Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVII-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
Habacuc 1,2-3; 2,2-4
2Timotei 1,6-8.13-14
Luca 17,5-10

Luca 17,5-10

Apostolii i-au spus Domnului: “Mărește-ne credința!” Iar Domnul a spus: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te și plantează-te în mare!» și v-ar asculta. Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp îi va spune: «Vino îndată și așază-te la masă!» Nu-i va spune mai degrabă: «Pregătește-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujești până când voi mânca și voi bea eu, după aceea vei mânca și vei bea și tu»? Oare trebuie să-i mulțumească servitorului că a făcut cele poruncite? Tot așa și voi, când faceți toate cele care vă sunt poruncite, spuneți: suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard-Mihai Coșa
pr. Eduard Patrașcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Șerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Teologia răbdării

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Ca să înțelegem sensul lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi, și chiar din fiecare duminică, trebuie să știm că pe perioada a trei ani, începând cu duminica I din Advent și până la solemnitatea lui Cristos, Regele Universului avem ciclul A, B și C, fiecare având specificul învățăturilor sale. Avem anul A în care tema centrală este facerea lumii, cu lecturi din Vechiul Testament și întruparea Fiului lui Dumnezeu cu lecturi din Noul Testament, adică viața veche și viața nouă. Anul B are ca temă centrală opera răscumpărării în plină desfășurare. Anul C pune în evidență roadele răscumpărării și escatologia, calea spre sfârșitul acestei lumi. Aceste trei perioade corespund celor trei stadii ale vieții noastre de pe pământ: copilărie, tinerețe și bătrânețe, precum și conștientizarea asupra celor stadii ale vieții: viața pământească, opera Tatălui ceresc pe care o moștenim de la Adam; viața cea nouă adusă de Isus, unirea dintre natura divină și cea umană în persoana Cuvântului pe care o primim mai ales prin Euharistie și, în sfârșit, viața îngerească spre care tindem, viața veșnică.

Fiind în perioada anului C și apropiindu-ne tot mai mult de sfârșitul lui, lecturile se referă la un anumit rod al răscumpărării, necesar perioadei escatologice: răbdarea.

Profetul Habacuc, descumpănit din cauza atâtor nedreptăți și pierzându-și răbdarea, se adresează lui Dumnezeu cu un fel de reproș: Pentru ce mă faci să văd nedreptatea și tu rămâi ca un simplu spectator în fața nedreptății ce mi se face? Domnul îi arată că va veni timpul dreptății, dar până atunci este de trebuință răbdarea, fiindcă: Dacă ți se pare că întârzie, așteapt-o!

Sfântul apostol Paul (lectura a II-a) îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei la același lucru: răbdare, statornicie în încercări și în suferințe, în veghere asupra depozitului credinței.

Isus a vorbit într-o zi mulțimilor, de față fiind și ucenicii săi, despre necazurile mari care se vor abate asupra lumii la sfârșitul veacurilor. Ucenicii, dându-și seama că pentru a suporta acele chinuri este nevoie o mare doză de răbdare, îi adresează lui Isus rugămintea: Doamne, mărește în noi credința!

Cu cât credința este mai mare, cu atât și răbdarea este mai puternică, cu atât curajul de a suporta cu seninătate contrarietățile vieții și mai ales ale sfârșitului este mai tare.

Răbdarea în purtarea crucii de fiecare zi este profeția celei escatologice. Dacă azi cineva și-o pierde atât de ușor, dacă nu-și stăpânește nervii, cum va fi la sfârșit? Va suporta ușor necazurile din ziua de apoi acela care trăiește cu credința că este un simplu servitor în această lume și nu face altceva decât ceea ce este dator să facă. Orice servitor are trebuință de multă răbdare pentru a împlini toate dorințele și mofturile stăpânului său și de la care nu speră să primească în schimb decât firimiturile de pe masa banchetului. Dar noi, ca să putem împlini voința sfântă a lui Dumnezeu, avem trebuință și de mai multă răbdare, însă trăim cu speranța că ne va răsplăti cu gloria învierii, ca pe Isus, care s-a făcut ascultător și răbdător până la moartea pe cruce (Fil 2,8), devenind model de slujire și numai din îndelunga lui răbdare noi aflăm mântuirea (2Pt 3,15). Prin urmare, viața noastră trebuie să fie o slujire continuă, ca să arătăm prin fapte că aparținem lui Dumnezeu trecând cu răbdare prin multe necazuri (2Cor 6,4), fiindcă, dacă răbdăm în spirit de credință, vom domni împreună cu Cristos (2Tim 2,10), deoarece noi înșine numim fericiți pe cei care au răbdare (Iac 5,11). Cum spune autorul Scrisorii către Evrei, anume că fără răbdare nu se poate împlini voința lui Dumnezeu (10,38); prin urmare, nici nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu, fiindcă numai cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui (Mt 10,22); ceea ce Scriptura accentuează și mai clar: Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre (Lc 21,19).

Răbdarea mai este de trebuință și pentru salvarea demnității umane, pentru dobândirea unui caracter puternic. Cât este de urât omul care își pierde cumpătul și se pierde cu firea! Seamănă mai mult cu o fiară sălbatică dintr-o cușcă unde mușcă gratiile. Omul răbdător se aseamănă cu sfântul martir Ștefan de sub ploaia de bolovani, fața lui semăna cu fața unui înger (Fap 6,15). Omul este chemat să înnobileze firea sa cu cele mai alese virtuți, ca să ajungă pe cea mai înaltă culme a sfințeniei, a desăvârșirii, până la asemănarea cu Tatăl ceresc, după cum cere Isus (Mt 5,48). Sfântul Toma de Aquino, întrebat după ce semn se poate cunoaște omul sfânt, a răspuns: După răbdare. Smerenia se cunoaște tot după răbdarea pe care o are cineva cu semenii săi, arătând pe omul lui Dumnezeu, fiindcă prin răbdare omul se aseamănă cu Creatorul, despre care stă scris că este îndelung răbdător (Ps 86,15; 103,8). Dumnezeu este răbdător fiindcă este iubire (1In 4,18) și iubirea este îndelung răbdătoare (1Cor 13,4).

Trebuie să prețuim răbdarea și pentru frumusețea ei. Ea este semnul și dovada unei înțelepciuni admirabile.

Un exemplu de răbdare. Se spune că un chinez avea un armăsar de toată frumusețea. Într-o zi l-a scăpat din ogradă și a fugit în pădure și dus a fost, nu l-a mai găsit. Consătenii îl compătimeau zicând: Vai, ce nenorocire! Dar stăpânul păgubaș, rămânând senin și liniștit, le spunea: Nenorocire sau noroc, cine știe? După un anumit timp, armăsarul se întoarce acasă și nu singur, ci urmat de o întreagă herghelie de cai sălbatici. Ograda i s-a umplut și acum avea și de vânzare. Consătenii îl felicitau pentru așa noroc. Stăpânul le răspundea invariabil: Noroc sau nenorocire, cine știe? Într-o zi, fiul său, încercând să călărească pe un cal sălbatic, a căzut rupându-și piciorul. Consătenii îl compătimeau: Vai, ce nenorocire! Rămânând același, tatăl le răspundea: Nenorocire sau noroc, cine știe? Nu a trecut mult timp și a venit ordin de încorporare pentru toți tinerii din sat. Începuse războiul. Toți au plecat să dea ochii cu moartea și doar câțiva aveau să se mai întoarcă, numai fiul său a rămas acasă în siguranță, din cauza piciorului rupt. Ce noroc! ziceau părinții îndurerați de plecarea fiilor lor, la care tatăl le-a răspuns cu aceeași seninătate: Domnul dă noroc acelora care au răbdare cu împlinirea planurilor sale!

Putem constata aproape zilnic faptul că și nenorocirea își are norocul ei, iar cel înțelept îți păstrează frumusețea de caracter prin răbdare. Răbdarea apără pacea sufletului. Cui i-a părut rău vreodată că a fost prea răbdător? Câți nu s-au căit și au plâns amar pentru faptul că și-au pierdut răbdarea?

Un proverb african spune: Să nu zici că stelele mor când cerul se înnorează! Nu, stelele nu mor, dar norii care le acoperă strălucirea nu fac altceva decât să le spele fața, adică atmosfera, ca apoi să apară și mai strălucitoare. Norii suferinței, care se abat asupra noastră, au menirea să spele fața cerului din propria noastră conștiință, ca apoi să vedem mai bine fața lui Dumnezeu, a sfinților și a îngerilor săi din ceruri. Răbdarea ne dă siguranța că norii trec, dar cerul rămâne împodobit cu aceleași stele, lună și soare.

Ce să facem ca să avem răbdare?

Ceea ce a făcut profetul Habacuc, ceea ce au făcut apostolii, ceea ce au făcut martirii: s-au rugat. Să ne rugăm și noi: Doamne, mărește-ne credința!

Un necredincios zicea cu fală: Ce importanță are că ai sau nu ai credință? Important este să fii om cinstit, de omenie, un gentilom. Un scriitor francez i-a răspuns: Desigur, aceasta ajunge, ca să nu ajungi la ocnă, în ștreang sau hulit de lume, dar nu este suficient pentru a ajunge în rai.

Nu numai credința ne este necesară, ci și caritatea, fără de care nimeni nu-și poate îndeplini misiunea de slujire, iar speranța ne susține moralul și efortul că răbdarea poate schimba fața lumii.

Un muntean bătrân se ruga așa: Doamne, nu-ți cer credința care să mă ajute să mut munții din loc, pot lua dinamită să-i mișc, dacă este necesar, dar îți cer să-mi dai atâta credință încât să mă pot mișca pe mine însumi pe calea care duce la paradis.

Așa trebuie să ne rugăm și noi, ca să putem îndepărta munții păcatului din inimile împietrite, ca apoi să ne mișcăm liberi pe calea mântuirii. Amin.

