Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a X-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXVII-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 13,10-17
Apostolul: Efeseni 6,10-17

Luca 13,10-17

Şi învăţa Isus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Isus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Isus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
Diverşi alţi autori
Diverşi alţi autori
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Îndreptarea personalităţilor încovoiate

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Se spune că o femeie, soţia unui inginer american, a adus o mare mângâiere unor oameni dintr-o ţară asiatică. Ea a observat că bătrânii unui anume sătuc erau cu toţii cocoşaţi. După ce a studiat puţin situaţia şi-a dat seama că era din cauza măturatului. Deoarece lemnul era rar, cozile erau foarte scurte iar oamenii măturau aplecaţi de mijloc, iar la bătrâneţe ajungeau cu toţii gârboviţi. Ea s-a hotărât să facă ceva. A descoperit în munţi o specie de trestie înaltă. A luat câteva şi a început să le cultive în casa ei din acel sătuc. Şi-a făcut o mătură şi a început să măture pe afară, ca toţi să o poată vedea. Încetul cu încetul sătenii au prins ideea şi s-au folosit de trestiile înalte pentru a-şi face cozi la mătură: acum puteau mătura stând drepţi. Ea s-a întors ulterior în America, şi după câţiva ani a primit o scrisoare din partea primarului din satul cu pricina:

“Soţiei inginerului: [...] Ne-aţi arătat un nou mod de a mătura. Un lucru mic, dar care a schimbat viaţa oamenilor noştri. [...] Aţi fi fericită să vedeţi că astăzi în sat sunt doar puţini gârboviţi. [...] Am construit un mic altar în memoria Dvs. Este simplu, iar la picioarele lui scrie: ‘În memoria femeii care a îndreptat cocoaşelor oamenilor noştri.”

Evanghelia de astăzi este despre o femeie care avea “de optsprezece ani un duh de neputinţă”. Era gârbovă şi nu se putea îndrepta nicicum de spate. Când Isus a văzut-o, “a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu.” Principalul mesaj al acestui episod dă mărturie de puterea lui Cristos de a îndrepta ceea ce este strâmb, nu doar trupurile strâmbe, ci şi vieţile strâmbe. Dintre toate creaturile acestei lumi, omul este singurul care a fost făcut astfel încât să poată privi în sus. Dar păcatul îl apleacă, în încovoaie. Cu cât omul îl slujeşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât va fi mai ridicat, mai drept. Cu cât păcătuieşte mai mult, cu atât mai mult îşi gârboveşte viaţa, mintea şi inima.

Sunt unii care spun: “Nu poţi schimba firea omului”. Această afirmaţie îl nesocoteşte pe Dumnezeu – El a venit în această lume tocmai pentru a schimba firea omului, să îndrepte personalităţile cocoşate. “Şi aşa eraţi unii dintre voi”, beţivi, idolatri, tâlhari, vrăjitori, scrie Apostolul Paul. “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.” De multe ori în viaţă vedem râuri şerpuitoare. În Minneapolis există un braţ foarte încovoiat numit Minnehaha Creek. Motivul pentru care are atâtea cotituri este că urmăreşte cursul ce opune cea mai mică rezistenţă. La fel se întâmplă şi în viaţă. Când în loc să îi urmăm lui Cristos, urmăm cursul cu cea mai mică rezistenţă, viaţa noastră nu este dreaptă ci plină de curbe, cotituri, devieri…

Un băiat a mers într-o zi cu tatăl său la pescuit. Firul i s-a încurcat însă atât de tare încât oricât încerca, nu reuşea să descurce situaţia. După numeroase încercări s-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Tată, firul meu s-a încurcat. Eşti bun te rog să îl îndrepţi?” În mâinile pricepute ale tatălui său, firul s-a întins ca prin magie în 2-3 minute. Aceasta este parabola vieţilor noastre. Încetul cu încetul ne încurcăm ca acest fir din cauza tentaţiilor cărora nu ne împotrivim şi a păcatelor pe care le facem. La final ne dăm seama că nu mai putem descurca iţele vieţii noastre. Cineva din afara trebuie să vină în viaţa noastră pentru a ne elibera din încurcătură. Dumnezeu este oricând gata să ne ajute: tot ce trebuie să facem este să mergem la El cu credinţă.

 

Vieţi încovoiate… îndreptate

Gândiţi-vă la vieţile atâtor persoane încovoiate de alcoolism şi de droguri, care au fost însă îndreptate prin puterea lui Cristos cel viu. Gândiţi-vă la Petru încovoiat de tripla lepădare de Învăţătorul său, îndreptat totuşi de Isus, pentru a deveni un mare apostol al credinţei. Gândiţi-vă la femeia prostituată care era încovoiată de greutatea vinovăţiei ce o resimţea în inimă. Ea i-a spălat Învăţătorului picioarele cu părul ei şi cu lacrimile ei. Marele Doctor al sufletelor a iertat-o şi i-a îndreptat viaţa gârbovă. Gândiţi-vă la tâlharul crucificat alături de Cristos – viaţa păcătoasă îi apăsa puternic pe umeri. Înainte se moară, scapă însă un “Doamne, pomeneşte-mă”. Deodată marea iubire a lui Dumnezeu a înflorit în inima sa şi a auzit dulcea promisiune: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”.

 

“Pe care a legat-o satana”

Principalul mesaj al parabolei de astăzi este că Dumnezeu care a îndreptat de spate această femeie, continuă să îndrepte şi astăzi vieţile încovoiate de păcat. Există şi un al doilea mesaj, dat de cuvintele lui Isus care descrie boala femeii: “… aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani…”. Vedem aici că Isus atribuie boala acestei femei nu lui Dumnezeu ci satanei. Ne amintim şi de Sf. Pavel care îi spune bolii sale cronice “un înger al satanei”. Adesea asociem voia lui Dumnezeu cu ceea ce este rău, cu boala şi cu moartea. De exemplu, când îi moare soţia, bărbatul spune: “Ei bine, trebuie să acceptăm. A fost voia lui Dumnezeu.” Iar bărbatul este medic şi timp de câteva săptămâni s-a luptat pentru viaţa soţiei. În tot acest timp s-a luptat el oare cu Dumnezeu? Evident că nu. Cristos şi-a petrecut o mare parte din anii de activitate publică vindecând bolnavi. Niciodată nu îl vedem provocând cuiva boală. Moartea nu are loc pentru că Dumnezeu o vrea. Isus însuşi a plâns la mormântul lui Lazăr.

Dr. Leslie Weatherhead spunea odată: “Dacă vrei să spui ‘Voia Sa s-a făcut’, spune-o atunci când un cancer în stare iniţială a fost descoperit şi tratat; spune-o când un copil s-a născut şi ‘amândoi sunt bine’; spune-o când dimineaţa soarele străluceşte şi tu pocneşti de sănătate; spune-o în ziua de Crăciun; spune-o când eşti plin de fericire, fericire care vine de la Dumnezeu”. Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu pentru om; nu mormântul, boala, calamitatea, ci sănătatea, fericirea şi vitalitatea.

Gândiţi-vă câte vieţi nu au fost curbate de poliomielită. Dr. Jonas Salk a descoperit un vaccin şi a eradicat poliomielita. Vedem cum un om, datorită cercetărilor ştiinţifice, a îndreptat vieţile atâtor oameni. Dr. Salk nu s-a opus voii lui Dumnezeu ci a acţionat conform acesteia, făcând viaţa mai bună pentru atâţia oameni. Există atâtea domenii ale vieţii în care putem coopera cu Dumnezeu pentru a îndrepta acele vieţi gârbovite de păcat şi suferinţă.

 

Rugăciune

Doamne, ajută-mă să vin la Tine cu viaţa mea gârbovită pentru ca Tu să o îndrepţi din nou, aşa cum ai îndreptat spatele femeii din Evanghelia de astăzi. Pentru că ştiu că nici un spate îndoit şi nici un suflet îndoit nu este aşa pentru că Tu i-ai dorit omului aceasta. Şi ajută-mă, Doamne, ca înaintând în viaţă să merg drept şi să îndrept în drumul meu tot ceea ce este strâmb:

Unde este ură, să pun iubire;

Unde este rană, iertare;

Unde este discordie, unitate;

Unde este disperare, speranţă;

Unde este întuneric, lumină;

Unde este tristeţe, bucurie.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a după Rusalii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Chipul blând al lui Isus Cristos ostenit de cale, flămând şi însetat, bătătorind în lung şi-n lat drumurile aspre ale Iudeei şi Galileei prin arşiţa soarelui mediteranean, trebuie să ne fie mereu viu, în gând şi inimă, şi acum, după aproape două mii de ani de la Înălţarea Sa la Cer. Îl vedem ziua, umblând neobosit în căutarea oiţelor rătăcite şi împărtăşind tuturor mângâiere, vindecare, speranţă şi pace; Îl vedem noaptea în timp ce ucenicii se odihneau, retras în singurătate, spre a se întreţine în rugăciune cu Tatăl.

La răscruci de drumuri, la porţile oraşelor, în pieţe şi sinagogi, prin casele oamenilor, pretutindeni, Isus întâlnea aceeaşi lume nenorocită, nevoiaşă, suferindă, căutând ori aşteptând o mângâiere, o alinare, un ajutor.

Când se zvonea că apare Isus din Nazaret, orbii, şchiopii, paraliticii, leproşii, surzii, muţii şi posedaţii de duhuri necurate făceau gard viu, de o parte şi de alta a drumului. Aceştia erau garda de onoare a blândului Galileean. Vestea trecerii lui străbătea ca un fluviu viu aceste epave care, într-o supremă încordare a ultimei lor speranţe, implorau mila Fiului lui David, Regele şi Izbăvitorul lor: “Doamne, fă-mă să văd”, “Doamne, fiica mea rău se îndrăceşte”, “Doamne, sluga mea zace neputincioasă”, iar Isus nu putea trece pe lângă ei, fără să le împărtăşească ajutorul cerut. Nu ştim ca El să fi respins pe cineva.

Într-o zi, Isus, pe când învăţa în sinagogă, văzu o femeie care avea, de optsprezece ani, duhul neputinţei, fiind gârbovă şi neputând să se îndrepte. El o chemă la Sine şi îi zise: “Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea se îndreptă numaidecât şi-L preamărea pe Dumnezeu” (Luca XIII, 13).

