Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Habacuc 1,2-3; 2,2-4
2Timotei 1,6-8.13-14
Luca 17,5-10

Luca 17,5-10

Apostolii i-au spus Domnului: “Măreşte-ne credinţa!” Iar Domnul a spus: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta. Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp îi va spune: «Vino îndată şi aşază-te la masă!» Nu-i va spune mai degrabă: «Pregăteşte-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujeşti până când voi mânca şi voi bea eu, după aceea vei mânca şi vei bea şi tu»? Oare trebuie să-i mulţumească servitorului că a făcut cele poruncite? Tot aşa şi voi, când faceţi toate cele care vă sunt poruncite, spuneţi: suntem servitori nefolositori, am făcut ceea ce eram datori să facem”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Teologia răbdării

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Ca să înţelegem sensul lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi, şi chiar din fiecare duminică, trebuie să ştim că pe perioada a trei ani, începând cu duminica I din Advent şi până la solemnitatea lui Cristos, Regele Universului avem ciclul A, B şi C, fiecare având specificul învăţăturilor sale. Avem anul A în care tema centrală este facerea lumii, cu lecturi din Vechiul Testament şi întruparea Fiului lui Dumnezeu cu lecturi din Noul Testament, adică viaţa veche şi viaţa nouă. Anul B are ca temă centrală opera răscumpărării în plină desfăşurare. Anul C pune în evidenţă roadele răscumpărării şi escatologia, calea spre sfârşitul acestei lumi. Aceste trei perioade corespund celor trei stadii ale vieţii noastre de pe pământ: copilărie, tinereţe şi bătrâneţe, precum şi conştientizarea asupra celor stadii ale vieţii: viaţa pământească, opera Tatălui ceresc pe care o moştenim de la Adam; viaţa cea nouă adusă de Isus, unirea dintre natura divină şi cea umană în persoana Cuvântului pe care o primim mai ales prin Euharistie şi, în sfârşit, viaţa îngerească spre care tindem, viaţa veşnică.

Fiind în perioada anului C şi apropiindu-ne tot mai mult de sfârşitul lui, lecturile se referă la un anumit rod al răscumpărării, necesar perioadei escatologice: răbdarea.

Profetul Habacuc, descumpănit din cauza atâtor nedreptăţi şi pierzându-şi răbdarea, se adresează lui Dumnezeu cu un fel de reproş: Pentru ce mă faci să văd nedreptatea şi tu rămâi ca un simplu spectator în faţa nedreptăţii ce mi se face? Domnul îi arată că va veni timpul dreptăţii, dar până atunci este de trebuinţă răbdarea, fiindcă: Dacă ţi se pare că întârzie, aşteapt-o!

Sfântul apostol Paul (lectura a II-a) îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei la acelaşi lucru: răbdare, statornicie în încercări şi în suferinţe, în veghere asupra depozitului credinţei.

Isus a vorbit într-o zi mulţimilor, de faţă fiind şi ucenicii săi, despre necazurile mari care se vor abate asupra lumii la sfârşitul veacurilor. Ucenicii, dându-şi seama că pentru a suporta acele chinuri este nevoie o mare doză de răbdare, îi adresează lui Isus rugămintea: Doamne, măreşte în noi credinţa!

Cu cât credinţa este mai mare, cu atât şi răbdarea este mai puternică, cu atât curajul de a suporta cu seninătate contrarietăţile vieţii şi mai ales ale sfârşitului este mai tare.

Răbdarea în purtarea crucii de fiecare zi este profeţia celei escatologice. Dacă azi cineva şi-o pierde atât de uşor, dacă nu-şi stăpâneşte nervii, cum va fi la sfârşit? Va suporta uşor necazurile din ziua de apoi acela care trăieşte cu credinţa că este un simplu servitor în această lume şi nu face altceva decât ceea ce este dator să facă. Orice servitor are trebuinţă de multă răbdare pentru a împlini toate dorinţele şi mofturile stăpânului său şi de la care nu speră să primească în schimb decât firimiturile de pe masa banchetului. Dar noi, ca să putem împlini voinţa sfântă a lui Dumnezeu, avem trebuinţă şi de mai multă răbdare, însă trăim cu speranţa că ne va răsplăti cu gloria învierii, ca pe Isus, care s-a făcut ascultător şi răbdător până la moartea pe cruce (Fil 2,8), devenind model de slujire şi numai din îndelunga lui răbdare noi aflăm mântuirea (2Pt 3,15). Prin urmare, viaţa noastră trebuie să fie o slujire continuă, ca să arătăm prin fapte că aparţinem lui Dumnezeu trecând cu răbdare prin multe necazuri (2Cor 6,4), fiindcă, dacă răbdăm în spirit de credinţă, vom domni împreună cu Cristos (2Tim 2,10), deoarece noi înşine numim fericiţi pe cei care au răbdare (Iac 5,11). Cum spune autorul Scrisorii către Evrei, anume că fără răbdare nu se poate împlini voinţa lui Dumnezeu (10,38); prin urmare, nici nu se poate intra în împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă numai cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt 10,22); ceea ce Scriptura accentuează şi mai clar: Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre (Lc 21,19).

Răbdarea mai este de trebuinţă şi pentru salvarea demnităţii umane, pentru dobândirea unui caracter puternic. Cât este de urât omul care îşi pierde cumpătul şi se pierde cu firea! Seamănă mai mult cu o fiară sălbatică dintr-o cuşcă unde muşcă gratiile. Omul răbdător se aseamănă cu sfântul martir Ştefan de sub ploaia de bolovani, faţa lui semăna cu faţa unui înger (Fap 6,15). Omul este chemat să înnobileze firea sa cu cele mai alese virtuţi, ca să ajungă pe cea mai înaltă culme a sfinţeniei, a desăvârşirii, până la asemănarea cu Tatăl ceresc, după cum cere Isus (Mt 5,48). Sfântul Toma de Aquino, întrebat după ce semn se poate cunoaşte omul sfânt, a răspuns: După răbdare. Smerenia se cunoaşte tot după răbdarea pe care o are cineva cu semenii săi, arătând pe omul lui Dumnezeu, fiindcă prin răbdare omul se aseamănă cu Creatorul, despre care stă scris că este îndelung răbdător (Ps 86,15; 103,8). Dumnezeu este răbdător fiindcă este iubire (1In 4,18) şi iubirea este îndelung răbdătoare (1Cor 13,4).

Trebuie să preţuim răbdarea şi pentru frumuseţea ei. Ea este semnul şi dovada unei înţelepciuni admirabile.

Un exemplu de răbdare. Se spune că un chinez avea un armăsar de toată frumuseţea. Într-o zi l-a scăpat din ogradă şi a fugit în pădure şi dus a fost, nu l-a mai găsit. Consătenii îl compătimeau zicând: Vai, ce nenorocire! Dar stăpânul păgubaş, rămânând senin şi liniştit, le spunea: Nenorocire sau noroc, cine ştie? După un anumit timp, armăsarul se întoarce acasă şi nu singur, ci urmat de o întreagă herghelie de cai sălbatici. Ograda i s-a umplut şi acum avea şi de vânzare. Consătenii îl felicitau pentru aşa noroc. Stăpânul le răspundea invariabil: Noroc sau nenorocire, cine ştie? Într-o zi, fiul său, încercând să călărească pe un cal sălbatic, a căzut rupându-şi piciorul. Consătenii îl compătimeau: Vai, ce nenorocire! Rămânând acelaşi, tatăl le răspundea: Nenorocire sau noroc, cine ştie? Nu a trecut mult timp şi a venit ordin de încorporare pentru toţi tinerii din sat. Începuse războiul. Toţi au plecat să dea ochii cu moartea şi doar câţiva aveau să se mai întoarcă, numai fiul său a rămas acasă în siguranţă, din cauza piciorului rupt. Ce noroc! ziceau părinţii îndureraţi de plecarea fiilor lor, la care tatăl le-a răspuns cu aceeaşi seninătate: Domnul dă noroc acelora care au răbdare cu împlinirea planurilor sale!

Putem constata aproape zilnic faptul că şi nenorocirea îşi are norocul ei, iar cel înţelept îţi păstrează frumuseţea de caracter prin răbdare. Răbdarea apără pacea sufletului. Cui i-a părut rău vreodată că a fost prea răbdător? Câţi nu s-au căit şi au plâns amar pentru faptul că şi-au pierdut răbdarea?

Un proverb african spune: Să nu zici că stelele mor când cerul se înnorează! Nu, stelele nu mor, dar norii care le acoperă strălucirea nu fac altceva decât să le spele faţa, adică atmosfera, ca apoi să apară şi mai strălucitoare. Norii suferinţei, care se abat asupra noastră, au menirea să spele faţa cerului din propria noastră conştiinţă, ca apoi să vedem mai bine faţa lui Dumnezeu, a sfinţilor şi a îngerilor săi din ceruri. Răbdarea ne dă siguranţa că norii trec, dar cerul rămâne împodobit cu aceleaşi stele, lună şi soare.

Ce să facem ca să avem răbdare?

Ceea ce a făcut profetul Habacuc, ceea ce au făcut apostolii, ceea ce au făcut martirii: s-au rugat. Să ne rugăm şi noi: Doamne, măreşte-ne credinţa!

Un necredincios zicea cu fală: Ce importanţă are că ai sau nu ai credinţă? Important este să fii om cinstit, de omenie, un gentilom. Un scriitor francez i-a răspuns: Desigur, aceasta ajunge, ca să nu ajungi la ocnă, în ştreang sau hulit de lume, dar nu este suficient pentru a ajunge în rai.

Nu numai credinţa ne este necesară, ci şi caritatea, fără de care nimeni nu-şi poate îndeplini misiunea de slujire, iar speranţa ne susţine moralul şi efortul că răbdarea poate schimba faţa lumii.

Un muntean bătrân se ruga aşa: Doamne, nu-ţi cer credinţa care să mă ajute să mut munţii din loc, pot lua dinamită să-i mişc, dacă este necesar, dar îţi cer să-mi dai atâta credinţă încât să mă pot mişca pe mine însumi pe calea care duce la paradis.

Aşa trebuie să ne rugăm şi noi, ca să putem îndepărta munţii păcatului din inimile împietrite, ca apoi să ne mişcăm liberi pe calea mântuirii. Amin.