 

* * *

 

Doamne, mărește credința noastră

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Se spune că un om a căzut de pe o stâncă. În cădere a reușit să se prindă de o ramură a unui copac. În timp ce se ținea cu putere de ramură, se gândea terorizat cât de mare este hăul de sub el, temându-se că dacă vă cădea va muri. Deodată omului i-a venit o idee. A privit în sus și a strigat: “Hei! Este cineva acolo sus?” O voce s-a auzit atunci din cer: “Da, sunt aici. Sunt Domnul. Crezi în mine?” Bărbatul i-a strigat înapoi: “Da, Doamne, cred în Tine. Cred cu adevărat. Te rog salvează-mă.” Domnul a spus: “În regulă! Dacă crezi cu adevărat în mine atunci nu ai de ce să îți faci griji. Dă drumul crengii!” Bărbatul a stat puțin pe gânduri apoi a strigat: “Altcineva nu mai este acolo sus?”

Este omul din această povestire un credincios? Desigur că este. Crede că Dumnezeu există. Crede în puterea rugăciunii. Crede că Dumnezeu poate să îl ajute și să îl salveze din necazul lui. Și da, se roagă lui Dumnezeu. Dar dacă crede cu adevărat în Dumnezeu, după cum pretinde, de ce nu ascultă de cuvântul Lui? De ce nu dă drumul ramurii? Nu poate oare Dumnezeu să îl salveze? Mulți dintre noi râdem când auzim această povestire pentru că ne recunoaștem în acest om. Credem în Dumnezeu, dar când trecem prin perioade grele sau când lucrurile nu merg cum ne-am fi așteptat, ne bazăm pe forțele proprii sau ale altora… mereu pe orizontală, niciodată pe verticală. Credem, da, dar suntem persoane cu credință puțină.

Apostolii, de asemenea, ne spune chiar Evanghelia, erau persoane cu credință puțină. Ei credeau în Isus și îl urmau, dar când i-au văzut pe soldați apropiindu-se în grădina Ghetsimani l-au abandonat și au fugit. Erau oameni cu credință puțină. Marea diferență dintre noi și apostoli este că în timp ce noi considerăm că avem o credință întreagă, sănătoasă, apostolii se știau ca oameni cu probleme la acest capitol. Ei știau că credinței lor îi lipsește ceva. Astfel, în Evanghelia de astăzi, ei vin la Isus și îi spun: “Mărește-ne credința!” Conform zicalei: cine nu știe, și nu știe că nu știe, este un prost; însă cel care nu știe, dar știe că nu știe, este un înțelept. Apostolii știau că credința lor nu este așa cum ar trebui. Și au făcut pașii necesari pentru a-și îmbunătăți credința. Ce pași am făcut noi în ultimul an pentru a ne dezvolta credința? La câte zile de reculegere, seminarii sau ore de studiu biblic am participat? Câte cărți de spiritualitate am citit? Acestea sunt mijloacele prin care Domnul ne mărește credința.

În răspuns la cererea apostolilor, Isus le spune parabola despre servitorul care se întoarce de la câmp și se pune imediat să îi pregătească masa stăpânului său și așteaptă ca acesta să mănânce. Doar după ce stăpânul s-a săturat va începe slujitorul să vadă de propriile nevoi, de hrană și odihnă. Cum răspunde oare această parabolă cererii apostolilor de mărire a credinței? Isus spune că dacă avem credință matură vom pune mereu voia și plăcerea lui Dumnezeu pe primul loc în viețile noastre. Dacă avem credință nu vom cârti și nu ne vom plânge că am lucrat pentru Dumnezeu toată ziua, așa că acum, fiind obosiți, e rândul lui Dumnezeu să privească la nevoile noastre. În schimb vom uita de noi și vom lucra în slujba Lui, știind că Dumnezeu va veni în ajutorul nostru când și cum va considera El de cuviință.

Credința în scăparea noastră nu este credință în Dumnezeu. Credința înseamnă – că voi fi scăpat, că nu – să rămân fidel convingerii că Dumnezeu mă iubește și are grijă de mine. Aceasta este greșeala omului ce a căzut de pe munte. El crede că va scăpa, dar nu crede în puterea infinită a lui Dumnezeu și în iubirea Lui pentru el. Iubirea necondiționată pe care o are Dumnezeu pentru noi ne cere un singur răspuns pe măsură: iubirea și slujirea necondiționată a lui Dumnezeu. Atât de mulți dintre creștinii de astăzi cred că credința adevărată și matură constă în capacitatea de a mijloci miracole de la Dumnezeu. Adevărul pe care ni-l arată Evanghelia de astăzi este că credința matură nu constă în cât de mult răspunde Dumnezeu nevoilor mele imediate, ci cât de dispus sunt să îi slujesc necondiționat, fără calcule meschine. Să ne alăturăm astăzi apostolilor cerând și noi mărirea credinței noastre.

 

* * *

 

Eu, Habacuc, protestez…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Și El lasă să facă…

Habacuc, un nume ciudat, care ne face să surâdem un pic, de puținele ori când îl auzim pronunțat în biserică. Dar cine este acesta? Habacuc este fiecare dintre noi când deschide ochii, uimiți, asupra unei realități nu prea plăcute. Habacuc sunt eu când rămân uluit, consternat, deranjat, aproape lipsit de credință, în fața anumitor spectacole mai degrabă deprimante. Habacuc, sau indignarea și scandalul pentru răul care este în lume.

“Violență, jafuri, certuri, conflicte…” Aceasta este panorama în care se rotește, rătăcit, lipsit de putere, sărmanul Habacuc. Astăzi tabloul este mult mai îmbogățit de alte elemente și mai dramatice și neliniștitoare. Culorile întunecate se vor accentua și neliniștea va crește proporțional. Viața publică și privată, din epoca lui Habacuc până în timpul nostru (circa 2700 de ani) continuă să dezvăluie episoade și situații care nu sunt desigur astfel ca să crească seninătatea. Habacuc aducea înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunea sa, indignarea. Indignarea fie pentru spectacolul dezgustător la care era constrâns să asiste zilnic, fie pentru faptul că Dumnezeu părea un spectator distrat, chiar absent. Ca și cum acest lucru nu-l privea.

Cerul apare foarte îndepărtat, Și cineva poate ajunge de-a dreptul să suspecteze că este nepopulat. Oamenii se ucid cu ferocitate. Nedreptatea și asuprirea ajung la nivele intolerabile. Jafurile se săvârșesc la scară planetară. Cel slab este în stăpânirea celui puternic. Când este vorba de afaceri, Cain nu are frâu și nu mai recunoaște pe nici un frate. Domină dezumanizarea, nebunia uciderii. Acea minunată grădină plantată de mâinile Creatorului este prădată, violentată, transformată într-un mizerabil depozit de rebuturi, “reconvertită” într-un deșert de dezolare și de moarte. Și El lasă să se facă. Nu intervine. Permite ca realitatea cea mai opacă și apăsătoare să întrerupă cu zgomot promisiunile sale, să păteze planul luminos pe care El îl schițase.

Habacuc în versiune modernă, în rugăciunea sa, ar flutura în fața lui Dumnezeu paginile dintr-un ziar oarecare, ce dovedesc faptele cele mai cumplite. Ca și cum l-ar forța să iasă din tăcerea sa, din înstrăinarea sa intolerabilă. “Ce facem cu toate acestea?” “De ce nu cobori pe pământ?” “Ce limită extremă trebuie încă să atingă nelegiuirea înainte ca tu să te decizi să intervii?” În sfârșit: “Ce fel de Dumnezeu ești, dacă nu clipești, dacă nu ieși din izolarea ta nici când adversarii fac să cadă proiectul tău”.

…Dar este o scadență

După ce a prezentat înaintea cerului indignarea și protestul omului, Habacuc devine scrib, notar oficial al declarației lui Dumnezeu: “Domnul a răspuns și mi-a spus: Scrie viziunea și graveaz-o bine pe tăblițe pentru ca să fie citite cu ușurință. Este o viziune care atestă un termen, vorbește de o scadență și nu minte: dacă întârzie, așteapt-o, pentru că va veni sigur și nu va întârzia”. Să spunem de îndată. Nu “răspunsul”, nici cu atât mai puțin “viziunea” pe care le așteptăm. Desigur, este o scadență, un termen. Această reprezentație halucinantă se va încheia. Scenariile îngrozitoare de ură, violență, asuprire, minciună, egoism dezlănțuit, nedreptăți cumplite, vor dispare.

Dar Dumnezeu nu stabilește o dată precisă. Întâlnirea este cu o speranță, nu cu o zi fixată clar pe agenda noastră. Polița poartă chiar semnătura lui Dumnezeu, are acoperirea cuvântului său, dar nu precizează ziua în care vine scadența. A avea credință înseamnă să nu ne pierdem curajul, să rezistăm demoralizării, în timpul îndelungatei așteptări. Dumnezeu ne lasă să intuim că trebuie să suportăm cu răbdare întârzierile, amânările. Că, atunci când este la mijloc promisiunea sa, cel credincios trebuie să stea pe stânca sigură a fidelității lui Dumnezeu, renunțând să controleze calendare și ceasornice.

“Cade cel care nu are sufletul drept, în timp ce cel drept va trăi din credință”. Sau cade mai adânc cel care sprijină picioarele pe puterile (și supra-puterile) acestei lumi. În timp ce cel credincios întemeiază viața sa pe puterea lui Dumnezeu care domină istoria, chiar dacă aceasta pare să se dezvolte în afara sferei sale. Dumnezeu nu-i înșeală pe cei care se încred (a avea sufletul drept înseamnă, în fond, a privi într-o singură direcție), care nu se agață de sprijinuri precare chiar dacă sunt frapante. Dumnezeu îl satisface pe deplin numai pe cel care trăiește din credință, și nu din iluzii. Dumnezeu “sosește” numai pentru cel care nu părăsește fixarea sa de așteptare plină de încredere. Dumnezeu nu se oprește. Numai credința noastră să fie neîntreruptă.

Se întâmplă lucruri de… crezut

Discursul despre credință constituie nucleul central și al evangheliei de astăzi. Și aici nu este numai credința care permite să presupunem întârzierile lui Dumnezeu, contradicțiile istoriei. Este pusă în evidență acea credință care, când este, face să urmeze lucruri incredibile, dar care devin chiar lucruri de crezut! (“Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați putea spune acestui dud: “Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare, și el v-ar asculta”). Sau credința care nu suportă șantajul realității, ci ascultă de ea, o transformă, renunță la rezistențele sale cele mai implacabile, face să urmeze imposibilul.

