Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IX-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXVI-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 12,16-21
Apostolul: Efeseni 5,8-19

Luca 12,16-21

Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. George Dimopoulos
pr. Vasile Florea
pr. Leonardo Sapienza
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Omul pe care Dumnezeu l-a numit nebun

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Era o înmormântare. Prietenii se adunaseră în cimitir lângă mormântul în care un vechi prieten – Sam – era îngropat. Sam a fost un individ foarte competitiv. Deţinea un lanţ de restaurante. Nu i-a plăcut niciodată să piardă. A fost un tip dur. Niciodată nu ar fi lăsat un competitor să fie mai bun decât el. Ar fi pierdut mai degrabă bani într-o afacere decât să lase un competitor să îl învingă. Sam s-a jucat la fel şi cu moartea. Cu fiecare diagnostic care continua să îi dezvăluie boala fatală, Sam continua să strige: “Aduceţi-mi alt specialist”. Unul dintre competitorii săi a spus: “Atunci când Domnul îl cheamă pe bătrânul Sam, el pur şi simplu nu vrea să meargă”.

În final a mers. Dar a încercat să îi învingă pe viermi. A pus să fie închis în vid într-un sicriu de 8.000 de dolari. Şi pentru ca nimeni să nu îl uite, Sam a lăsat instrucţiuni să fie înălţat un monument de 8 metri deasupra mormântului său. Era cel mai înalt din cimitir. În timp ce prietenii părăseau cimitirul, au fost auziţi spunând: “Cu siguranţă Sam a fost un tip greu de învins”.

Isus a spus odată o parabolă despre un om asemenea lui Sam. Este numită parabola bogatului nebun. Bogatul din această parabolă a fost un prosper proprietar de pământuri. Isus nu sugerează că ar fi fost în vreun fel necinstit. Şi-a făcut averea prin efort cinstit şi muncă grea. După standardele lumii, era un om de succes. Recolta lui a fost atât de mare încât a trebuit să se extindă. Marea sa ambiţie în viaţă a fost aceea de a putea trăi uşor: să mănânce, să bea şi să se veselească. Însă Dumnezeu l-a numit nebun. Şi omul a murit înainte să se poată bucura de averea sa. “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.”

 

“Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina”

Să privim mai îndeaproape această parabolă. Isus începe prin a spune: “Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina”. Uneori se întâmplă accidente fatale în silozurile de grâu. Câte un muncitor ajunge să fie îngropat sub un munte de grâu. Ceva asemănător i s-a întâmplat acestui bogat fermier. Viaţa sa reală a fost îngropată sub avalanşa uriaşă a recoltei.

 

“Şi el cugeta în sine”

Bogatul “cugeta în sine”, ne spune Isus. Ceea ce ne spunem nouă înşine este important. Dezvăluie omul interior. Arată cine suntem cu adevărat. Nu ceea ce un om îi spune soţiei sau preotului arată adevărata persoană, ci ceea ce îşi spune sieşi. Ce a cugetat bogatul în sinea lui? Cuprinzându-şi cu privirea recolta abundentă, ar fi putut să se gândească la pământul fertil pe care i l-a dat Dumnezeu, cu ploaie şi cu soare. Ar fi putut să se gândească la sănătatea lui excelentă şi la numeroşii lucrători fideli care au ajutat la cultivarea solului pentru a produce o recoltă atât de bogată. Ar fi putut să se gândească la Dumnezeu şi să îi mulţumească pentru toate aceste binecuvântări. Ar fi putut să spună: “Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai dăruit mult mai mult decât voi avea vreodată nevoie pentru mine însumi. Pentru a-ţi arăta cât de recunoscător sunt, voi folosi o parte din această recoltă pentru a-i hrăni pe cei săraci.”

 

“Ce voi face?”

Din păcate însă, nu acestea sunt cuvintele pe care le-a spus. Ascultând conversaţia lui cu sine însuşi, vedem că nu conştientizează ce îi datorează lui Dumnezeu şi confraţilor săi. Singurul lui gând este despre sine, cum poate să depoziteze mai bine totul. “Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”.

 

A uitat de aproapele lui

În scurta sa conversaţie cu sine însuşi, observaţi de câte ori se referă la sine, şi foloseşte pronumele “eu… mele… meu…”. Nici o dată nu se gândeşte la altcineva care ar avea de a face cu succesul său. Neil R. Lightfoot scrie: “În timp ce el îşi spune în sine: ‘Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?’, poate un vecin de peste câmp îşi spune: ‘Ce să mă fac, pentru că nu am nici măcar pâine pentru copiii mei?’ Dacă bogatul nu avea destule hambare, existau alte locuri în care să îşi poată pune grânele. Aşa cum a spus Ambrozie: ‘Tu ai hambare – pieptul celui nevoiaş, casele văduvelor, gurile orfanilor şi ale copiilor’” (Neil R. Lightfoot, “Lessons – From the Parables,” p. 79. Baker Book House, Grand Rapids, Michigan). Însă bogatul fermier nu s-a putut gândi decât la sine. A fost asemenea unei doamne egoiste despre care se spunea: “Edith a trăit într-o lume mică, care se mărginea la nord, la sud, la est şi la vest cu Edith.”

 

“Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani”

Bogatul îşi continuă conversaţia: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani.” Aceste multe bunătăţi ale sale îi dau un fals sentiment de siguranţă. El nu are nevoie de Dumnezeu; nu are nevoie de rugăciune; pentru că are atâtea altele. El simte că bogăţiile sunt zidul lui de apărare împotriva tuturor relelor. Nu s-a gândit deloc la moarte. De fapt, multele lui bunătăţi fac să fie dificil pentru el să contemple moartea. El ilustrează ceea ce a spus odată Dr. Johnson. După ce a fost dus să viziteze o proprietate luxoasă, a remarcat: “Acestea sunt lucrurile care fac să fie greu să mori”.

Să comparăm falsa lui siguranţă cu siguranţa reală a unuia dintre primii creştini. “Te voi exila”, i-a spus magistratul roman. “Nu puteţi”, i-a răspuns creştinul. “Lumea întreagă este casa Tatălui meu”. “Te voi omorî.” “Moartea mă va duce în prezenţa lui Dumnezeu.” “Îţi voi lua comorile.” “Nu puteţi, deoarece comoara mea este în ceruri.” “Te voi duce departe de oameni şi nu vei mai avea nici un prieten.” “Nu puteţi, deoarece am un Prieten de care nu mă puteţi despărţi.” Siguranţa lui nu era bazată pe hambare mai mari sau pe multe bunătăţi, ci pe Dumnezeu.

“Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani.” El a uitat de tot de timp. Credea că va trăi veşnic. Şi-a făcut planuri pentru “mulţi ani”, deşi mai avea doar o zi. El nu ar fi urmat să lucreze până la moarte. Ştia când să se oprească. “Odihneşte-te”. Urma să încetinească ritmul şi să trăiască. Nu ar fi făcut un atac de cord. Urma să se retragă. Şi-a făcut planuri atente şi detaliate pentru a se bucura de averea sa.

 

“Mănâncă, bea, veseleşte-te”

Iată un om care nu ar fi aşteptat vreo imaginară bucată de plăcintă din cer. Urma să se bucure acum. Urma să găsească acum fericire în a mânca, a bea, a-şi face poftele. “Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune!” În culmea succesului său, Dumnezeu îi apare fermierului bogat şi îl numeşte nebun. Am putea să nu fim de acord cu Dumnezeu că acest om a fost nebun. A fost un om de succes, dar a fost oare nebun? În fond, nu aceasta este şi filozofia noastră despre succes, să ne extindem afacerile, economiile, proprietăţile şi să privim spre ziua în care vom putea să spunem sufletelor noastre: “Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” Însă Dumnezeu insistă că acest om a fost nebun. A fost nebun pentru că s-a preocupat de lucruri mărunte. Lucruri mărunte? A-ţi câştiga existenţa este un lucru mărunt? Da, în comparaţie cu a-ţi trăi existenţa. A găsi plăcere este un lucru mărunt? Da, în comparaţie cu a găsi un scop. A te gândi la construirea unor hambare mai mari şi la sporirea afacerii tale este un lucru mărunt? Da, în comparaţie cu a te gândi la îmbunătăţirea stării sufletului tău şi a lumii din jurul tău.

În ciuda succesului său material, acest om a fost nebun. A trăit doar pentru sine. A uitat de aproapele său. A uitat de Dumnezeu. A uitat adevăratul lui scop în viaţă. A uitat că omul nu este ceea ce are. În toate eforturile sale de a se îmbogăţi, a devenit extrem de sărac din punct de vedere spiritual. Când ne gândim la acest bogat fermier, majoritatea dintre noi îl asociem cu oamenii cu mulţi bani care controlează bursa şi au imense proprietăţi imobiliare. În mod foarte convenabil încercăm să uităm că aceeaşi nebunie poate exista în noi toţi. Cât de mulţi oameni obişnuiţi nu trăiesc astăzi cu filozofia acestui bogat: hambare mai mari şi mai bune, bunuri multe strânse pentru mulţi ani, odihnă, mâncare, băutură şi distracţie? Nu toate acestea sunt rele în sine, dar le urmărim într-o asemenea măsură încât ajungem să ne pierdem sufletele.

“Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune!” Ce înţelegem prin succes? Succes după care standarde? Lecţia evanghelică de astăzi ne spune că Dumnezeu este Judecătorul în faţa căruia vom sta într-o zi. El este Cel care va declara “succesul” sau “insuccesul” nostru. Şi El ne spune că cei care au adevărat succes nu sunt aceia care deţin doar o colecţie de lucruri de arătat din călătoria lor prin viaţă, ci aceia care sunt bogaţi în credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu şi om.

 

“În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”

Aceasta este mai mult decât o anunţare a morţii. Pentru că acest om era mort chiar înainte de a muri. Aceasta este o chemare la a da socoteală. Aceasta este judecata înaintea lui Dumnezeu. Aici Dumnezeu îi spune bogatului că toată viaţa sa a fost în zadar, că toate faptele sale nu valorează nimic.

David A. Redding a spus despre felul în care a murit fermierul bogat: “… Dumnezeu a spus: ‘În această noapte’, şi el a murit. Poate în graba frenetică de a-şi construi hambare şi-a pierdut sănătatea. Când era gata să se retragă şi să trăiască din grăsimea acumulată, timpul lui a expirat. Moartea sa nu este un mister de rezolvat; pur şi simplu s-a ars pregătindu-se pentru zilele ploioase… De ani de zile, prin nebunia sa, îl chema pe antreprenorul de pompe funebre… Omul a murit pentru că a fost nebun. În mod deliberat şi-a suflat lumânarea cu viforul lăcomiei sale” (David A. Redding, The Parables He Told. Fleming H. Revell Company. Old Tappan, New Jersey 1962). Dumnezeu ţine la noi într-atât încât ne dă mai mult decât această parabolă ca avertisment. Ţine la noi într-atât încât ne dă un Mântuitor care să ne împiedice să acţionăm ca nişte nebuni. A venit ca să avem viaţă, nu o viaţă prinsă în capcana banilor, ci o viaţă liberă, din belşug, în comuniune cu Creatorul nostru.

 

“Ale cui vor fi?”

“Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” A fost atât de absorbit de sine încât nu a avut nici un prieten căruia să îi poată lăsa bunurile sale. Cât de mult a lăsat în urmă? Toate bunurile pentru care a lucrat în viaţa sa! Nimănui!

 

Bogat în Dumnezeu

“Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” Bogăţia care contează în ochii lui Dumnezeu este adunată de un suflet care a învăţat să se roage, de o conştiinţă clară, de o viaţă dedicată Celui care deţine pământul de pe ambele maluri ale râului, de un suflet care a căutat şi a primit iertarea lui Dumnezeu, de un om care crede că toate hambarele pe care le are sunt cu adevărat ale lui Dumnezeu, încredinţate lui pentru a fi folosite nu doar pentru sine ci şi pentru alţii. Aşa după cum i-a scris Sf. Pavel lui Timotei, “Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră, să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică” (1Timotei 6,17-19).

Într-o zi un bogat proprietar de pământuri i-a arătat unui tânăr preot imensa sa fermă. “Totul în acea direcţie, cât de departe poţi vedea, este al meu”, a spus el. Apoi întorcându-se spre est, sud şi vest, a spus acelaşi lucru. Tânărul preot i-a răspuns: “M-ai întors spre toate cele patru direcţii ale pământului, şi mi-ai arătat tot ce ai. Un lucru însă nu mi-ai spus”. Şi-a ridicat mâna şi a arătat în sus. “Cât de mult ai în acea direcţie?”

“Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.”

 

* * *

 

Rostul bunurilor pământeşti

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Nebunule, chiar în această noapte ţi se va cere sufletul;
dar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi.”
(Luca XII, 20)

Fiecare om este chemat să fie, prin faptele sale de fiecare zi, arhitectul şi sculptorul propriului suflet, pe care, atâta vreme cât mai pâlpâie în el lumina vieţii, trebuie să-l modeleze cu trudă şi stăruinţă, pentru a-l face cât mai asemănător modelului unic, lui Cristos. Iată menirea sa pe pământ.

La aceasta ne atrage atenţia şi pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie, când ne prezintă pe bogatul care şi-a uitat de ţinta peregrinării lui aici pe pământ, punându-şi toată nădejdea şi aspiraţiile în acumularea de bunuri vremelnice.

Spre deosebire de învăţatul în ale Legii, din duminica precedentă, care era preocupat de gândul ce să facă spre a-şi mântui sufletul, bogatul din Evanghelia de azi este muncit de cu totul alt gând; el se întreabă: “Ce voi face, căci n-am unde să-mi adun roadele?” Aplecat exclusiv spre cele materiale, el s-a folosit de toate mijloacele – drepte şi, poate, nedrepte – spre a-şi spori zi de zi avuţia, ca şi cum s-ar fi putut statornici pentru totdeauna pe pământ. Ispita înavuţirii i-a întunecat şi absorbit în aşa măsură mintea, încât el a uitat tocmai de ceea ce nu era permis să uite nici o clipă: de suflet, de veşnicie. A uitat că, punându-şi speranţa şi tot rostul vieţii în bogăţie, sufletul său devenise mai gol şi mai sărac în cele spirituale decât acela al ultimului cerşetor, căci nimic din cele ce agonisise nu putea duce cu el în veşnicie. “Nebunule” – îi zice Dumnezeu – “chiar în această noapte ţi se va cere sufletul, dar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?” (Luca XII, 20). Într-adevăr, nici nu se poate numi altfel decât nebun, nesăbuitul care, deşi ştie bine că tot ceea ce posedă nu îi va putea ajuta cu nimic în ceasul morţii – pentru că nimic din cele agonisite nu poate trece pragul veşniciei -, se zbate totuşi o viaţă întreagă să adune potcoave de cai morţi. Biet nesăbuit – bogat şi totuşi sărac şi nenorocit! “Iată ce se întâmplă cu omul care îşi strânge sieşi comoară, iar faţă de Dumnezeu nu se îmbogăţeşte” (Luca XII, 21). Astfel îşi încheie Isus pilda.

Cât de uşor i-ar fi fost acestui bogat ca prin fapte de milostenie, prin opere de binefacere socială, să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu, adunându-şi astfel comori de virtuţi, singurele care îl însoţesc pe om în veşnicie. Dar nu a fost decât un nesăbuit.

La o privire superficială, s-ar părea că Mântuitorul, în pilda de azi, ar condamna avuţia în sine. Din acest motiv, cei ignoranţi ori rău intenţionaţi se îndepărtează de Evanghelie, zicând că aceasta s-ar opune progresului şi bunăstării materiale a omenirii, pe care omul le caută în mod instinctiv.

Adevărul este însă că Evanghelia condamnă – cum spusesem cu alt prilej – nu avuţia în sine, căci aceasta, conţinând bunuri ce răspund unor necesităţi sau utilităţi legitime, nu poate fi rea, ci condamnă reaua folosire a ei, adică numai pe acela care se lasă robit de bunurile ce le posedă, folosindu-le abuziv, egoist, fie ca să se delecteze posedându-le şi privindu-le, făcându-şi un scop în sine din acumularea lor, fie ca să-şi satisfacă în mod desfrânat poftele, închizându-şi totodată inima în faţa lipsurilor şi mizeriilor reale ale semenilor. Numai un astfel de bogat e socotit vrednic de osândă din partea Mântuitorului.

După Evanghelie, munca fiind obligatorie, iar produsul ei fiind o răsplată îndreptăţită a ei, nici sporul, surplusul realizat prin muncă nu poate fi condamnat. Iată de ce Mântuitorul, în pilda talanţilor, laudă câştigul de sută la sută realizat de cei doi servitori, unul cu cinci şi celălalt cu doi talanţi, şi condamnă pe servitorul leneş care şi-a îngropat talantul în pământ.

Evanghelia nu-ţi porunceşte nici să te lipseşti de un bun, de un lucru ce îţi face viaţa mai plăcută şi mai uşoară şi care îţi dă siguranţa vieţii. Dar, deoarece instinctul de conservare, dezechilibrat prin păcat, îl mână necontenit pe om spre lăcomie, spre a dori şi a poseda tot mai mult şi a nu se sătura niciodată cu cât are, stăpânit de acea “auri sacra fames”, bogăţia poate, foarte uşor, să devină pentru om o gravă primejdie de osândire şi, de fapt, şi este, în majoritatea cazurilor, ducând la îmbuibare, zgârcenie şi împietrire a inimii. “Cei ce vor să se îmbogăţească” – îi scrie Sfântul Pavel lui Timotei – “cad în ispită şi în cursă şi în pofte multe nebune şi vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în moarte şi pieire. Pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu dureri multe” (I Timotei VI, 9-10).

Pe lângă aceste rele funeste la care îl expune pe om, bogăţia, capitalul, constituie şi cea mai mare piedică în calea înfăptuirii dreptăţii sociale, a unei drepte repartizări a bunurilor în lume. Îngrămădirea de prea multe bunuri în mâna câtorva reprezentanţi ai unei clase sociale în dauna altora, sau în mâna câtorva popoare, prin exploatarea altora, este veşnicul prilej de revolte şi războaie, deci de nenorociri şi suferinţe în lume.

Pentru aceste motive, Biserica, având în vedere şi funcţia socială pe care o au bunurile materiale, învaţă că acestea trebuie folosite pentru bunăstarea materială şi spirituală a tuturor oamenilor, sau, cum afirmă Papa de pie memorie Ioan al XXIII-lea, “spre ceea ce sunt ele după adevărata lor fire, adică bunuri instrumentale sau mijloace pentru o mai uşoară atingere a ţelului superior al omului, care este desăvârşirea lui spirituală, atât în ordinea naturală, cât şi în cea supranaturală” (P. Giovanni XXIII, Breviario di ogni giorno).

