Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXV-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 55,6-9
Filipeni 1,20-24.27
Matei 20,1-16

Matei 20,1-16

Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă ca să angajeze lucrători în via sa. După ce s-a înţeles cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via lui. Ieşind la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă şi le-a spus: «Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine». Iar ei au plecat. Din nou a ieşit pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Apoi a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea şi a găsit pe alţii stând şi le-a spus: «De ce staţi aici toată ziua degeaba?» I-au spus: «Pentru că nimeni nu ne-a angajat. El le-a zis: «Mergeţi şi voi în vie!» Când s-a lăsat seara, stăpânul viei a spus administratorului său: «Cheamă lucrătorii şi dă-le plata, începând de la cei din urmă şi până la cei dintâi». Venind cei de la ceasul al unsprezecelea au primit câte un dinar. Venind apoi primii, se gândeau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei câte un dinar. Primindu-l, murmurau împotriva stăpânului zicând: «Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi care am suportat greutatea zilei şi arşiţa». Dar el a răspuns unuia dintre ei: «Prietene, nu te nedreptăţesc. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ceea ce este al tău şi du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca şi ţie. N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun?» Astfel ultimii vor fi primii, iar primii [vor fi] ultimii”.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Mergeţi în via mea!

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Parabola lucrătorilor trimişi să lucreze în vie la ceasuri diferite, şi care primesc toţi aceeaşi plată de un dinar, le-a dat mereu bătăi de cap cititorilor Evangheliei. Ar putea fi acceptat modul în care acţionează stăpânul? Nu violează el oare principiul dreptei răsplăţii? Astăzi sindicatele ar protesta în cor dacă cineva ar acţiona ca acel stăpân.

Dificultatea vine însă dintr-un echivoc. Problema răsplăţii este privită în abstract, sau cu referinţă la răsplata eternă. Privit astfel, acest lucru ar contrazice de fapt principiul conform căruia Dumnezeu “dă fiecăruia după faptele sale” (Rom 2,6). Isus se referă însă aici la o situaţie concretă. Singura plată oferită tuturor este împărăţia cerurilor pe care El a adus-o pe pământ; este posibilitatea de a avea parte de mântuirea mesianică. Parabola începe cu cuvintele: “Împărăţia cerurilor este asemenea stăpânului care a ieşit dis-de-dimineaţă…”. Aşadar tema centrală şi de fond a parabolei este împărăţia cerurilor. Problema este, din nou, cea a situării evreilor şi a păgânilor, sau a drepţilor şi a păcătoşilor, vis-a-vis de mântuirea vestită de Isus. Chiar dacă păgânii (respectiv păcătoşii, vameşii, prostituatele etc.) abia după predicarea lui Isus au trecut de partea lui Dumnezeu, în timp ce mai înainte erau departe de El, nu pentru acest lucru vor ocupa în împărăţie un loc secundar. Şi ei vor şedea la aceeaşi masă şi se vor bucura din plin de bunurile mesianice.

Ba mai mult, deoarece păgânii se dovedeau a fi dispuşi într-o mai mare măsură să primească Evanghelia decât aşa-zişii “drepţi” (fariseii şi scribii), iată că se împlineşte ceea ce Isus spune la încheierea parabolei: “Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi cei din urmă”. Odată cunoscută împărăţia, adică odată îmbrăţişată credinţa, este loc şi pentru diversificări. Nu este aceeaşi soarta aceluia care îl slujeşte pe Dumnezeu întreaga viaţă, făcând să rodească 100% talanţii proprii, cu a aceluia care îi oferă lui Dumnezeu doar resturile vieţii, cu o spovadă făcută, într-un fel, în ultima clipă.

După ce am clarificat acest element central, este normal să evidenţiem celelalte învăţături ale parabolei. Una dintre ele este aceea că Dumnezeu îi cheamă pe toţi şi la toate ceasurile din zi. E vorba de o chemare universală în via Domnului! Adică elementul central e mai degrabă chemarea decât răsplata. În acest fel este utilizată parabola noastră şi în exortaţia apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea despre “vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume” (Christifideles laici): “Credincioşii laici aparţin poporului lui Dumnezeu care este prefigurat de lucrătorii din vie… ‘Mergeţi şi voi în via mea’” (n. 1-2).