Este credința ca angajament, ca principiu de indignare și de luptă și nu de resemnare și nepăsare. Dumnezeu “se angajează”, desigur. Dar pretinde ca și credința noastră să fie “angajată”. Foarte adesea cel credincios (așezat pe versantul scandalului suferit de Habacuc) își lasă brațele să cadă, dezolat: Nu este nimic de făcut. Realitatea este aceea care este, nu pot să pretind s-o schimb. Realitatea este cea care este pentru că credința noastră este cea care este (sau cea care nu trebuie să fie), este cea care nu este…

Când este la mijloc credința (cea mai mică, sau cea mai mare, după punctele de vedere) ca o sămânță mică de muștar, atunci este totul de făcut. Totul rămâne de făcut. Totul este posibil. Brațele trebuie să cadă numai de oboseală, după ce ai obosit, după ce “ai făcut ceea ce ți-a fost poruncit”, nu pentru descurajare sau capitulare păgubitoare. Brațele și mâinile ne-au fost date pentru a munci, ruga, de a face ceva, nu pentru a le întinde deprimați în fața unei realități care, ca un dud, nu se mută nici un milimetru. Credința nu ne-a fost dată numai pentru a vedea lucrurile care merg, ci pentru a le constrânge să meargă “diferit”.

În această perspectivă, pozițiile se răstoarnă. Nu mai este Habacuc care se simte autorizat să reproșeze lui Dumnezeu pentru absența sa și neîmplinirile sale. Dumnezeu este acela care reproșează credința noastră… absentă, care nu îmbracă haina oboselii. S-ar spune că mulți credincioși pretind o credință “odihnitoare”, în capot și papuci și suspine. Dar credința (aceea, cel puțin, pretinsă de Cristos, oricât de mică, dar nu invizibilă, nu somnolentă, nu plângătoare) nu este niciodată odihnitoare sau oricum liniștitoare. Tema credinței, în evanghelia de astăzi, redă imaginea unui servitor harnic care umple ziua sa cu munca. Dudul (sau oricare plantă) nu stă acolo pentru ca să ne bucurăm, liniștiți, tolăniți la umbra sa. Planta, sau mai bine zis oricare realitate incomodă, supărătoare, stă acolo pentru că nu am reușit încă s-o smulgem. Pentru că cuvintele noastre au puterea neputincioasă a protestului, a denunțului, a regretului, dar sunt lipsite de puterea irezistibilă a credinței.

Totul este la loc (sau, nimic la loc, conform armoniei voite de Dumnezeu) pentru că adesea credința se limitează să ia act, să treacă în revistă, să schițeze harta realității “așa cum este”. În timp ce credința nu ar trebui să lase nimic în propriul loc, ar trebui să fie răsturnare continuă a ordinii (sau a dezordinii) constituite, a echilibrelor consolidate și a sistematizărilor abuzive.

Impunerea mâinilor abilitează pătarea mâinilor

Paul, scriind lui Timotei, face o precizare esențială: “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere, de iubire și de înțelepciune”. Prea multă credință păcătuiește prin “timiditate”, pentru că nu îndrăznește să spună ale sale, să pronunțe cuvântul său propriu. Pentru că cedează în fața brutalității faptelor. De ce să recurgă la alte forțe (totdeauna mai slabe, chiar dacă sunt mușchiuloase, tocmai pentru că sunt mușchiuloase), și nu valorifică forța sa interioară, capabilă să smulgă o plantă și să mute munții.

“Îți amintesc să însuflețești darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele”. Darul nu se însuflețește păstrându-l în siguranță, la adăpost de vânturile geroase ale istoriei și ale cronicilor. Ci numai constrângându-l să se confrunte cu tot ceea ce opune rezistență, opoziție. Impunerea mâinilor nu dispensează pe nimeni de pătarea mâinilor.

“Păzește depozitul credinței cu ajutorul Duhului care locuiește în noi”. Este probabil, ba chiar sigur, că Duhul nu este un simplu principiu de “conservare”, nu este paznic de muzeu. O credință menținută în puritatea sa, dar neutilizată în puterea ei, nu este o credință intactă, dar o credință inofensivă, și fundamental complice cu răul. Acel “depozit” va fi gol, deși este păzit cu gelozie.

 

* * *

 

Doamne, mărește credința noastră!

Autor: pr. Eduard-Mihai Coșa
Copyright: Predici.cnet.ro

Liturgia Cuvântului din duminica de astăzi ne îndreaptă atenția spre virtutea credinței, fundamentală pentru relația noastră cu divinitatea, virtute care rămâne de multe ori ultima șansă, ultima rezolvare a gravelor probleme cu care ne putem întâlni în viața de zi cu zi.

În prima lectură am citit din Profetul Habacuc. Probabil că profetul și-a desfășurat misiunea în timpul infidelului rege iudeu Ioachim și apoi, după căderea acestuia, în timpul ocupației caldee. După cuvintele din textul de astăzi observăm că profetul simte în mod apăsător povara suferințelor, a violențelor și a nedreptăților care luau amploare din zi în zi. De aceea, el, ca un mediator între Dumnezeu și popor, aflat într-un moment de criză, izbucnește într-un strigăt de durere: “Până când Te voi chema în ajutor Doamne, fără să mă asculți?” (1,2).

În mod firesc, profetul se întreba: de ce Dumnezeu permite, de ce tace, de ce nu intervine?

Iată tăcerea lui Dumnezeu. Iată martiriul adevărat al celui drept, al celui care CREDE. De multe ori ni se poate părea că Dumnezeu se retrage din viața noastră, că ne abandonează. Să fie așa? Să nu avem pretenția că am putea înțelege pe deplin logica lui Dumnezeu în aceste situații. Chiar în cazul profetului care își descrie suferința, nu putem pretinde rezolvarea sau înțelegerea situației grele în care se afla. Să ne mulțumim în schimb cu faptul că Sfânta Scriptură accentuează o problemă atât de umană și de actuală: suferința, “triumful” răului, tăcerea lui Dumnezeu. S-ar putea da multe explicații însă ar fi prea ieftine și nesatisfăcătoare. Putem să ne mulțumim doar cu un singur lucru: să ne îndreptăm spre Dumnezeu cu toată ființa, recunoscându-ne rătăcirile și mizeriile și, în același timp să ne rugăm cu apostolii: “Doamne, mărește credința noastră”. Pentru că, într-adevăr, unicul remediu în rezolvarea problemelor care ne frământă și în care ne zbatem este CREDINȚA. Însuși Dumnezeu ne amintește de aceasta când îi vorbește profetului strâmtorat: “Dacă ți se pare că întârzie, așteapt-o: ea va veni cu siguranță la vremea ei. Iată, cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va rămâne în viață datorită CREDINȚEI lui”.

Credința este acel ochi superior și profund care permite să vedem ceea ce nu se vede, să înțelegem ceea ce pare imposibil și să sperăm împotriva oricărei speranțe. La aceasta ne invită Dumnezeu cu tăcerea sa sfâșietoare. La aceasta se reduce recomandarea Sf. Paul din a II a lectură de astăzi, din scrisoarea către Timotei când îi spune că trebuie să depășească prin credință, prin forța interioară a duhului pe care am primit-o la botez, orice stare de timiditate și de neîncredere. Sf. Paul vorbea astfel când se afla în lanțuri și când ministerul său era sortit eșecului. Totuși el spune cu toată tăria: “nu te rușina deci să dai mărturie pentru Domnul nostru, nu te rușina nici de mine care sunt încătușat pentru el, dar suferă și tu împreună cu mine pentru evanghelie…”.

De unde a găsit Apostolul atâta putere în suferință dacă nu din forța credinței pe care o avea față de Cristos cel răstignit și înviat?

Am putea citi pentru edificarea noastră un alt text din sfântul Paul, unde spune: “Dar noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi. Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru” (2Cor.4,7-10).

Iată așadar cum, după viziunea Apostolului, nici o încercare, nici chiar moartea nu poate tulbura pacea celui drept, a celui care are credință în Dumnezeu .

A avea credință! Iată forța sfinților și cheia mântuirii!

Nu știm dacă în mod retoric sau nu, Cristos se întreabă în Evanghelie: “Dar Fiului Omului când va veni va mai găsi oare credință pe pământ?!” (Lc. 18,8). Trebuie să recunoaștem că aceste cuvinte ale lui Isus ne cutremură: marele risc al nostru este să încetăm să mai credem, sau să credem prea puțin… Toate crizele din Biserică se reduc la această problemă: problema credinței, adică a prea puținei credințe. Chiar și astăzi! Cardinalul W. Kasper scria: “In timp ce după Conciliu discutam despre reînnoirea metodelor de transmitere a credinței, a scăzut credința, iar unii, chiar și-au pierdut-o“. Teribil! … Ce se întâmplă în jurul nostru?, in viața noastră creștină? Facem strategii, inventăm metode, construim case, biserici, diferite instituții și structuri…!? De n-ar rămâne goale, lipsite de viață!!!

Să ne amintim și de parabola “fecioarelor înțelepte și a fecioarelor nebune” (Mt 25,1-13). Fecioarele nebune nu sunt neapărat cele care au candele stinse, ci cele care au lăsat ca ele să se stingă: acesta este cutremurătorul risc. Trebuie în mod constant să ne verificăm și să ne întrebăm: candela mea este aprinsă?

Cât de ușor întâlnim în jurul nostru persoane stinse.

Să ne amintim de repetatele invitații ale lui Isus de a ieși din oligopistie (oligopistia este o credință atât de fragilă încât în momentele de încercare se comportă ca și cum nu ar exista deloc). Iar astăzi ne aflăm în adevărate momente de încercare, și patologia oligopistiei este destul de răspândită. Sfântul Matei ne dă cinci cazuri:

Să reflectăm la textul din Mt 6, 30: “Dacă Domnul îmbracă atât de frumos iarba câmpului, care astăzi este și mâine va fi aruncată în foc, nu va face El mult mai mult pentru voi, oameni cu puțină credință?” iar în Mt 8,26: în timpul furtunii de pe lac îi avertizează pe ucenicii săi “De ce vă e teamă, oameni cu puțină credință, și, din nou, la Mt 14,31, când a apărut pe mare în timpul nopții, iar Petru cerându-i să meargă la el pe apă, când a început să se îndoiască și a început să se scufunde Isus i-a zis din nou “om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?. În Mt 16,18 Isus spune: “De ce, oameni cu puțină credință, spuneți că nu aveți ce mânca?” Și în Mt 17,20 ucenicilor care nu reușiseră să alunge un diavol Isus le explică și cauza: “datoria puținei voastre credințe! Adevăr vă spun: dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar ați putea spune acestui munte mută-te de aici și el s-ar muta și nimic nu v-ar fi cu neputință. Acest tip de demon se alungă numai cu post și rugăciune.