Sfânta Evanghelie nu ne spune să-L fi căutat pe Isus şi să-I fi cerut s-o vindece. Dimpotrivă, Evanghelia notează că Isus a chemat-o la Sine şi a vindecat-o cu cuvântul şi punerea mâinilor asupra ei. De aceea, pe drept cuvânt, ne-am putea întreba pentru ce Isus a tămăduit-o pe această bolnavă fără ca ea să-L fi rugat, câtă vreme pe femeia canaaneancă, de plidă, a lăsat-o să strige de mai multe ori în urma Sa, înainte de a o fi ascultat?

Nu încape îndoială că Inima lui Isus, care a vibrat ca nici o altă inimă la toate durerile şi dramele oamenilor, a simţit şi drama interioară a acestei femei care îşi târa, de optsprezece ani, neputinţa; a văzut credinţa şi încrederea ei tare, dar a văzut şi smerenia şi modestia ei care o reţineau, neîndrăznind să se apropie de Mântuitorul şi să-L deranjeze cu necazul ei. “Acest făcător de minuni” – îşi zise ea – “care ştie totul şi e atât de milostiv cu toţi, îmi vede şi nenorocirea mea şi mă va ajuta şi fără să alerg la mila Lui”. Probabil, Isus, printr-o şoaptă lăuntrică, o asigurase că o va vindeca. De aceea ea aştepta, cu încredere şi liniştită, ca minunea să se producă, ceea ce s-a şi întâmplat numaidecât. Astfel, biata femeie, în culmea bucuriei, îl preamărea pe Dumnezeu.

Isus, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, le vorbeşte tuturor, în taină. Dar zgomotul vieţii trepidante, de azi, înăbuşă glasul său în multe suflete. Mijloacele de informare şi comunicare moderne ultrarapide, preocuparea de tot ce-i nou şi la modă, goana după tot felul de distracţii, ce murdăresc retina şi pângăresc inima, împiedică sufletele să desluşească chemările şi îndemnurile tainice ale Creatorului şi Stăpânului lor.

Numai sufletul care, în ciuda tuturor ispitelor ce tind să-l împrăştie în lumea dinafară, ştie şi are tăria să se coboare în cămăruţa sufletului şi să rămână acolo în reculegere, numai acesta poate auzi şi urma chemarea tainică, dar limpede, a lui Isus.

Plăcerile neînfrânate ale simţurilor, ca şi orice satisfacţii ce nu sunt după voia lui Dumnezeu, lasă în suflet gustul searbăd şi tristeţea remuşcărilor de a fi încălcat rânduiala firii zidită de Creator şi de a se fi separat de El, care este izvorul curat şi nesecat al adevăratei bucurii. Dimpotrivă, încercarea, suferinţa, obligă sufletul să se plece mai atent asupra sa însuşi, ca femeia gârbovă, să-şi examineze propriile lipsuri şi mizerii, să-şi cunoască neputinţa şi fragilitatea şi să se deschidă spre Acela care singur poate să-l întărească, să-l mângâie, să-i aducă vindecarea şi pacea interioară adevărată, întemeiată pe dependenţa totală de Dumnezeu şi pe încrederea în iubirea Lui. Astfel, suferinţa se preface în pace şi bucurie interioară, izvorâtă din contactul interior cu Dumnezeu.

Când între noi şi Dumnezeu s-a stabilit această comuniune interioară, nici nu mai este nevoie să strigăm după ajutorul Său, căci El este în intimitatea noastră. Ne aude şi numai dacă şoptim – ba nici nu trebuie să şoptim – este destul să-L privim, căci însăşi durerea, necazul nostru, Îi vorbesc; iar Isus înţelege acest limbaj şi ne vine în ajutor. Femeia din Evanghelie nu a strigat, n-a scos nici un cuvânt, şi totuşi a obţinut ce dorea, pentru că ea a avut inima total deschisă spre Isus, era cu El într-un colocviu interior, prin iubirea ei încrezătoare în iubirea milostivă a lui Isus. În această stare, ea a stat liniştită, într-o deplină disponibilitate, aşteptând intervenţia Lui eliberatoare. Şi nu s-a înşelat.

Să învăţăm de la această femeie adevărata comportare creştinească în faţa durerii. Să nu fim agitaţi şi nerăbdători în suportarea ei, ci, deplin ancoraţi în purtarea de grijă a Părintelui nostru ceresc; să-I împlinim voinţa în toate, şi să aşteptăm, fără să ne tulburăm, până ce El se va milostivi să ne uşureze povara. Să nu respingem crucea, să nu alergăm după bucurii şi mângâieri, efemere şi înşelătoare. Ca Părinte, el ştie când să ne viziteze cu bucurii şi mângâieri şi când să ne facă părtaşi Crucii Sale, căci El este Medicul negreşelnic, El cunoaşte perfect boala de care suferă sufletul nostru şi ştie când acesta are nevoie de bucurie şi consolare, care să-i redea curajul şi avântul spre Dumnezeu, şi când are nevoie de focul suferinţei ca să-i ardă şi purifice rănile păcatului pentru a-l face apt de unire cu El. Acceptarea tuturor încercărilor în spirit de purificare, de ispăşire, ca expresie a aceleiaşi Iubiri divine care ne trimite şi bucuriile, este absolut necesară spre a ne statornici în adevărata pace a sufletului, în acea pace care izvorăşte din siguranţa că ne găsim în braţele Părintelui nostru ceresc, unde nu ni se poate întâmpla nici un rău, cum nu i se poate întâmpla nici un rău copilului care se ştie la sânul mamei sale. Este acea pace în care trăia permanent Sfânta Tereza de Lisieux şi despre care, în autobiografia sa, spune: “Inima mea este plină de voinţa lui Dumnezeu, astfel încât, când se revarsă ceva peste ea, nu se lasă niciodată până la fund, ci pluteşte ca uleiul peste suprafaţa apei limpezi, fără să o tulbure” (Istoria unui suflet). Este, mai ales, pacea pe care ne-o îmbie, din ieslea din Bethleem, Pruncul Isus, care, conformându-se din veşnicie voinţei Tatălui, a îmbrăţişat condiţia noastră omenească, cu toate lipsurile şi suferinţele, începând din iesle până la jertfa supremă de pe Cruce, demonstrându-ne astfel că, pentru ca să ne putem împărtăşi de slava Învierii, trebuie să trecem şi noi, ca El, prin staţiunea Crucii. Pacea şi bucuria ce ne-o îmbie Isus din Iesle este rodul conformării noastre totale cu voinţa lui Dumnezeu Tatăl, după modelul lui Isus. Amin.

 

* * *

 

Despre zavistie şi făţărnicie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Zavistia este maica uciderii şi decît preadesfrînarea este mai rea
(Sfîntul Ioan Gură de Aur, “Împărţire de grîu”, Buzău, 1833, p. 164)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi, cum mai-marele sinagogii, din rîvnă pentru cinstirea sîmbetei, şi-a ascuns zavistia şi făţărnicia sa, zicînd: Şase zile sînt în care se cade a lucra. Deci în acele zile venind, vindecaţi-vă, iar nu în ziua sîmbetei (Luca 13, 14). Vedeţi, fraţii mei, ce zavistie şi făţărnicie acoperită? Vedeţi ce viclenie ascunsă, sub rîvna pentru lege? Oare credea el cele ce zicea? Oare erau în mintea şi în inima lui cele ce avea pe buzele lui? Zavistia stăpînea pe acest om, nu rîvna pentru cele sfinte. Oare nu ştia el că Dumnezeu a rînduit sîmbăta ca încetare de lucrul mîinilor, iar nu încetarea lucrării faptelor bune şi, mai ales, vindecarea unei femei bolnave?

Niciodată Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a mustrat pe păcătoşi aşa de aspru ca pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii făţarnici şi plini de zavistie. Căci păcătoşii cînd se întorceau la pocăinţă din toată inima, cu mare milă şi iubire îi primea Dumnezeu. Iar cînd era învinuit de cărturari şi farisei că umblă cu păcătoşii şi stă la masă cu ei, El le zicea: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13). Şi iarăşi: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi (Matei 9, 12). Însă cărturarilor le zicea:Vameşii şi desfrînatele merg înaintea voastră întru Împărăţia Cerurilor (Matei 21, 31), fiindcă în inima lor Fiul lui Dumnezeu a văzut cele mai cumplite patimi, ca: mîndria, zavistia, ura, viclenia, slava deşartă, făţărnicia şi altele multe de acest fel. Dar să revenim la cuvîntul nostru şi să vorbim despre zavistie şi făţărnicie, de care v-am amintit.

Zavistia este patima cea mai cumplită, care, după învăţătura Sfinţilor Părinţi se zice “naştere a diavolului” şi mai rea decît însuşi diavolul.

Pentru a arăta că zavistia este mai rea şi decît diavolul, să ne ducem cu mintea la împăratul Saul şi la David. Saul zavistuia foarte mult pe David şi căuta în tot chipul să-l omoare. Pentru ce? Pentru că David a ucis pe Goliat Filisteanul, vrăjmaşul de temut al poporului lui Israel (I Regi 17, 24), iar cînd David se întorcea biruitor de la uciderea lui Goliat, au ieşit femeile în întîmpinarea lui David din toate cetăţile lui Israel, cîntînd şi jucînd cu timpane, cu fluiere şi alăute, şi ziceau: Bătut-au Saul cu miile şi David cu zecile de mii. Şi s-a mîniat Saul foarte tare şi nu a plăcut în ochii lui Saul cuvîntul acesta şi a zis: Lui David i s-au dat zecile de mii şi mie numai mii? Şi ce mai lipseşte fără numai împărăţia? Şi s-a uitat rău Saul din ziua aceea la David (I Regi 18, 7-9). Şi din ziua aceea, zavistuia Saul foarte pe David şi căuta în tot chipul să-l piardă, iar a doua zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul şi a rămas uimit în mijlocul casei lui. Şi David cînta din harfă cu mîna sa şi gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cîntarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezea din chinurile duhului rău, lua suliţa ca să-l omoare pe David şi David, ferindu-se din faţa lui Saul, acesta a lovit cu suliţa în peretele casei (I Regi 18, 10-11; 19, 9-10).

De aici oricine poate cunoaşte că zavistia este mai rea decît diavolul, deoarece diavolul fugea de la Saul, cînd cînta David, dar nu şi zavistia din inima lui.