Parabola evocă şi problema lipsei locurilor de muncă. “Nimeni nu ne-a angajat!”: acest răspuns plin de dezamăgire al muncitorilor de la ultimul ceas ar putea fi însuşit de milioane de persoane care nu au un loc de muncă. Ştim cu toţii ce înseamnă a nu avea un loc de muncă pentru cineva care are familie sau pentru un tânăr care vrea să se căsătorească şi nu poate pentru că nu are un serviciu şi de aceea nici garanţia minimă că îşi poate întreţine în mod demn familia. Dacă mulţi sunt fără un loc de muncă, unul dintre motive (nu unicul, nu principalul, dar cu siguranţă relevant) este acela că unii au prea multe. Cumulând diferite munci retribuite toate în diverse moduri.

Se mai poate trage şi o altă învăţătură din parabolă. Acel stăpân ştie că muncitorii de la ultimul ceas au aceleaşi nevoi ca şi ceilalţi, au şi ei copii de hrănit, ca şi cei de la primul ceas. Dându-le tuturor aceeaşi plată, stăpânul arată că nu ţine cont într-atât de merit, cât de nevoie. Arată că este nu doar drept, dar şi “bun”, generos, uman.

 

* * *

 

Împărăţia lui Dumnezeu ca familie

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Faptul să creşti într-o familie mare, tradiţională, de la ţară, are avantajele sale. Când recolta este gata de strâns, întreaga familie merge la câmpie să lucreze împreună. Dar nu lucrează la fel. Tatăl şi fratele cel mare merg la câmpie dis-de-dimineaţă, pe când surioara cea mică mai doarme. Mama şi surioara vor veni pe câmp mai încolo, pentru că, vedeţi voi, în timp ce tatăl şi fratele cel mare pot merge să lucreze fără micul dejun, surioara cea mică nu ar putea aşa ceva. Când ajunge şi ea, mai degrabă va începe să pună întrebări copilăreşti şi să le distragă atenţia celorlalţi, decât să muncească. Dar seara se întorc cu toţii fericiţi. Mâncarea le este servită. Crede oare cineva că fiecare ar trebui să mănânce după cât a lucrat? Desigur că nu! Adesea se întâmplă ca chiar fetiţa să aibă parte de delicatesele cele mai bune. Şi totuşi nimeni nu se plânge, nimeni nu este gelos, cu toţii sunt fericiţi.

În Evanghelia de astăzi auzim de o recoltă la strângerea căreia unii muncesc mai mult decât alţii. Şi când vine vremea plăţii, surpriză: cu toţii sunt retribuiţi la fel, ceea ce provoacă nemulţumiri şi bombăneli din partea celor veniţi dis-de-dimineaţă. De ce lucrătorii din vie se plâng şi bombănesc, pe când familia de la ţară nu? Răspunsul este simplu. Un grup de lucrători este format din membri ai unor familii şi din persoane singure, luaţi din grosul societăţii. Legile de contribuţie şi retribuţie într-o familie diferă de cele dintr-o societate. Marea problemă pe care parabola o ridică astăzi în biserică este: Cum ne vedem noi pe noi? Ca o familie cu un ţel comun, sau ca o gloată de indivizi, fiecare cu propria agendă de activităţi? Ne spunem unii altora fraţi şi surori. De ce ne vedem şi ne comportăm atunci atât de des, unii faţă de alţii, ca şi cum am fi rivali sau în competiţie?

Pentru primii muncitori, care în final s-au supărat pe angajator, totul a fost o afacere: înainte de a intra în vie au încheiat un contract clar, verbal poate – o zi de muncă pentru o plata integrală a unei zile. Următorii s-au angajat nu tocmai legal, cu forme în regulă. Ei au acceptat să intre în vie pe cuvântul de onoare al stăpânului viei. “Şi le-a spus: ‘Mergeţi şi voi în vie şi vă voi da ce vi se cuvine’. Iar ei au plecat” (Matei 20,4). Mai apoi, celor angajaţi în ceasul al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea nu le-a mai spus nimic de plată. “Şi le-a spus: ‘De ce staţi aici toată ziua degeaba?’ I-au spus: ‘Pentru că nimeni nu ne-a angajat’. El le-a zis: ‘Mergeţi şi voi în vie!’” (versetele 6 şi 7). Nu există nici un contract de angajare. Totul este pe bază de încredere. Ei nu privesc treaba ca o afacere, ci mai degrabă într-un spirit familial. Cine face contract înainte de a se implica într-o treabă de familie?