 

* * *

 

Doamne, măreşte credinţa noastră

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Se spune că un om a căzut de pe o stâncă. În cădere a reuşit să se prindă de o ramură a unui copac. În timp ce se ţinea cu putere de ramură, se gândea terorizat cât de mare este hăul de sub el, temându-se că dacă vă cădea va muri. Deodată omului i-a venit o idee. A privit în sus şi a strigat: “Hei! Este cineva acolo sus?” O voce s-a auzit atunci din cer: “Da, sunt aici. Sunt Domnul. Crezi în mine?” Bărbatul i-a strigat înapoi: “Da, Doamne, cred în Tine. Cred cu adevărat. Te rog salvează-mă.” Domnul a spus: “În regulă! Dacă crezi cu adevărat în mine atunci nu ai de ce să îţi faci griji. Dă drumul crengii!” Bărbatul a stat puţin pe gânduri apoi a strigat: “Altcineva nu mai este acolo sus?”

Este omul din această povestire un credincios? Desigur că este. Crede că Dumnezeu există. Crede în puterea rugăciunii. Crede că Dumnezeu poate să îl ajute şi să îl salveze din necazul lui. Şi da, se roagă lui Dumnezeu. Dar dacă crede cu adevărat în Dumnezeu, după cum pretinde, de ce nu ascultă de cuvântul Lui? De ce nu dă drumul ramurii? Nu poate oare Dumnezeu să îl salveze? Mulţi dintre noi râdem când auzim această povestire pentru că ne recunoaştem în acest om. Credem în Dumnezeu, dar când trecem prin perioade grele sau când lucrurile nu merg cum ne-am fi aşteptat, ne bazăm pe forţele proprii sau ale altora… mereu pe orizontală, niciodată pe verticală. Credem, da, dar suntem persoane cu credinţă puţină.

Apostolii, de asemenea, ne spune chiar Evanghelia, erau persoane cu credinţă puţină. Ei credeau în Isus şi îl urmau, dar când i-au văzut pe soldaţi apropiindu-se în grădina Ghetsimani l-au abandonat şi au fugit. Erau oameni cu credinţă puţină. Marea diferenţă dintre noi şi apostoli este că în timp ce noi considerăm că avem o credinţă întreagă, sănătoasă, apostolii se ştiau ca oameni cu probleme la acest capitol. Ei ştiau că credinţei lor îi lipseşte ceva. Astfel, în Evanghelia de astăzi, ei vin la Isus şi îi spun: “Măreşte-ne credinţa!” Conform zicalei: cine nu ştie, şi nu ştie că nu ştie, este un prost; însă cel care nu ştie, dar ştie că nu ştie, este un înţelept. Apostolii ştiau că credinţa lor nu este aşa cum ar trebui. Şi au făcut paşii necesari pentru a-şi îmbunătăţi credinţa. Ce paşi am făcut noi în ultimul an pentru a ne dezvolta credinţa? La câte zile de reculegere, seminarii sau ore de studiu biblic am participat? Câte cărţi de spiritualitate am citit? Acestea sunt mijloacele prin care Domnul ne măreşte credinţa.

În răspuns la cererea apostolilor, Isus le spune parabola despre servitorul care se întoarce de la câmp şi se pune imediat să îi pregătească masa stăpânului său şi aşteaptă ca acesta să mănânce. Doar după ce stăpânul s-a săturat va începe slujitorul să vadă de propriile nevoi, de hrană şi odihnă. Cum răspunde oare această parabolă cererii apostolilor de mărire a credinţei? Isus spune că dacă avem credinţă matură vom pune mereu voia şi plăcerea lui Dumnezeu pe primul loc în vieţile noastre. Dacă avem credinţă nu vom cârti şi nu ne vom plânge că am lucrat pentru Dumnezeu toată ziua, aşa că acum, fiind obosiţi, e rândul lui Dumnezeu să privească la nevoile noastre. În schimb vom uita de noi şi vom lucra în slujba Lui, ştiind că Dumnezeu va veni în ajutorul nostru când şi cum va considera El de cuviinţă.

Credinţa în scăparea noastră nu este credinţă în Dumnezeu. Credinţa înseamnă – că voi fi scăpat, că nu – să rămân fidel convingerii că Dumnezeu mă iubeşte şi are grijă de mine. Aceasta este greşeala omului ce a căzut de pe munte. El crede că va scăpa, dar nu crede în puterea infinită a lui Dumnezeu şi în iubirea Lui pentru el. Iubirea necondiţionată pe care o are Dumnezeu pentru noi ne cere un singur răspuns pe măsură: iubirea şi slujirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Atât de mulţi dintre creştinii de astăzi cred că credinţa adevărată şi matură constă în capacitatea de a mijloci miracole de la Dumnezeu. Adevărul pe care ni-l arată Evanghelia de astăzi este că credinţa matură nu constă în cât de mult răspunde Dumnezeu nevoilor mele imediate, ci cât de dispus sunt să îi slujesc necondiţionat, fără calcule meschine. Să ne alăturăm astăzi apostolilor cerând şi noi mărirea credinţei noastre.

 

* * *

 

Eu, Habacuc, protestez…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Şi El lasă să facă…

Habacuc, un nume ciudat, care ne face să surâdem un pic, de puţinele ori când îl auzim pronunţat în biserică. Dar cine este acesta? Habacuc este fiecare dintre noi când deschide ochii, uimiţi, asupra unei realităţi nu prea plăcute. Habacuc sunt eu când rămân uluit, consternat, deranjat, aproape lipsit de credinţă, în faţa anumitor spectacole mai degrabă deprimante. Habacuc, sau indignarea şi scandalul pentru răul care este în lume.

“Violenţă, jafuri, certuri, conflicte…” Aceasta este panorama în care se roteşte, rătăcit, lipsit de putere, sărmanul Habacuc. Astăzi tabloul este mult mai îmbogăţit de alte elemente şi mai dramatice şi neliniştitoare. Culorile întunecate se vor accentua şi neliniştea va creşte proporţional. Viaţa publică şi privată, din epoca lui Habacuc până în timpul nostru (circa 2700 de ani) continuă să dezvăluie episoade şi situaţii care nu sunt desigur astfel ca să crească seninătatea. Habacuc aducea înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunea sa, indignarea. Indignarea fie pentru spectacolul dezgustător la care era constrâns să asiste zilnic, fie pentru faptul că Dumnezeu părea un spectator distrat, chiar absent. Ca şi cum acest lucru nu-l privea.

Cerul apare foarte îndepărtat, Şi cineva poate ajunge de-a dreptul să suspecteze că este nepopulat. Oamenii se ucid cu ferocitate. Nedreptatea şi asuprirea ajung la nivele intolerabile. Jafurile se săvârşesc la scară planetară. Cel slab este în stăpânirea celui puternic. Când este vorba de afaceri, Cain nu are frâu şi nu mai recunoaşte pe nici un frate. Domină dezumanizarea, nebunia uciderii. Acea minunată grădină plantată de mâinile Creatorului este prădată, violentată, transformată într-un mizerabil depozit de rebuturi, “reconvertită” într-un deşert de dezolare şi de moarte. Şi El lasă să se facă. Nu intervine. Permite ca realitatea cea mai opacă şi apăsătoare să întrerupă cu zgomot promisiunile sale, să păteze planul luminos pe care El îl schiţase.

Habacuc în versiune modernă, în rugăciunea sa, ar flutura în faţa lui Dumnezeu paginile dintr-un ziar oarecare, ce dovedesc faptele cele mai cumplite. Ca şi cum l-ar forţa să iasă din tăcerea sa, din înstrăinarea sa intolerabilă. “Ce facem cu toate acestea?” “De ce nu cobori pe pământ?” “Ce limită extremă trebuie încă să atingă nelegiuirea înainte ca tu să te decizi să intervii?” În sfârşit: “Ce fel de Dumnezeu eşti, dacă nu clipeşti, dacă nu ieşi din izolarea ta nici când adversarii fac să cadă proiectul tău”.

…Dar este o scadenţă

După ce a prezentat înaintea cerului indignarea şi protestul omului, Habacuc devine scrib, notar oficial al declaraţiei lui Dumnezeu: “Domnul a răspuns şi mi-a spus: Scrie viziunea şi graveaz-o bine pe tăbliţe pentru ca să fie citite cu uşurinţă. Este o viziune care atestă un termen, vorbeşte de o scadenţă şi nu minte: dacă întârzie, aşteapt-o, pentru că va veni sigur şi nu va întârzia”. Să spunem de îndată. Nu “răspunsul”, nici cu atât mai puţin “viziunea” pe care le aşteptăm. Desigur, este o scadenţă, un termen. Această reprezentaţie halucinantă se va încheia. Scenariile îngrozitoare de ură, violenţă, asuprire, minciună, egoism dezlănţuit, nedreptăţi cumplite, vor dispare.

Dar Dumnezeu nu stabileşte o dată precisă. Întâlnirea este cu o speranţă, nu cu o zi fixată clar pe agenda noastră. Poliţa poartă chiar semnătura lui Dumnezeu, are acoperirea cuvântului său, dar nu precizează ziua în care vine scadenţa. A avea credinţă înseamnă să nu ne pierdem curajul, să rezistăm demoralizării, în timpul îndelungatei aşteptări. Dumnezeu ne lasă să intuim că trebuie să suportăm cu răbdare întârzierile, amânările. Că, atunci când este la mijloc promisiunea sa, cel credincios trebuie să stea pe stânca sigură a fidelităţii lui Dumnezeu, renunţând să controleze calendare şi ceasornice.

“Cade cel care nu are sufletul drept, în timp ce cel drept va trăi din credinţă”. Sau cade mai adânc cel care sprijină picioarele pe puterile (şi supra-puterile) acestei lumi. În timp ce cel credincios întemeiază viaţa sa pe puterea lui Dumnezeu care domină istoria, chiar dacă aceasta pare să se dezvolte în afara sferei sale. Dumnezeu nu-i înşeală pe cei care se încred (a avea sufletul drept înseamnă, în fond, a privi într-o singură direcţie), care nu se agaţă de sprijinuri precare chiar dacă sunt frapante. Dumnezeu îl satisface pe deplin numai pe cel care trăieşte din credinţă, şi nu din iluzii. Dumnezeu “soseşte” numai pentru cel care nu părăseşte fixarea sa de aşteptare plină de încredere. Dumnezeu nu se opreşte. Numai credinţa noastră să fie neîntreruptă.

Se întâmplă lucruri de… crezut

Discursul despre credinţă constituie nucleul central şi al evangheliei de astăzi. Şi aici nu este numai credinţa care permite să presupunem întârzierile lui Dumnezeu, contradicţiile istoriei. Este pusă în evidenţă acea credinţă care, când este, face să urmeze lucruri incredibile, dar care devin chiar lucruri de crezut! (“Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi putea spune acestui dud: “Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare, şi el v-ar asculta”). Sau credinţa care nu suportă şantajul realităţii, ci ascultă de ea, o transformă, renunţă la rezistenţele sale cele mai implacabile, face să urmeze imposibilul.