Aşadar, dacă nebun, nesăbuit, în sensul evanghelic, este bogatul care, preocupat de o nesăturată înavuţire, adună bunuri peste bunuri spre a trăi în desfătări, uitându-şi cu totul de desăvârşirea spirituală şi de mântuire; apoi înţelept, în acelaşi sens evanghelic, este nu numai săracul ce se împacă cu lipsa şi nu râvneşte la avuţia altuia, ci şi avutul care nu se lasă robit de bunurile pe care le are, ci este gata a renunţa oricând la ele, dacă prin aceasta poate sătura pe cel flămând, îmbrăca pe cel gol sau şterge lacrima unui năpăstuit.

Iar dacă cel bogat, care şi-a îngropat sufletul în avuţie, este, în faţa lui Dumnezeu, un bogat-sărac în virtute, – apoi sărac înaintea lui Dumnezeu, adică sărac în virtute, poate fi şi chiar un sărac din punct de vedere material, dacă unul ca acesta râvneşte averea, cu tot sufletul şi cu orice preţ, urând pe cei bogaţi. În acest caz, un astfel de sărac este sărac-sărac, de două ori sărac – şi materialiceşte şi spiritualiceşte. Şi unul şi altul este nesăbuit, nebun, în sensul evanghelic. Dar şi unul şi celălalt poate deveni înţelept dacă: cel dintâi, adică bogatul-sărac se va strădui să fie bogat-bogat, adică bogat nu numai materialiceşte ci şi sufleteşte, prin iubirea faptică a semenului; iar săracul-sărac se va strădui să fie sărac-bogat, adică sărac în cele pământeşti, dar bogat în cele spirituale, prin acceptarea cu resemnare a stării de sărăcie (Miclea I., Ecouri din veşnicie, vol. I, Tipografia “Lumina”, Blaj, 1945).

Ca să dobândim înţelepciunea Evangheliei, este necesar să ne încadrăm în una din aceste două categorii, deoarece, fie că suntem avuţi, fie că suntem săraci, dacă, în starea dată, prin mult-puţinul ce îl avem, ne silim să ne agonisim, înainte de orice, comorile duhovniceşti, virtuţile, singurele pe care le putem trece prin vama cerului, noi posedăm bogăţia în care stă adevărata înţelepciune şi pe care ne-o porunceşte Isus când zice: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor dărui pe deasupra” (Matei VI, 33).

Înainte de a fi condamnat la moarte pentru faptul de a se fi împotrivit falselor divinităţi greceşti, marele Socrate, care pe drept cuvânt poate fi considerat un filosof precreştin, a declarat, în frumoasa profesiune de credinţă făcută în faţa Tribunalului atenian, următoarele: “Câtă vreme am suflare şi sunt în putere, nu voi înceta să filosofez, să dau îndemnuri şi să predic oricui mi-ar ieşi în cale, spunându-i după obiceiul meu: O, cel mai bun dintre oameni, nu-ţi este ruşine să te îngrijeşti aşa de mult de averi, căutând să le tot sporeşti (…) iar, pe de altă parte, de cugetul tău, de adevăr, de suflet şi de felul cum le faci desăvârşite să nu te sinchiseşti?” (Magazin, nr. 893 din 1974, p. 7. Procese celebre. Apărarea lui Socrate.)

Iubiţii mei, dacă un păgân şi-a pecetluit cu moartea credinţa în supremaţia sufletului şi valorilor spirituale faţă de orice bun material, oare noi, care am primit descoperirea valorii infinite a sufletului de la însuşi Dumnezeu făcut om, ne vom lăsa robiţi de ceea ce ne este dat numai spre a ne servi ca simplă pârghie, scară care să ne înalţe spre destinul nostru adevărat care este unirea cu Spiritul infinit, nu cu materia?

Să ne stăruie în minte şi în inimă, ca un memento mântuitor, finalul tragic al bogatului din Evanghelie: “Aşa se întâmplă cu omul care îşi strânge sieşi comoară, iar faţă de Dumnezeu nu se îmbogăţeşte” (Luca XIII, 21). Amin.

 

* * *

 

Despre patima iubirii de averi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina… (Luca 12, 16). dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: “Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?” Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: “Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.

Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: “Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: “Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!”

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează.

Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: “Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot… (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi,

Tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor… şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi,

Cîtă dreptate are cel ce a zis: “Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă”. Şi iarăşi: “Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim”, zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Omul bogat

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia duminicii trecute ne-a relatat parabola Samariteanului Milostiv, şi s-a încheiat cu aceste cuvinte: “Şi Isus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10,37). Iar Evanghelia de astăzi – cum se încheie? “Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12,20).

Aici sunt două căi diferite. Amândouă ne conduc la momentul nostru de pe urmă – moartea. Dar nu există moarte, ci mai degrabă viaţă veşnică. Aceasta înseamnă că aceste căi diferite ne conduc la trecerea misterioasă, la întâlnirea cu veşnicia. Noi toţi ne vom întâlni cu acest “misterios ceva”. Şi această întâlnire se va dovedi a fi cel mai important moment al întregii noastre vieţi pe pământ, în esenţă momentul pentru care am trăit. Nu există în limbajul nostru cuvinte care să exprime aceasta; însă pasajul evanghelic din această duminică, precum şi cel de duminica trecută, ne dau unele indicaţii despre acest moment, despre această întâlnire. La finalul unui drum va răsuna teribilul cuvânt “Nebune!” (Luca 12,20). La finalul celuilalt drum, Evanghelia nu ne spune ce cuvânt vom auzi, ci doar spune: “Mergi şi fă şi tu asemenea!” Aceasta înseamnă că trebuie doar să facem acelaşi lucru, să acţionăm în acelaşi fel! Şi vom primi ceva ce nu poate fi exprimat prin cuvinte.

Ce deosebeşte aceste două căi? Atitudinea întregii noastre vieţi. Şi această atitudine este exprimată în fiecare pas al nostru, în fiecare acţiune, în fiecare respiraţie. Şi ce ciudat! Atitudinile le par oamenilor a fi ceva neimportant, ceva întâmplător. Dar nu este aşa în ochii lui Dumnezeu. Această atitudine este tocmai ceea ce defineşte acel mare mister cu care ne vom întâlni atunci, şi momentul plecării; şi ceea ce va determina soarta noastră pentru veşnicie.

Samariteanul milostiv a trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Şi fiecare fiinţă umană era aproapele lui. Trăia ca într-un fel de mare familie a Tatălui ceresc. Pentru el fiecare era un frate sau o soră, şi el era frate cu toţi. Iar pe cel care a ajuns pe mâna tâlharilor îl iubea şi nu putea să treacă pe lângă el. S-a oprit, deşi foarte probabil se grăbea undeva, asemenea celor care au trecut pe alături înainte. L-a ajutat, l-a aşezat pe măgarul său, l-a dus la un han, şi l-a încredinţat grijii hangiului. A plătit pentru el, şi dacă hangiul urma să cheltuiască mai mult, a promis că îi va da înapoi la întoarcere. Din toate acestea, nu este dificil să înţelegem atitudinea vieţii acestui om: el l-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele lui ca pe sine însuşi (Luca 10,27).

Care a fost atitudinea vieţii bogatului din pasajul evanghelic de astăzi? Ca administrator se pare că era unul bun; şi ca om era raţional şi practic. Să vedem cum a gândit el: “Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele” (Luca 12,18). Observaţi cum spune: grâul meu, bunătăţile mele, fără a vorbi despre Dumnezeu; şi totuşi recolta a venit de la Dumnezeu! Şi mai apoi: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,19). Unde era iubirea pentru aproapele? Nu exista. Nici măcar un gând pentru aproapele. Toată grija era numai pentru el: odihnă, mâncare, băutură, distracţie – doar pentru el. Egoism – aceasta a fost atitudinea vieţii lui.

Fraţilor şi surorilor, care este spiritul vieţii noastre, care este atitudinea ei? Cred că dacă răspundem cinstit la această întrebare, vom vedea în noi câte ceva din ambele exemple prezentate. Suntem milostivi, dar şi egoişti într-o măsură nu chiar mică. Şi dacă este aşa, să ne gândim la aceste cuvinte: “În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Într-adevăr, aşa este. “Această noapte” înseamnă pentru noi orice noapte, orice zi sau oră; dar în mod categoric ne va fi cerut. Şi atunci, ce va auzi sufletul nostru? Ceea ce a auzit bogatul, egoistul: “Nebune!”, sau vom vedea acea lumină care i-a apărut samariteanului milostiv? Da, va fi o sentinţă pentru toată veşnicia, şi această sentinţă depinde de întreaga atitudine a vieţii noastre, de spiritul ei.

Înainte să fie prea târziu, să alegem atitudinea minunată a samariteanului milostiv şi să luptăm cu egoismul nostru ca şi cu un duşman. Să luptăm până la moarte. Şi să ne amintim întotdeauna: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7).

 

* * *

 

Despre bogăţie şi cel bogat

Autor: pr. George Dimopoulos
Copyright: Predici.cnet.ro

Lectura evanghelică de astăzi, iubiţi fraţi, începe de la versetul 16 al capitolului 12 al Evangheliei lui Luca. Eu însă voi lua ca temă maxima prezentată în versetul cincisprezece: “căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”. Cu alte cuvinte, viaţa unui om nu depinde în cele din urmă de proprietăţile lui, şi bogăţia lui în general nu poate să-i asigure o viaţă lungă şi plăcută. Ce l-a îndemnat pe Domnul să facă această declaraţie? Isus a fost rugat de unul dintre doi fraţi să intervină pentru el, pentru o împărţire corectă a moştenirii de la tatăl său. Desigur, Învăţătorul a refuzat să coopereze şi a spus: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi” (Luca 12,14). Şi apoi, pentru a-i imprima mai bine în minte gândirea Lui, a continuat cu parabola bogatului nebun.