Auzim şi pe dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur care zice aşa: “Zavistia este maică a uciderii şi mai rea decît preadesfrînarea. Căci aceasta stă la om cît timp este robit de ea, iar tirania zavistiei biserici întregi a răsturnat şi toată lumea a vătămat-o. Aceasta, cum am zis, este maică uciderii, căci a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său (Facere 4, 8). Aceasta a făcut pe Isav să urască şi să prigonescă pe fratele său Iacov (Facere 27, 41). Aceasta a făcut pe diavol să înşele pe om în Rai” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 168) (Facere 3, 1-5). Apoi continuă: “Dar tu acum nu omori, ci mult mai multe şi mai cumplite decît uciderea faci, căci te rogi ca fratele tău să pătimească cele de ocară şi curse dinspre toate părţile îi întinzi ca să vatămi pe fratele tău.

Deci, ori de miluieşti, ori de priveghezi, ori de posteşti, cu acest scop te-ai făcut mai necurat decît toţi dacă zavistuieşti pe fratele tău. Deci să ştii că lucru rău este zavistia şi lipsită de toată iertarea şi mai cumplită şi decît rădăcina tuturor răutăţilor, că iubitorul de argint atunci se bucură cînd ia, iar zavistnicul atunci se bucură cînd altul nu ia.

Diavolul zavistuieşte numai pe om, iar dintre diavoli pe nici unul. Iar tu pe om zavistuieşti şi împotriva celui de un neam cu tine stai. Şi ce iertare vei dobîndi? Care cuvînt de îndreptare vei da tu, cel ce, cînd vezi pe fratele tău în îndestulare, tremuri şi te îngălbeneşti în loc să te veseleşti? Deci aceasta să înţelegi, că cela ce este zavistuit, se va trezi şi mai strălucit se va face; iar zavistuitorul mai multe rele va aduna asupra sa… Pentru care pricină, spune-mi, zavistuieşti pe fratele tău? Că a luat mare dar duhovnicesc? Şi de la cine a luat, spune-mi? Au nu de la Dumnezeu?

Deci către Acela primeşti gîndul zavistiei în inima ta, care a dat Darul? Văzut-ai de unde se trage răul şi ce vîrf al păcatelor se face şi cît îţi sapă ţie prăpastia muncii? Şi ce poate fi mai ticălos decît sufletul acela, care ieri era prieten cu prietenul tău şi se împărtăşea cu el de cuvinte şi de masă, apoi îndată, pentru că a văzut pe fratele său slăvindu-se, a aruncat de la sine masca prieteniei şi a intrat sub faţa vrăjmaşului, mai bine zis a turbării!” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, op cit., p. 174).

Apoi zice: “Ce faci omule? Socoteşti că este de mare folos a surpa bunătăţile aproapelui? Dar mai înainte de acelea, surpi pe ale tale”. Şi iar zice: “Măcar semne de va face cineva, măcar feciorie de ar avea, măcar post sau culcare pe jos, şi pentru faptele sale cele bune de va ajunge la îngeri, dacă va avea această boală şi meteahnă a zavistiei, va fi mai necurat decît toţi” (Sf. Ioan Gură de Aur, op cit., Cuvînt pentru zavistie).

Iubiţi credincioşi,

Aceste cuvinte şi învăţături pe care le-aţi auzit pînă aici, despre zavistie, nu sînt ale mele, ci ale Sfîntului şi dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele sînt vrednice de ţinut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru.

Şi acum să arătăm cîteva lucruri despre cea de-a doua patimă, despre făţărnicie.

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, descoperind această blestemată patimă în inima mai-marelui sinagogii, i-a zis: Făţarnicilor, fiecare din voi nu-şi dezleagă sîmbăta boul sau asinul său de la iesle şi îl duce de îl adapă? Dar pe această fiică a lui Avraam, pe care a legat-o satana de optsprezece ani, nu se cădea a o dezlega din legătura aceasta în ziua sîmbetei? (Luca 13, 15-16). Iată, fraţii mei, cum ştiutorul de inimi Iisus Hristos vădeşte patima făţărniciei ce era încuibată în inima mai-marelui sinagogii şi cu cîtă înţelepciune îi arată lui şi tuturor celor de faţă, datoria sfîntă de a ajuta pe cei bolnavi şi de a-i scoate din primejdiile care vor fi, fără a ţine seama că este sărbătoare sau nu.

Că spune: “Dacă fiecare din voi dezleagă dobitocul său să-l ducă la apă în ziua sîmbetei, apoi cu cît mai cuviincios şi de nevoie este a dezlega un suflet din legătura satanei în ziua sîmbetei?” Şi în alt loc a arătat că nu omul s-a făcut pentru sîmbătă, ci sîmbăta pentru om (Marcu 2, 27), arătînd cît de mare cinste are omul de la Dumnezeu, faţă de sărbătorile ce i s-au rînduit a le ţine şi că mai mare este fapta milostivirii faţă de om, decît însăşi ţinerea sărbătorii în care se cuvine bine a face.

Dar, fraţii mei, este bine să adîncim mai mult cele despre făţărnicie. Să ştim că “făţărnicia este un greu şi cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleşugul, iar ca roade: minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea şi vătămarea aproapelui” (Cazania, Bucureşti, 1857, p. 555). Dicţionarul Noului Testament spune că “omul făţarnic este nesincer, prefăcut, mincinos şi viclean” (Pr. Ioan Mircea, op. cit., p. 155). Iar în Sfînta Scriptură citim următoarele: oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu “numai cu buzele” (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici nu fac cele ce zic (Iezechiel 33, 31). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Oamenii făţarnici se îngrijesc numai de curăţenia cea din afară (Matei 15, 2-6). Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23-24; Luca 11, 42). Iată pentru ce Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu şi ştiutor al inimilor a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei şi pe legiuitorii poporului lui Israel, care erau bolnavi şi orbiţi foarte de această blestemată patimă şi de atîtea ori cu vaiul i-a ameninţat, zicîndu-le: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie îndelung vă rugaţi. Pentru aceasta mai multă osîndă veţi lua (Matei 23, 14), şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei îndoit decît voi (Matei 23, 15). Iar văzînd orbirea lor spirituală, le zicea: Călăuze oarbe (Matei 23, 16), Nebuni şi orbi (Matei 23, 17), Şerpi, pui de vipere (Matei 23, 33) şi alte nume de ocară, prin care făcea cunoscută răutatea, viclenia şi făţărnicia lor.

Dacă luăm aminte la învăţătura Domnului din Sfînta Evanghelie, putem cunoaşte că nici un păcat nu a fost mustrat aşa de aspru şi ameninţat cu vaiul şi cu osîndă veşnică, mai mult ca păcatul făţărniciei, pe care Mîntuitorul l-a descoperit în inimile cărturarilor, ale fariseilor şi ale legiuitorilor poporului Israel. Dar pentru care pricină acest lucru? Pentru că nici un păcat al firii omeneşti nu este mai complicat cu alte multe păcate, ca făţărnicia. De aceea, Mîntuitorul, în alt loc, acest păcat cumplit l-a asemănat cu aluatul, zicînd: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1), căci precum aluatul dospeşte toată frămîntătura, aşa şi păcatul făţărniciei strică şi otrăveşte toată aşezarea sufletului celui ce se îmbolnăveşte de acest păcat.

În continuare vă voi spune două istorioare, una despre zavistie şi alta despre făţărnicie.

Împăratul Leon cel Înţelept, stînd odată de vorbă cu nişte filosofi creştini, aceia i-au spus că păcatul zavistiei şi al iubirii de argint sînt egale în răutate. Iar împăratul a poruncit să-i caute doi oameni care ar fi vătămaţi la suflet de aceste două patimi. Cei trimişi de împărat au găsit ce căutau şi le-au zis: “Vă cheamă împăratul să vă cunoască şi să vă dea cîte un dar mare”. Aceia s-au bucurat mult de această chemare, neştiind la ce sînt chemaţi. Şi îndată au venit. “Vreau să fac milă cu voi şi să vă dau cîte un dar”. Şi a chemat mai întîi pe iubitorul de argint şi i-a zis: “Ţie o să-ţi dau daruri mari, iar celui ce vine după tine îi vor da îndoit decît ţie. Ce vrei să-ţi dau?” Iar iubitorul de argint, stînd puţin pe gînduri, a zis: “Măria Ta, eu vreau să-mi iei jumătate din averea mea!” Împăratul a tăcut şi i-a zis: “Du-te şi să vină celălalt (zavisnicul)”. Şi i-a zis şi acelui: “Cere de la mine orice dar, însă să ştii că celuilalt îi voi da îndoit ca ţie!” Iar omul cel zavistnic, gîndin-du-se puţin, a zis: “Măria Ta, mie să-mi scoţi un ochi!” Apoi chemîndu-i pe amîndoi, le-a zis: “Vai de voi, oameni blestemaţi, am făcut cu voi o experienţă şi rău aţi ieşit înaintea mea amîndoi! Mergeţi şi vă îndreptaţi viaţa prin spovedanie curată şi prin pocăinţă adevărată, ca să nu vă pierdeţi sufletele voastre!”

Apoi chemînd pe filosofi le-a spus din cercare, cum iubitorul de argint a cerut să i se ia jumătate din avere cu scopul ca celuilalt să i se ia toată averea şi să nu aibă cumva mai mult decît el. Iar cel zavistnic, cum a cerut să i se scoată un ochi, spre a-i scoate celui de-al doilea pe amîndoi. Şi a zis către filosofi: “Acum am văzut că mare dreptate aveţi voi, că zavistia şi iubirea de argint, sînt egale în răutate”.

Iată şi a doua istorioară. Un călugăr se făţărnicea în toată vremea că este sfînt şi, la arătare, postea mult şi se înfrîna la toate, ca să-l laude oamenii şi ceilalţi călugări; iar pe ascuns mînca şi bea mult şi făcea şi alte răutăţi, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutăţile lui.

Dar venind fără de veste peste el o boală grea şi, apropiindu-se de moarte, a chemat pe călugări şi pe fraţi la el. Şi venind mulţi din soborul mănăstirii, a început a plînge cu amar şi tremurînd de frică, a zis către dînşii: “Fraţii mei, vai mie, căci eu împreună cu voi de atîţia ani petrecînd, mă arătam că sînt mare postitor, dar acest lucru îl făceam numai de făţărnicie, spre a fi lăudat de voi şi de oameni. Iar eu mîncam pe ascuns şi beam mult, şi alte păcate grele am făcut. Şi iată acum sînt dat spre mîncare balaurului, care a legat picioarele şi genunchii mei cu coada sa, iar capul lui la gura mea stă şi aşteaptă să smulgă sufletul meu şi să-l ducă la pierzare!” Şi zicînd acestea a murit.