Este credinţa ca angajament, ca principiu de indignare şi de luptă şi nu de resemnare şi nepăsare. Dumnezeu “se angajează”, desigur. Dar pretinde ca şi credinţa noastră să fie “angajată”. Foarte adesea cel credincios (aşezat pe versantul scandalului suferit de Habacuc) îşi lasă braţele să cadă, dezolat: Nu este nimic de făcut. Realitatea este aceea care este, nu pot să pretind s-o schimb. Realitatea este cea care este pentru că credinţa noastră este cea care este (sau cea care nu trebuie să fie), este cea care nu este…

Când este la mijloc credinţa (cea mai mică, sau cea mai mare, după punctele de vedere) ca o sămânţă mică de muştar, atunci este totul de făcut. Totul rămâne de făcut. Totul este posibil. Braţele trebuie să cadă numai de oboseală, după ce ai obosit, după ce “ai făcut ceea ce ţi-a fost poruncit”, nu pentru descurajare sau capitulare păgubitoare. Braţele şi mâinile ne-au fost date pentru a munci, ruga, de a face ceva, nu pentru a le întinde deprimaţi în faţa unei realităţi care, ca un dud, nu se mută nici un milimetru. Credinţa nu ne-a fost dată numai pentru a vedea lucrurile care merg, ci pentru a le constrânge să meargă “diferit”.

În această perspectivă, poziţiile se răstoarnă. Nu mai este Habacuc care se simte autorizat să reproşeze lui Dumnezeu pentru absenţa sa şi neîmplinirile sale. Dumnezeu este acela care reproşează credinţa noastră… absentă, care nu îmbracă haina oboselii. S-ar spune că mulţi credincioşi pretind o credinţă “odihnitoare”, în capot şi papuci şi suspine. Dar credinţa (aceea, cel puţin, pretinsă de Cristos, oricât de mică, dar nu invizibilă, nu somnolentă, nu plângătoare) nu este niciodată odihnitoare sau oricum liniştitoare. Tema credinţei, în evanghelia de astăzi, redă imaginea unui servitor harnic care umple ziua sa cu munca. Dudul (sau oricare plantă) nu stă acolo pentru ca să ne bucurăm, liniştiţi, tolăniţi la umbra sa. Planta, sau mai bine zis oricare realitate incomodă, supărătoare, stă acolo pentru că nu am reuşit încă s-o smulgem. Pentru că cuvintele noastre au puterea neputincioasă a protestului, a denunţului, a regretului, dar sunt lipsite de puterea irezistibilă a credinţei.

Totul este la loc (sau, nimic la loc, conform armoniei voite de Dumnezeu) pentru că adesea credinţa se limitează să ia act, să treacă în revistă, să schiţeze harta realităţii “aşa cum este”. În timp ce credinţa nu ar trebui să lase nimic în propriul loc, ar trebui să fie răsturnare continuă a ordinii (sau a dezordinii) constituite, a echilibrelor consolidate şi a sistematizărilor abuzive.

Impunerea mâinilor abilitează pătarea mâinilor

Paul, scriind lui Timotei, face o precizare esenţială: “Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere, de iubire şi de înţelepciune”. Prea multă credinţă păcătuieşte prin “timiditate”, pentru că nu îndrăzneşte să spună ale sale, să pronunţe cuvântul său propriu. Pentru că cedează în faţa brutalităţii faptelor. De ce să recurgă la alte forţe (totdeauna mai slabe, chiar dacă sunt muşchiuloase, tocmai pentru că sunt muşchiuloase), şi nu valorifică forţa sa interioară, capabilă să smulgă o plantă şi să mute munţii.

“Îţi amintesc să însufleţeşti darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele”. Darul nu se însufleţeşte păstrându-l în siguranţă, la adăpost de vânturile geroase ale istoriei şi ale cronicilor. Ci numai constrângându-l să se confrunte cu tot ceea ce opune rezistenţă, opoziţie. Impunerea mâinilor nu dispensează pe nimeni de pătarea mâinilor.

“Păzeşte depozitul credinţei cu ajutorul Duhului care locuieşte în noi”. Este probabil, ba chiar sigur, că Duhul nu este un simplu principiu de “conservare”, nu este paznic de muzeu. O credinţă menţinută în puritatea sa, dar neutilizată în puterea ei, nu este o credinţă intactă, dar o credinţă inofensivă, şi fundamental complice cu răul. Acel “depozit” va fi gol, deşi este păzit cu gelozie.

 

* * *

 

Doamne, măreşte credinţa noastră!

Autor: pr. Eduard-Mihai Coşa
Copyright: Predici.cnet.ro

Liturgia Cuvântului din duminica de astăzi ne îndreaptă atenţia spre virtutea credinţei, fundamentală pentru relaţia noastră cu divinitatea, virtute care rămâne de multe ori ultima şansă, ultima rezolvare a gravelor probleme cu care ne putem întâlni în viaţa de zi cu zi.

În prima lectură am citit din Profetul Habacuc. Probabil că profetul şi-a desfăşurat misiunea în timpul infidelului rege iudeu Ioachim şi apoi, după căderea acestuia, în timpul ocupaţiei caldee. După cuvintele din textul de astăzi observăm că profetul simte în mod apăsător povara suferinţelor, a violenţelor şi a nedreptăţilor care luau amploare din zi în zi. De aceea, el, ca un mediator între Dumnezeu şi popor, aflat într-un moment de criză, izbucneşte într-un strigăt de durere: “Până când Te voi chema în ajutor Doamne, fără să mă asculţi?” (1,2).

În mod firesc, profetul se întreba: de ce Dumnezeu permite, de ce tace, de ce nu intervine?

Iată tăcerea lui Dumnezeu. Iată martiriul adevărat al celui drept, al celui care CREDE. De multe ori ni se poate părea că Dumnezeu se retrage din viaţa noastră, că ne abandonează. Să fie aşa? Să nu avem pretenţia că am putea înţelege pe deplin logica lui Dumnezeu în aceste situaţii. Chiar în cazul profetului care îşi descrie suferinţa, nu putem pretinde rezolvarea sau înţelegerea situaţiei grele în care se afla. Să ne mulţumim în schimb cu faptul că Sfânta Scriptură accentuează o problemă atât de umană şi de actuală: suferinţa, “triumful” răului, tăcerea lui Dumnezeu. S-ar putea da multe explicaţii însă ar fi prea ieftine şi nesatisfăcătoare. Putem să ne mulţumim doar cu un singur lucru: să ne îndreptăm spre Dumnezeu cu toată fiinţa, recunoscându-ne rătăcirile şi mizeriile şi, în acelaşi timp să ne rugăm cu apostolii: “Doamne, măreşte credinţa noastră”. Pentru că, într-adevăr, unicul remediu în rezolvarea problemelor care ne frământă şi în care ne zbatem este CREDINŢA. Însuşi Dumnezeu ne aminteşte de aceasta când îi vorbeşte profetului strâmtorat: “Dacă ţi se pare că întârzie, aşteapt-o: ea va veni cu siguranţă la vremea ei. Iată, cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va rămâne în viaţă datorită CREDINŢEI lui”.

Credinţa este acel ochi superior şi profund care permite să vedem ceea ce nu se vede, să înţelegem ceea ce pare imposibil şi să sperăm împotriva oricărei speranţe. La aceasta ne invită Dumnezeu cu tăcerea sa sfâşietoare. La aceasta se reduce recomandarea Sf. Paul din a II a lectură de astăzi, din scrisoarea către Timotei când îi spune că trebuie să depăşească prin credinţă, prin forţa interioară a duhului pe care am primit-o la botez, orice stare de timiditate şi de neîncredere. Sf. Paul vorbea astfel când se afla în lanţuri şi când ministerul său era sortit eşecului. Totuşi el spune cu toată tăria: “nu te ruşina deci să dai mărturie pentru Domnul nostru, nu te ruşina nici de mine care sunt încătuşat pentru el, dar suferă şi tu împreună cu mine pentru evanghelie…”.

De unde a găsit Apostolul atâta putere în suferinţă dacă nu din forţa credinţei pe care o avea faţă de Cristos cel răstignit şi înviat?

Am putea citi pentru edificarea noastră un alt text din sfântul Paul, unde spune: “Dar noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor.4,7-10).

Iată aşadar cum, după viziunea Apostolului, nici o încercare, nici chiar moartea nu poate tulbura pacea celui drept, a celui care are credinţă în Dumnezeu .

A avea credinţă! Iată forţa sfinţilor şi cheia mântuirii!

Nu ştim dacă în mod retoric sau nu, Cristos se întreabă în Evanghelie: “Dar Fiului Omului când va veni va mai găsi oare credinţă pe pământ?!” (Lc. 18,8). Trebuie să recunoaştem că aceste cuvinte ale lui Isus ne cutremură: marele risc al nostru este să încetăm să mai credem, sau să credem prea puţin… Toate crizele din Biserică se reduc la această problemă: problema credinţei, adică a prea puţinei credinţe. Chiar şi astăzi! Cardinalul W. Kasper scria: “In timp ce după Conciliu discutam despre reînnoirea metodelor de transmitere a credinţei, a scăzut credinţa, iar unii, chiar şi-au pierdut-o“. Teribil! … Ce se întâmplă în jurul nostru?, in viaţa noastră creştină? Facem strategii, inventăm metode, construim case, biserici, diferite instituţii şi structuri…!? De n-ar rămâne goale, lipsite de viaţă!!!

Să ne amintim şi de parabola “fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor nebune” (Mt 25,1-13). Fecioarele nebune nu sunt neapărat cele care au candele stinse, ci cele care au lăsat ca ele să se stingă: acesta este cutremurătorul risc. Trebuie în mod constant să ne verificăm şi să ne întrebăm: candela mea este aprinsă?

Cât de uşor întâlnim în jurul nostru persoane stinse.

Să ne amintim de repetatele invitaţii ale lui Isus de a ieşi din oligopistie (oligopistia este o credinţă atât de fragilă încât în momentele de încercare se comportă ca şi cum nu ar exista deloc). Iar astăzi ne aflăm în adevărate momente de încercare, şi patologia oligopistiei este destul de răspândită. Sfântul Matei ne dă cinci cazuri:

Să reflectăm la textul din Mt 6, 30: “Dacă Domnul îmbracă atât de frumos iarba câmpului, care astăzi este şi mâine va fi aruncată în foc, nu va face El mult mai mult pentru voi, oameni cu puţină credinţă?” iar în Mt 8,26: în timpul furtunii de pe lac îi avertizează pe ucenicii săi “De ce vă e teamă, oameni cu puţină credinţă“, şi, din nou, la Mt 14,31, când a apărut pe mare în timpul nopţii, iar Petru cerându-i să meargă la el pe apă, când a început să se îndoiască şi a început să se scufunde Isus i-a zis din nou “om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?“. În Mt 16,18 Isus spune: “De ce, oameni cu puţină credinţă, spuneţi că nu aveţi ce mânca?” Şi în Mt 17,20 ucenicilor care nu reuşiseră să alunge un diavol Isus le explică şi cauza: “datoria puţinei voastre credinţe! Adevăr vă spun: dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi putea spune acestui munte mută-te de aici şi el s-ar muta şi nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Acest tip de demon se alungă numai cu post şi rugăciune“.