Această parabolă este ca un diamant în mijlocul celorlalte parabole evanghelice. Nu este pentru prima oară când Cristos s-a referit la bogaţi. El a vorbit foarte strict despre ei, după cum ni se relatează în Matei 19,23-24: “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Aceeaşi linie de gândire a fost susţinută şi de Apostolii Domnului nostru în predicarea şi în scrierile lor. De exemplu, Sf. Iacob scrie: “Veniţi acum, voi bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă” (Iacob 5,1-3).

Cei superficiali cu siguranţă vor interpreta greşit cuvintele Învăţătorului nostru şi ale discipolilor Lui. Ei se vor bucura gândindu-se că cetatea cerească a lui Isus Cristos este strict pentru săraci, şi închisă pentru cei bogaţi. Dacă ipoteza lor ar fi adevărată, atunci creştinismul nu ar fi altceva decât o continuă revoluţie împotriva oricărui om, doar pentru că are o anumită înclinaţie înnăscută sau dorinţă interioară de a poseda proprietăţi materiale. Dar chiar şi călugărul, închis departe într-o lume a sa, abandonând societatea seculară, doreşte să posede anumite proprietăţi, de exemplu cărţile, hainele, icoanele sale etc. Trebuie să îl considerăm nedrept pe Domnul nostru în aceste probleme privind bogăţia şi proprietăţile? Nu, fraţii mei. Domnul nostru nu a vorbit niciodată greşit; nici un neadevăr nu a ieşit de pe buzele lui. Domnul nostru, după cum am citat mai sus din Evanghelie, nu a vorbit împotriva bogaţilor sau a bogăţiei lor în sine. Mai degrabă, Isus i-a admonestat pe aceia care foloseau greşit bogăţia lor. De exemplu, pe cei care au devenit una cu banii lor, permiţându-le să le conducă întreaga lor viaţă. Banii şi folosirea lor trebuie să depindă de om, şi nu viceversa. Banii nu pot fi niciodată consideraţi ca scopul final în viaţă, ci mai degrabă ca un mijloc spre acel scop.

Când un om îşi stabileşte ca ţel în viaţă a face bani – a-şi mări bogăţia – el se pune pe sine în pericol, deschizându-se către tot felul de păcate şi infracţiuni. El nu lasă nimic să îi stea în cale, nici măcar rude, familie sau prieteni. Goana lui nebună după mai multă bogăţie îl conduce la a înşela, minţi, uzurpa, şi poate chiar la a ucide. Un astfel de om nu admite nici un fel de responsabilitate a sa faţă de ceilalţi, dar îi pedepseşte întotdeauna aspru pentru datoriile lor faţă de el. Îşi adună banii, şi doar cu mâna tremurând şi cu mare teamă că bogăţia lui va scădea, binevoieşte să ofere ceva pentru acţiuni caritative. În cele din urmă, cel mai patetic, devine total nereligios, schimbându-şi convingerile morale şi religioase pentru un registru de casă. El măsoară valoarea oricărui lucru după standarde băneşti, deoarece obiectul iubirii lui este bogăţia lui şi, în consecinţă, idolul pe care îl adoră. Pavel vorbeşte despre aceasta foarte clar în Epistola către Timotei: “cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Căci iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (1Timotei 6,9-10). Despre acest gen de persoană bogată a vorbit Domnul nostru, criticând-o.

Scriitorii şi filozofii clasici antici aveau cam aceeaşi viziune. Socrate, de exemplu, spunea: “bogăţia este bună, dar nu ca să stea în buzunar; mai degrabă, ca să slujească nevoile poporului”. Filozofii afirmau adesea că oamenii bogaţi şi bogăţiile lor trebuie să îl slujească pe Dumnezeu şi pe om: “cei bogaţi trebuie să fie slujitori ai lui Dumnezeu şi ai omului, şi nu să se îngrijească de stomacurile lor”. Vorbind despre cei bogaţi care sunt răi şi egoişti, acumulând continuu bogăţii, Socrate spunea că pentru omenire ei sunt complet inutili. Îi asemăna cu soarele care apune la orizont, nemaiputând acum să lumineze pe nimeni. Un om care îşi îngroapă bogăţia în seifuri, sau care o acumulează în folosul propriu, poate fi de puţin ajutor oricui altcuiva. Moralistul lumii antice, Plutarh, a căutat mai profund valoarea banilor. El considera că aşa cum o haină prea mare împiedică o persoană să umble comod, o grijă excesivă pentru problemele financiare împiedică progresul moral al sufletului.

Iubiţi ascultători, Domnul cerului şi al pământului, Dumnezeu Judecătorul, în Evanghelia de astăzi a vorbit despre un om bogat – al cărui suflet a fost cerut pe când stătea în noapte şi îşi contempla bogăţia – ca despre un om nebun. Omule nebun şi lipsit de logică! Vorbeşti despre proprietăţile tale ca fiind “bunătăţile mele”, fără să îţi dai seama că toate aparţin lui Dumnezeu. Tu eşti în slujba lui Dumnezeu. Eşti un administrator al bogăţiei şi bunătăţilor lui Dumnezeu. Vastitatea proprietăţii tale este nematerială. Problema este cum îţi foloseşti proprietăţile. Nu acorda bogăţiei tale valoare după cantitatea ei. Mai degrabă, măsoară valoarea ei după calitate. După cum scria Sf. Vasile despre bogăţie, nu îl putem încălţa pe un copil mic cu pantofi mari şi să ne aşteptăm ca acesta să umble fără a se împiedica. Fiţi atenţi, fraţii mei, să nu vă luaţi o încărcătură prea mare şi să vă încovoiaţi sub greutatea ei. Folosiţi-vă bine banii, şi să nu depindeţi de bani, astfel încât aceştia să vă conducă vieţile, ci faceţi ca folosirea banilor să depindă de voi. Amin.

 

* * *

 

Bogăţia înaintea lui Dumnezeu

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia acestei duminici ne istoriseşte parabola bogatului necugetat, parabolă care ni-l prezintă pe Isus Cristos vorbind despre atitudinea pe care omul trebuie să o aibă faţă de bunurile acestei lumi. Isus îl numeşte nebun pe bogatul care-şi extinde hambarele pentru ca ele să poată adăposti mulţimea roadelor de care se bucură acesta şi îi spune: “În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 16,20). O întrebare foarte potrivită să fie pusă oricând. Ce se întâmplă după ce noi ne stingem, părăsim această lume? Adesea şi nouă ni se întâmplă să ne mărim asemenea bogatului din Evanghelie. Ne gândim ce putem face cu bogăţiile pe care le avem. Încheiem asigurări pentru că avem nevoie de siguranţă, întrucât viaţa este grea şi imprevizibilă. Viitorul ne preocupă mereu şi astfel trăim în prezent făcându-ne planuri pentru viitor. Cei care nu se preocupă de viitorul lor sunt catalogaţi ca fiind iresponsabili, străini de această lume. La care bancă să-mi depun banii (dacă îi am) pentru a avea un câştig cât mai mare? Banii au un rol important în viaţa noastră şi grija pentru a avea cât mai mulţi este molipsitoare. Cum să fac să am mai mult, să câştig mai mult? Acestea sunt grijile fiecăruia dintre noi. Cine se poate apăra de astfel de griji? Cuvintele lui Isus trebuie să găsească ecou şi în urechile noastre. Dacă murim astăzi la ce ne foloseşte că avem atâtea ? La nimic ! Nu ne ajută cu absolut nimic. După moarte are valoare doar ceea ce ai dăruit. Binele pe care l-ai făcut aici pe pământ va fi important atunci când vei părăsi această lume.

Se impune aşadar să ne punem o altă întrebare: Când suntem bogaţi înaintea lui Dumnezeu? Nicidecum atunci când adunăm milioane şi miliarde, ci atunci când păzim şi împlinim cele zece porunci. Dăruind iubire, vizitând pe cei bolnavi, dând de mâncare celor înfometaţi, trăind şi aplicând cele şapte fapte ale milei trupeşti şi ale milei sufleteşti ne îmbogăţim înaintea lui Dumnezeu şi câştigăm cele necesare pentru ca la judecata finală să fim acolo unde ne dorim. Viaţa de aici, de pe pământ nu este totul. Există ceva după moarte pentru care merită să ne străduim, să ne ostenim. Acesta este mesajul lui Isus, acesta este mesajul bisericii, al preoţilor: mai există ceva după viaţa pământească, moartea nu pune capăt existenţei. Fireşte omul trebuie să aibă o profesie, o bază materială pentru a trăi. Dar Isus nu doreşte ca noi să ne mărginim la atât. Trebuie ca să ne îndreptăm privirea spre cele de sus, superioare şi nu spre cel de jos, inferioare. Să ne folosim de bunurile lumeşti în aşa fel încât să nu le pierdem pe cele cereşti. Este ceea ce noi uităm atât de des. Dumnezeu nu este la fel de palpabil, la fel de la îndemână ca şi banul. Pentru a ajunge la Dumnezeu este nevoie de credinţă. Din păcate mulţi trăim ca bogatul din evanghelie: nu împotriva lui Dumnezeu, ci fără Dumnezeu. Nu ne preocupăm să vedem existenţa noastră din perspectiva dumnezeiască, pentru că dacă ne-ar preocupa alta ar fi atitudinea noastră. Să nu trăim cu o siguranţă falsă nici animaţi de gânduri înşelătoare, că având cele necesare şi chiar mai mult ne-am asigurat pentru veşnicie. Chiar dacă mulţi nu exclud existenţa lui Dumnezeu, ei nu vreau să aibă vreo legătură cu El. Se descurcă şi fără Dumnezeu la fel de bine. Dumnezeu însă vrea să menţină o legătură cu noi. Prin conştiinţa noastră El ne avertizează mereu: adună comori pentru cer! Biserica ne reaminteşte şi ea: lucrurile materiale sunt trecătoare! Bogăţia nu este necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea, de prea multe ori, este o piedică în calea noastră spre Dumnezeu. Ceea ce este important este a te îmbogăţi înaintea lui Dumnezeu!