În schimb evanghelistul Marcu face referiri la avertismentele pe care Isus le face ucenicilor săi în ziua de Paști: “Îi mustră pentru necredința lor și pentru împietrirea inimii lor” (Mc 16,14). Isus îi ceartă pe apostoli pentru apistia și pentru sclerocardia lor.

Merită să medităm și la celebrele și usturătoarele cuvinte de avertizare ale abatelui Dom Godefroy, de la mănăstirea din Cîteaux, lângă Dijon. El, imediat după război, în fiecare dimineața îi saluta astfel pe călugării săi: “Fiți atenți dragii mei călugări, deoarece se poate să fii ateu chiar dacă vii zilnic în cor pentru rugăciune!

Sunt cuvinte de luat în serios pentru că riscul există… pentru toți.

Dacă am avea credință cât un grăunte de muștar am muta și munții din loc, ne asigură Cristos; nu ne-am mai descuraja în anumite situații; nu ne-am mai plânge că avem parte numai de încercări. În ce stadiu se află această virtute în viața noastră?

Trebuie să repetăm cu insistență rugăciunea apostolilor: Doamne, mărește în noi credința (Lc.17,5).

Credința noastră este lâncedă: de aceea pesimismul ne roade treptat inima lipsind-o de entuziasm…

Credința noastră este săracă: de aceea viața noastră rămâne săracă, fără roade…

Credința noastră este superficială: de aceea suntem și noi schimbători, ne clătinăm la cea mai mică adiere de vânt…

Credința trăită înseamnă dinamism, activitate rodnică…

Credința înseamnă iubire nemăsurată față de Dumnezeu și față de aproapele, fără mari împliniri pământești, fără a cerși recunoașterea meritelor, fără aplauze…

Credința este înțelepciune: ea ne luminează asupra planului lui Dumnezeu, ne luminează drumul spre mântuire, ne dă convingerea că mântuirea se va realiza indiferent de obstacole sau de răutatea oamenilor…

Credința este vitală pentru creștin, de aceea s-o cerem și noi cu toată forța inimii, spunând împreună cu apostolii:

Doamne, mărește credința noastră! Amin

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Hab 1,2-3; 2,2-4)

“Până când Doamne? … De ce?” (1,2-3). Răsună tari și clare pe buzele unui profet care a trăit probabil către sfârșitul secolului VII a.C. aceste întrebări care “usucă” mereu inima omului. DE ce dezlănțuirea răului în lume, de ce violența? De ce rugăciunea pare să cadă într-un gol înfricoșător fără ca să aibă vreun răspuns? Puțin contează că în cazul textului de față profetul are în vedere invazia Caldeilor sau că e vorba de ceea ce în fiecare zi vedem pe ecranele televizorului. Cuvântul profetului se îndreaptă sigur lui Dumnezeu “cel cu ochii așa puri” (1,13), “Dumnezeului său, Sfântului său” (1,12), urlând în fața scandalului acelei paradoxale indiferențe. Dar iată că Domnul iese din tăcerea sa, îl invită pe profet să pună în cuvinte scrise viziunea pe care i-o oferă, a o scrie clar pe pe table pentru ca să o poată cunoaște toți. E necesar să se aștepte ca viziunea, cuvântul lui Dumnezeu – aici personificat – să ajungă la împlinire; și acest lucru se va realiza cu siguranță: dacă se lasă așteptată trebuie așteptată pentru că se va realiza sigur.

“Cel care nu are sufletul drept” (2,4a), adică cel care deși acceptă prescripțiile Sale, nu le pune în practică, acesta este sortit pieirii; în schimb “cel drept va trăi prin credința sa” (2,4b). Această sentință divină clară, lapidară, eficace sintetizează teologia alianței. În concret înseamnă că nelegiuiții asupritori Caldei vor pieri așa cum vor pieri iudeii nelegiuiți, în timp ce iudeii credincioși vor supraviețui. Semnificația afirmației totuși merge dincolo de momentul istoric care a provocat-o. Nu degeaba sintagma a trecut în Evr 10,36.39 și în Sf. Paul (Rm 1,17 și Gal 3,11) cel care îi conferă un sens nu numai comunitar – adică adresat întregului popor – ci o aplică credinței/fidelității în Isus Cristos mort și înviat spre a da viața tuturor oamenilor care cred în El – mântuitorul lumii.

Lectura a II-a (2Tim 1,6-8.13-14)

Paul, “apostol al lui Isus Cristos prin voința lui Dumnezeu”, prizonier la Roma, adresează “iubitului fiu Timotei” o a doua scrisoare în care îl încurajează și îl îndeamnă să lupte cu îndârjire pentru Evanghelie. Vrea ca și el să știe să sufere așa cum Apostolul în exercițiul misiunii la care a fost chemat prin har pentru a păstra și a transmite fidel învățăturile – “tezaurul evangheliei” (v.14) – cu ajutorul Duhului Sfânt, fără a simți rușine pentru lanțurile cu care Paul este legat. Acest lucru se va putea realiza numai dacă Timotei va “aprinde din nou” (adică va face activ și eficient) darul care i-a fost dat prin impunerea mâinilor lui Paul: gest prin care Apostolul l-a făcut – în Duhul Sfânt – capabil să continue misiunea de a anunța tuturor mântuirea realizată în Isus Cristos. Acest lucru se va realiza numai cu prețui suferinței deoarece nu se poate trăi în mod autentic și transmite credința în Isus mort și înviat dacă nu există disponibilitatea de a muri ca El, a suferi pentru El, a-l mărturisi până la sânge. Așa cum azi ne este așa de des amintit: nu există viață de credință credibilă decât aceea gata să plătească până la dăruirea totală de sine, întrucât cel drept dacă trăiește prin/din credință trebuie – tocmai datorită acestei credințe – să știe să și moară.

Evanghelia (Lc 17,5-10)

În cap. 17 din care face parte textul duminicii de azi, Luca adună o serie de lucruri spuse de Isus. Primul se referă la credință. De multe ori în timpul vieții lor cu Isus ucenicii l-au văzut scoțând în evidență credința acelora care îi cereau vindecări (Lc 7,9; Mt 15,12). Acum când ei au primit misiunea de a merge și a anunța evanghelia, observă dureroasa disproporție între misiunea primită și micimea credinței lor: din inima lor țâșnește deci invocația “Doamne, mărește-ne credința!” (v. 6).

Răspunsul lui Isus șochează: nu este consolator sau de scuză; din contră este o întărire parcă a ceea ce pomeniseră ucenicii: este un nou abis parcă creat în fața/viața ucenicilor. Ar fi de ajuns o fărâmă de credință, măruntă ca un grăunte, aproape invizibil dar capabilă să facă posibile fapte mărețe cum e acela de a dezrădăcina – grație unui simplu cuvânt – un dud ale cărui rădăcini foarte ramificate îl ancorează puternic în pământ.

Al doilea text propus face lumină, chiar dacă la prima vedere textul rezultă la fel de șocant. Stăpânul nu are nici o obligație față de slujitorul care i-a executat fidel porunca. În acest moment, Isus nu face un discurs social asupra dialecticii slujitor/stăpân, ci folosește în mod simplu o imagine luată din viața de fiecare zi. Ceea ce Isus cere se referă la o atitudine de profundă umilință, la renunțare la sine însuși, la nici o pretenție: numai așa ucenicul va putea face spațiu atotputerniciei lui Dumnezeu. E necesar să ne recunoaștem mici(mea), săraci, mereu neegali în fața marii misiuni pe care Dumnezeu ne-o încredințează. Domnul vrea să nu ne credem că suntem importanți sau mai bine zis indispensabili Împărăției. Ceea ce facem noi e important, poate să contribuie, însă nu este indispensabil pentru că de multe ori tocmai ceea ce facem noi ne poate (con)duce la mândrie – care poate să fie mai multă sau mai puțină. Iar acest lucru nu este logica la care Domnul vrea să ne educe. Numai El este; și nimic nu este imposibil Lui (Lc 1,37). Atunci când vom fi făcut tot ceea ce este în puterea noastră, va deveni har dacă va crește în noi conștiința că “dacă Domnul nu construiește casa, degeaba se chinuie cei care o zidesc” (Ps 126,1) și vom fi fericiți pentru că (ne) vom (în)crede în Domnul.

 

* * *

 

Dacă ați avea credință!

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică are ca temă centrală credința. Pentru un creștin, a spune credință înseamnă a spune totul, dar în același timp cu trista posibilitate de a nu spune nimic. Din fericire, așa cum se întâmplă adesea cu lucrurile lui Dumnezeu, credința este un “tot” întreg, care poate fi obținut complet chiar și din fragment, după cum Trupul lui Cristos, în Euharistie, se află întreg în fiecare hostie. Este ca și cum am privi cerul prin meterezele sau ferestrele unui castel, care cu toate că sunt multe, totuși nu se vede decât unul și același cer, și ca atare ne este suficient să-l privim numai printr-o singură fereastră sau numai printr-un singur meterez.

Trebuie așadar să lăsăm la o parte orice preocupare de a face un tratat sistematic cu privire la credință, și să ne mulțumim cu anumite părți din ea; dar mai bine să privim prin aceste ferestruici pe care cuvântul lui Dumnezeu ni le deschide astăzi. Vorbeam despre fereastra deschisă către cer. Aceasta nu este numai o închipuire, o imagine, ci conține deja o învățătură temeinică, evocă un adevăr fundamental, de a accepta situația noastră în fața credinței. Noi ne aflăm în viață ca într-un castel (Platon spunea că am fi chiar ca într-o peșteră, unde nu ajunge decât lumina reflexelor, și unde lucrurile nu pot fi văzute decât numai în parte). Credința ni se oferă ca o posibilitate de a depăși aceste îngrădiri ale noastre, ca “ieșirea din castel”, ca un răspuns la nevoia de libertate și de infinit, pe care o purtăm în inimă.

