocupări și bucurie, între necesitate și libertate, între realitatea concretă și posibilitatea neașteptată, între pierdere și câștigarea timpului… În fond, parabola lasă să se intuiască că există două modele de intrepretare a vieții proprii. Pe lângă cea obișnuită, este o idee nouă despre sine însuși. “Modelul sărbătorii se transformă în model al vieții zilnice” (G. Martin).

Viața concretă, interpretată în stil vechi, înainte de invitația la banchet, în ciuda aspectului său de caracter extrem de concret, poate să fie o închipuire. Așa zisa viață reală poate să fie o viață fictivă. Numai visul neverosimil al sărbătorii devine realitate. Sau, dacă preferăm, visul cel mai incredibil reușește să transforme realitatea.

Nimeni nu trebuie să se simtă sigur

Și continuăm să discutăm despre scena finală care are ca protagonist omul surprins fără “haina de nuntă”. Cineva comenta, puțin scandalizat: “Cum naiba putea să fie îmbrăcat corect dacă a fost luat direct din stradă?” Poate au dreptate exegeții care bănuiesc că este vorba de o scurtă parabolă adăugată precedentei din cauza unor exigențe de actualizare, pentru a risipi anumite echivocuri.

Nu ar fi greu de reconstituit situația istorică, și de a clarifica astfel motivele acelei operații. În timpul în care scria, Matei era constrâns să țină seamă de o anumită realitate. Destinatarii primei invitații, nu numai că au respins-o, dar l-au ucis pe Fiul. Acum omenirea întreagă este invitată la acel banchet. Și astfel este posibil să vezi șezând cot la cot la aceeași masă, oameni care aparțin la popoare, rase, culturi, condiții sociale foarte diferite. Totuși această adunare surprinzătoare nu trebuie să uite exigențele determinate și de ordin moral. Nu orice conduită este compatibilă cu credința îmbrățișată. Răspunsul la invitația lui Cristos nu este un veșmânt care poate să acopere orice comportament.

Toți cei invitați au datoria de a deveni oameni noi, și deci să schimbe viața.

Este vorba, cum afirmă Paul, de “a se îmbrăca cu Domnul Isus Cristos” (Rm. 13,14). Parabola (probabil adăugată) pune în gardă pe creștini cu privire la pericolul unei siguranțe noi egală cu acea, bazată pe privilegiu, care a dus pe Israel la ruină.

Sunt excluși de la mântuire nu numai cei care s-au arătat nevrednici de invitație, dar și înlocuitorii care, consideră de acum chemarea ca o posesiune de neatins, nu se străduiesc s-o trăiască în chip nou, și nu-și dau seama de conduita lor “insuficientă”.

Paul nu reușește să spună mulțumesc pentru oferta generoasă

Fragmentul din lectura a doua este datorat unui fapt concret, de care trebuie să ținem cont. Paul a primit ajutoare de la comunitatea din Filipi. Și se ostenește să exprime un mulțumesc explicit. Recunoaște darul, dar lasă de înțeles că se putea face mai puțin… Cum să explici acest comportament puțin complicat?

Să rezumăm pe scurt această poziție a apostolului. – Subliniază că nu el ar fi avut atâta nevoie (chiar dacă avea nevoie!). Ei aveau nevoie de a dărui! Pentru aceasta apostolul, un educator foarte bun, se bucură pentru că comunitatea sa a învățat să dăruiască, să fie generoasă, sensibilă, atentă. – La Corint Paul se laudă că muncește cu mâinile proprii pentru a-și câștiga existența, fără a apela la drepturile care decurg din predicarea evangheliei și din slujirea oferită comunității. Aici, în schimb, nu ezită să depindă de ofertele credincioșilor. De ce?

Acolo era cineva care, prin intermediul banului, pretindea să-l condiționeze, să-l facă un instrument, să-i lege mâinile, să-l tragă de partea sa, să-l facă să spună ceea ce le plăcea. Și atunci Paul nu ezită să reia vechea meserie de țesător de corturi. Este mai bine să depindă de un patron și să fie liber de a proclama evanghelia, decât să fie condiționat și manevrat de un comitet de binefăcători. La Filipi, în schimb, este cineva care plătește fără a pretinde să-l lege, să-l facă un instrument. Și aceasta îi place lui Paul. Prin aceasta se dedică apostolatului din plin. Cum se vede, ceea ce trebuie să salveze absolut, este libertatea evangheliei.

- Paul, în nici un caz, nu vrea să apară ca un funcționar, slujbaș, unul care are nevoie de predică pentru a-și câștiga existența. El, mai degrabă, nu ar putea trăi fără evanghelie (dar nu în sensul economic!). Iată pentru ce revendică autosuficiența proprie. Este capabil de a fi îndeajuns pentru sine însuși, rupt de lipsuri și de lucrurile neprevăzute ale unei existențe itinerante. Mai ales, știe să se mulțumească (“am învățat să fiu sărac și să fiu bogat”) Cu alte cuvinte, Paul revendică libertatea proprie, care adesea ia forma sărăciei. Ceea ce contează pentru el, peste orice alt lucru, este relația vitală cu Cristos (“toate le pot întru acela care îmi dă putere”). Libertatea și iubirea sunt pilonii pe care se bazează apostolatul său. El este liber pentru cauza lui Cristos. Liber de a iubi.

Și această libertate de a iubi are un reflex și în raporturile cu comunitatea. Eliberat terenul de obstacolul banului, Paul este liber de a iubi pe creștinii săi cu o iubire dezinteresată.

- Pentru Paul totul este har. Fie puterea de a dărui cât și de a primi. Cineva susține că Paul ține puțin la distanță pe Filipeni. Dacă o face, nu este desigur din lipsă de afecțiune sau, mai rău, din egoism. Ci numai pentru a risipi echivocurile. Dacă se retrage puțin, o face numai pentru a fi mai disponibil pentru a dărui. În sfârșit. Lui îi place că ei sunt generoși. Dar și lor trebuie să le placă faptul că el se menține liber pentru a sluji mai bine.