Astfel, mare spaimă a cuprins pe toţi cei de faţă, iar stareţul acelor călugări, care venise şi el acolo, a zis către toţi: “Vedeţi, fraţilor, cît de mare este prăpastia păcatului făţărniciei şi al mîncării pe ascuns?” (din Everghetinos, al Sf. Grigorie Dialogul, p. 129-131).

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). El ne-a învăţat în Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie, cum trebuie să vieţuim în această lume şi cum să fie cuvîntul nostru, faţă de alţii, cînd a zis: Fie cuvîntul vostru: da, da şi nu, nu, iar ce este mai mult decît aceasta, de la cel viclean este (Matei 5, 37). Adică ce cugetă inima ta şi simte inima ta aceea să grăiască şi gura ta. Că dacă una gîndim şi avem în inimă şi alta facem şi vorbim sîntem făţarnici şi nu vom scăpa de osîndă. Acestea sînt lucruri ale diavolului şi ale făţărniciei, despre care zice Sfîntul Apostol Iacob: Să fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată (Iacob 5, 12).

Să ne izbăvim cu ajutorul lui Hristos şi de păcatul ucigaş de suflet al zavistiei care robeşte şi omoară multe suflete. De amîndouă aceste păcate putem scăpa numai prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie şi cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoşi decît alţii şi să iubim din inimă pe toţi.

Acestea înţelegîndu-le, fraţii mei, să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia şi făţărnicia, ca să ne mîntuim sufletele noastre. Amin.

 

* * *

 

Cristos îi iubeşte în continuare pe păcătoşi

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi fraţi, Dumnezeu nu iubeşte nimic mai mult decât pe oameni, şi nu urăşte nimic mai mult decât ipocrizia. Când Mântuitorul nostru Isus Cristos era pe pământ, era plin de iubire şi milostivire faţă de toţi oamenii; doar cu cei ipocriţi a fost sever şi exigent. I-a acceptat cu bucurie şi cu o bunătate de nedescris pe toţi păcătoşii care au venit să îi ceară iertare; însă pe ipocriţi, care în exterior le păreau celorlalţi a fi sfinţi şi oameni de bunăvoinţă, Isus i-a certat aspru, chiar lovindu-i cu biciul.

În pasajul de astăzi din Sfânta Evanghelie, femeia bolnavă care a intrat în sinagogă în acea zi de Sabat (sâmbătă, ziua de odihnă la evrei) este un bun exemplu pentru fiecare dintre noi. Urmând exemplul ei bun şi pios, şi noi trebuie să venim la biserică în fiecare duminică, pentru a ne ruga şi a asculta predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Din aceste două motive a venit la sinagogă această femeie – această sărmană creatură care era atât de apăsată de durere încât nici nu se putea îndrepta să umble. A venit să găsească mângâiere – tăria de a-şi duce durerile şi necazurile – şi a găsit mult mai mult decât se aştepta să primească. A fost complet vindecată de boala care a chinuit-o timp de optsprezece ani.

Să ne-o imaginăm ascultând cu pocăinţă predica Domnului Isus Cristos. Stând în vreun colţ întunecat al sinagogii, ea cerea îndurarea lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a pregătit-o pentru a accepta harul divin. Când, la sfârşitul predicii, ea s-a apropiat de Domnul nostru, El s-a uitat nu doar la trupul ei gârbovit, ci şi la sufletul ei aplecat în căinţă profundă. Isus i-a vorbit: “Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Apoi, pentru ca să îi fie transferată puterea divină, dătătoare de viaţă, a atins-o cu mâinile Lui sfinte. Şi pentru că cuvintele lui Dumnezeu sunt în sine acte divine, femeia a fost vindecată pe loc.

Iată, dragi creştini, cum se manifestă iubirea lui Dumnezeu şi cum se revarsă asupra oamenilor. Nici un obstacol nu poate interveni între Dumnezeu şi omul care îi cere ajutorul. Nici măcar Sabatul. Pentru că Legea, Poruncile, şi chiar Sabatul au fost făcute pentru om, şi nu omul pentru ele. Într-adevăr, legile şi poruncile lui Dumnezeu sunt concretizarea iubirii Sale divine pentru oameni. Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi pentru legile umane, care trebuie să fie pentru binele omului, nu pentru înrobirea lui – altfel devin nedrepte şi inumane. Legile sunt făcute pentru oamenii răi, pentru a-i împiedica să mai facă faptele lor întunecate. Oamenii buni, oamenii drepţi nu au nevoie de legi.

“Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fără de lege şi răzvrătiţi, pentru necredincioşi şi păcătoşi, pentru necuvioşi şi spurcaţi, pentru ucigaşii de tată şi ucigaşii de mamă, pentru omorâtorii de oameni, pentru desfrânaţi, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb şi pentru tot ce stă împotriva sănătoase” (1Timotei 1,9-10). Pentru oamenii buni, adică pentru creştini, există o singură lege, Legea Iubirii. Această Lege este pozitivă prin natura sa; nu doar interzice faptele rele, ci şi încurajează faptele pozitive de bunătate.

Nimic nu se poate împotrivi acestei Legi. Totuşi există multe lucruri care ne îndepărtează de bine. În primul rând este ipocrizia. Ce este ipocrizia? Este păcatul de a pretinde că eşti drept şi bun, în timp ce în lăuntrul tău eşti decăzut şi păcătos. Cu alte cuvinte, ipocrizia înseamnă a le da altora impresia că eşti ceva ce nu eşti de fapt în realitate. Ipocriţii pretind că sunt preocupaţi de Lege şi Porunci, dar doar pentru a zădărnici binele. Ei le apar oamenilor ca păzitori ai Legii Divine, sau ca cei care luptă pentru apărarea legii umane, în timp ce în realitate doresc doar să dezrădăcineze, să ardă şi să distrugă tocmai temelia societăţii. Pe ipocrit nu îl interesează dacă oamenii îşi pierd viaţa, dacă nedreptatea apare ca adevărată, dacă oameni nevinovaţi sunt răstigniţi, dacă instituţii venerabile sunt dărâmate.

Mai-marele sinagogii, dacă ar fi putut, i-ar fi omorât şi pe Isus şi pe femeia bolnavă, de dragul Sabatului. El nu a fost impresionat deloc de vindecarea care a avut loc chiar în faţa ochilor săi, a femeii despre care cu siguranţă ştia că a fost bolnavă ani de zile. El nu a simţit pentru Cristos decât ură şi ciudă. Dar a ştiut bine cum să îşi acopere sentimentele, şi să apară înaintea oamenilor preocupat doar de Sabatul lui Dumnezeu, respingându-l însă pe Dumnezeul lui Cristos! Poate că oamenii care îl cunoşteau pe acest mai-mare al sinagogii au fost păcăliţi de ceea ce a făcut el – dar nu şi Isus. El l-a numit pe faţă ipocrit şi impostor; mincinos şi actor, care una simte şi alta spune.

Din păcate, dragi creştini, avem şi astăzi mulţi astfel de ipocriţi. Trebuie să avem grijă să îi depistăm. În exterior, ei apar sfinţi, în timp ce în interior sunt plini de rău. Totuşi, cu multă abilitate îşi maschează în faţa oamenilor adevăratele sentimente; se acoperă cu o manta a pietăţii, şi în acelaşi timp sunt gata pentru orice rău. Dacă le oferi un sfat, nu vor ţine cont de el. Dacă faci pentru ei o faptă bună, nu vor simţi nici o obligaţie. Ei strigă tare în numele Legii, al Poruncilor, al Sfintelor Canoane, al ordinii şi al adevărului; şi totuşi ei nu cred în propriile lor cuvinte. Nimeni nu neagă valoarea Legii, a Poruncilor şi a Canoanelor. Însă, pe de altă parte, oare nu acestea există pentru om, şi nu omul pentru ele? La ce bun să vorbeşti despre porunca “Să nu ucizi”, dacă îi ucizi pe ceilalţi cu nepăsare? La ce bun să strigi despre Canoane, dacă astfel distrugem Biserica? Cu privire la Lege, la ordine şi la adevăr, este general acceptat faptul că oamenii care strigă mai tare pentru acestea nici nu le cunosc nici nu le respectă ei înşişi. Ei doar vorbesc; ei predică, dar nu fac.

Dragi creştini, Isus Cristos i-a iubit şi îi iubeşte în continuare pe toţi păcătoşii, pe cei obosiţi, pe cei bolnavi, pe cei umili. El îi iubeşte şi pe ipocriţi, dar urăşte ipocrizia lor! Şi ipocriţii îl urăsc pe Cristos, deoarece iubirea şi ipocrizia nu pot exista împreună. Se exclud reciproc. Să ne iubim unii pe alţii, şi prin aceasta vom dovedi că îl iubim pe Dumnezeu, şi că cinstim Ziua Domnului. Dacă doar dăm impresia că îl căutăm pe Dumnezeu, în timp ce în realitate îl urâm atât pe El cât şi pe aproapele nostru, să fim siguri că suntem ipocriţi. Nu avem respect pentru Dumnezeu, nici pentru poruncile Lui, în ciuda cuvintelor noastre semeţe despre contrariul. Suntem mincinoşi. Poruncile lui Dumnezeu şi canoanele Bisericii sunt iubire; să iubim, pentru ca să avem viaţa şi mântuirea.

 

* * *

 

Vindecarea noastră de egoism

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Opusul iubirii este egoismul. Iubirea pentru ceilalţi este un rezultat al iubirii care este cel mai înalt dar al lui Dumnezeu pentru noi. Este un dar care dă mărturie de moştenirea noastră, şi anume că suntem creaţii ale Dumnezeului Atotiubitor. Pe de altă parte egoismul este rezultatul unui defect al nostru de caracter. El vine din lipsa de iubire şi dintr-o relaţie defectuoasă cu Dumnezeu. Zilnic întâlnim astfel de exemple de egoism.