Dacă ne străduim să adunăm comori pentru Dumnezeu întrebarea ce se întâmplă cu noi după ce părăsim această lume nu ne va speria. Vom putea privi cu conştiinţa împăcată la propria noastră viaţă, ştiind că întrucât am căutat mai întâi împărăţia lui Dumnezeu toate celelalte ni se vor da nouă. Amin!

 

* * *

 

Totul este deşertăciune

Autor: pr. Leonardo Sapienza
Traducere: pr. Angelo Pop
Copyright: Predici.cnet.ro

“Cele ce ai adunat, ale cui vor fi ?”

După ce am auzit pericopa evanghelică de la Luca 12,13-21 îmi vine în minte ceea ce a scris un faimos psihanalist american: “În orientarea din viaţa de zi cu zi există concepte ghid de ‘afaceri’: a câştiga, a cheltui, a economisi, a schimba, a evalua, a avea a vinde… În viaţa concretă ideile de afaceri sunt cele care ne însoţesc de dimineaţa devreme până seara târziu” (James Hillman) .

Dar care sunt consecinţele unui asemenea stil de viaţă? Se pierde gustul iubiri, care prin natura sa este gratuită. Contele de Montecristo spunea: În afaceri nu există prieteni ci doar asociaţi” (A. Dumas). Toţi oameni devin neîncrezători, bănuitori… “Regula de aur a afacerilor este: Încercaţi să vă folosiţi de alţi, pentru că şi ei se folosesc de voi” (Charles Dickens). Se răstoarnă scala valorilor, nu se reuşeşte niciodată să se spună gata, de ajuns, în acumularea de bogăţii, şi se ajunge până acolo cu gândul că poţi opri chiar şi moartea…

Dar aţi auzit Evanghelia? “Nebunule în noaptea aceasta vei muri. Şi ceea ce ai adunat ale cui vor fi?” Avariţia, lăcomia banului aprinde inima şi sentimentele, prin iluzia că “profitul reprezintă fericirea“. Gândiţi-vă că această frază a fost găsită la intrarea dintr-o casă a oraşului Pompei! Răsună atunci tragic versetul din cartea Ecleziastul cap. 1,2 “Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune“. Trebuie să fim atenţi, să nu ne alipim inima de lucruri care, chiar dacă sunt valide, trec! Scria Tacito: “Prosperitatea pune inimile la o probă dură, deoarece mizeriile se suportă, dar fericirea ne corupe“.

Vedeţi: este uşor să descoperi că bunătatea te corupe. Dacă s-ar descoperi mantia aurie care înfăşoară multe persoane pe care publicitatea şi ziarele le prezintă ca fericite, s-ar descoperi multe mizerii morale, ruşine, neonestitate , corupţie… Te fac să surâzi anumite titluri din ziare, “scandal în Roma, bunăstare…”. Abundenţa care creează o fericire aparentă loveşte conştiinţa şi o face să devină imorală, după care face inima insensibilă. Atunci după cum spune proverbul: “Trandafirii cad şi rămân spini“. Să ne apărăm de căderea în idolatria bogăţiei, a bunăstării cu orice preţ. Să ne gândim înainte de toate să ne îmbogăţim înaintea lui Dumnezeu, meritând o viaţă serenă.

Spune Sfânta Scriptură:” Mai bine să ai puţin şi să te bucuri cu frică de Dumnezeu de ceea ce ai, decât să ai un mare tezaur în nelinişte“( Proverbe 15,16). Ar trebui să medităm asupra unei idei profunde a Sfântului Augustin: “Ascultă-mă, săracule: ce-ţi lipseşte dacă Dumnezeu este cu tine? Ascultă-mă, bogatule: Ce mai ai tu,dacă nu-l ai pe Dumnezeu cu tine?”

 

* * *

 

Omul: stăpân sau sclav al banului?

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Una dintre nevoile de bază ale omului din timpul nostru este siguranţa zilei de mâine, iar el o caută cu insistenţă. Cultura noastră vede “banul” ca fundament al existenţei umane. “Banii sunt totul”, se spune. Urmărindu-se câştigul, cu orice preţ, se intră în competiţie, iar din dorinţa de-a fi cel mai bun (de a se măsura cu ceilalţi oameni, şi nu cu Dumnezeu), se recurge tot mai mult la câştigul necinstit, la asuprirea omului de către om. Omul nu mai este văzut ca fiind “aproapele”, ori copilul lui Dumnezeu, ori fratele care trebuie iubit, ci s-a instaurat ideea de om-maşină care trebuie să asculte comenzile şi să producă tot mai mult. Oare suntem iar în timpul asupririi omului de către om? Oare nu am creat o nouă sclavie, în numele capitalismului-democratic?

S-a înrădăcinat în cultura noastră ideea că banul ajută omul să fie mai puternic, dar se uită faptul că în faţa morţii toţi oamenii sunt egali. Moartea descoperă falsitatea puterii banului şi faptul că omul care şi-a pus speranţa în ban s-a înşelat pe tot parcursul vieţii sale, deoarece a iubit banul şi nu pe aproapele, proiectându-şi greşit întreaga viaţă, şi s-a încrezut exact în ceea ce nu trebuia, adică în lucruri trecătoare şi destinate pierzării, uitând de veşnicia sufletului.

Când cineva crede că poate face orice dacă are “bani”, viaţa şi inima lui nu mai sunt libere, ci devin sclavele banului, deoarece pe un astfel de om ceea ce îl conduce este fuga după profit. Când “banul” conduce, devine idolatrie, pentru că ia locul până şi lui Dumnezeu. Când banul este pus în locul lui Dumnezeu, nu numai că omul este dispus să facă orice pentru a-l avea, ci “banul” creează dezbinare între om şi om, iar acest fel de om (sclav al banului) nu mai ştie de “respectul” faţă de “aproapele”, uită de rugăciune şi de cinstirea duminicilor şi a sărbătorilor. Spunea cineva că împărţirea moştenirii aduce cu sine şi dezbinarea în familii. Din Evanghelia de astăzi reiese clar că omul care devine sclav al banului este un om vândut, un om singur, un om care s-a înşelat pe sine toată viaţa deoarece şi-a construit mântuirea sufletului pe ceva trecător.

Isus nu a ales nici drumul “banului”, nici pe cel al puterii pentru a face dreptate şi pentru a face binele, ci a preferat calea iubirii şi a dăruirii de sine. Aceasta este, iubiţi credincioşi, calea realizării fiecărui creştin. Trebuie să ştim: “averea” nu este rea, dar cu toţii trebuie să descoperim folosirea corectă şi frăţească a bogăţiei. Iosif, în Cartea Facerii, a ştiut să administreze bine toată averea Egiptului. Pentru el, puterea pe care a dobândit-o la curtea Faraonului a fost un prilej de a-şi ajuta familia, chiar dacă mai înainte cu câţiva ani fraţii lui îl vânduseră şi-l despărţiseră de tatăl său. Trebuie să înţelegem că bogăţia nu are o valoare absolută, dar nici nu este rea, ci mai degrabă este lăsată de Domnul pentru a ne ajuta reciproc şi a ne arăta iubirea şi grija unii faţă de alţii.

Fraţilor! Vă amintiţi de cele trei ispite pe care Satana i le-a propus lui Isus? În una din ele Satana spune că toate bogăţiile din lume sunt ale sale şi le dă cui vrea, iar dacă Isus i se va închina i le va da Lui. A pune baza doar pe ceea ce ai este satanic, diavolesc. Oare câţi oameni din zilele noastre nu gândesc la fel? Isus însă pune accentul pe cine este El (nu pe ceea ce are): aducându-şi aminte că este Fiul lui Dumnezeu şi că are un Tată în cer, Isus este iubirea şi ascultarea de Tatăl său. El nu-şi trădează Tatăl. Oare noi ne comportăm ca şi Isus, sau punem “averea” mai presus de respectul şi de dragostea faţă de Domnul şi faţă de părinţi?