Se povestește că atunci când primul misionar creștin a ajuns pe pământul englezesc, regele acelui ținut, perplex și neîncrezător, a convocat adunarea înțelepților spre a decide dacă trebuie să primească ori nu această nouă doctrină. În timpul ședinței, s-a ridicat unul dintre înțelepți și a spus: “Maiestate, să ne închipuim această scenă: Maiestatea voastră se află la masă, cu ocazia unui banchet, înconjurat de toți demnitarii țării. E timp de iarnă, însă sala de ospăț este bine încălzită. Afară mugește furtuna; ninsoarea și ploaia îi obligă pe toți să stea în casă. La un moment dat, pe o fereastră întredeschisă își face apariția o păsărică; ea zboară speriată pe deasupra capetelor tuturor, încoace și încolo; aici se simte bine și este la adăpost de gerul de afară, dar numai pentru puțină vreme, deoarece dispare iarăși în furtună. După părerea mea, așa se întâmplă și cu viața noastră. Noi nu știm ce a fost mai înainte și nici ce va urma. Dacă noua doctrină ne oferă vreo certitudine în privința aceasta, merită să o primim” (Beda Venerabilul).

Acea micuță pasăre ce trece pentru o clipă prin sala banchetului și apoi dispare în întuneric este o imagine simplă și frumoasă a omului în fața credinței. Cuvântul lui Dumnezeu din duminica aceasta, așa cum spuneam, ne deschide mai multe ferestruici asupra lumii credinței. În prima lectură există faimoasele cuvinte ale prorocului Habacuc: “Cel drept va trăi prin credința lui”. La început, aceste cuvinte însemnau pur și simplu aceasta: cel drept, adică iudeul, într-o gravă lovitură istorică, ar fi supraviețuit și s-ar fi mântuit prin credința lui față de Dumnezeu, în vreme ce necredinciosul, adică invadatorul caldeu, ar fi fost anihilat de evenimente.

Noi, creștinii, nu putem face abstracție de la semnificația puternică conținută în acele cuvinte din Scrisoarea Sf. Paul atunci când spune că “cel drept trăiește prin credință”, și înseamnă că are viața veșnică numai prin credința în Isus Cristos. Prin urmare nu numai o atitudine de adeziune generică și de fidelitate față de Dumnezeu, ci o adeziune la un eveniment precis, care este acesta: “… Isus Cristos Domnul nostru, care a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre și a înviat deoarece am fost socotiți neprihăniți”.

Dacă acest prim cuvânt ne-a îngăduit să ne amintim de cuvintele Sfântului Paul cu privire la credință, în aclamația Evangheliei aflăm aceeași temă în glasul evanghelistului Ioan: “… ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1Ioan 5,4). Chiar și în cazul acesta nu poate fi vorba de o credință oarecare, ci de credința în Isus Cristos: “Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1Ioan 5,5). Cu aceste cuvinte, Evanghelistul Ioan nu face altceva decât să culeagă și să dea expresie experienței concrete făcută de Biserică, în primii 60-70 de ani de viață, referitor la credință.

Credința în Isus Cristos a biruit cu adevărat lumea. A biruit lumea iudaică, acea lume ce se fălea cu Legea ei; a biruit lumea greacă, care se lăuda cu înțelepciunea ei; a biruit lumea romană, care, prin puterea ei armată se credea invincibilă. Toate aceste lumi le-a biruit în modul cel mai curat cu martiriul. Ucenicii lui Isus au observat cu uimire, dar și cu bucurie, că acela care se afla în ei, adică Isus, este mult mai puternic decât tot ceea ce există în lume.

În felul acesta am ajuns la cel de-al treilea cuvânt al credinței, cel din Evanghelie: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acestuia: ‘Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare’, și v-ar asculta”. După ce am văzut și mărturia lui Ioan, ascultând cuvintele Evangheliei de astăzi, acestea își primesc semnificația lor: credința în Isus a dezrădăcinat arbori seculari, a fărâmițat munți întregi; forța ei s-a arătat a fi irezistibilă. “Dacă ați avea credință!” Liturghia de astăzi este dominată în întregime de acest soi de suspinare al lui Isus; acum, ne vin imediat în minte alte cuvinte din Evanghelie: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu” (Ioan 4,10).

Dacă ne gândim bine, asemenea cuvinte rostite de Isus au în ele ceva misterios, tulburător: Dumnezeu vorbește la condițional! El, care a creat cerurile și pământul, se oprește în fața fragilei bariere a libertății omului, pe care El însuși i-a fixat-o. Dumnezeu nu trece mai departe de această barieră, ci numai ne imploră. Celui care într-adevăr îl iubește pe Isus, aceste cuvinte îi aprind pe cap un fel de foc, o nerăbdare, o teamă. De fapt, se înțelege că aici ne aflăm în fața acelui punct misterios, unde atotputernicia lui Dumnezeu se întâlnește cu libertatea omenească.

Acestea sunt cele trei ferestruici pe care Dumnezeu, prin Cuvântul Său, ni le deschide astăzi spre orizontul credinței. Să încercăm cu toată îndrăzneala și curajul să pătrundem mai mult cu privirea prin ele, spre a cuprinde într-o privire unitară diferitele elemente apărute până în timpul de față. Însă pentru a realiza aceasta cu succes, trebuie să confruntăm Vechiul și Noul Testament. Ce vedea în fața lui evlaviosul izraelit, când privea toate cu ochiul credinței? În mod obișnuit, el îl vedea pe Iahve, care cu mâna întinsă și cu braț puternic îl scăpase de robie. Privind mai cu atenție, îl vedea pe același Iahve, care pe Muntele Sinai a întărit Legământul și a reînnoit făgăduința făcută lui Avraam.

Prin urmare, o apariție a lui Dumnezeu în istorie și o viziune a istoriei în Dumnezeu. Acesta era orizontul și obiectul credinței evlaviosului izraelit de pe vremea prorocilor. Acum să ne punem aceeași întrebare și noi: ce vede un creștin (de pildă în vreme ce se roagă, meditează sau învață teologie) când își deschide ochiul credinței? Îl vede pe Isus mort și Înviat pentru el, care prin Biserică i-L dă pe Duhul Sfânt și Mântuirea sufletului. Credința creștinului este credința în Isus. Isus este sufletul și obiectul principal. Credința înseamnă a crede că Dumnezeu lucrează prin Isus din Nazaret, că întreaga cauză a lui Isus este în același timp întreaga și completa cauză a lui Dumnezeu.

“Crezul” pe care îl recităm la Liturghie a apărut ca un crez cristologic, ca o mărturisire a credinței într-o serie de evenimente care îl au ca protagonist pe Isus din Nazaret, născut din Maria Fecioară și mort, sub Ponțiu Pilat, înviat a treia zi după Scripturi și care stă de-a dreapta Tatălui. Credința este răspunsul la kerigma cu privire la Isus: “Dacă mărturisești cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Romani 10,9). Isus este soarele credinței noastre, care luminează, încălzește, unește și dă viață la toate.

O fi oare vorba aici de o altă credință decât cea din Vechiul Testament, sau despre credința într-un alt Dumnezeu? Nu, numai că Dumnezeul Exodului și al Legământului acum a devenit Dumnezeul noului Exod și al Noului și Veșnicului Legământ; Dumnezeul lui Avraam a devenit Dumnezeul care L-a înviat pe Isus Cristos din morți. Comun între Vechiul și Noul Testament este faptul că obiectul credinței, adică ceea în ce credem, nu este un lucru mort, ci o realitate vie; nu este un lucru sau un obiect, ci o persoană. Este însuși Dumnezeu, care s-a revelat. Crezul nostru actual face foarte bine diferență între acestea, adică între cele în care credem (Tatăl, Isus Cristos și Duhul Sfânt) și cele pe care le credem: Întruparea, Biserica, viața veșnică. Nu toate trebuiesc puse pe același plan, așa cum s-a procedat adesea în trecut, pentru că în felul acesta am pierde din vedere un lucru fundamental, că întreaga credință este mai întâi de toate întâlnirea “eului” meu uman cu divinitatea; actul credinței nu poate fi decât de la persoană la persoană.

Acum să vedem ultimul pas în această descoperire a credinței. Am văzut în ce credem; dar ce înseamnă pentru noi a crede, și mai cu seamă a crede în Isus Cristos mort și înviat pentru noi? În Biblie aflăm două serii de cuvinte, pentru a arăta tocmai ceea ce noi numim credință: o serie indică ființa vrednică de luat în seamă, a fi credincios și activ, a se încrede, a se jertfi; însă o altă serie indică o bază solidă, a se simți pus la adăpost de orice primejdie; una accentuează ceea ce credința cere, iar alta ceea ce poate da credința. Acestea nu sunt decât cele două fețe ale aceleași realități, care se completează reciproc, și care, în același timp, formează marea virtute teologală a credinței. Pe deoparte, ea apare în dragoste (întrucât a se încrede în Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu); pe de altă parte aceasta dă în speranța și chiar se contopește cu aceasta, deoarece “credința este o încredere neclintită în lucrurile sperate” (Evrei 1,11). “Credința preferată de Mine – spune Dumnezeu – este nădejdea” (Ch. Peguy).

Aceste două fețe ale credinței sunt aceleași pe care le-am întrezărit în lecturile de astăzi. Credința ca încredere, jertfirea și ascultarea (prima față a credinței), este aceea despre care a vorbit prorocul Habacuc, și chiar și apostolul Paul. Acesta este credința lui Avraam: “Este un act de așa natură, încât dacă cineva vine pe făgașul ei, se găsește complet aruncat în brațele infinitului” (Kierkegaard). Credința ca apogeu, ca ceea ce dă siguranță și consistență (a doua față a credinței), este cea prezentată de Ioan, atunci când vorbește despre credința care ne îngăduie a sta biruitori în fața acestei lumi. Tot despre această credință vorbește și Isaia atunci când spune: “Dacă nu credeți, nu veți sta în picioare” (Isaia 7,9). Pentru a avea consistență în viață și a nu fi ca pleava, pe care o suflă vântul, trebuie să credem.