În Evanghelia de astăzi avem un foarte detaliat exemplu de iubire versus egoism. Domnul Isus Cristos, care a intrat adesea în sinagogă şi a participat la rugăciuni comune, în această ocazie a văzut o femeie nefericită infirmă şi gârbovită. Ea suferea din această cauză de optsprezece ani. Potrivit Scripturii, satana o ţinea pe această femeie legată în starea în care nu putea nici măcar să vadă înaintea ei, sau, cu alte cuvinte, “nu putea să vadă nici soarele nici luna”. Ea nu l-a văzut pe Cristos intrând în sinagogă, pentru ca să-i ceară Lui ajutorul. Poate că îşi pierduse orice speranţă de a mai putea fi vreodată vindecată. Când Isus a văzut-o, a chemat-o şi i-a spus: “Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu”.

Domnul a făcut această minune din iniţiativa Lui. A făcut-o fără vreo cerere din partea femeii sau a vreunor prieteni ai ei. A făcut-o din iubirea Sa pentru oameni. Ar fi fost logic ca prietenii acestei femei să fie bucuroşi că a fost vindecată. Cu toate acestea, şeful acelei adunări a protestat pentru faptul că Domnul nostru Isus Cristos a făcut acest act într-o zi de sabat, în ciuda legii. Sabatul era considerat o zi de rugăciune şi odihnă, în care nu trebuia să faci nici un fel de muncă, similar cum este în cazul duminicii creştine. Conducătorul sinagogii era supărat că Isus a vindecat într-o zi de sabat, şi a spus: “Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Acest om a dat dovadă de orbire spirituală. Nu are nici un pic de milă în inima lui. Nu vede sensul acestui miracol. Nu simte bucurie că această femeie a fost eliberată din sclavia Satanei pe care o îndura de optsprezece ani. El şi-a concentrat întreaga atenţie asupra legii iudaice. Se temea ca cineva să nu greşească împotriva legii. De ce face acest lucru? Din egoism. Da, aceasta este motivul principal. Prin atenţia lui pentru respectarea legii, el se luptă de fapt pentru propria lui poziţie de lider. Vrea ca el să fie cel care ia decizii şi cel căruia să i se ceară părerea. El doreşte să fie în centrul atenţiei şi de aceea, din cauza egoismului lui, nu poate vedea suferinţele celorlalţi.

Cum reacţionează Domnul nostru la acest egoism? El răspunde: “Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” Domnul ştia că mai marele sinagogii îi adresa această mustrare Lui şi nu oamenilor. De aceea Isus l-a criticat pentru lipsa lui de sensibilitate. Cu adevărat, nu este omul mult mai important decât un bou? Căci dacă omul este preocupat de animalele lui şi are grijă de ele chiar şi în zi de sabat, acest lucru nefiind în afara legii, atunci cum poate fi în afara legii a avea grijă de nevoile umane?

Un sfânt Episcop spunea în legătură cu acest eveniment biblic: “Evanghelia de astăzi are o profundă semnificaţie spirituală. Femeia invalidă simbolizează simţurile umane invalide şi se referă la toţi cei care nu sunt aproape de Domnul nostru Isus Cristos. Având un astfel de defect ne împiedică să experimentăm această apropiere. Aceste simţuri limitate îl limitează pe om şi îl fac dependent de celelalte simţuri. El caută plăcere doar în a mânca şi a bea. Nu ştie nimic despre Dumnezeu, nici despre viaţa spirituală, nici despre viaţa eternă. Domnul caută acest fel de defecte pentru a le vindeca, pentru a le îndrepta şi pentru a oferi bucurie. Dacă cineva se apropie de El asemenea femeii gârbovite, va fi vindecat cu adevărat şi va fi bucuros şi recunoscător faţă de Domnul”.

Toţi trebuie să învăţăm din această relatare, care ne arată influenţa satanei asupra omului. Trebuie să analizăm lipsa noastră de sensibilitate de care profită satana şi nu trebuie să negăm faptul că Domnul nostru doreşte întotdeauna să ne vindece. Este necesar ca noi să remarcăm iubirea lui Cristos şi dorinţa lui de a-i ajuta pe toţi cei care caută ajutorul Lui. O, Doamne, ajută-ne să stăm drepţi şi împiedică egoismul nostru să prevaleze. Ajută-ne să luptăm cu egoismul nostru pe care satana îl încurajează atât de mult. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a după Rusalii

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi,

Ştiinţa spune că umanitatea a trecut de-a lungul unei evoluţii îndelungate de la stadiul specific animalelor de fiinţă curbată, aplecată spre pământ, la o statură îndreptată, susţinută de coloana vertebrală, cu putinţa de a privi înspre cer, lucru ce îl distinge de celelalte mamifere. Poate că astăzi sunt puţini aceia care suferă de maladia gârbovire fizice. Însă de gârbovire sufletească suferă fiecare om, într-o măsură mai mare ori mai mică. Încovoierea sufletească ne atinge pe fiecare, la nivelul psihic şi mai ales în adâncul inimii, locul unde Dumnezeu îşi are lăcaşul. Suferinţele fizice, dar mai ales aplecarea egoistă spre plăceri, dorinţa de a poseda, orgoliu şi excluderea celorlalţi, toate acestea sunt lucrurile ce ne gârbovesc fiinţa şi încovoiază omenirea.

“Era în sinagogă o femeie stăpânită de un duh de neputinţă”. Acel duh de neputinţă de care suferea femeia din sinagoga nu se referă aici la cauza răului (care poate fi considerată demonul) ci la efectele lui, la conţinutul său spiritual. Există în interpretarea Părinţilor Bisericii o constantă simbolică ce face trecerea de la postura fizică la atitudinea sufletească. A fi gârbov este un semn al păcatului în Biblie. A umbla cu capul aplecat, este un semn rău în înţelesul Scripturii. Ne amintim de episodul din cartea Facerii unde se spune că Abel şi Cain au adus jertfe Domnului, iar Domnul a primit jertfa lui Abel, iar Cain s-a întristat şi umbla cu faţa posomorâtă. Unele traduceri spun că “el, Cain, umbla cu capul aplecat”. Iar Domnul în întreabă: “Pentru ce te-ai mâniat şi de ce umbli cu capul aplecat? Când faci binele, oare nu-ţi este faţa senină/ sau : Oare nu umbli oare capul ridicat?”

În Biblie, această aplecare a capului şi gârbovire a coloanei vertebrale nu atinge doar trupul, ci şi interiorul moral: “Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr”, spune cartea Ecleziastului (1, 15). Iar când moralul este abătut, cum oare va susţine el viaţa omului? Căci, spun cartea Proverbelor: “Duhul omului îl spijineşte la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?” (Prov. 18, 14).

Gârbovirea omenirii a început de fapt cu primul păcat al omului şi a continuat să o afecteze până când Dumnezeu a venit la noi în Fiul Său ca să ne dezlege şi să ne îndrepte. Lanţul păcatului pe care îl trăgea în jos cu mâna sa diavolul a ţinut omenirea încovoiată, însă Hristos a slobozit pe om de legăturile cu care el însuşi s-a legat odată şi i-a dat putinţă să îşi înalţe iar ochii înspre cer.

Valoarea simbolică a acestui miracol din zi de sâmbătă este aceasta: vindecând pe această femeie, Hristos dă imaginea îndreptării umanităţii pe care vine să o lucreze El însuşi. Tocmai de aceea El este cel ce ia iniţiativa, o cheamă la El pe această fiică a lui Avram, acordându-i acest apelativ de Femeie, reprezentantă a tuturor descendentelor “Evei – Mamei vieţii” şi numind vindecarea ei o “dezlegare”.

Ne amintim astfel că astăzi se celebrează în Biserica răsăriteană sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria, sărbătoare pe care Biserica apuseană a celebrat-o ieri. Această sărbătoare mărturiseşte că Maica Domnului a fost concepută în sânul mamei sale fără de păcatul strămoşesc a lui Adam care atingea pe toţi oamenii. Această legătură grea care leagă în mod natural pe toţi urmaşii întâiului Adam a fost întreruptă în cazul Marie, ea fiind prezervată anticipat de harul pe care Hristos îl va da apoi tuturor. Este un dar special de care a fost învrednicită Maica lui Hristos tocmai în vederea misiunii sale de a fi pământ curat din care să se nască cel de-al doilea Adam, dezlegătorul sufletelor noastre. Curăţenia şi strălucirea Mariei, Maica lui Dumnezeu ne arată splendoarea la care suntem chemaţi cu toţii.

Iubiţi credincioşi,

Hristos ne dezleagă sufletele şi ne îndreaptă fiinţa prin Taina botezului, a Pocăinţei a Cuminecării, prin Cuvântul Scripturii, prin rugăciune, prin harul iubirii Sale pe care ni-l dăruieşte în fiecare moment al vieţii. El singur are această putere să o facă cu adevărat, căci El este Stăpânul şi Creatorul nostru, El a rupt lanţurile morţii cu învierea Sa. Noi avem nevoie de îndreptarea Sa, căci suntem făpturi slabe, care cădem zilnic sub greutatea păcatelor. Hristos ne vindecă făptura întreagă, dar El ne dă şi întărirea în lipsurile noastre cotidiene, darul Său mângâie pe fiecare persoană în parte în suferinţe, eliberează de grijile trecătoare şi vindecă mintea de boli.

Hristos nu lucrează împotriva voinţei omului. Omul este liber să ceară şi să primească ajutorul şi vindecarea Cea de sus tot aşa cum poate să o ignore ori să o refuze. Dezlegarea şi îndreptarea noastră se face aşadar cu participarea noastră deplină, chiar dacă apoi în faţa lui Dumnezeu nu ne rămâne în fapt mai mult de făcut decât să spunem: “Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”, ca apoi de restul să se ocupe Dumnezeu cu puterea şi ştiinţa Sa. Însă această dorinţă a noastră de a fi dezlegaţi şi îndreptaţi este fundamentală, stă ca temelie la urcuşul nostru spre veşnicie. Pentru ca să putem fi dezlegaţi de neputinţele de tot felul şi ca să putem fi îndreptaţi întru har avem nevoie să dezvelim rănile, să le arătăm Mântuitorului care să întindă mâna spre ele şi să le oblojească, aşa cum a întins mâna spre femeia cea gârbovă. Cu încredere, fără teamă ori ruşine, să privim încovoierile noastre în ochi, să-i arătăm Domnului lanţurile noastre de care El ne va dezlega.