Ultima parte din pericopa de astăzi ne ajută să înţelegem cum “acel bogat” s-a distrus pe sine în loc să se realizeze. El repetă mereu “eu”, “eu”, deci vorbeşte numai despre sine, se vede doar pe sine, ceilalţi sunt inexistenţi, desconsideraţi de el, probabil în ochii lui nu au valoare pentru că ei nu au bogăţiile pe care el le are şi nu au urmat aceeaşi cale în a-şi pune nădejdea doar în bogăţii. După învăţătura creştină “eul”, adică orice om, se realizează doar în raport (relaţie) cu “tu”, adică cu “aproapele”, baza ultimă fiind dragostea şi ascultarea de Dumnezeu mai presus de toate. În acest sens, exemplul lui Isus, care toată viaţa şi-a dedicat-o tuturor oamenilor şi s-a dăruit în totalitate, până la moartea pe cruce, este evident. Isus ne-a dăruit sângele Său, viaţa Sa şi astfel s-a realizat, adică doar aşa a împlinit voia Tatălui; prin urmare aceasta este voia Tatălui: să ne dăruim şi să ne “sacrificăm” unii pentru alţii, pentru a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este Domnul singur, ci Domnul împreună cu noi oamenii, ucenicii şi urmaşii lui Isus.

Odată am auzit un copil spunând: “Dacă eu dau ceva unuia care este mai sărac decât mine, atunci fac mai multă dreptate în lume”. Doamne, câtă dreptate avea! Oare noi am putea să-i urmăm exemplul?

 

* * *

 

Despre lăcomia de avuţie

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Piatra de încercare a sufletului nostru este bogăţia. În toate timpurile omul s-a frământat mereu pentru a avea. Fie nevoia trebuinţelor trupeşti de orice clipă, fie grija pentru traiul de mâine şi mai târziu; fie, în sfârşit încrederea că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa, bogăţia a fost şi este ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti. Din pricina ei s-au întâmplat războaie şi s-au vărsat râuri de sânge, ea ne ţine în duşmănie cu aproapele, ne poartă în judecăţi, ne produce nelinişte şi, în sfârşit, ea poate câştiga pentru noi cea mai grea osândă în viaţa de dincolo, nimicind astfel toate ostenelile noastre de pe pământ. Din această pricină unii o osândesc, alţii o laudă, depinde de felul cum o folosim.

Dezlegarea acestei întrebări şi împăcarea atâtor răspunsuri ne-o dă pilda bogatului căruia îi rodise ţarina mai mult decât se aştepta el. Şi atunci, bucuros de aceasta, cugeta în sine şi zicea: “Ce să fac, n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: aceasta voi face: am să stric hambarele şi am să le fac mai mari şi am să adun acolo toate roadele şi toate bunătăţile mele; apoi am să zic sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” Dumnezeu însă i-a zis lui: “Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?” Evanghelia se încheie cu învăţătura şi îndemnul: “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi (adică numai pentru sine), iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte”.

Multe sunt greşelile mari prin care a păcătuit acest bogat zgârcit.

Mai întâi, el a socotit veşnic ceea ce este trecător şi pieritor: viaţa aceasta chiar, averea, petrecerile cu toate ale ei desfătări. El a zis şi a dorit să facă la fel ca alţi mulţi bogaţi necredincioşi care ziceau: “Veniţi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafiri, până nu se vestejesc. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră şi menirea noastră. Să asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm” (Înţelep. lui Solomon 2, 6-10).

Celui lacom i se pare că viaţa este veşnică, de aceea doreşte să adune cât mai multe avuţii. El crede că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i s-au înmulţit şi zilele. I se pare că dacă este bogat, este şi nemuritor, crede că dacă are totul din belşug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus “nebune”, pentru că aşa a cugetat, ca un om fără minte. A mai greşit acest bogat şi prin faptul că şi-a însuşit şi a păstrat numai pentru el hambarele cu bunătăţile pământului, pentru desfătare întru mulţi ani. Pe când în jurul lui erau atâţia lipsiţi de pâinea cea de fiecare zi, atâţia dezmoşteniţi ai soartei, atâţia bolnavi, atâţia care mureau de mizerie. Atunci, ca şi acum, în jurul acelui bogat erau orbi, şchiopi, ologi, bătrâni fără nici un sprijin şi atâţia copii sărmani. Toţi aceştia erau mai de preţ decât toate bogăţiile sale, căci erau suflete şi vieţi omeneşti, mărgăritare în veci strălucitoare, dar care pentru un timp erau aruncate în adâncul suferinţelor şi în noroiul tuturor nevoilor. Pe aceştia însă, bogatul zgârcit nu-i vedea. El îşi fixase privirile lui, grija lui şi întreaga lui fiinţă la averea sa, la desfătările sale atât de trecătoare. Bogatul a devenit aşa pentru că era lacom.

Lăcomia este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită de a mânca şi a bea peste măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii. Lăcomia este un păcat al trupului, “aşa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia şi destrăbălarea” (Galat. 5, 19). Prin lăcomie, ca şi prin desfrânare, omul se abate de la adevăratul rost al firii şi cade în neorânduieli care îi distrug viaţa. Este îndeobşte ştiut că organismul nostru are anumite trebuinţe, dictate de imperativul supravieţuirii, care sunt satisfăcute prin anumite alimente. La animal instinctul de conservare funcţionează fără devieri şi exagerări, pe când la om, foamea şi setea pot degenera în pofte nesăţioase, în lăcomia pântecelui şi în beţie. Lacomul se dovedeşte mai lipsit de minte decât animalele, căci acestea încetează de a mai mânca şi bea când s-au săturat, pe când omul stăpânit de lăcomie preschimbă plăcerea ce însoţeşte satisfacerea trebuinţelor fireşti din mijloc necesar în scop şi urmăreşte permanentizarea ei. Este încălcarea ordinei fireşti. Deviere de la linia firească este şi plăcerea de acumulare de bunuri, spre a le face izvor al desfătărilor josnice (îmbuibare, beţie, desfrâu etc.). Şi într-un caz şi în altul, lacomul se dovedeşte egoist, o fiinţă monstruoasă, care abuzează de bunurile vremelnice în dauna semenilor şi a propriei şi adevăratei sale fericiri.

Lăcomia sub toate aspectele ei (îmbuibare, beţie, iubire de avuţie etc.) este un păcat ucigător, exercitând o lucrare de întunecare a sufletului, chiar o înnebunire a lui, cum este cazul bogatului căruia i-a rodit îmbelşugat ţarina. De aceea Mântuitorul spune: “Luaţi seama de voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34).

Lăcomia îmbătrâneşte pe cei pe care i-a prins în mrejele ei şi greu îi părăseşte. Lăcomia este un păcat greu de înlăturat. Cu cât se apropie moartea, această josnică patimă se înfige mai adânc în suflet. S-au văzut lacomi gârboviţi, cu puterile sleite, privind deznădăjduiţi la comorile ce rămân în urma lor şi la bunurile de care se despart. Scriitorul H. de Balzac, în romanul EugJnie Grandet, povesteşte despre bătrânul Grandet care, fiind în agonie, privea la aurul dinaintea ochilor săi, spunând: “Asta mă încălzeşte”. Fiica, plângând, îngenunchează şi-i zice: “Tată, binecuvântează-mă”, dar el îi spune: “Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo”.

Un mare predicator bisericesc, vorbind despre lăcomie, spune că este asemenea iederei, care se urcă pe copaci şi se înfăşoară puternic în jurul lor şi nu-i părăseşte nici dacă se usucă. Într-un singur fel poţi scăpa de ea, dacă îi tai cu cuţitul firele. Tot aşa de greu poate scăpa şi omul de lăcomie, fie că trupul este tânăr sau bătrân; doar când intervine un gând curat şi o hotărâre fermă de a tăia răul din rădăcină, omul se poate salva.

Multe sunt ravagiile încrestate pe răbojul istoriei din cauza lăcomiei, generatoare a dorinţei de a avea mai mult decât îţi este necesar şi folositor. Căderea îngerilor, căderea protopărinţilor noştri, pierderea dreptului de întâi născut din partea lui Esau, care şi l-a vândut pentru un blid de linte, trădarea lui Iuda, pedepsirea cu moartea a soţilor Anania şi Safira etc., toate se datoresc lăcomiei.

Lacomul, oricare ar fi faţa lui şi oriunde s-ar afla, îşi are psihologia lui, un fel deformat de a vedea lucrurile. Este nesuferit propriei sale familii, este împotriva legării de prietenii, arţăgos cu vecinii, mizantrop, rău conducător al propriei sale persoane, plin de griji şi cu insomnii. Deşi îmbelşugat cu de toate, oftează ca un lipsit.

Îi rodeşte pământul, el, în loc să se bucure, şi să fie recunoscător lui Dumnezeu, suspină. Bleşugul de roade îi aduce griji şi încurcături.

Vorbeşte singur, asemenea bogatului din parabolă, numit de-a dreptul nebun. Lui i se potrivesc cuvintele Mântuitorului: “Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mat. 6, 27). Portretul lui este antipatic, din cauza lipsei simţului său moral.

Sf. Scriptură califică lăcomia drept idolatrie, mama şi rădăcina tuturor răutăţilor, “căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).

Într-adevăr, lăcomia este izvorul tuturor răutăţilor, fiindcă din cauza ei piere dragostea frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi ucigaşi, mările de piraţi, societatea de calomniatori şi trădători, familiile se dezbină. Pe drept cuvânt spune înţeleptul Solomon: “Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte în Domnul va fi îndestulat” (Pilde 28, 25).