În schimb evanghelistul Marcu face referiri la avertismentele pe care Isus le face ucenicilor săi în ziua de Paşti: “Îi mustră pentru necredinţa lor şi pentru împietrirea inimii lor” (Mc 16,14). Isus îi ceartă pe apostoli pentru apistia şi pentru sclerocardia lor.

Merită să medităm şi la celebrele şi usturătoarele cuvinte de avertizare ale abatelui Dom Godefroy, de la mănăstirea din Cîteaux, lângă Dijon. El, imediat după război, în fiecare dimineaţa îi saluta astfel pe călugării săi: “Fiţi atenţi dragii mei călugări, deoarece se poate să fii ateu chiar dacă vii zilnic în cor pentru rugăciune!”

Sunt cuvinte de luat în serios pentru că riscul există… pentru toţi.

Dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar am muta şi munţii din loc, ne asigură Cristos; nu ne-am mai descuraja în anumite situaţii; nu ne-am mai plânge că avem parte numai de încercări. În ce stadiu se află această virtute în viaţa noastră?

Trebuie să repetăm cu insistenţă rugăciunea apostolilor: Doamne, măreşte în noi credinţa (Lc.17,5).

Credinţa noastră este lâncedă: de aceea pesimismul ne roade treptat inima lipsind-o de entuziasm…

Credinţa noastră este săracă: de aceea viaţa noastră rămâne săracă, fără roade…

Credinţa noastră este superficială: de aceea suntem şi noi schimbători, ne clătinăm la cea mai mică adiere de vânt…

Credinţa trăită înseamnă dinamism, activitate rodnică…

Credinţa înseamnă iubire nemăsurată faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, fără mari împliniri pământeşti, fără a cerşi recunoaşterea meritelor, fără aplauze…

Credinţa este înţelepciune: ea ne luminează asupra planului lui Dumnezeu, ne luminează drumul spre mântuire, ne dă convingerea că mântuirea se va realiza indiferent de obstacole sau de răutatea oamenilor…

Credinţa este vitală pentru creştin, de aceea s-o cerem şi noi cu toată forţa inimii, spunând împreună cu apostolii:

Doamne, măreşte credinţa noastră! Amin

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Hab 1,2-3; 2,2-4)

“Până când Doamne? … De ce?” (1,2-3). Răsună tari şi clare pe buzele unui profet care a trăit probabil către sfârşitul secolului VII a.C. aceste întrebări care “usucă” mereu inima omului. DE ce dezlănţuirea răului în lume, de ce violenţa? De ce rugăciunea pare să cadă într-un gol înfricoşător fără ca să aibă vreun răspuns? Puţin contează că în cazul textului de faţă profetul are în vedere invazia Caldeilor sau că e vorba de ceea ce în fiecare zi vedem pe ecranele televizorului. Cuvântul profetului se îndreaptă sigur lui Dumnezeu “cel cu ochii aşa puri” (1,13), “Dumnezeului său, Sfântului său” (1,12), urlând în faţa scandalului acelei paradoxale indiferenţe. Dar iată că Domnul iese din tăcerea sa, îl invită pe profet să pună în cuvinte scrise viziunea pe care i-o oferă, a o scrie clar pe pe table pentru ca să o poată cunoaşte toţi. E necesar să se aştepte ca viziunea, cuvântul lui Dumnezeu – aici personificat – să ajungă la împlinire; şi acest lucru se va realiza cu siguranţă: dacă se lasă aşteptată trebuie aşteptată pentru că se va realiza sigur.

“Cel care nu are sufletul drept” (2,4a), adică cel care deşi acceptă prescripţiile Sale, nu le pune în practică, acesta este sortit pieirii; în schimb “cel drept va trăi prin credinţa sa” (2,4b). Această sentinţă divină clară, lapidară, eficace sintetizează teologia alianţei. În concret înseamnă că nelegiuiţii asupritori Caldei vor pieri aşa cum vor pieri iudeii nelegiuiţi, în timp ce iudeii credincioşi vor supravieţui. Semnificaţia afirmaţiei totuşi merge dincolo de momentul istoric care a provocat-o. Nu degeaba sintagma a trecut în Evr 10,36.39 şi în Sf. Paul (Rm 1,17 şi Gal 3,11) cel care îi conferă un sens nu numai comunitar – adică adresat întregului popor – ci o aplică credinţei/fidelităţii în Isus Cristos mort şi înviat spre a da viaţa tuturor oamenilor care cred în El – mântuitorul lumii.

Lectura a II-a (2Tim 1,6-8.13-14)

Paul, “apostol al lui Isus Cristos prin voinţa lui Dumnezeu”, prizonier la Roma, adresează “iubitului fiu Timotei” o a doua scrisoare în care îl încurajează şi îl îndeamnă să lupte cu îndârjire pentru Evanghelie. Vrea ca şi el să ştie să sufere aşa cum Apostolul în exerciţiul misiunii la care a fost chemat prin har pentru a păstra şi a transmite fidel învăţăturile – “tezaurul evangheliei” (v.14) – cu ajutorul Duhului Sfânt, fără a simţi ruşine pentru lanţurile cu care Paul este legat. Acest lucru se va putea realiza numai dacă Timotei va “aprinde din nou” (adică va face activ şi eficient) darul care i-a fost dat prin impunerea mâinilor lui Paul: gest prin care Apostolul l-a făcut – în Duhul Sfânt – capabil să continue misiunea de a anunţa tuturor mântuirea realizată în Isus Cristos. Acest lucru se va realiza numai cu preţui suferinţei deoarece nu se poate trăi în mod autentic şi transmite credinţa în Isus mort şi înviat dacă nu există disponibilitatea de a muri ca El, a suferi pentru El, a-l mărturisi până la sânge. Aşa cum azi ne este aşa de des amintit: nu există viaţă de credinţă credibilă decât aceea gata să plătească până la dăruirea totală de sine, întrucât cel drept dacă trăieşte prin/din credinţă trebuie – tocmai datorită acestei credinţe – să ştie să şi moară.

Evanghelia (Lc 17,5-10)

În cap. 17 din care face parte textul duminicii de azi, Luca adună o serie de lucruri spuse de Isus. Primul se referă la credinţă. De multe ori în timpul vieţii lor cu Isus ucenicii l-au văzut scoţând în evidenţă credinţa acelora care îi cereau vindecări (Lc 7,9; Mt 15,12). Acum când ei au primit misiunea de a merge şi a anunţa evanghelia, observă dureroasa disproporţie între misiunea primită şi micimea credinţei lor: din inima lor ţâşneşte deci invocaţia “Doamne, măreşte-ne credinţa!” (v. 6).

Răspunsul lui Isus şochează: nu este consolator sau de scuză; din contră este o întărire parcă a ceea ce pomeniseră ucenicii: este un nou abis parcă creat în faţa/viaţa ucenicilor. Ar fi de ajuns o fărâmă de credinţă, măruntă ca un grăunte, aproape invizibil dar capabilă să facă posibile fapte măreţe cum e acela de a dezrădăcina – graţie unui simplu cuvânt – un dud ale cărui rădăcini foarte ramificate îl ancorează puternic în pământ.

Al doilea text propus face lumină, chiar dacă la prima vedere textul rezultă la fel de şocant. Stăpânul nu are nici o obligaţie faţă de slujitorul care i-a executat fidel porunca. În acest moment, Isus nu face un discurs social asupra dialecticii slujitor/stăpân, ci foloseşte în mod simplu o imagine luată din viaţa de fiecare zi. Ceea ce Isus cere se referă la o atitudine de profundă umilinţă, la renunţare la sine însuşi, la nici o pretenţie: numai aşa ucenicul va putea face spaţiu atotputerniciei lui Dumnezeu. E necesar să ne recunoaştem mici(mea), săraci, mereu neegali în faţa marii misiuni pe care Dumnezeu ne-o încredinţează. Domnul vrea să nu ne credem că suntem importanţi sau mai bine zis indispensabili Împărăţiei. Ceea ce facem noi e important, poate să contribuie, însă nu este indispensabil pentru că de multe ori tocmai ceea ce facem noi ne poate (con)duce la mândrie – care poate să fie mai multă sau mai puţină. Iar acest lucru nu este logica la care Domnul vrea să ne educe. Numai El este; şi nimic nu este imposibil Lui (Lc 1,37). Atunci când vom fi făcut tot ceea ce este în puterea noastră, va deveni har dacă va creşte în noi conştiinţa că “dacă Domnul nu construieşte casa, degeaba se chinuie cei care o zidesc” (Ps 126,1) şi vom fi fericiţi pentru că (ne) vom (în)crede în Domnul.

 

* * *

 

Dacă aţi avea credinţă!

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică are ca temă centrală credinţa. Pentru un creştin, a spune credinţă înseamnă a spune totul, dar în acelaşi timp cu trista posibilitate de a nu spune nimic. Din fericire, aşa cum se întâmplă adesea cu lucrurile lui Dumnezeu, credinţa este un “tot” întreg, care poate fi obţinut complet chiar şi din fragment, după cum Trupul lui Cristos, în Euharistie, se află întreg în fiecare hostie. Este ca şi cum am privi cerul prin meterezele sau ferestrele unui castel, care cu toate că sunt multe, totuşi nu se vede decât unul şi acelaşi cer, şi ca atare ne este suficient să-l privim numai printr-o singură fereastră sau numai printr-un singur meterez.

Trebuie aşadar să lăsăm la o parte orice preocupare de a face un tratat sistematic cu privire la credinţă, şi să ne mulţumim cu anumite părţi din ea; dar mai bine să privim prin aceste ferestruici pe care cuvântul lui Dumnezeu ni le deschide astăzi. Vorbeam despre fereastra deschisă către cer. Aceasta nu este numai o închipuire, o imagine, ci conţine deja o învăţătură temeinică, evocă un adevăr fundamental, de a accepta situaţia noastră în faţa credinţei. Noi ne aflăm în viaţă ca într-un castel (Platon spunea că am fi chiar ca într-o peşteră, unde nu ajunge decât lumina reflexelor, şi unde lucrurile nu pot fi văzute decât numai în parte). Credinţa ni se oferă ca o posibilitate de a depăşi aceste îngrădiri ale noastre, ca “ieşirea din castel”, ca un răspuns la nevoia de libertate şi de infinit, pe care o purtăm în inimă.