Pentru Biblie, adevăratul credincios este acel creștin care-L experimentează pe Dumnezeu ca stânca existenței sale, și care poate spune cu tot adevărul: “Carnea și inima mea pot să se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele, și partea mea de moștenire” (Psalm 73,26). Sau să strige: “Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria mea care mă scapă și întăritura mea” (Psalm 18,2-3). Această experiență de a afla în Dumnezeu un sprijin neclintit, o siguranță care nu cedează nici în fața morții, face parte din însăși esența credinței noastre, și se întâlnește astăzi tot atât de bine ca și în trecut.

Dacă ați avea credință! Dumnezeu cere de la noi un lucru mare, o știm cu toții, și în anumite momente ni se pare că cere chiar ceva care ne depășește, ceva peste puterile noastre, adică de a “crede, de a spera împotriva oricărei speranțe”, așa cum a făcut Avraam. Însă El a prevăzut și aceasta; nu cere de la noi nimic pe care să nu-l fi făcut El mai întâi pentru noi. El a crezut în noi, ni s-a încredințat nouă; creându-ne liberi, El a făcut toate acestea. A riscat, fiindcă urma să tremure pentru noi, atunci când va trebui să ne osândească pentru veșnicie din cauza păcatelor noastre, lucru care pentru un tată este cel mai îngrozitor. Mai mult, ni l-a dat pe Fiul său cel iubit, în care-și afla toată bunăvoința, gândind în sine: “Vor primi cu cinste pe Fiul Meu!” (Marcu 12,6). Dacă aceasta nu este credință, nu este încredere, ce ar mai putea fi? Iată pentru ce nu-L putem acuza pe Dumnezeu că ne cere lucruri prea grele, atunci când ne spune că ne aruncăm în brațele Sale cu toată încrederea.

Acum, așa ca întotdeauna, ne trebuie o concluzie practică în legătură cu ceea ce am spus. Astăzi ne vom însuși concluzia practică a apostolilor: “Doamne, mărește-ne credința!” Credința pe care am încercat să o explicăm este alegerea omului, dar în același timp este și darul lui Dumnezeu, care se învață și se obține numai în genunchi. Să spunem și noi cu omul din Evanghelie: “Cred, Doamne, însă Tu mărește credința mea! Dă-mi harul de a ști să cred; dă-mi o inimă credincioasă”.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Până când te voi chema în ajutor, Doamne, fără să mă asculți…? Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea, iar tu stai și privești la nedreptatea care ni se face…? Atunci Domnul mi-a răspuns: “Așterne în scris viziunea pe care ai avut-o… Această viziune se va împlini, însă numai la timpul hotărât… Dacă ți se pare că întârzie, așteapt-o…! Iată, cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va trăi în viață datorită credinței.” (Hab 1,2-3; 2,2-4)

Lectura întâia a acestei duminici ne aduce înaintea ochilor o reacție virulentă a profetului Habacuc îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Profetul se simte îndreptățit să-i adreseze Domnului cuvinte mustrătoare deoarece în țară au loc fărădelegi provocate de soldații egipteni, de curând victorioși în lupta de la Meggido, iar El, care le-a promis protecție, pare să rămână indiferent. Cât de des nu ni se întâmplă și nouă acest lucru, să ne întâlnim cu “tăcerea” sau cu “indiferența” lui Dumnezeu!? Și mai greu de înțeles e atunci când am și avut grijă ca să ducem o viață corectă, conformă cu voința Lui.

Răspunsul lui Dumnezeu către Habacuc cuprinde câteva detalii care ne interesează și pe noi. Cerându-i să pună în scris viziunea care descrie în ce fel se va înfăptui eliberarea, Dumnezeu vrea să facă din acest eveniment un model al tuturor eliberărilor pe care El le va înfăptui pentru cei care îi sunt fideli. Ori de câte ori vor fi recitite cele scrise de profet, va fi redeșteptată credința celor care suferă. Suferința lor nu este trecută cu vederea de Dumnezeu. În Planul Său Domnul a rânduit pentru fiecare o Zi a salvării. “Cheia” intrării în acea zi este credința.

Apostolii i-au spus Domnului: “Dă-ne mai multă credință!” Domnul le-a răspuns: “Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar ași putea zice acestui dud: ‚«Dezrădăcinează-te și sădește-te în mare» Și el v-ar asculta… Voi, însă, după ce veți fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneți: «Suntem niște servitori nevrednici, n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»” (Lc 17,5-10)

Și pentru Isus tema credinței este importantă cu atât mai mult cu cât El însuși are nevoie de ea pentru a putea traversa experiența crucii. Până acolo, însă, Isus vorbește despre credință și ca despre un mod de a aborda și gestiona atât problemele personale cât și pe cele comunitare/sociale. (Ceea ce precede în pericopa noastră este un exemplu de situație de viață care are nevoie și de înțelepciune și de credință).

Să nu uităm totuși că, vorbind despre credință, ea are un centru de referință care este Dumnezeu. Or, Dumnezeu, în toată trăirea noastră prin credință, nu este un simplu executant al cererilor noastre. Parabola din a doua parte a pericopei de astăzi (vv. 7-10) ne reamintește că El rămâne în continuare Stăpânul, cel de care noi depindem și pe care trebuie să-L slujim. În sprijinul său mântuitor trebuie, atunci, să recunoaștem milostivirea, bunătatea și imensa Lui iubire față de noi. Și ce mari sunt acestea!

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cine iubește slujește cu iubire.

Într-o familie erau trei frați, toți ascultători, dar diferiți între ei.

Primul asculta pentru că îi era teamă de loviturile tatei.

Al doilea asculta pentru că cerea și primea bani de la părinți ca răsplată.

Al treilea asculta pentru că își iubea familia. Asculta din iubire. Se gândea: “Cel care face parte din familie trebuie să-și facă cu iubire partea sa”.

După părerea voastră, care dintre cei trei frați era cu adevărat cuminte și bun?

2. Tema

Cine nu slujește cu iubire nu este demn de Domnul!

3. Mesajul zilei

Unii lucrează în familie pentru bani, ca menajera; alții, în schimb, lucrează din iubire, ca mama.

- Mama cere bani de la membrii familiei după ce a pregătit prânzul și cina, sau după ce a spălat, sau alte treburi în casă? Nu, pentru că este mama! Pentru că își iubește familia. Pentru că iubește în mod gratuit.

Isus, slujitor din iubire.

- Isus ne-a slujit și ne slujește cu iubire:

- – până la a spăla picioarele apostolilor;

- – până la a-și pune șorțul și a se așeza la masă (Lc 12,37);

- – până la a ne pregăti Cina sfântă: Euharistia.

- El a venit să slujească cu iubire, până la a-și da viața.

Asemenea lui Isus, și noi trebuie să-l slujim pe Dumnezeu cu iubire.

- Este un tribut de iubire generoasă și gratuită, pe care trebuie să-l dăm Regelui nostru, care s-a făcut slujitor.

- Cine ascultă de Dumnezeu și nu-și împlinește datoriile religioase cu bucurie, ci din teamă, sau din interes, nu a înțeles încă nimic din iubirea pe Dumnezeu o are față de el.

- (Este utilă enumerarea câtorva servicii liturgice sau parohiale, ca acela al ministranților, al lectorilor, al presei bune etc. și încurajarea spre îndeplinirea lor cum se cuvinte).

Asemenea lui Isus, și noi trebuie să-i slujim pe ceilalți cu iubire.

- În familie, la școală, la joacă, nu trebuie să fim leneși, pretențioși, egoiști; trebuie să fim disponibili, generoși, serviabili.

- Dumnezeu îi iubește pe cei care dau cu bucurie. “Fiți slujitorii unii altora”: în aceasta constă tot creștinismul.

4. Exemple

a) Un eremit sfânt a visat într-o noapte un înger. Avea într-o mână o torță aprinsă, iar în cealaltă un vas plin cu apă. A întrebat:

- Îngerule din cer, ce vrei să-mi spui? De ce ții în mână o flacără aprinsă și un vas cu apă?

Îngerul a răspuns:

- Cu flacăra merg să ard un fotoliu în paradis; cu apa merg să sting flăcările unui posibil foc din iad.

Eremitul a întrebat:

- Și de ce vrei să îmi iei bucuria paradisului și teama de iad? Îngerul a încheiat:

- Pentru a vedea dacă iubirea ta față de Dumnezeu este adevărată. Dacă îl iubești pe Dumnezeu și îl slujești din interes, pentru a dobândi paradisul, sau de teamă, ca să scapi de flăcările iadului, iubirea ta, cu siguranță, nu este adevărată!

b) “Dormeam și visam că viața era doar bucurie. M-am trezit și am văzut că viața însemna doar slujire. Am slujit și am văzut că slujirea era bucurie” (R. TAGORE).

c) Satul de la poalele castelului a fost trezit de glasul vestitorului castelului, care citea o proclamație în piață: “Stăpânul nostru preaiubit îi invită pe toți bunii și fidelii săi supuși să participe la sărbătoarea aniversării sale. Fiecare va avea o surpriză plăcută. Însă le cere tuturor o mică favoare: cei care participă la sărbătoare să aibă amabilitatea de a aduce puțină apă pentru a umple rezerva castelului, care este goală…”

Vestitorul a repetat de mai multe ori anunțul, apoi s-a întors însoțit de gărzile castelului.

În sat au apărut diferite comentarii.

“Ei! E doar un tiran! Are destui servitori ca să-și umple rezervorul… Voi duce un pahar cu apă și va fi suficient!”

“Nu! Întotdeauna a fost bun și generos! Voi duce un butoi”. “Eu, o găleată!”

În dimineața sărbătorii se vedea un cortegiu ciudat urcând spre castel. Unii împingeau cu toată puterea butoaiele mari. Alții își duceau gălețile pline de apă. Alții râdeau de colegii de drum și duceau mici pahare cu apă.

Procesiunea a intrat în curtea castelului. Fiecare își golea recipientul în rezervorul uriaș, îl punea într-un colț și apoi se îndrepta plin de bucurie spre sala banchetului.

Grătare și vinuri, dansuri și cântece se succed până când, spre seară, stăpânul castelului le-a mulțumit tuturor în cuvinte amabile și s-a retras în apartamentele sale.