Această sinergie a împreună lucrării omului cu Dumnezeu spre dezrobire este subliniată oarecum în noua Enciclică pe care Sfântul Părinte Papa Benedict a publicat-o în aceste zile şi care tratează despre nădejdea creştină. Acolo, Papa Benedict arată că nădejdea este începutul unei vieţi fără sfârşit. Nădejdea este în definitiv viaţa pe care o iubim mai mult decât orice, dar de infinitatea căreia ne temem parcă. Nădejdea creştină are nu doar calitate “informativă”, nu rămâne la nivelul de a ne informa asupra ceea ce ne aşteaptă cândva în rai, ci ea are o valoare “performativă”, adică este lucrătoare şi pune în concret început îndreptării şi dezlegării noastre. Însă la temelie stă libera noastră dorinţă.

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeu este fericire, pace, îndreptare şi lumină, tot ceea ce inima omului aşteaptă, însă El nu se impune ci se dăruieşte. Iar când omul primeşte liber această nădejde suprafirească, atunci gârbovirea sa se dezleagă şi orice sâmbătă legală devine un chairos potrivit lucrării îndreptării şi mântuirii noastre.

“Domnul deschide ochii orbilor; Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi; Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi” (Ps 146, 8) “Te măresc, Doamne, căci m-ai ridicat, şi n-ai lăsat pe vrăjmaşii mei să se bucure de mine. Doamne, Dumnezeule, eu am strigat către Tine, şi Tu m-ai vindecat” (Ps 30, 2-3).

pr. Vasile G.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a după Rusalii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi!

Evanghelia din această duminică relatează cum Isus eliberează o femeie de o boală ce o chinuia de optsprezece ani. Este interesant faptul că Domnul nu îi spune femeii “eşti vindecată”, ci “eşti liberă”. Mai marele Sinagogii se supără pentru că Isus a înfăptuit miracolul în zi de sâmbăta, dar evanghelistul Luca accentuează faptul că Isus este prezent în acel loc şi în zi de sâmbătă tocmai pentru a arăta adevărata valoare şi adevăratul sens al zilei sâmbetei: zi în care omul este chemat să-L preamărească pe Domnul, în mod particular prin atenţia şi grija faţă de aproapele.

Din ataşamentul şi din răspunsul Mântuitorului reiese că ziua de sâmbătă nu este făcută pentru a-l paraliza pe om sau a-l lăsa abandonat cu boala şi necazul lui, ci pentru a-l elibera; mai mult, ziua sâmbetei nu este lăsată de Domnul pentru a-l opri pe om să facă binele, ci pentru a-L preamări pe Domnul prin grija faţă de aproapele, pe Domnul care neîncetat are grijă de toţi oamenii. Isus nu doreşte să abolească legea strămoşilor, legea îşi are importanţa ei, însă Isus ne învaţă că persoanele sunt mai importante decât legea. Isus de fapt clarifică adevăratul sens al legii: toţi oamenii trebuie să respecte legea, dar legea trebuie să respecte demnitatea persoanelor.

Tabloul întâlnirii dintre Isus şi femeie este plin de atenţie din partea Mântuitorului – care ia iniţiativa şi-i dăruieşte darul vindecării acestei femei -, femeie pe care boala a marcat-o până într-atât încât nu mai putea privi în ochi nici o altă persoană. Privirea acestei femei, îndreptată doar spre pământ şi închisă posibilităţii de-a întrezări lumina cerului, arată neputinţa ei de a ieşi singură din boala care a pus stăpânire pe ea, dar şi faptul că ea era singură cu boala ei. Durata lungă a bolii demonstrează faptul că inima acestei femei s-a închis de multă vreme oricărei speranţe de vindecare. De fapt, ea nici nu îndrăzneşte să-I ceară Domnului să o vindece.

Fiecare am putea să ne punem întrebarea: oare câte femei şi câţi bărbaţi gârbovi sunt în jurul nostru prin faptul că nu le acordăm atenţia cuvenită, ori prin indiferenţa şi nepăsarea noastră faţă de ei. Această femeie stă în faţa lui Isus. Este o femeie care s-a resemnat cu boala ei. Prin faptul că o vindecă, Domnul ne învaţă ca să nu ne predăm în faţa bolilor şi a suferinţei ci să ne luptăm pentru a ne vindeca şi a ieşi la lumină, la dialogul cu cei de lângă noi.

Cum s-a apropiat de această femeie şi a vindecat-o, tot aşa Domnul se apropie şi de noi, dar oare inimile noastre sunt chiar aşa de triste şi de închise încât să nu simtă prezenţa Lui şi să-I permită să ne vindece? În momentul în care Isus i-a vorbit, femeia i-a dat Domnului permisiunea ca s-o vindece şi imediat îi mulţumeşte Domnului pentru darul primit. Am auzit din cuvintele Evangheliei că nu toţi cei care erau de faţă s-au bucurat, iar Isus numeşte ipocrite ataşamentul şi reacţia mai marelui Sinagogii. Încă odată Isus se arată ca adevăratul vindecător şi mântuitor al omului.

În încheiere repetăm faptul că Isus nu se opune sâmbetei, ci arată că a sosit Împărăţia lui Dumnezeu, iar sâmbăta este lăsată pentru ca fiecare om să facă voia lui Dumnezeu şi să se vindece, să lucreze la mântuirea proprie şi a celor din jur şi să fie mai bun.

 

* * *

 

Hristos este mântuirea

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Pericopa evanghelică de azi (Luca 13, 10-17) ne înfăţişează una din multele minuni săvârşite de Mântuitorul asupra omului: vindecarea femeii gârbove.

La începutul şi sfârşitul activităţii Sale publice, îl vedem pe Mântuitorul propovăduind Evanghelia în sinagogi, şi anume în zile de sâmbătă. El nu putea lăsa să nu arunce în inimi grăuntele cel bun al Evangheliei.

Într-o zi de sâmbătă, ziua de repaus a iudeilor, în marea sinagogă din Ierusalim, Isus învăţa poporul. Erau de faţă şi unii din farisei, în frunte cu mai marele lor. Din mulţimea care se afla atunci în sinagogă, privirea lui Isus este atrasă de chipul unei femei pe care, desigur, nimeni nu o lua în seamă. Evanghelistul ne descrie cu iscusinţă starea bolnavă a femeii: “O femeie care avea duhul neputinţei, de optsprezece ani, era gârbovă şi nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 16). Cauza stării ei de slăbiciune este una cu totul de ordin spiritual-moral: neputinţa ei provenea din faptul că era stăpânită de un duh rău, satanic (v. 16).

Adânc mişcat de mila faţă de această femeie, Isus o cheamă la El, şi o vindecă de neputinţa ei, chiar fără ca femeia să-i fi cerut acest lucru. Ca un Dumnezeu ce era, cunoştea suferinţa ei şi, desigur, şi frumuseţea sufletului ei, deoarece a numit-o “fiica lui Avraam”, care-şi purta crucea suferinţei de optsprezece ani, fără cârtire, fără vaiete. Nu s-a scârbit de înfăţişarea ei exterioară, precum nu s-a scârbit de mirosul rău al leproşilor, al bolnavilor de tot felul, pentru că sub înfăţişarea lor tristă, vedea un suflet frumos, plin de credinţă.

Efectul produs de cuvinte şi de punerea mâinilor este instantaneu: “şi îndată s-a îndreptat şi a început să mărească pe Dumnezeu”.

Descătuşată dintr-o dată de legăturile sale spirituale şi trupeşti, plină de o adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pe care-L priveşte acum ca pe autorul dezrobirii sale, sărmana femeie preamăreşte din toată inima pe Cel de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit.

Dar situaţia se schimbă subit: cuvinte de mânie şi indignare întrerup zgomotos pe acelea de mulţumire aduse de femeia tămăduită.

Cel ce le produce este mai marele sinagogii, care, în orbirea sa spirituală, nu se lasă mişcat nici de intervenţia lui Dumnezeu prin minuni şi nici de binefacerea unei vindecări. Sclav al tradiţiei nesăbuite, şi nefiind în stare să priceapă rostul acestei minuni, el o consideră ca pe o lucrare fără importanţă şi neavenită, pe motiv că s-a săvârşit sâmbăta. El nu vede aici nici amestecul vădit al Providenţei, nici ajutorul dat unei fiinţe omeneşti, ci numai călcarea legii, astfel cum o tălmăceau fariseii. Ce dovadă de orbire, ce dovadă de răutate şi proastă încredere în sine! Dar neîndrăznind să se plângă direct Mântuitorului, el îşi descarcă mânia asupra mulţimii, zicând: “Şase zile sunt în care se cade a lucra, deci în acestea venind vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei” (v. 14).

Indignat de această atitudine dictată de un zel orb şi plin de ură pentru litera legii, Mântuitorul opune drepturile rezultate din dragostea şi libertatea creştină. Şi printr-o aspră apostrofare, el afirmă ferm şi răspicat adevărul, zicând: “Făţarnicilor! Fiecare din voi nu dezleagă, oare, boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de 18 ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” Aceasta înseamnă că atunci când este vorba de interesele lor materiale, sau de binele animalelor, fariseii ştiu să îndulcească asprimea legii pentru păzirea sâmbetei, dar ţin de rău pe Isus, care a făcut un act de binefacere nu unei vite de muncă, ci unei fiice a lui Avraam, unei femei din acelaşi neam şi de aceeaşi religie cu ei.

Legea a fost dată omului de către Dumnezeu pentru binele său. Dacă fariseii ar fi înţeles aceasta, ei ar fi ştiut că ajutorul în caz de suferinţă este mult mai însemnat decât păzirea fără greş a odihnei de sâmbătă.

Cuvântul Mântuitorului a pus în încurcătură pe farisei şi a produs un efect dublu; pe de o parte fariseii, acoperiţi de ruşine, nu pot să-I răspundă Mântuitorului; pe de alta, poporul manifestă un viu sentiment de bucurie, văzând pe Isus săvârşind atâtea minuni.

Ne putem pune întrebarea: de ce Mântuitorul a vindecat, fără să fie rugat, pe femeia cea gârbovă? Socotim că nu greşim dacă răspundem astfel: E aici în puternică acţiune concretă iubirea divină, pusă în mişcare în faţa tragicei situaţii în care se afla încununarea creaţiei: OMUL, pe care Tatăl ceresc – care lucrează prin Fiul Său -, nu-l poate lăsa în prăpastia unei degradări atât de grave.

Din acest fapt ne dăm seama cât de mult ţine Tatăl ceresc să-l vadă pe om mergând nu pe drumul căderii şi dezumanizării sale, ci pe drumul ridicării şi al progresului spiritual-moral până la asemănarea – după har – cu El, adică pe linia umanizării lui depline.