Se povesteşte că atunci când primul misionar creştin a ajuns pe pământul englezesc, regele acelui ţinut, perplex şi neîncrezător, a convocat adunarea înţelepţilor spre a decide dacă trebuie să primească ori nu această nouă doctrină. În timpul şedinţei, s-a ridicat unul dintre înţelepţi şi a spus: “Maiestate, să ne închipuim această scenă: Maiestatea voastră se află la masă, cu ocazia unui banchet, înconjurat de toţi demnitarii ţării. E timp de iarnă, însă sala de ospăţ este bine încălzită. Afară mugeşte furtuna; ninsoarea şi ploaia îi obligă pe toţi să stea în casă. La un moment dat, pe o fereastră întredeschisă îşi face apariţia o păsărică; ea zboară speriată pe deasupra capetelor tuturor, încoace şi încolo; aici se simte bine şi este la adăpost de gerul de afară, dar numai pentru puţină vreme, deoarece dispare iarăşi în furtună. După părerea mea, aşa se întâmplă şi cu viaţa noastră. Noi nu ştim ce a fost mai înainte şi nici ce va urma. Dacă noua doctrină ne oferă vreo certitudine în privinţa aceasta, merită să o primim” (Beda Venerabilul).

Acea micuţă pasăre ce trece pentru o clipă prin sala banchetului şi apoi dispare în întuneric este o imagine simplă şi frumoasă a omului în faţa credinţei. Cuvântul lui Dumnezeu din duminica aceasta, aşa cum spuneam, ne deschide mai multe ferestruici asupra lumii credinţei. În prima lectură există faimoasele cuvinte ale prorocului Habacuc: “Cel drept va trăi prin credinţa lui”. La început, aceste cuvinte însemnau pur şi simplu aceasta: cel drept, adică iudeul, într-o gravă lovitură istorică, ar fi supravieţuit şi s-ar fi mântuit prin credinţa lui faţă de Dumnezeu, în vreme ce necredinciosul, adică invadatorul caldeu, ar fi fost anihilat de evenimente.

Noi, creştinii, nu putem face abstracţie de la semnificaţia puternică conţinută în acele cuvinte din Scrisoarea Sf. Paul atunci când spune că “cel drept trăieşte prin credinţă”, şi înseamnă că are viaţa veşnică numai prin credinţa în Isus Cristos. Prin urmare nu numai o atitudine de adeziune generică şi de fidelitate faţă de Dumnezeu, ci o adeziune la un eveniment precis, care este acesta: “… Isus Cristos Domnul nostru, care a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat deoarece am fost socotiţi neprihăniţi”.

Dacă acest prim cuvânt ne-a îngăduit să ne amintim de cuvintele Sfântului Paul cu privire la credinţă, în aclamaţia Evangheliei aflăm aceeaşi temă în glasul evanghelistului Ioan: “… ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1Ioan 5,4). Chiar şi în cazul acesta nu poate fi vorba de o credinţă oarecare, ci de credinţa în Isus Cristos: “Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu? (1Ioan 5,5). Cu aceste cuvinte, Evanghelistul Ioan nu face altceva decât să culeagă şi să dea expresie experienţei concrete făcută de Biserică, în primii 60-70 de ani de viaţă, referitor la credinţă.

Credinţa în Isus Cristos a biruit cu adevărat lumea. A biruit lumea iudaică, acea lume ce se fălea cu Legea ei; a biruit lumea greacă, care se lăuda cu înţelepciunea ei; a biruit lumea romană, care, prin puterea ei armată se credea invincibilă. Toate aceste lumi le-a biruit în modul cel mai curat cu martiriul. Ucenicii lui Isus au observat cu uimire, dar şi cu bucurie, că acela care se afla în ei, adică Isus, este mult mai puternic decât tot ceea ce există în lume.

În felul acesta am ajuns la cel de-al treilea cuvânt al credinţei, cel din Evanghelie: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare’, şi v-ar asculta”. După ce am văzut şi mărturia lui Ioan, ascultând cuvintele Evangheliei de astăzi, acestea îşi primesc semnificaţia lor: credinţa în Isus a dezrădăcinat arbori seculari, a fărâmiţat munţi întregi; forţa ei s-a arătat a fi irezistibilă. “Dacă aţi avea credinţă!” Liturghia de astăzi este dominată în întregime de acest soi de suspinare al lui Isus; acum, ne vin imediat în minte alte cuvinte din Evanghelie: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu” (Ioan 4,10).

Dacă ne gândim bine, asemenea cuvinte rostite de Isus au în ele ceva misterios, tulburător: Dumnezeu vorbeşte la condiţional! El, care a creat cerurile şi pământul, se opreşte în faţa fragilei bariere a libertăţii omului, pe care El însuşi i-a fixat-o. Dumnezeu nu trece mai departe de această barieră, ci numai ne imploră. Celui care într-adevăr îl iubeşte pe Isus, aceste cuvinte îi aprind pe cap un fel de foc, o nerăbdare, o teamă. De fapt, se înţelege că aici ne aflăm în faţa acelui punct misterios, unde atotputernicia lui Dumnezeu se întâlneşte cu libertatea omenească.

Acestea sunt cele trei ferestruici pe care Dumnezeu, prin Cuvântul Său, ni le deschide astăzi spre orizontul credinţei. Să încercăm cu toată îndrăzneala şi curajul să pătrundem mai mult cu privirea prin ele, spre a cuprinde într-o privire unitară diferitele elemente apărute până în timpul de faţă. Însă pentru a realiza aceasta cu succes, trebuie să confruntăm Vechiul şi Noul Testament. Ce vedea în faţa lui evlaviosul izraelit, când privea toate cu ochiul credinţei? În mod obişnuit, el îl vedea pe Iahve, care cu mâna întinsă şi cu braţ puternic îl scăpase de robie. Privind mai cu atenţie, îl vedea pe acelaşi Iahve, care pe Muntele Sinai a întărit Legământul şi a reînnoit făgăduinţa făcută lui Avraam.

Prin urmare, o apariţie a lui Dumnezeu în istorie şi o viziune a istoriei în Dumnezeu. Acesta era orizontul şi obiectul credinţei evlaviosului izraelit de pe vremea prorocilor. Acum să ne punem aceeaşi întrebare şi noi: ce vede un creştin (de pildă în vreme ce se roagă, meditează sau învaţă teologie) când îşi deschide ochiul credinţei? Îl vede pe Isus mort şi Înviat pentru el, care prin Biserică i-L dă pe Duhul Sfânt şi Mântuirea sufletului. Credinţa creştinului este credinţa în Isus. Isus este sufletul şi obiectul principal. Credinţa înseamnă a crede că Dumnezeu lucrează prin Isus din Nazaret, că întreaga cauză a lui Isus este în acelaşi timp întreaga şi completa cauză a lui Dumnezeu.

“Crezul” pe care îl recităm la Liturghie a apărut ca un crez cristologic, ca o mărturisire a credinţei într-o serie de evenimente care îl au ca protagonist pe Isus din Nazaret, născut din Maria Fecioară şi mort, sub Ponţiu Pilat, înviat a treia zi după Scripturi şi care stă de-a dreapta Tatălui. Credinţa este răspunsul la kerigma cu privire la Isus: “Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Romani 10,9). Isus este soarele credinţei noastre, care luminează, încălzeşte, uneşte şi dă viaţă la toate.

O fi oare vorba aici de o altă credinţă decât cea din Vechiul Testament, sau despre credinţa într-un alt Dumnezeu? Nu, numai că Dumnezeul Exodului şi al Legământului acum a devenit Dumnezeul noului Exod şi al Noului şi Veşnicului Legământ; Dumnezeul lui Avraam a devenit Dumnezeul care L-a înviat pe Isus Cristos din morţi. Comun între Vechiul şi Noul Testament este faptul că obiectul credinţei, adică ceea în ce credem, nu este un lucru mort, ci o realitate vie; nu este un lucru sau un obiect, ci o persoană. Este însuşi Dumnezeu, care s-a revelat. Crezul nostru actual face foarte bine diferenţă între acestea, adică între cele în care credem (Tatăl, Isus Cristos şi Duhul Sfânt) şi cele pe care le credem: Întruparea, Biserica, viaţa veşnică. Nu toate trebuiesc puse pe acelaşi plan, aşa cum s-a procedat adesea în trecut, pentru că în felul acesta am pierde din vedere un lucru fundamental, că întreaga credinţă este mai întâi de toate întâlnirea “eului” meu uman cu divinitatea; actul credinţei nu poate fi decât de la persoană la persoană.

Acum să vedem ultimul pas în această descoperire a credinţei. Am văzut în ce credem; dar ce înseamnă pentru noi a crede, şi mai cu seamă a crede în Isus Cristos mort şi înviat pentru noi? În Biblie aflăm două serii de cuvinte, pentru a arăta tocmai ceea ce noi numim credinţă: o serie indică fiinţa vrednică de luat în seamă, a fi credincios şi activ, a se încrede, a se jertfi; însă o altă serie indică o bază solidă, a se simţi pus la adăpost de orice primejdie; una accentuează ceea ce credinţa cere, iar alta ceea ce poate da credinţa. Acestea nu sunt decât cele două feţe ale aceleaşi realităţi, care se completează reciproc, şi care, în acelaşi timp, formează marea virtute teologală a credinţei. Pe deoparte, ea apare în dragoste (întrucât a se încrede în Dumnezeu înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu); pe de altă parte aceasta dă în speranţa şi chiar se contopeşte cu aceasta, deoarece “credinţa este o încredere neclintită în lucrurile sperate” (Evrei 1,11). “Credinţa preferată de Mine – spune Dumnezeu – este nădejdea” (Ch. Peguy).

Aceste două feţe ale credinţei sunt aceleaşi pe care le-am întrezărit în lecturile de astăzi. Credinţa ca încredere, jertfirea şi ascultarea (prima faţă a credinţei), este aceea despre care a vorbit prorocul Habacuc, şi chiar şi apostolul Paul. Acesta este credinţa lui Avraam: “Este un act de aşa natură, încât dacă cineva vine pe făgaşul ei, se găseşte complet aruncat în braţele infinitului” (Kierkegaard). Credinţa ca apogeu, ca ceea ce dă siguranţă şi consistenţă (a doua faţă a credinţei), este cea prezentată de Ioan, atunci când vorbeşte despre credinţa care ne îngăduie a sta biruitori în faţa acestei lumi. Tot despre această credinţă vorbeşte şi Isaia atunci când spune: “Dacă nu credeţi, nu veţi sta în picioare” (Isaia 7,9). Pentru a avea consistenţă în viaţă şi a nu fi ca pleava, pe care o suflă vântul, trebuie să credem.