Ar fi foarte greşit dacă cineva ar crede că Domnul Isus Hristos osândeşte câştigarea bunurilor materiale, economia şi prevederea. Ca şi în alte pilde asemănătoare, Isus are în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului faţă de nevoile şi necazurile celor din jur, păcatul egoismului, la care acum se adaugă păcatul lăcomiei şi nebunia de a crede că omul poate aduna pentru “mulţi” ani, uitând cât e de scurtă şi de nesigură viaţa omenească. Viaţa pământească îşi are, desigur, trebuinţele ei fireşti – hrană, îmbrăcăminte, casă etc. -, fără de care ea nu poate exista. E firesc, e o datorie să le cauţi, să munceşti şi să le aduni, dar a lega toată viaţa numai de acestea, a nu te gândi la sufletul şi la trebuinţele lui, a nu te gândi la momentul despărţirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieţii.

Mântuitorul nu este împotriva bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc şi sfinţesc pe om. Spre a putea gusta fericirea, se cere rânduială în cugetul nostru şi urmarea poveţei pauline: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). “Purtarea de grijă a trupului vostru să nu o prefaceţi în pofte” (Rom. 13, 14).

Bogatul din Evanghelie este numit nebun nu pentru că avea avere, ci pentru că idolatriza averea şi se închina ei. Păcatul lăcomiei îl orbise cu desăvârşire, de aceea în faţa morţii era mai sărac decât toţi săracii din lume, nenorocit, demn de compătimit pentru cele ce îl aşteaptă. Sărac de credinţă în Dumnezeu, sărac de iubire de oameni, sărac de nădejde veşnică. Pe drept cuvânt spune Mântuitorul în încheierea parabolei: “Aşa este cel ce-şi strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogăţeşte”.

Spre a fi fericit în viaţă şi în faţa morţii, e necesară o singură comoară, pe care “rugina n-o strică, şi moliile n-o mănâncă”. Să ne întrebăm, suntem bogaţi sau săraci sufleteşte? Dacă răspunsul va fi dezamăgitor, să adânceşti această pildă şi să cauţi să înţelegi ceea ce-ţi dezvăluie priveliştea lumii în care trăieşti şi să ne străduim a ne îmbogăţi în virtute, făcându-ne “pildă de fapte bune, în învăţătură, în curăţie, în cinste” (Tit. 2, 6-7). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica bogatului căruia i-a rodit pământul

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Care este scopul vieţii noastre pe acest pământ ? Chiar dacă creştinismul ne dă un răspuns, suntem plini de virtuţi pentru a ne dărui cu întreaga noastră fiinţă servirii lui Dumnezeu ?

Una dintre actriţele bogate ale Hollywoodului, se afla bolnavă pe patul de moarte. Într-o zi a rugat-o pe servitoarea ei să-i aducă bijuteriile sale: aur, briliante, perle, podoabele de aur, lănţişoare, medalioane, cercei, daruri preţioase pe care le-a primit cu diferite ocazii. Servitoarea i-a adus toate aceste lucruri preţioase. Muribunda le-a privit, le-a presărat pe podea şi a spus cu lacrimi în ochi: “Toate acestea va trebui să le părăsesc? Nu-mi vor mai folosi la nimic?” Sărmana femeie! A adunat multe lucruri preţioase, iar acum se apropia moartea şi toate trebuia să le părăsească. Apostolul Pavel spunea:«Noi nu am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem nimic din ea afară» (1 Tim. 6, 7).

Nimic nu putem duce din lumea aceasta cu noi, în afara iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele. Acesta este adevărul propus nouă astăzi spre meditare. Care este scopul vieţii noastre şi cum trebuie să trăim pe acest pământ dacă ceea ce este material, palpabil, nu poate să folosească dincolo de mormânt. Isus ne dă pilda bogatului căruia i-a dat pământul rod bogat. Iată Evanghelia de astăzi: un bogat avea un pământ bun, un pământ fertil. Bogatul se îngrijora spunând: “N-am unde să adun roadele mele”. Nici măcar, nu-i vine în minte, că în jurul lui trăiesc vecini săraci, care i-ar fi recunoscători dacă ar da dovadă de caritate. Dar el este atât de egoist, încât se gândeşte numai la el şi doreşte să se folosească de toate bunurile lui. Îşi spune: «N-am unde să adun roadele mele…Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te» (Luca 12, 17-19). Cutremurător egoism! De şapte ori se gândeşte la el. Scopul vieţii lui nu este altul decât mâncarea, băutura şi veselia! Nu se gândeşte la eternitate! Nu-şi dă seama că într-o zi se va afla în faţa lui Dumnezeu la judecată.

Acest bogat s-a gândit că va trăi mult timp, aşa cum nici noi de multe ori nu ne gândim la sfârşitul vieţii şi la lucrurile de pe urmă, dar Domnul ne spune: «Nebune! În această noapte voi cere de la tine sufletul tău.» (Luca 12, 20). Şi toate cele pe care tu le-ai pregătit ale cui vor fi? Nimic nu vei lua cu tine în mormânt: cu mâinile goale te vei prezenta înaintea lui Dumnezeu la judecată, căci te-ai îngrijit numai pentru nevoile corpului, nu de suflet; te-ai gândit numai la cele pământeşti, iar nu la cele cereşti; pentru tine a fost mai importantă viaţa prezentă, decât cea cerească. Nebune! Sufletul tău va fi luat de la tine în această noapte, moartea va lua locul vieţii tale, iar acestea, pe care le-ai adunat, ale cui vor fi? Isus Hristos Îşi încheie pilda spunând:«Aşa se întâmplă cu cei, care-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu» (Luca 12, 21). Înfiorător adevăr! Lumea de astăzi şi societatea de consum ne învăluie cu o multitudine de probleme, făcându-ne prizonieri unui sistem în care banul induce frenezia schimbării şi dependenţa.

Întreţinerea vieţii şi a confortului minim trebuie plătit cu preţul muncii care este evaluată în «Bani». Orice individ este despuiat de umanitatea sa, fiind redus la un simplu «cod numeric personal», un număr de ordine la un dosar sau un mecanism neînsemnat ce poate fi oricând înlocuit. Unii văd omul ca un produs al evoluţiei materiei : omul este materie – acum omul este redus la o valoare abstractă legată de bani, de finanţe. Însă adevăratul om, corp şi suflet, unicul om existent pe Pământ suferă…

În anul 1976 o fetiţă, pe numele Lisa, din statul Massachusetts – USA, a scris o scrisoare câtorva persoane, printre acestea şi episcopului de Providence (Rhod Island), Yolter Cronckat şi unui deţinut, care a fost condamnat la moarte. În fiecare scrisoare fata a cerut să i se răspundă la întrebarea: “Care va fi prima întrebare a dumneavoastră, atunci când, după moarte, vă veţi afla înaintea lui Dumnezeu?” Micuţa Lisa a primit răspunsul de la toţi cei întrebaţi. Condamanatul la moarte a dat un răspuns scurt: “Atunci când ne vom întâlni cu Dumnezeu, eu cred că orice întrebare va fi în zadar”. Binenţeles că aşa este. El a omorât o persoană nevinovată, şi a fost condamant la moarte, iar în ziua stabilită se va afla în faţa lui Dumnezeu. El, asasinul, nu va adresa vreo întrebare Atotştiutorului Dumnezeu, căci dreptul Dumnezeu îl va întreba pe el, de ce l-a omorât pe omul nevinovat. Episcopul i-a scris fetiţei un răpuns înţelept: «Dragă Lisa! Aflându-mă înaintea lui Dumnezeu la judecată, Îl voi întreba: “Îndurătorule Doamne! Oare am folosit bine darurile şi harurile pe care mi le-ai oferit în cursul vieţii mele pământeşti?”»

Această întrebare esenţială ne priveşte pe fiecare dintre noi. Oare Domnul Dumnezeu este mulţumit de viaţa mea? M-am rugat bine? Am luat cum se cuvine parte la Sfânta Liturghie? Mi-am îndeplinit conştiincios obligaţiile mele? Am trăit în pace cu aproapele meu? Am fost caritabil cu semenii mei şi cu cei săraci? Am fost cu adevărat creştin ? Sunt pregătit să mă întâlnesc cu Isus Judecătorul, dacă Dumnezeu mă va chema?

Să nu uităm că suntem oameni în măsura în care trăim valorile spiritului şi că numai ceea ce este spiritual rămâne în urma noastră. Contează dacă am crezut, dacă am avut speranţă, dacă avem copii spirituali şi mai presus de orice contează cât am iubit.

În epistola de astăzi am auzit cuvintele Apostolului Pavel: «Căutaţi cu atenţie, ce este bine plăcut Domnului» (Efeseni 5, 10). Într-alt loc Sfântul Pavel spune: «Căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ» (Coloseni 3, 1-2). Bogatul din Evanghelie a fost legat peste măsură de pământ şi nu s-a gândit la eternitate. Mântuitorul ne învaţă prin cuvintele: «Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta» (Matei 6, 20-21).

Rugăciune

O, Mântuitorul meu, fă ca printr-o dorinţă fierbinte şi stăruitoare, să caut perla înţelepciunii dumnezeieştii, cel puţin aşa precum caută oamenii comorile şi banii, căci Tu ai promis că dacă o voi căuta în acest fel, o voi afla…

O, Iubire nepreţuită, o, minunată unire a iubirii cu Dumnezeu cel Preaiubitor, Tu te numeşti iubire şi reprezinţi piatra nepreţuită, singură în fiinţă, dar totuşi întreită în Persoane, şi atât de iubită în unire, că pe toţi cei care se unesc şi se apropie de Tine, îi face de un singur spirit cu Tine. Descoperă-mi şi mie această perlă nepreţuită pentru ca să trăiesc pentru ea şi să o dobândesc. Iată îţi ofer toate cele pe care le am; iar atunci când voi avea mai mult, mai mult îţi voi oferi, deoarece toate acestea sunt mici, faţă de ceea ce este cu adevărat preţios. Fă, Doamne, prin harul tău, să-Ţi servesc nu pentru recompensă, ci din iubire curată faţă de Tine. Amin.