Aceasta dovedeşte în mod grăitor şi concludent o iubire deosebită a lui Dumnezeu pentru om. Este aici în plină acţiune iubirea totală şi necondiţionată a Tatălui ceresc care se lasă călăuzit de principiul: a căuta şi a cerceta pe om, a promova şi dezvolta umanul până la desăvârşirea lui maximă. De ce? Pentru că spre a te apropia de Dumnezeu trebuie să devii om adevărat! Pentru că a fi creştin şi a nu fi om adevărat, înseamnă, în fond, a nu fi creştin! Câtă putere sufletească şi câtă încurajare se strecoară în sufletul nostru când vedem în lucrarea Sa atâta grijă şi dăruire a lui Dumnezeu pentru om! Cu adevărat putem spune: Dumnezeu este cu noi! Dar, din adânca semnificaţie a vindecării minunate a femeii gârbove se desprind multe învăţăminte necesare şi de folos, mai ales pentru zilele noastre.

Nicăieri nu se vădeşte mai mult primejdia făţărniciei ca în societatea noastră, unde oamenii, din pricină că o practică fără sfială, au ajuns să spună şi ce nu gândesc. Din această cauză toate par învăluite în ceaţă şi toţi lucrează dibuind. Fiecare crede că înşală pe celălalt, când, de fapt, se înşală pe sine, încurcând mereu şi tot mai tare firele vieţii, împiedicând propăşirea fiecăruia în parte şi a tuturor împreună.

În altă ordine de idei, bunătatea Domnului Isus Hristos ne învaţă că fiecare, individual, trebuie să ne simţim răspunzători de tot ce se întâmplă azi în lume. Soarta lumii ne priveşte pe toţi. De aceea, Sf. Evanghelist nu precizează locul şi timpul minunii săvârşite de Mântuitorul; fapta bună în ajutorul semenului trebuie săvârşită în tot locul şi în toată vremea.

De asemenea, ne învaţă că săvârşirea oricărei fapte bune nu trebuie făcută din motive şi interese meschine. Din contra, datoria omului faţă de om este aceea de a-l sluji frăţeşte, după pilda aleasă a Mântuitorului, atât material cât şi spiritual, în drumul său spre mântuire, desăvârşire, preamărire a lui Dumnezeu şi dobândire a fericirii veşnice.

Trebuie să fim convinşi şi să dovedim acest lucru prin fapte, că fratele nostru este orice om, dar mai ales cel ce suferă, cel bătrân şi bolnav, cel fără adăpost, în primejdie sau oprimat; abia atunci vom fi oameni cu adevărat. Şi toate acestea vin de la o renaştere a conştiinţei noastre. Şi renaşterea conştiinţei noastre nu poate să vină decât de la adâncirea legăturii noastre cu Dumnezeu, de la apropierea noastră de Dumnezeu, de la supunerea noastră faţă de Dumnezeu, care este şi va fi de-a pururi izvorul vieţii celei adevărate a sufletului omenesc.

Şi noi cei de astăzi suntem gârbovi, încovoiaţi sub povara păcatelor pe care cel viclean ne îndeamnă să le săvârşim şi nu putem sta drepţi în faţa Mântuitorului, întocmai ca femeia gârbovă din Evanghelie. De multe ori suntem ispitiţi de Satana de a considera că, îndeplinind numai formal poruncile creştine, fără a face faptele cele bune izvorâte din iubire, ne îndreptăţim în faţa lui Dumnezeu, tot aşa cum credeau şi fariseii în timpul Mântuitorului. Dar în noi există o dorinţă fierbinte să ne scăpăm de aceste rele şi să ne mântuim sufletele. Fiecare dintre noi este un ostaş duhovnicesc, care, din tinereţe şi până la bătrâneţe se luptă contra păcatelor, cum zice psalmistul: “Din tinereţele mele multe patimi se luptă cu mine”.

Dumnezeu, fiind dragoste şi bunătate nemărginită, ne cheamă la El prin cuvintele Fiului Său, întocmai cum a fost chemată femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi.

Hristos vrea să ne dea mântuire, căci pentru aceasta a venit în lume. El nu ne dispreţuieşte pe noi pentru că suntem gârbovi, ci priveşte cu milă şi îndurare la slăbiciunile noastre.

El vede în fiecare din noi, dincolo de aparenţa înşelătoare pe care o avem, gârbovenia noastră. El aude strigătul pe care îl ridică spre ceruri acest suflet gârbov. Şi iată-L pe Hristos că şi astăzi strigă către noi, ne cheamă mai mult ca oricând, precum a strigat atunci, către acea femeie: “ridică-te din slăbiciunea ta” şi vino de-mi slujeşte Mie. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Femeia gârbovă

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Pe Muntele Sinai Dumnezeu a rostit cuvintele: «Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate lucrurile tale. Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău» (Exodul 20, 8-10). Israelienii pedepseau cu moartea pe toţi cei care ignorau ziua sâmbetei. În Cartea Numerilor citim că un om a adunat lemne în ziua odihnei. Sfânta Scriptură spune: «L-au scos toată obştea fiilor lui Israel afară din tabără şi l-au ucis cu pietre!» (Numeri 15, 36). Aspră pedeapsă, însă uneori ordinea se menţine cu o mână forte. În ziua de sâmbătă nici măcar mana nu cădea din cer, pentru ca strângerea manei să nu încalce ziua de odihnă a Sabatului.

Acest zel pentru păzirea zilei de odihnă a ajuns într-atât de departe, încât naivii învăţători în lege au interzis ca în timpul sâmbetei să se facă chiar şi lucruri de caritate; de regulă nu permiteau ca în această zi să fie vindecaţi oamenii bolnavi. De aceea, reprezentantul sinagogii a fost nemulţumit că Isus Hristos în ziua de sâmbătă a vindecat o femeie, care fusese gârbovă de optsprezece ani. Încă de la început creştinii au sărbătorit nu sâmbăta, ci duminica, ziua Învierii, pentru că duminica s-a înfăptuit cel mai mare mister al credinţei noastre. Duminica, Dumnezeu-Creatorul a început să creeze lumea, duminica Fiul lui Dumnezeu a înviat din morţi, duminica Spiritul Sfânt s-a coborât peste Apostoli. Unii scriitori spun că Isus Hristos S-a născut în Viflaim duminica şi tot duminica a fost botezat în râul Iordanului. În faptele Apostolilor se precizează că primii creştini se adunau duminica la rugăciunea comună (Fapte 20). Romanii numeau duminica Ziua Soarelui «Dies Solis», denumire întâlnită şi în prezent în limba unor popoare (Sunday – engleză, Sonntag – germană), iar această denumire corespunde într-un mod aparte creştinilor, deoarece Hristos, Soarele dreptăţii, duminica a ieşit din mormântul cel întunecat şi tot duminica soarele Spiritului Sfânt s-a coborât peste apostoli şi peste Biserica lui Hristos. De aceea, pentru noi duminica este sfântă.

Ziua Domnului este stabilită pentru repaus, deoarece organismul uman are nevoie de odihnă, dar duminica, înainte de toate este pentru întărirea sufletului, pentru Domnul Dumnezeu. Sfânta Scriptură menţionează: «Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru»(Exodul 20, 9-10). Noi trăim pe pământ, dar nu pentru pământ. Pe pământ ne pregătim pentru viaţa veşnică în Dumnezeu. Domnul Dumnezeu ne porunceşte să ne amintim de sufletul nostru nemuritor. Duminica, credinciosul creştin să-şi amintească despre scopul întregii sale vieţi pământeşti, gândindu-se la propriul său suflet grăbindu-se la biserică pentru rugăciunea comunitară. Şase zile, ne sunt oferite pentru nevoile de zi cu zi, dar a şaptea zi îi aparţine Domnului. Şase zile lucrăm cu mâinile, dar a şaptea zi trebuie să ne unim în mod pios mâinile pentru rugăciune, spre a-L preamării pe Creatorul nostru.

Duminica suntem datori să participăm în Biserică la Sfânta Liturghie, Serviciul cuvenit lui Dumnezeu. Pe pământ nu există ceva mai frumos, mai sfânt, mai nobil şi mai preţios decât Sacrificiul Liturgic. La Liturghie, Fiul lui Dumnezeu, în mod nesângeros, se oferă ca Sacrificiu pentru păcatele întregului neam omenesc. Participăm la Sacrificiul Crucii, actualizând sfintele patimi prin Liturghie. Duminica, ca într-o familie, ne rugăm, cântăm în onoarea lui Dumnezeu, primim în suflet pe Hristos Euharisticul şi primim acea putere spirituală, prin intermediul căreia ducem o viaţă dreaptă. În acelaşi timp, a face bine şi a te oferi în servirea aproapelui este plăcut Domnului.

Deseori auzim cuvintele: “Eu nu am nevoie să merg la Biserică, căci pot să mă rog mai bine în locuinţa mea”. Binenţeles, că este bine să te rogi acasă, dar este necesară şi rugăciunea comunitară în Biserica lui Hristos. Domnul Dumnezeu în Vechiul Testament a cerut să se construiască un mare templu în Ierusalim. Isus Hristos, Preacurata Fecioară Maria şi Sfântul Iosif au făcut o lungă călătorie la templul Ierusalimului pentru rugăciunea şi jertfa comună. Biserica este casa lui Dumnezeu, este casă de rugăciune: «Cortul lui Dumnezeu cu oamenii» (Apocalipsa 21, 3), în comuniunea Bisericii Domnul ascultă în modul cel mai plăcut rugăciunile noastre.

Este foarte trist atunci când creştinii se distrează până la miezul nopţii, iar la biserică nu merg, spunând că sunt obosiţi. Mulţi creştini se acuză în faţa lui Dumnezeu că în sfintele zile nu participă la Sfânta Liturghie. Statistica arată, că doar 38% dintre catolici merg la biserică în zilele sfinte. Spre exemplu în SUA există aproximativ 236 de mii de biserici, dar 70 de mii dintre aceste case de rugăciune sunt goale, cu excepţia Sărbătorii Naşterii şi Învierii Domnului Isus Hristos.