Pentru Biblie, adevăratul credincios este acel creştin care-L experimentează pe Dumnezeu ca stânca existenţei sale, şi care poate spune cu tot adevărul: “Carnea şi inima mea pot să se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele, şi partea mea de moştenire” (Psalm 73,26). Sau să strige: “Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria mea care mă scapă şi întăritura mea” (Psalm 18,2-3). Această experienţă de a afla în Dumnezeu un sprijin neclintit, o siguranţă care nu cedează nici în faţa morţii, face parte din însăşi esenţa credinţei noastre, şi se întâlneşte astăzi tot atât de bine ca şi în trecut.

Dacă aţi avea credinţă! Dumnezeu cere de la noi un lucru mare, o ştim cu toţii, şi în anumite momente ni se pare că cere chiar ceva care ne depăşeşte, ceva peste puterile noastre, adică de a “crede, de a spera împotriva oricărei speranţe”, aşa cum a făcut Avraam. Însă El a prevăzut şi aceasta; nu cere de la noi nimic pe care să nu-l fi făcut El mai întâi pentru noi. El a crezut în noi, ni s-a încredinţat nouă; creându-ne liberi, El a făcut toate acestea. A riscat, fiindcă urma să tremure pentru noi, atunci când va trebui să ne osândească pentru veşnicie din cauza păcatelor noastre, lucru care pentru un tată este cel mai îngrozitor. Mai mult, ni l-a dat pe Fiul său cel iubit, în care-şi afla toată bunăvoinţa, gândind în sine: “Vor primi cu cinste pe Fiul Meu!” (Marcu 12,6). Dacă aceasta nu este credinţă, nu este încredere, ce ar mai putea fi? Iată pentru ce nu-L putem acuza pe Dumnezeu că ne cere lucruri prea grele, atunci când ne spune că ne aruncăm în braţele Sale cu toată încrederea.

Acum, aşa ca întotdeauna, ne trebuie o concluzie practică în legătură cu ceea ce am spus. Astăzi ne vom însuşi concluzia practică a apostolilor: “Doamne, măreşte-ne credinţa!” Credinţa pe care am încercat să o explicăm este alegerea omului, dar în acelaşi timp este şi darul lui Dumnezeu, care se învaţă şi se obţine numai în genunchi. Să spunem şi noi cu omul din Evanghelie: “Cred, Doamne, însă Tu măreşte credinţa mea! Dă-mi harul de a şti să cred; dă-mi o inimă credincioasă”.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Până când te voi chema în ajutor, Doamne, fără să mă asculţi…? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, iar tu stai şi priveşti la nedreptatea care ni se face…? Atunci Domnul mi-a răspuns: “Aşterne în scris viziunea pe care ai avut-o… Această viziune se va împlini, însă numai la timpul hotărât… Dacă ţi se pare că întârzie, aşteapt-o…! Iată, cel care nu are sufletul drept va pieri, iar cel drept va trăi în viaţă datorită credinţei.” (Hab 1,2-3; 2,2-4)

Lectura întâia a acestei duminici ne aduce înaintea ochilor o reacţie virulentă a profetului Habacuc îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Profetul se simte îndreptăţit să-i adreseze Domnului cuvinte mustrătoare deoarece în ţară au loc fărădelegi provocate de soldaţii egipteni, de curând victorioşi în lupta de la Meggido, iar El, care le-a promis protecţie, pare să rămână indiferent. Cât de des nu ni se întâmplă şi nouă acest lucru, să ne întâlnim cu “tăcerea” sau cu “indiferenţa” lui Dumnezeu!? Şi mai greu de înţeles e atunci când am şi avut grijă ca să ducem o viaţă corectă, conformă cu voinţa Lui.

Răspunsul lui Dumnezeu către Habacuc cuprinde câteva detalii care ne interesează şi pe noi. Cerându-i să pună în scris viziunea care descrie în ce fel se va înfăptui eliberarea, Dumnezeu vrea să facă din acest eveniment un model al tuturor eliberărilor pe care El le va înfăptui pentru cei care îi sunt fideli. Ori de câte ori vor fi recitite cele scrise de profet, va fi redeşteptată credinţa celor care suferă. Suferinţa lor nu este trecută cu vederea de Dumnezeu. În Planul Său Domnul a rânduit pentru fiecare o Zi a salvării. “Cheia” intrării în acea zi este credinţa.

Apostolii i-au spus Domnului: “Dă-ne mai multă credinţă!” Domnul le-a răspuns: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aşi putea zice acestui dud: ‚«Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare» Şi el v-ar asculta… Voi, însă, după ce veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să spuneţi: «Suntem nişte servitori nevrednici, n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»” (Lc 17,5-10)

Şi pentru Isus tema credinţei este importantă cu atât mai mult cu cât El însuşi are nevoie de ea pentru a putea traversa experienţa crucii. Până acolo, însă, Isus vorbeşte despre credinţă şi ca despre un mod de a aborda şi gestiona atât problemele personale cât şi pe cele comunitare/sociale. (Ceea ce precede în pericopa noastră este un exemplu de situaţie de viaţă care are nevoie şi de înţelepciune şi de credinţă).

Să nu uităm totuşi că, vorbind despre credinţă, ea are un centru de referinţă care este Dumnezeu. Or, Dumnezeu, în toată trăirea noastră prin credinţă, nu este un simplu executant al cererilor noastre. Parabola din a doua parte a pericopei de astăzi (vv. 7-10) ne reaminteşte că El rămâne în continuare Stăpânul, cel de care noi depindem şi pe care trebuie să-L slujim. În sprijinul său mântuitor trebuie, atunci, să recunoaştem milostivirea, bunătatea şi imensa Lui iubire faţă de noi. Şi ce mari sunt acestea!

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cine iubeşte slujeşte cu iubire.

Într-o familie erau trei fraţi, toţi ascultători, dar diferiţi între ei.

Primul asculta pentru că îi era teamă de loviturile tatei.

Al doilea asculta pentru că cerea şi primea bani de la părinţi ca răsplată.

Al treilea asculta pentru că îşi iubea familia. Asculta din iubire. Se gândea: “Cel care face parte din familie trebuie să-şi facă cu iubire partea sa”.

După părerea voastră, care dintre cei trei fraţi era cu adevărat cuminte şi bun?

2. Tema

Cine nu slujeşte cu iubire nu este demn de Domnul!

3. Mesajul zilei

Unii lucrează în familie pentru bani, ca menajera; alţii, în schimb, lucrează din iubire, ca mama.

- Mama cere bani de la membrii familiei după ce a pregătit prânzul şi cina, sau după ce a spălat, sau alte treburi în casă? Nu, pentru că este mama! Pentru că îşi iubeşte familia. Pentru că iubeşte în mod gratuit.

Isus, slujitor din iubire.

- Isus ne-a slujit şi ne slujeşte cu iubire:

- – până la a spăla picioarele apostolilor;

- – până la a-şi pune şorţul şi a se aşeza la masă (Lc 12,37);

- – până la a ne pregăti Cina sfântă: Euharistia.

- El a venit să slujească cu iubire, până la a-şi da viaţa.

Asemenea lui Isus, şi noi trebuie să-l slujim pe Dumnezeu cu iubire.

- Este un tribut de iubire generoasă şi gratuită, pe care trebuie să-l dăm Regelui nostru, care s-a făcut slujitor.

- Cine ascultă de Dumnezeu şi nu-şi împlineşte datoriile religioase cu bucurie, ci din teamă, sau din interes, nu a înţeles încă nimic din iubirea pe Dumnezeu o are faţă de el.

- (Este utilă enumerarea câtorva servicii liturgice sau parohiale, ca acela al ministranţilor, al lectorilor, al presei bune etc. şi încurajarea spre îndeplinirea lor cum se cuvinte).

Asemenea lui Isus, şi noi trebuie să-i slujim pe ceilalţi cu iubire.

- În familie, la şcoală, la joacă, nu trebuie să fim leneşi, pretenţioşi, egoişti; trebuie să fim disponibili, generoşi, serviabili.

- Dumnezeu îi iubeşte pe cei care dau cu bucurie. “Fiţi slujitorii unii altora”: în aceasta constă tot creştinismul.

4. Exemple

a) Un eremit sfânt a visat într-o noapte un înger. Avea într-o mână o torţă aprinsă, iar în cealaltă un vas plin cu apă. A întrebat:

- Îngerule din cer, ce vrei să-mi spui? De ce ţii în mână o flacără aprinsă şi un vas cu apă?

Îngerul a răspuns:

- Cu flacăra merg să ard un fotoliu în paradis; cu apa merg să sting flăcările unui posibil foc din iad.

Eremitul a întrebat:

- Şi de ce vrei să îmi iei bucuria paradisului şi teama de iad? Îngerul a încheiat:

- Pentru a vedea dacă iubirea ta faţă de Dumnezeu este adevărată. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu şi îl slujeşti din interes, pentru a dobândi paradisul, sau de teamă, ca să scapi de flăcările iadului, iubirea ta, cu siguranţă, nu este adevărată!

b) “Dormeam şi visam că viaţa era doar bucurie. M-am trezit şi am văzut că viaţa însemna doar slujire. Am slujit şi am văzut că slujirea era bucurie” (R. TAGORE).

c) Satul de la poalele castelului a fost trezit de glasul vestitorului castelului, care citea o proclamaţie în piaţă: “Stăpânul nostru preaiubit îi invită pe toţi bunii şi fidelii săi supuşi să participe la sărbătoarea aniversării sale. Fiecare va avea o surpriză plăcută. Însă le cere tuturor o mică favoare: cei care participă la sărbătoare să aibă amabilitatea de a aduce puţină apă pentru a umple rezerva castelului, care este goală…”

Vestitorul a repetat de mai multe ori anunţul, apoi s-a întors însoţit de gărzile castelului.

În sat au apărut diferite comentarii.

“Ei! E doar un tiran! Are destui servitori ca să-şi umple rezervorul… Voi duce un pahar cu apă şi va fi suficient!”

“Nu! Întotdeauna a fost bun şi generos! Voi duce un butoi”. “Eu, o găleată!”

În dimineaţa sărbătorii se vedea un cortegiu ciudat urcând spre castel. Unii împingeau cu toată puterea butoaiele mari. Alţii îşi duceau găleţile pline de apă. Alţii râdeau de colegii de drum şi duceau mici pahare cu apă.

Procesiunea a intrat în curtea castelului. Fiecare îşi golea recipientul în rezervorul uriaş, îl punea într-un colţ şi apoi se îndrepta plin de bucurie spre sala banchetului.