(După L. da Ponte)

 

* * *

 

Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul tău

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce atrage atenţia la acest om bogat şi avar din parabola evanghelică de azi este singurătatea sa. Nimeni nu este ca acest om înconjurat, aproape sufocat, de bunurile sale, care, mai mult, în loc să-şi numere averile pare a vorbi cu ele. Îl vedem în colocviu cu cifrele, în dialog amoros cu caietele contabile, vocea sa pare a fi un sunet al banilor.

Este un individ fără nume, fără chip, nu are soţie, copii, nici prieteni. Unica rudenie sunt bunurile materiale. Se identifică cu propriile bogăţii, devenind el însuşi un câmp, un grânar, un magazin, un număr, un portofel, nu mai este o persoană, nu mai este un om ci este doar un lucru între alte lucruri.

Bunurile, în loc să fie un mijloc de comunicare, de relaţionare cu alţii, sunt pentru el lucruri de adunat, de conservat, de protejat. În loc să devină mijloace devin un lucru pentru care este dispus să sacrifice totul şi sfârşeşte prin a-l închide ca într-o închisoare. Omul acesta este un prizonier şi chiar dacă îşi măreşte hambarele sale nu va mai putea ieşi din ele niciodată. Este un om închis, fără viitor, tocmai el care se consideră a fi în siguranţă pentru mulţi ani.

Şi iată că vine pronunţată sentinţa: “În această noapte îţi va fi luat sufletul”, dar în realitate el este deja mort de mult timp, sentinţa şi-a semnat-o chiar el cu mult timp înainte. Ba mai mult este numit “nebun”.

Nebun, pentru că îşi bazează propria siguranţă pe a avea şi nu pe a fi.

Nebun, pentru că se oboseşte în a poseda şi acumula în loc să se ocupe de creşterea spirituală.

Nebun, pentru că se identifică cu lucrurile şi nu le transformă în sacramente de împărtăşire cu semenii.

Nebun, pentru că el crede că banii înseamnă viaţă lungă.

Nebun, pentru că nu realizează că viaţa trebuie umplută de prietenie, de dăruire, de relaţii şi nu de lucruri.

Consecinţele acestor atitudini? Cel puţin trei:

1. Posesia este întotdeauna o limitare. Oricine cumpără un teren şi îl îngrădeşte se privează de restul naturii, se sărăceşte. Iată de ce sărăcia religioasă nu înseamnă a poseda puţin, ci a nu poseda nimic pentru a poseda totul;

2. Posesia este o limitare a libertăţii. Nu aţi notat că a fi bogat se traduce întotdeauna cu a fi sărac pe alte planuri. Este destul să zici: Ceasul acesta este al meu, şi dacă-l ţii strâns în mână ai pierdut o mână. Spiritul nostru, inima noastră tind să se reducă, la dimensiunile obiectelor asupra cărora se închid, la dimensiunile bunurilor asupra cărora se apleacă;

3. Bogăţia este falsificarea lucrurilor, pentru că falsifică raporturile cu ele. Bogatul crede că certificatul de posesie îl leagă strâns de bunuri. Dar este o iluzie foarte mare. Pentru a poseda cu adevărat un lucru trebuie să se stabilească cu el nu un raport de posesie, de agresivitate ci de participare, de contemplare.

Iubiţi credincioşi,

Cel care este în armonie cu creaţia, este omul liturgic şi nu omul economic. Pământul aparţine celor blânzi, celor care nu revendică nimic. Numai cel care se roagă având mâinile goale, libere, poate să se roage prin lucruri şi cu ele.

În Evul Mediu se celebra căsătoria lui Francisc cu Femeia Sărăciei, se căuta invizibilul în vizibil, adică secretul care s-a făcut în el poezie şi fericire, contemplare şi siguranţă. Francisc purta asupra sa semnul eliberării în bucurie care este siguranţă şi în contemplare care este poezie. Istoria nu a uitat acest om martirizat cu trupul care a descoperit stelele, florile, apa, focul, soarele, păsările, toată creaţia, în sfârşit eliberată de angoasă şi făcută adevăr şi poezie.

Prin urmare, contrar omului economic este omul liturgic. Am putea spune că diferit de omul capitalist este omul liturgic. Diferit de uzurpator este fratele. Diferit de omul economic este omul prietenie al întâlnirii. Diferit de profan este contemplativul.

Primul, din cauza lucrurilor se opreşte, se izolează, ţine şi refuză. Al doilea merge, se deschide, dăruieşte.

Primul se apropie de ceva şi rămâne superficial în toate celelalte. Al doilea descoperă adevărul în lucruri.

Primul dispune de bogăţii. Celălalt este stăpânul lui însuşi.

Primul adună, al doilea împarte.

Există dragii mei un moment, atunci când mergem la Biserică, în unele locuri chiar în timpul Liturghiei, la noi la sfârşitul slujbei, în care se aminteşte folosirea în modul cel mai corect al mâinilor, şi acesta este oferta pe care fiecare o facem, moment în care mâinile îşi regăsesc funcţiunea lor adevărată.

Mâinile ne-au fost date pentru a dărui. Cine le foloseşte, mai mult pentru a lua, a ţine, a înfăşca, nu a învăţat încă să le folosească, chiar dacă este înaintat în vârstă. Ba mai mult nu a gustat încă bucuria cea mai mare: bucuria de a dărui.

Ne ocupăm să-i învăţăm pe copii să umble şi atunci când copilul reuşeşte să facă primii paşi de unul singur este unul dintre cele mai importante evenimente în familie. Dar ar fi bine să facem sărbătoare şi atunci când copilul învaţă să-şi folosească mâinile într-o manieră corectă care este maniera dăruirii.

Ne ocupăm de mâinile murdare. În realitate mâinile sunt murdare numai atunci când “ţin” de ceva.

Iubiţi credincioşi,

Dacă sunteţi cu adevărat creştini, căutători de Dumnezeu, depăşiţi ispita de a vă opri asupra bunurilor terestre şi transformaţi-le în semne şi haruri, folosiţi-vă mâinile în maniera cea mai dreaptă, aceea a dăruiri.

Doar aşa, atunci când ni se va cere să dăm seamă, conturile noastre vor fi diferite de cele ale “nebunului” din parabolă. Amin.

 

* * *

 

Despre bogaţi şi bogăţie

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Spre deosebire de invatatul din duminica Evengheliei precedente, bogatul din Evanghelia de astazi are cu totul alt gand; acela de a mari depozitele in care sa-si stranga avutia, averea, uitand de suflet si de vesnicie. Aceasta este cauza pentru care Isus il cearta cu cuvintele “Nebunule…”

La o privire superficiala s-ar parea ca Isus condamna averea si pe cei care o detin. Dar Isus nu condamna avutia, ci modul defectuos in care aceasta este folosita: pe cel care si-a facut un scop in sine din acumularea bogatiilor cu orice pret si exclusiv pentru el, pe acela care s-a lasat inrobit de avere; pe acela care si-a inchis inima in fata aproapelui sau lipsit; pe cel care bogatia il trage spre pacat: lacomie, renuntare la rugaciune, uitare de Dumnezeu si parasirea Bisericii.

In 1 Tim. cap. 6, 9-10 sfantul apostol Pavel spune despre avere urmatoarele: “radacina tuturor relelor este iubirea de arginti care-l face pe om sa uite de credinta.”

Drept urmare si noi trebuie sa fim atenti cum folosim surplusul pe care-l avem, mantuindu-ne cu el sau osandindu-ne, deoarece:

1. Nu este bogat cel ce are mult, ci este bogat cel care ofera mult;

2. Nimic, pe aceasta lume, nu este mai inselator ca bogatia deoarece, astazi este cu tine dar maine poate fi impotriva ta;

3. Intr-o clipa, toata agoniseala ta se poate pierde;

4. Patria ta fiind in cer, pune acolo agoniseala ta;

5 Omul se trudeste sa adune toata viata bogatii, nu are nici un pic de odihna, de liniste si, deseori, cel care se bucura si se lafaie in averile tale, nu este nici macar fiul tau;

6. Pentru bogati exista doi “Dumnezei” unul al averi si banului – Mamona – si Dumnezeu care l-a creeat.

Din aceasta cauza nici cel care l-a chemat pe Isus sa mijloceasca intre el si fratele sau, cu privire la impartirea mosteniri, nu a inteles nimic, incat, Isus, a fost nevoit sa-i spuna si aceasta pilda cu bogatul lacom si nebun.

Ce mai are omul daca nu-l are pe Dumnezeu, chiar daca ar avea toate bogatiile acestei lumi ?!

Plutarh spunea despre avere ca este ca o haina mai mare ca talie pe care o imbraca un om si care il impiedica a se deplasa usor. Pentru ca si bogatia multa aduce griji si impiedica progresul moral al sufletului omenesc.

Sa fim constienti ca daca Dumnezeu ne-a randuit mai mult ca la alti a facut-o pentru a ne da posibilitatea sa ne mantuim mai usor prin acte de caritate si fapte bune pentru aproapele nostru si nu pentru a ne ingropa sufletul ca bogatul nebun din aceasta Evanghelie. Amin.