Tinerii spun că în biserică este pustietate, tristeţe, dar dacă în ea s-ar afla muzică şi dansuri, ar fi mult mai interesaţi să participe. Într-alte locuri se spune că serviciul liturgic din biserică este foarte lung, predica nu este interesantă, muzica nu este melodioasă şi alte lucruri asemănătoare. Alteori se spune: “De ce să mă duc la Biserică? Cunosc vecini, care merg în fiecare duminică la Biserică, dar viaţa lor nu este dreaptă”. Biserica niciodată nu-i va mulţumi pe toţi oamenii. În Biserică există două elemente: divin şi uman. Elementul uman nu este perfect şi de aceea pot să existe inconveniente, dar elementul divin este viu şi neschimbabil; ne trebuie numai puterea de a gusta cât de bun este Domnul… Cine are credinţă merge cu bucurie la biserică. Psalmistul spune: «Fericitu-m-am de cei, care mi-au zis mie: “În casa Domnului vom merge!”» (Psalmul 122, 1).

În primele secole Biserica a emis o lege severă: ” Cine nu a fost la biserică timp de trei duminici consecutive, acela trebuie dat afară din Biserică”. În decretul Conciliului Vatican II referitor la Bisericile Răsăritene se spune: “Credincioşii sunt obligaţi ca în duminici şi în sărbători să participe la Dumnezeiasca Liturghie” (vezi articolul 15). Este vinovat înaintea lui Dumnezeu cel, care din lenevie nu participă la Sfânt Liturghie.

Într-o localitate, nu departe de un spital, locuia o asistentă medicală necredincioasă, care zilnic trecea pe lângă biserică, ducându-se la serviciul ei medical. Într-o duminică a căzut multă zăpadă. Trecând strada, asistenta medicală a văzut un copil mic, care se grăbea la biserică prin zăpadă.

- Unde mergi, fiule? – L-a întrebat asistenta.

- Mă duc la Biserică, la Sfânta Liturghie, – a răspuns copilul.

- Dar eşti obligat să mergi astăzi la Biserică? Căci strada este plină de zăpadă.

- O nu! Dumnezeu s-ar supăra pe mine, dacă nu aş merge duminica la Biserică. Mie îmi place zăpada şi îmi place să particip la Sfânta Liturghie, a răspuns politicos copilul. Această asistentă necredincioasă, în timpul serviciului, s-a gândit toată ziua la acel copil pios. Întorcându-se acasă, din curiozitate a intrat în Biserică, gândindu-se: “Poate că este cu adevărat Dumnezeu în cer, iar eu nu cred în El ?” O anumită putere interioară o atrăgea în Biserică iar ea mergea în fiecare duminică acolo. A fost întâlnită de câteva ori de către preotul acelei Biserici care i s-a adresat în mod politicos făcându-i cunoscută învăţătura Bisericii lui Hristos. Cu timpul asistenta respectivă a devenit catolică. Mai târziu s-a căsătorit cu un bărbat catolic, iar fiul ei cel mic, pe care l-a născut după căsătorie, se grăbea la Biserică, prin zăpada mare, pentru a participa la Sfânta Liturghie, ca şi cel prin care Dumnezeu a salvat sufletul mamei sale. Exemplul micului copil a atras către Dumnezeu femeia necredincioasă.

Duminica reprezintă o zi sfântă. “Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului” – spune Domnul. Precum sfinţeşti această zi tot aşa va fi şi ziua morţii tale. Creştinii care în mod fidel onorează duminica şi participă cu conştinciozitate la Sfânta Liturghie, câştigă pentru sine graţia unei treceri fericite la viaţa veşnică.

Rugăciune

O Doamne, Iubirea noastră faţă de Tine, se bazează pe convingerea, că recompensa ei va fi iubirea lui Dumnezeu însuşi, iar a te îndoi de ea este cu neputinţă, căci Tu ne-ai arătat-o prin nenumăratele Tale suferinţe mergând până la vărsarea Sângelui Tău pe cruce, până la sacrificiul vieţii Tale, Doamne, şi aceasta numai, ca să ne convingi de iubirea Ta… Grăbeşte-te, o, Doamne, să ne oferi iubirea Ta, mai ales înainte de a muri! Ce mare mângâiere ar fi pentru noi în clipa morţii noastre, dacă Te-am iubi înainte de toate numai pe Tine, care ne vei judeca! Stăm înaintea Ta cu încredere, chiar cu toată mulţimea păcatelor noastre, convinşi, că nu vom merge într-un loc străin, ci în adevărata patrie, în împărăţia Ta, pe care o iubim aşa de mult şi care ne iubeşte aşa de mult pe noi. Amin.

(După Sf. Tereza a Pruncului Isus)

 

* * *

 

Femeia gârbovă

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Miracolul pe care l-a făcut Isus ne ajută să vedem că răbdarea lui Dumnezeu, şi în acest an, ne este acordată pentru a ne converti.

Sâmbăta, zi de odihnă a lui Dumnezeu, este deja în lucru în lumea aceasta. Tatăl, oferind pe Fiul său, este aplecat, încovoiat asupra omului şi fiecare om, aplecat de spate, gârbovit se poate îndrepta şi reflectă la gloria Fiului.

Se vorbeşte în pericopa de azi de cinci ori despre “sâmbătă” şi de două ori de “este nevoie”: în centrul salvării din braţele Satanei este o fiică a lui Avraam.

Povestirea prezintă analogii puternice cu cap. 6, 6-11 şi 14, 1-6. Femeia de azi, diferit faţă de cea bolnavă de scurgerea sângelui, nu caută să-L atingă pe Isus. Este în schimb căutată şi atinsă de El.

Sfântul Grigore aseamănă această femeie cu smochinul neroditor; este figura omului care, nevoind să producă fructele ascultării, şi-a pierdut statutul de a fi drept. Cei optsprezece ani de boală înseamnă răul omului, creat în cea de a şasea zi, în cele trei momente ale istoriei: înainte, în timpul şi după Lege, până când a auzit cuvântul Domnului care îl declară liber: şase ori trei fac optsprezece.

Omul, închis în sine, stă acum, în sfârşit, drept înaintea celui care este chip şi asemănare: este liber pentru că străluceşte asupra lui mântuirea chipului lui Dumnezeu: “Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. (Ps. 42,7)

În această femeie este reprezentată situaţia umanităţii dinainte de venirea lui Isus, umanitate care se află sub influenţa spiritului rău, îmbolnăvită, chircită, încovoiată spre pământ, aflându-se în imposibilitate să se îndrepte şi să privească spre înălţime. Isus o priveşte cu compasiune, o cheamă la sine, îi vorbeşte, şi îşi pune mâinile.

De cealaltă parte, capul sinagogii este unul care nu ştie să recunoască semnele timpului mântuirii.

Interpretarea sa cu privire la lege, ataşamentul său la tradiţia umană, lipsa înţelegerii pentru iubire şi milostivire faţă de o creatură umană îmbolnăvită, nu îi dau capacitatea de a înţelege semnele timpului mântuirii.

Soarta acestui om este aceeaşi cu a adversarilor lui Isus şi este ruşinea “la rostirea acestor cuvinte, potrivnicii se ruşinară cu toţii” v. 17 înaintea poporului şi a tribunalului lui Dumnezeu.

Isus dă o nouă semnificaţie sâmbetei sau, mai bine spus, îi redă semnificaţia originară.

Legea sâmbetei este în serviciul omului şi Dumnezeu este glorificat de oricine se foloseşte de milostivire faţă de alţi oameni. Şi în pericopa evanghelică de azi omul reprimeşte de la Isus demnitatea sa şi o considerare justă: nu poţi fi considerat mai puţin decât de un bou sau un măgar!

Isus înfrânge stăpânirea satanei care se manifestă prin păcat, prin boală şi prin moarte, şi eliberează omul de greutatea oprimantă a legii.

Sâmbăta devine ziua bucuriei pentru toată lumea. Creaţia găseşte în opera mântuitoare a lui Isus perfecţiunea sa.

Omul care se deschide iubirii lui Dumnezeu nu întâlneşte judecata, ci mântuirea şi eliberarea definitivă.

Infirmitatea, potrivit mentalităţii omului Bibliei, nu este doar o disfuncţionalitate a corpului, ci o invazie a unui spirit rău care închide cursul forţelor naturii.

Isus aşază mâinile pe femeia bolnavă: este o atitudine prin care transmite asupra ei Spiritul care alungă spiritul răului.

Iubiţi credincioşi,

Minunea îi tulbură pe cei prezenţi. Femeia vindecată preamăreşte pe Dumnezeu pentru că recunoaşte în opera făcută de Isus o manifestare a omniprezenţei şi a bunătăţii sale.

Capul sinagogii este indignat şi scandalizat pentru ceea ce s-a întâmplat într-un loc sacru şi, mai mult, tocmai pentru că în acel loc, unde trebuia să se celebreze sâmbăta, are loc încălcarea poruncii sâmbetei.

Entuziasmul mulţimii poate că a produs câteva inconveniente dar haideţi să spunem: să se întâmple în fiecare zi astfel de inconveniente.

Pentru capul sinagogii, miracolul este legat de faptele servile care nu sunt îngăduite în zi de sâmbătă: “Şase zile sunt lăsate pentru muncă; veniţi dar în timpul lor să fiţi vindecaţi, şi nu sâmbăta”. v 14

Iar Isus ce face? Pentru a răspunde unei astfel de lumi ignorante, Isus nu recurge la un argument teologico-biblic, ci aduce un exemplu practic şi anume acela de a duce la adăpat măgarul sau boul sâmbăta.

Ostilitatea iudeilor împotriva lui Isus este deci preconcepută, nefondată, injustă.

Nu sunt faptele în sine care irită pe capul sinagogii şi pe toată clasa ebraică conducătoare, ci răsunetul pe care ele îl produc. Isus câştigă teren în teritoriile lor şi, prin urmare, ei pierd.

Este, la urma urmei, o chestiune de putere şi toate cele ce decurg din această putere.

La sfârşitul pericopei apar în scenă, pe de-o parte adversarii lui Isus şi de cealaltă parte mulţimea.

Primii sunt iritaţi şi umiliţi, de cealaltă parte; mulţimea este entuziasmată şi convinsă.

Primii condamnă, dezaprobă, refuză opera lui Isus; ceilalţi saltă de bucurie.

Acelaşi fapt suscită indignare şi ruşine sau glorie şi bucurie.

Lumina lui Dumnezeu, care bucură ochiul bun, ofensează ochiul rău.

Dar şi această dificultate a celor răi este în vederea convertirii lor.

Ne rămâne nouă, iubiţi credincioşi, în lumina celor meditate, să hotărâm de ce parte ne aşezăm. Amin.