“Și surpriza promisă?”, murmurau unii nemulțumiți și deziluzionați. Alții arătau satisfăcuți: “Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai frumoasă sărbătoare!”

Fiecare, înainte de plecare, a trebuit să-și reia recipientul. Atunci au explodat în strigăte care s-au intensificat repede. Exclamații de bucurie. Recipientele fuseseră umplute până sus cu monede de aur! (B. FERRERO, Il Canto del Grillo).

d) Aproape de grădinile publice, loc unde se retrăgea aproape în fiecare zi poetul R.M. Rilke, erau mulți cerșetori, așteptând ceva de pomană. Printre aceștia era o bătrânică, destul de săracă după aspect, dar foarte demnă în atitudine. În buzunarele sale, R.M. Rilke, pe atunci poet tânăr și necunoscut, nu a găsit nici un bănuț. Totuși, bătrâna cerșetoare stătea acolo cu mina întinsă și deschisă. Ce să facă?

Cu o grijă deosebită, tânărul poet a mers să ia un trandafir, cel mai frumos pe care îl putea găsi și i l-a întins. Sărmana femeie s-a emoționat, a vrut să-i sărute mâinile cu afecțiune. Apoi a plecat din grădinile din Luxemburg, strângând în mână trandafirul: pomana cea mai mare și umană pe care a primit-o.

e) “Dați altora și Dumnezeu vă va da vouă: primiți de la el o măsură bună, îndesată și cu vârf. Dumnezeu vă va trata pe voi în același mod în care îi tratați voi pe alții!” (cf. Lc 6,38).

 

* * *

 

Să spuneți: Suntem servitori fără importanță!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nu există om pe toată suprafața pământului care să nu știe că sunt lucruri care ne depășesc capacitatea noastră de înțelegere și trebuie să le credem.

Pe vremea tiranului Ioachim (609-598 î.C.), regele Iudeii, profetul Habacuc se plângea lui Dumnezeu de toate nedreptățile pe care le vedea în mijlocul poporului său și se întreba: De ce atâta suferință? Până când va dura nenorocirea? De ce nu intervii, Doamne, pentru a face dreptate celor oprimați? (Lec. I: Hab 1,2-3; 2,2-4). Dumnezeu i-a răspuns că va trimite pe caldeeni și va pedepsi prin ei pe toți răufăcătorii. Habacuc nu înțelege ce fel de pedeapsă poate să fie aceasta. Caldeenii ar trebui să fie pedepsiți ei înșiși mai mult decât iudeii, fiindcă sunt mult mai răi: omoară tot ce întâlnesc în cale și pe deasupra își adoră însăși puterea lor de a omorî. Domnul îl liniștește pe profet spunându-i că va muri numai cel care nu are sufletul drept, pe când cel drept va trăi prin credința sa. Dar cum? Caldeeni se mulțumesc și se laudă cu puterea lor, dar vor pieri și ei. Adevărata putere, care face ca viața să dureze, este credința. Habacuc este invitat să aștepte și va vedea dreptatea divină: “Dacă întârzie, așteaptă, fiindcă va veni cu siguranță și nu va zăbovi”.

“Credința este o virtute, o caracteristică obișnuită a sufletului, o înclinație permanentă de a gândi și acționa conform gândului lui Cristos cu spontaneitate și vigoare” (RdC 52).

La această conformitate cu gândul său ne cheamă Cristos când ne spune: “Voi să spuneți: “Suntem servitori fără importanță”, după ce am făcut tot ceea ce trebuia făcut” (Lc 17,5-10). Problema noastră nu este cu nimic mai prejos decât cea a lui Habacuc, fiindcă ne întrebăm nedumeriți: Dacă am făcut tot ceea ce eram datori să facem, cum putem spune că suntem servitori nefolositori? Nu folosește nimănui binele făcut?

În primul rând putem spune că dreptatea divină, promisă lui Habacuc, a venit: Cristos Isus este dreptatea noastră (cf. 1In 2,1). Profeția s-a împlinit.

În al doilea rând, a pătrunde în adevărul lui Isus cuprins în cuvintele suntem slujitori inutili, înseamnă a-l cunoaște mai bine pe Isus și, cunoscându-l, îl vom iubi mai mult pentru că ne-a dat să cunoaștem tainele împărăției cerurilor.

Un prim răspuns la starea noastră smerită de slujitori inutili îl găsim în antifona de la începutul sfintei Liturghii de azi, cuvinte din cartea Esterei: “În stăpânirea ta, Doamne, sunt așezate toate și nu se poate împotrivi nimeni voinței tale. Căci tu ai făcut cerul și pământul și toate câte se află în ele; tu ești Stăpânul întregului univers” (13,9.10-11). Da, toate sunt opera lui Dumnezeu, chiar noi înșine cu tot ce suntem, cu tot ce avem și cu tot ce facem. Trebuie să credem aceasta cu toată smerenia, ca viața divină să rămână în noi și să ne dea adevărata valoare. Viața omului este o valoare, dar fără a fi pătrunsă de viața divină, fără a fi fecundată de aceasta, rămâne în timp ca o floare de măr, frumoasă, dar fără polenizare dispare și nu rodește. Viața omului, fără viața divină, e nimic, oricât s-ar zbate. “Aceasta este victoria care a învins lumea, credința noastră”, ne asigură sfântul apostol Ioan (1In 5,4), deoarece numai credința dă sens durerii acestei inutilități spirituale de a fi slujitori fără importanță. Nu suferința trupească, fizică, are valoare; ea este un semn indicator spre valoare. Suferă și animalele, de cele mai multe ori mai mult decât omul, dar nu dobândesc nici o valoare, nu câștigă nici o răsplată, fiindcă nu-i înțeleg sensul unic spre starea de slujitoare inutile, nu pot crede, așa cum crede omul în cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu-și împlinește bine datoria decât atunci când prin împlinirea datoriei trăiește în credința propriei inutilități, recunoscând că acela care lucrează toate în toți este Dumnezeu singur (cf. Înț 10,2; Col 3,11).

Nu sunt puțini acei creștini care se prezintă în fața lui Dumnezeu cu pretenția de a le face dreptate. Dumnezeu are un drept asupra noastră izvorât din creație, așa cum îl recunoaște Estera în antifona amintită mai sus: Tu ești Stăpânul întregului univers. Prin urmare pe drept ne poate impune legi și ne poate da porunci. Dacă le observăm, căpătăm convingerea că merităm răsplata, presupunând că răsplata corespunde faptelor și, ca urmare, ne simțim în drept de a-i pretinde lui Dumnezeu “plata”, uitând însă de acela care lucrează în noi, uitând cuvintele apostolului Paul adresate filipenilor: “Dumnezeu este cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți, după a lui bunăvoință” (Fil 2,13). Atunci?

Răspunsul lui Isus este: Adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, adică acela care își face bine serviciul, nu-l face pentru plată, își face datoria pur și simplu fiindcă se știe dator față de acela care i-a dat darul vieții înainte de a fi făcut ceva și a descoperit în acest dar al vieții adevărul că Dumnezeu este Domnul și că se merit㎠osteneala de a face ceea ce i se cere. Cine poate înțelege măreția darului vieții? Dar măreția aceluia care este însăși Viața? Darul vieții plasează serviciul împlinit cu toată corectitudinea pe fundalul unei prietenii adevărate, bazată pe o încredere profundă și autentică. Prieten adevărat este acela care își oferă cu iubire serviciile altuia, fără a pune problema plății sau recompensei. Prietenia adevărată nu are trebuință de legi sau de porunci. Prietenul adevărat știe ceea ce face plăcere prietenului său și o face deoarece crede că iubirea dintre ei merită orice efort, orice oboseală, orice jertfă. A-i pretinde lui Dumnezeu răsplată înseamnă a nu-l avea de prieten. Cei care fac din Dumnezeu un partener comercial au loc oriunde, numai în împărăția lui Dumnezeu nu. Dacă vrem să-l avem pe Dumnezeu de prieten, trebuie să credem că el este iubire (1In 4,8) și cu cât vom experimenta că iubirea lui față de noi este mai mare, cu atât mai mult vom căpăta sentimentul și convingerea că am făcut prea puțin, nici măcar cât trebuia, pentru a o merita. Inutilitatea noastră stă, nu atât în ce am făcut, ci mai ales în felul cum am făcut: câtă iubire am pus în ceea ce am făcut.

Faptul că Dumnezeu ne-a oferit prietenia sa și ne-a descoperit măreția voinței sale de a realiza o lume nouă, un cer nou și un pământ nou (cf. 2Pt 3,13), nu fără aportul omului ca aliat, duce la conștiința slujirii din pură iubire și entuziasm, ba chiar la convingerea că ceea ce facem, în comparație cu ceea ce ar trebui să facem, nu am făcut mai nimic, ba chiar am mai încurcat sau zădărnicit efortul acelora care s-au străduit să realizeze împărăția lui Dumnezeu.

Din principiu trebuie să știm că răsplata nu are nici o importanță; că Dumnezeu nu-i obligat și nimeni nu-l poate obliga prin ceva ca să-l răsplătească, chiar dacă i-a împlinit poruncile cu cea mai mare scrupulozitate, fiindcă, așa cum am spus: Dumnezeu nu acceptă parteneri comerciali. Dar, din moment ce ne-a oferit prietenia sa, a trezit în noi încrederea că se preocupă de viața noastră. O dată ce ne-am împlinit datoria din iubire și ne-am considerat slujitori nefolositori, putem adăuga: Suntem fericiți că avem un prieten care ne iubește mult mai mult decât ne putem imagina”. Din acest motiv suntem siguri de protecția sa (cf. CBL pag. 1253-4).

Înțelegerea inutilității proprii nu se poate face fără un dar deosebit al Duhului Sfânt și ea nu-l face pe om timid și slab, ci din contra, fiindcă Duhul Sfânt este tărie, iubire și înțelepciune, a făcut din Paul și Timotei miniștri ai evangheliei, chemați să confirme adevărul divin prin propria suferință, prin lanțuri și închisoare, prin conștiința propriei inutilități, ca să apară că opera lui Dumnezeu din istorie: împărăția, Biserica lui Cristos, nu-i lucrare omenească, ci dumnezeiască (Lec. a II-a: 2Tim 1,6-8.13-14).