Grătare şi vinuri, dansuri şi cântece se succed până când, spre seară, stăpânul castelului le-a mulţumit tuturor în cuvinte amabile şi s-a retras în apartamentele sale.

“Şi surpriza promisă?”, murmurau unii nemulţumiţi şi deziluzionaţi. Alţii arătau satisfăcuţi: “Stăpânul nostru ne-a dăruit cea mai frumoasă sărbătoare!”

Fiecare, înainte de plecare, a trebuit să-şi reia recipientul. Atunci au explodat în strigăte care s-au intensificat repede. Exclamaţii de bucurie. Recipientele fuseseră umplute până sus cu monede de aur! (B. FERRERO, Il Canto del Grillo).

d) Aproape de grădinile publice, loc unde se retrăgea aproape în fiecare zi poetul R.M. Rilke, erau mulţi cerşetori, aşteptând ceva de pomană. Printre aceştia era o bătrânică, destul de săracă după aspect, dar foarte demnă în atitudine. În buzunarele sale, R.M. Rilke, pe atunci poet tânăr şi necunoscut, nu a găsit nici un bănuţ. Totuşi, bătrâna cerşetoare stătea acolo cu mina întinsă şi deschisă. Ce să facă?

Cu o grijă deosebită, tânărul poet a mers să ia un trandafir, cel mai frumos pe care îl putea găsi şi i l-a întins. Sărmana femeie s-a emoţionat, a vrut să-i sărute mâinile cu afecţiune. Apoi a plecat din grădinile din Luxemburg, strângând în mână trandafirul: pomana cea mai mare şi umană pe care a primit-o.

e) “Daţi altora şi Dumnezeu vă va da vouă: primiţi de la el o măsură bună, îndesată şi cu vârf. Dumnezeu vă va trata pe voi în acelaşi mod în care îi trataţi voi pe alţii!” (cf. Lc 6,38).

 

* * *

 

Să spuneţi: Suntem servitori fără importanţă!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nu există om pe toată suprafaţa pământului care să nu ştie că sunt lucruri care ne depăşesc capacitatea noastră de înţelegere şi trebuie să le credem.

Pe vremea tiranului Ioachim (609-598 î.C.), regele Iudeii, profetul Habacuc se plângea lui Dumnezeu de toate nedreptăţile pe care le vedea în mijlocul poporului său şi se întreba: De ce atâta suferinţă? Până când va dura nenorocirea? De ce nu intervii, Doamne, pentru a face dreptate celor oprimaţi? (Lec. I: Hab 1,2-3; 2,2-4). Dumnezeu i-a răspuns că va trimite pe caldeeni şi va pedepsi prin ei pe toţi răufăcătorii. Habacuc nu înţelege ce fel de pedeapsă poate să fie aceasta. Caldeenii ar trebui să fie pedepsiţi ei înşişi mai mult decât iudeii, fiindcă sunt mult mai răi: omoară tot ce întâlnesc în cale şi pe deasupra îşi adoră însăşi puterea lor de a omorî. Domnul îl linişteşte pe profet spunându-i că va muri numai cel care nu are sufletul drept, pe când cel drept va trăi prin credinţa sa. Dar cum? Caldeeni se mulţumesc şi se laudă cu puterea lor, dar vor pieri şi ei. Adevărata putere, care face ca viaţa să dureze, este credinţa. Habacuc este invitat să aştepte şi va vedea dreptatea divină: “Dacă întârzie, aşteaptă, fiindcă va veni cu siguranţă şi nu va zăbovi”.

“Credinţa este o virtute, o caracteristică obişnuită a sufletului, o înclinaţie permanentă de a gândi şi acţiona conform gândului lui Cristos cu spontaneitate şi vigoare” (RdC 52).

La această conformitate cu gândul său ne cheamă Cristos când ne spune: “Voi să spuneţi: “Suntem servitori fără importanţă”, după ce am făcut tot ceea ce trebuia făcut” (Lc 17,5-10). Problema noastră nu este cu nimic mai prejos decât cea a lui Habacuc, fiindcă ne întrebăm nedumeriţi: Dacă am făcut tot ceea ce eram datori să facem, cum putem spune că suntem servitori nefolositori? Nu foloseşte nimănui binele făcut?

În primul rând putem spune că dreptatea divină, promisă lui Habacuc, a venit: Cristos Isus este dreptatea noastră (cf. 1In 2,1). Profeţia s-a împlinit.

În al doilea rând, a pătrunde în adevărul lui Isus cuprins în cuvintele suntem slujitori inutili, înseamnă a-l cunoaşte mai bine pe Isus şi, cunoscându-l, îl vom iubi mai mult pentru că ne-a dat să cunoaştem tainele împărăţiei cerurilor.

Un prim răspuns la starea noastră smerită de slujitori inutili îl găsim în antifona de la începutul sfintei Liturghii de azi, cuvinte din cartea Esterei: “În stăpânirea ta, Doamne, sunt aşezate toate şi nu se poate împotrivi nimeni voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; tu eşti Stăpânul întregului univers” (13,9.10-11). Da, toate sunt opera lui Dumnezeu, chiar noi înşine cu tot ce suntem, cu tot ce avem şi cu tot ce facem. Trebuie să credem aceasta cu toată smerenia, ca viaţa divină să rămână în noi şi să ne dea adevărata valoare. Viaţa omului este o valoare, dar fără a fi pătrunsă de viaţa divină, fără a fi fecundată de aceasta, rămâne în timp ca o floare de măr, frumoasă, dar fără polenizare dispare şi nu rodeşte. Viaţa omului, fără viaţa divină, e nimic, oricât s-ar zbate. “Aceasta este victoria care a învins lumea, credinţa noastră”, ne asigură sfântul apostol Ioan (1In 5,4), deoarece numai credinţa dă sens durerii acestei inutilităţi spirituale de a fi slujitori fără importanţă. Nu suferinţa trupească, fizică, are valoare; ea este un semn indicator spre valoare. Suferă şi animalele, de cele mai multe ori mai mult decât omul, dar nu dobândesc nici o valoare, nu câştigă nici o răsplată, fiindcă nu-i înţeleg sensul unic spre starea de slujitoare inutile, nu pot crede, aşa cum crede omul în cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu-şi împlineşte bine datoria decât atunci când prin împlinirea datoriei trăieşte în credinţa propriei inutilităţi, recunoscând că acela care lucrează toate în toţi este Dumnezeu singur (cf. Înţ 10,2; Col 3,11).

Nu sunt puţini acei creştini care se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu pretenţia de a le face dreptate. Dumnezeu are un drept asupra noastră izvorât din creaţie, aşa cum îl recunoaşte Estera în antifona amintită mai sus: Tu eşti Stăpânul întregului univers. Prin urmare pe drept ne poate impune legi şi ne poate da porunci. Dacă le observăm, căpătăm convingerea că merităm răsplata, presupunând că răsplata corespunde faptelor şi, ca urmare, ne simţim în drept de a-i pretinde lui Dumnezeu “plata”, uitând însă de acela care lucrează în noi, uitând cuvintele apostolului Paul adresate filipenilor: “Dumnezeu este cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a lui bunăvoinţă” (Fil 2,13). Atunci?

Răspunsul lui Isus este: Adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, adică acela care îşi face bine serviciul, nu-l face pentru plată, îşi face datoria pur şi simplu fiindcă se ştie dator faţă de acela care i-a dat darul vieţii înainte de a fi făcut ceva şi a descoperit în acest dar al vieţii adevărul că Dumnezeu este Domnul şi că se merită´ osteneala de a face ceea ce i se cere. Cine poate înţelege măreţia darului vieţii? Dar măreţia aceluia care este însăşi Viaţa? Darul vieţii plasează serviciul împlinit cu toată corectitudinea pe fundalul unei prietenii adevărate, bazată pe o încredere profundă şi autentică. Prieten adevărat este acela care îşi oferă cu iubire serviciile altuia, fără a pune problema plăţii sau recompensei. Prietenia adevărată nu are trebuinţă de legi sau de porunci. Prietenul adevărat ştie ceea ce face plăcere prietenului său şi o face deoarece crede că iubirea dintre ei merită orice efort, orice oboseală, orice jertfă. A-i pretinde lui Dumnezeu răsplată înseamnă a nu-l avea de prieten. Cei care fac din Dumnezeu un partener comercial au loc oriunde, numai în împărăţia lui Dumnezeu nu. Dacă vrem să-l avem pe Dumnezeu de prieten, trebuie să credem că el este iubire (1In 4,8) şi cu cât vom experimenta că iubirea lui faţă de noi este mai mare, cu atât mai mult vom căpăta sentimentul şi convingerea că am făcut prea puţin, nici măcar cât trebuia, pentru a o merita. Inutilitatea noastră stă, nu atât în ce am făcut, ci mai ales în felul cum am făcut: câtă iubire am pus în ceea ce am făcut.

Faptul că Dumnezeu ne-a oferit prietenia sa şi ne-a descoperit măreţia voinţei sale de a realiza o lume nouă, un cer nou şi un pământ nou (cf. 2Pt 3,13), nu fără aportul omului ca aliat, duce la conştiinţa slujirii din pură iubire şi entuziasm, ba chiar la convingerea că ceea ce facem, în comparaţie cu ceea ce ar trebui să facem, nu am făcut mai nimic, ba chiar am mai încurcat sau zădărnicit efortul acelora care s-au străduit să realizeze împărăţia lui Dumnezeu.

Din principiu trebuie să ştim că răsplata nu are nici o importanţă; că Dumnezeu nu-i obligat şi nimeni nu-l poate obliga prin ceva ca să-l răsplătească, chiar dacă i-a împlinit poruncile cu cea mai mare scrupulozitate, fiindcă, aşa cum am spus: Dumnezeu nu acceptă parteneri comerciali. Dar, din moment ce ne-a oferit prietenia sa, a trezit în noi încrederea că se preocupă de viaţa noastră. O dată ce ne-am împlinit datoria din iubire şi ne-am considerat slujitori nefolositori, putem adăuga: Suntem fericiţi că avem un prieten care ne iubeşte mult mai mult decât ne putem imagina”. Din acest motiv suntem siguri de protecţia sa (cf. CBL pag. 1253-4).

Înţelegerea inutilităţii proprii nu se poate face fără un dar deosebit al Duhului Sfânt şi ea nu-l face pe om timid şi slab, ci din contra, fiindcă Duhul Sfânt este tărie, iubire şi înţelepciune, a făcut din Paul şi Timotei miniştri ai evangheliei, chemaţi să confirme adevărul divin prin propria suferinţă, prin lanţuri şi închisoare, prin conştiinţa propriei inutilităţi, ca să apară că opera lui Dumnezeu din istorie: împărăţia, Biserica lui Cristos, nu-i lucrare omenească, ci dumnezeiască (Lec. a II-a: 2Tim 1,6-8.13-14).