Prin urmare trebuie să-l iubim mai mult pe Isus care ne-a descoperit prietenia lui Dumnezeu și ne-a învățat cum să devenim noi înșine prietenii săi.

Mai rămâne totuși o enigmă: ce se întâmplă cu acei care nu fac nici ceea ce sunt datori să facă, ci din contra, fac tot ceea ce n-ar trebui să facă?

Din prietenie față de Dumnezeu, care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la viață și la cunoașterea adevărului (cf. 1Tim 4,10; 2,4), este de datoria noastră să colaborăm, prin toate mijloacele care ne satu la dispoziție, la convertirea celor păcătoși. Să ne amintim de fraza din duminica trecută: Măreția unui om se măsoară prin puterea sa de comuniune! Astfel vom realiza marele paradox: inutilitatea noastră va fi utilizată de Dumnezeu pentru a pune temelia împărăției cerurilor. Amin.

 

* * *

 

Cel drept va trăi prin credința lui

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Tema centrală a Cuvântului lui Dumnezeu propus pentru Liturghia duminicii de astăzi este credința. Sfântul Beda Venerabilul ne vorbește despre importanța fundamentală a credinței în viața omului într-o carte a sa în care descrie încreștinarea Angliei. Când primul misionar a ajuns pe pământul britanic, regele a convocat sfatul înțelepților, spre a decide ce atitudine trebuie să ia cu privire la noua învățătură. Unul dintre înțelepți s-a ridicat și a vorbit așa: “O, rege, imaginează-ți că tu stai la masă cu curtenii tăi! E iarnă. E noapte. Focul arde în șemineu, sala e bine luminată. Afară e furtună puternică. Lapovița, ninsoarea lovesc în geamuri. La un moment dat o pasăre intră în sală, face un rotocol și iese prin partea cealaltă a sălii. Pentru câteva momente se bucură de lumină, de căldură, dar apoi dispare din nou în întuneric și în ger. Așa este viața noastră. Venim din întuneric și dispărem din nou în întuneric. Nu știm de unde venim și nu știm unde dispărem, ce va fi după aceea. Dacă noua învățătură, credința creștină, ne aduce vreo lămurire, ne dă vreo certitudine în privința aceasta, merită să o primim”.

E frumos și impresionant strigătul ucenicilor de la începutul fragmentului evanghelic de azi: “Doamne, sporește-ne credința!” Evanghelistul nu ne spune ce i-a determinat pe ucenici să scoată acest strigăt. Oboseala? Descurajarea? Nesiguranța și frica de ceea ce îi aștepta? Să nu uităm că scena din Evanghelia de astăzi se petrece în timpul călătoriei spre Ierusalim. Era ultima călătorie pe care Isus o făcea cu ucenicii spre Ierusalim, după ce Isus le-a prezis ce îl așteaptă acolo: batjocorirea, suferința, condamnarea la moarte.

Dar, având în vedere răspunsul pe care îl dă Isus, putem presupune și un alt motiv pentru care ucenicii cereau sporirea credinței. Nu erau mulțumiți cu o credință comună, obișnuită, pe care o au toți oamenii. Voiau o credință excepțională, o credință carismatică, superioară, care să-i facă în stare să înfăptuiască lucrurile miraculoase, spectaculoase pe care le făceau carismaticii din Corint, despre care ne vorbește apostolul Pavel (cf. 1Cor 13, 2).

Isus le răspunde ucenicilor indirect, prin două imagini. Prima este imaginea seminței de muștar. Pe vremea lui Isus, rabinii aveau o altă vorbă care arăta câtă forță, câtă valoare conțin anumite lucruri aparent neînsemnate. “Un bob de piper”, spuneau rabinii, “valorează mai mult decât un coș de pepeni”. Isus vorbește de bobul de muștar: mic, abia vizibil. Credința, chiar numai cât bobul de muștar, înfăptuiește lucruri extraordinare, în fața cărora rămâi uimit, așa cum rămâi uimit văzându-l pe unul care îi poruncește unui sicomor să se dezrădăcineze și să se sădească în mare. Sicomorul crește în Palestina. Poate ați văzut la Ierihon sicomorul lui Zaheu. Este un copac uriaș ca stejarul de la noi, cu rădăcini groase și adânc înfipte în pământ.

Și care este minunea uluitoare pe care o înfăptuiește credința în viața omului? Este aceea de a rămâne în picioare, de a nu te lăsa doborât atunci când suferința, violența, nedreptatea te lovesc, atunci când suferința se prezintă cu totul absurdă și fără sens, atunci când Dumnezeu parcă e absent, ca și cum nu ar vedea, nu ar auzi, nu l-ar interesa ce se petrece pe pământ. Profetul Habacuc, din prima lectură, văzând dezastrul, violențele, distrugerile, nedreptățile comise de năvălitorii caldei, gemea: “De ce, Doamne? Până când, Doamne?” Răspunsul Domnului vine imediat: “Cel drept va trăi prin credința lui”. Nu se va lăsa demoralizat. Disperarea nu îl va împinge la sinucidere. Va trăi. Credința îl va salva. Dumnezeu nu doarme; va interveni, va face dreptate.

Pentru omul Vechiului Testament, în esența ei, credința însemna un singur lucru: Dumnezeu, care odinioară a salvat poporul său de la pieire, scoțându-l din Egipt, continuă să vegheze asupra lui, să intervină pentru el, să-l salveze. Pentru omul Noului Testament, în esența ei, credința înseamnă tot un singur lucru: că Dumnezeu, care ne-a salvat prin Isus din Nazaret, continuă să lucreze, să intervină, să ne salveze prin el. Crezul pe care îl recităm la Liturghie inițial nu exprima decât credința în Isus Cristos care s-a născut din Maria Fecioara, a fost răstignit, a murit, a înviat și acum șade la dreapta Tatălui. Apostolul Pavel mărturisea deschis: “Eu nu am cunoscut nimic altceva în mijlocul vostru decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit”. Toată știința noastră, toate cunoștințele noastre, în comparație cu cunoașterea lui Cristos, sunt gunoaie, cum se exprima același apostol.

Celebrul savant și profesor Wilfrid Monod povestește că s-a oprit odată în fața vitrinei unui magazin unde era expus un tablou care îl reprezenta pe Isus Răstignit. Și a observat cum un copil îmbrăcat în zdrențe privea cu nesaț tabloul. “Cine este acela de pe cruce?”, l-a întrebat savantul, prefăcându-se că nu știe despre cine este vorba. “E Mântuitorul nostru Isus Cristos”, răspunde copilul cu însuflețire. “Cei de acolo sunt soldații romani. Cea care plânge e Mama lui. L-au ucis, domnule, l-au ucis, l-au ucis de-a binelea”, spune copilul, în timp ce savantul pleca. După câțiva pași, copilul aleargă în urma lui, strigând: “Domnule, domnule, stați să vă mai spun ce s-a întâmplat: după ce a fost ucis, a înviat. Da, domnule, a înviat”. Savantul și-a văzut de drum, cumva rușinat: ceea ce știa acel copil valora mai mult decât toată știința pe care el, savantul, o avea.

Credința noastră în Cristos nu este o credință moartă, ci o credință vie, adică o credință în cineva care este viu. Nu e un mănunchi de adevăruri abstracte, nu e un lucru, nu e un obiect în care credem, ci o persoană: e Cristos cel viu. Sculptorul Iohann Donnecker (1754-1841) a făcut o statuie prin care voia să-și exprime credința în Cristos. A chemat în atelier un grup de copii, ca să-și dea cu părerea: “Trebuie să fi fost un om cu adevărat mare”, a zis un copil. Artistul, nemulțumit, a aruncat statuia și a făcut alta. A chemat din nou copiii. “Trebuie să fi fost un om bun, dar bun de tot”, a zis o fetiță. Artistul, nemulțumit, a aruncat-o și a făcut alta. A chemat din nou copiii. Dar de data aceasta copiii nu au mai deschis gura. Și-au descoperit capul și priveau uimiți. Câteva fetițe au îngenuncheat. Acesta este actul de credință: a îngenunchea în fața lui Cristos și a spune ca apostolul Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Prin a doua imagine din Evanghelia de azi, Isus mai precizează un lucru foarte important legat de credință. Nu trebuie să cădem în greșeala fariseilor și a pelagienilor de mai târziu, care considerau că se mântuiesc pentru faptele lor: pomeni, rugăciuni, posturi. Mântuirea nu se negociază, nu se cumpără. E darul gratuit al lui Dumnezeu. Reluând cuvintele profetului Habacuc, apostolul le scria Romanilor (3,28): “Omul se îndreptățește, se mântuiește prin credință, nu pentru faptele Legii. După ce ați făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceți: «Suntem niște servitori netrebnici: am făcut ce eram datori să facem»”. Dar nici să nu cădem în greșeala protestantă, spunând: “Nu e nevoie de fapte, numai credința ne mântuiește”. În acest caz, trebuie să scoatem din Sfânta Scriptură cuvintele sfântului Iacob: “Credința fără fapte e moartă în ea însăși” (2,20), și din Evanghelie să scoatem parabola servitorului infidel (Lc 16,1), a smochinului neroditor (Lc 13,6) și a talanților (Mt 25,14). E adevărat, nu ne mântuim pentru că facem ceea ce suntem datori să facem, dar nici fără să facem ceea ce suntem datori să facem.

Doamne, sporește credința noastră! La un post de televiziune, s-a difuzat un reportaj despre parașutiști. S-a văzut ce curaj eroic e necesar pentru parașutiști când se deschide ușa avionului și ei trebuie să se arunce în gol de la mare înălțime. E o spaimă îngrozitoare: dacă nu se deschide parașuta și se fac praf când ajung la pământ? Cine știe unde cad și peste ce cad? Mulți n-au curajul să sară. Dintre fetele care s-au antrenat, una singură a avut curajul să se arunce. Aceasta e credința: un act de curaj, de eroism. E o aruncare în gol, mai ales în momente de criză, de întuneric, de îndoială, de aparentă absență a lui Dumnezeu; o aruncare în gol, dar cu convingerea și certitudinea că întotdeauna cădem în brațele Tatălui, în brațele lui Dumnezeu.