Prin urmare trebuie să-l iubim mai mult pe Isus care ne-a descoperit prietenia lui Dumnezeu şi ne-a învăţat cum să devenim noi înşine prietenii săi.

Mai rămâne totuşi o enigmă: ce se întâmplă cu acei care nu fac nici ceea ce sunt datori să facă, ci din contra, fac tot ceea ce n-ar trebui să facă?

Din prietenie faţă de Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la viaţă şi la cunoaşterea adevărului (cf. 1Tim 4,10; 2,4), este de datoria noastră să colaborăm, prin toate mijloacele care ne satu la dispoziţie, la convertirea celor păcătoşi. Să ne amintim de fraza din duminica trecută: Măreţia unui om se măsoară prin puterea sa de comuniune! Astfel vom realiza marele paradox: inutilitatea noastră va fi utilizată de Dumnezeu pentru a pune temelia împărăţiei cerurilor. Amin.

 

* * *

 

Cel drept va trăi prin credinţa lui

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Tema centrală a Cuvântului lui Dumnezeu propus pentru Liturghia duminicii de astăzi este credinţa. Sfântul Beda Venerabilul ne vorbeşte despre importanţa fundamentală a credinţei în viaţa omului într-o carte a sa în care descrie încreştinarea Angliei. Când primul misionar a ajuns pe pământul britanic, regele a convocat sfatul înţelepţilor, spre a decide ce atitudine trebuie să ia cu privire la noua învăţătură. Unul dintre înţelepţi s-a ridicat şi a vorbit aşa: “O, rege, imaginează-ţi că tu stai la masă cu curtenii tăi! E iarnă. E noapte. Focul arde în şemineu, sala e bine luminată. Afară e furtună puternică. Lapoviţa, ninsoarea lovesc în geamuri. La un moment dat o pasăre intră în sală, face un rotocol şi iese prin partea cealaltă a sălii. Pentru câteva momente se bucură de lumină, de căldură, dar apoi dispare din nou în întuneric şi în ger. Aşa este viaţa noastră. Venim din întuneric şi dispărem din nou în întuneric. Nu ştim de unde venim şi nu ştim unde dispărem, ce va fi după aceea. Dacă noua învăţătură, credinţa creştină, ne aduce vreo lămurire, ne dă vreo certitudine în privinţa aceasta, merită să o primim”.

E frumos şi impresionant strigătul ucenicilor de la începutul fragmentului evanghelic de azi: “Doamne, sporeşte-ne credinţa!” Evanghelistul nu ne spune ce i-a determinat pe ucenici să scoată acest strigăt. Oboseala? Descurajarea? Nesiguranţa şi frica de ceea ce îi aştepta? Să nu uităm că scena din Evanghelia de astăzi se petrece în timpul călătoriei spre Ierusalim. Era ultima călătorie pe care Isus o făcea cu ucenicii spre Ierusalim, după ce Isus le-a prezis ce îl aşteaptă acolo: batjocorirea, suferinţa, condamnarea la moarte.

Dar, având în vedere răspunsul pe care îl dă Isus, putem presupune şi un alt motiv pentru care ucenicii cereau sporirea credinţei. Nu erau mulţumiţi cu o credinţă comună, obişnuită, pe care o au toţi oamenii. Voiau o credinţă excepţională, o credinţă carismatică, superioară, care să-i facă în stare să înfăptuiască lucrurile miraculoase, spectaculoase pe care le făceau carismaticii din Corint, despre care ne vorbeşte apostolul Pavel (cf. 1Cor 13, 2).

Isus le răspunde ucenicilor indirect, prin două imagini. Prima este imaginea seminţei de muştar. Pe vremea lui Isus, rabinii aveau o altă vorbă care arăta câtă forţă, câtă valoare conţin anumite lucruri aparent neînsemnate. “Un bob de piper”, spuneau rabinii, “valorează mai mult decât un coş de pepeni”. Isus vorbeşte de bobul de muştar: mic, abia vizibil. Credinţa, chiar numai cât bobul de muştar, înfăptuieşte lucruri extraordinare, în faţa cărora rămâi uimit, aşa cum rămâi uimit văzându-l pe unul care îi porunceşte unui sicomor să se dezrădăcineze şi să se sădească în mare. Sicomorul creşte în Palestina. Poate aţi văzut la Ierihon sicomorul lui Zaheu. Este un copac uriaş ca stejarul de la noi, cu rădăcini groase şi adânc înfipte în pământ.

Şi care este minunea uluitoare pe care o înfăptuieşte credinţa în viaţa omului? Este aceea de a rămâne în picioare, de a nu te lăsa doborât atunci când suferinţa, violenţa, nedreptatea te lovesc, atunci când suferinţa se prezintă cu totul absurdă şi fără sens, atunci când Dumnezeu parcă e absent, ca şi cum nu ar vedea, nu ar auzi, nu l-ar interesa ce se petrece pe pământ. Profetul Habacuc, din prima lectură, văzând dezastrul, violenţele, distrugerile, nedreptăţile comise de năvălitorii caldei, gemea: “De ce, Doamne? Până când, Doamne?” Răspunsul Domnului vine imediat: “Cel drept va trăi prin credinţa lui”. Nu se va lăsa demoralizat. Disperarea nu îl va împinge la sinucidere. Va trăi. Credinţa îl va salva. Dumnezeu nu doarme; va interveni, va face dreptate.

Pentru omul Vechiului Testament, în esenţa ei, credinţa însemna un singur lucru: Dumnezeu, care odinioară a salvat poporul său de la pieire, scoţându-l din Egipt, continuă să vegheze asupra lui, să intervină pentru el, să-l salveze. Pentru omul Noului Testament, în esenţa ei, credinţa înseamnă tot un singur lucru: că Dumnezeu, care ne-a salvat prin Isus din Nazaret, continuă să lucreze, să intervină, să ne salveze prin el. Crezul pe care îl recităm la Liturghie iniţial nu exprima decât credinţa în Isus Cristos care s-a născut din Maria Fecioara, a fost răstignit, a murit, a înviat şi acum şade la dreapta Tatălui. Apostolul Pavel mărturisea deschis: “Eu nu am cunoscut nimic altceva în mijlocul vostru decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit”. Toată ştiinţa noastră, toate cunoştinţele noastre, în comparaţie cu cunoaşterea lui Cristos, sunt gunoaie, cum se exprima acelaşi apostol.

Celebrul savant şi profesor Wilfrid Monod povesteşte că s-a oprit odată în faţa vitrinei unui magazin unde era expus un tablou care îl reprezenta pe Isus Răstignit. Şi a observat cum un copil îmbrăcat în zdrenţe privea cu nesaţ tabloul. “Cine este acela de pe cruce?”, l-a întrebat savantul, prefăcându-se că nu ştie despre cine este vorba. “E Mântuitorul nostru Isus Cristos”, răspunde copilul cu însufleţire. “Cei de acolo sunt soldaţii romani. Cea care plânge e Mama lui. L-au ucis, domnule, l-au ucis, l-au ucis de-a binelea”, spune copilul, în timp ce savantul pleca. După câţiva paşi, copilul aleargă în urma lui, strigând: “Domnule, domnule, staţi să vă mai spun ce s-a întâmplat: după ce a fost ucis, a înviat. Da, domnule, a înviat”. Savantul şi-a văzut de drum, cumva ruşinat: ceea ce ştia acel copil valora mai mult decât toată ştiinţa pe care el, savantul, o avea.

Credinţa noastră în Cristos nu este o credinţă moartă, ci o credinţă vie, adică o credinţă în cineva care este viu. Nu e un mănunchi de adevăruri abstracte, nu e un lucru, nu e un obiect în care credem, ci o persoană: e Cristos cel viu. Sculptorul Iohann Donnecker (1754-1841) a făcut o statuie prin care voia să-şi exprime credinţa în Cristos. A chemat în atelier un grup de copii, ca să-şi dea cu părerea: “Trebuie să fi fost un om cu adevărat mare”, a zis un copil. Artistul, nemulţumit, a aruncat statuia şi a făcut alta. A chemat din nou copiii. “Trebuie să fi fost un om bun, dar bun de tot”, a zis o fetiţă. Artistul, nemulţumit, a aruncat-o şi a făcut alta. A chemat din nou copiii. Dar de data aceasta copiii nu au mai deschis gura. Şi-au descoperit capul şi priveau uimiţi. Câteva fetiţe au îngenuncheat. Acesta este actul de credinţă: a îngenunchea în faţa lui Cristos şi a spune ca apostolul Toma: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Prin a doua imagine din Evanghelia de azi, Isus mai precizează un lucru foarte important legat de credinţă. Nu trebuie să cădem în greşeala fariseilor şi a pelagienilor de mai târziu, care considerau că se mântuiesc pentru faptele lor: pomeni, rugăciuni, posturi. Mântuirea nu se negociază, nu se cumpără. E darul gratuit al lui Dumnezeu. Reluând cuvintele profetului Habacuc, apostolul le scria Romanilor (3,28): “Omul se îndreptăţeşte, se mântuieşte prin credinţă, nu pentru faptele Legii. După ce aţi făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte servitori netrebnici: am făcut ce eram datori să facem»”. Dar nici să nu cădem în greşeala protestantă, spunând: “Nu e nevoie de fapte, numai credinţa ne mântuieşte”. În acest caz, trebuie să scoatem din Sfânta Scriptură cuvintele sfântului Iacob: “Credinţa fără fapte e moartă în ea însăşi” (2,20), şi din Evanghelie să scoatem parabola servitorului infidel (Lc 16,1), a smochinului neroditor (Lc 13,6) şi a talanţilor (Mt 25,14). E adevărat, nu ne mântuim pentru că facem ceea ce suntem datori să facem, dar nici fără să facem ceea ce suntem datori să facem.

Doamne, sporeşte credinţa noastră! La un post de televiziune, s-a difuzat un reportaj despre paraşutişti. S-a văzut ce curaj eroic e necesar pentru paraşutişti când se deschide uşa avionului şi ei trebuie să se arunce în gol de la mare înălţime. E o spaimă îngrozitoare: dacă nu se deschide paraşuta şi se fac praf când ajung la pământ? Cine ştie unde cad şi peste ce cad? Mulţi n-au curajul să sară. Dintre fetele care s-au antrenat, una singură a avut curajul să se arunce. Aceasta e credinţa: un act de curaj, de eroism. E o aruncare în gol, mai ales în momente de criză, de întuneric, de îndoială, de aparentă absenţă a lui Dumnezeu; o aruncare în gol, dar cu convingerea şi certitudinea că întotdeauna cădem în braţele Tatălui, în braţele lui Dumnezeu.