Matei a notat această parabolă probabil cu gândul la semenii săi creştini de origine evreiască. Dumnezeu i-a chemat cu mult timp înainte, să construiască Împărăţia lui Dumnezeu. Acum, aparent la o oră târzie, Dumnezeu cheamă şi celelalte neamuri să lucreze cu ei la construirea aceleiaşi Împărăţii divine. Ar fi nedrept pentru evreii matinali să ceară ca neamurile cele întârziate să aibă un statut inferior lor, celor care au “suportat greutatea zilei şi arşiţa” (versetul 12). Probabil pentru audienţa evreiască era dificil de înţeles faptul că Dumnezeu dorea să construiască, în Cristos, o Împărăţie în care toate popoarele – evreii şi neamurile – să fie o familie.

Noţiunea de Împărăţie a lui Dumnezeu ca familie este esenţială pentru înţelegerea acestei parabole. Împărăţia lui Dumnezeu este mai degrabă o familie, şi mai puţin o societate. O societate este caracterizată de “noi” şi “ei”, de rivalităţi şi de supravieţuirea celui mai descurcăreţ. Într-o familie însă, cu toţii sunt “noi”, nu există “ei”. Ea este caracterizată de un spirit de cooperare, nu de competiţie. Într-o familie te bucuri de venirea unor noi membri, şi împarţi totul cu ei. Iată invitaţia evangheliei de astăzi: să ne revizuim înţelegerea juridică a noţiunii de Împărăţie a lui Dumnezeu, pentru a o înţelege în schimb ca o familie în care suntem bucuroşi să îi primim pe toţi, oricând ar veni, şi în care fiecare primeşte după nevoie – aşa după cum Dumnezeu, Tatăl nostru, o face.

 

* * *

 

Gândurile Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Tot omul, chiar şi cel mai sfânt şi înţelept, are nevoie de convertire continuă spre Dumnezeu. Cel rău este chemat să facă primul pas şi să se întoarcă de la păcatele sale. Cel bun să-şi schimbe gândurile bune în gânduri şi fapte mai bune, cât mai conforme cu gândurile şi faptele lui Dumnezeu. Gama convertirii este atât de largă cât este distanţa dintre cer şi pământ. Nimeni nu poate spune: Am făcut destul; ştiu destul; nu mai am nevoie de nimeni şi de nimic. Din contra, cât mai avem timp, să-l căutăm pe Domnul şi să-l chemăm în ajutor, ca să ne trăim Botezul în fiecare zi. Prima parte a Botezului – de a ierta aşa cum am fost iertaţi – am tratat-o în duminica trecută, azi vom adânci partea a doua care constă în a dărui. Prin Botez, Dumnezeu, nu numai că ne iartă, dar ne şi dăruieşte: harul, sămânţa virtuţilor teologale (credinţa, speranţa şi iubirea) şi pe Duhul Sfânt cu darurile sale (înţelepciune, înţelegere, sfat, tărie, ştiinţă, evlavie şi frică de Dumnezeu care, la timpul potrivit, vor pune în mişcare virtuţile teologale, mai ales prin taina Confirmaţiunii).

Omul îl găseşte tot mai mult pe Domnul în măsura în care se leapădă de sine însuşi şi-l alege pe Domnul ca model de gândire, simţire şi fapte. Convertirea este întotdeauna dublă: lepădarea de sine şi alegerea Domnului pentru a fi domn.

Profetul ne sugerează o convertire la gândurile Domnului, gânduri care diferă mult de cele ale omului, precum şi convertirea de la păcat la virtute (lectura I-a). Convertirea în gradul suprem, precum cea a sfântului Paul care spunea despre sine: Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri un câştig (Fil 1,21), se mai numeşte afect matur şi se obţine prin canalizarea tuturor energiilor spirituale spre persoana lui Cristos, care devine atât de importantă încât este înglobată în propria persoană şi ne definim prin ea: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20). În acest caz se realizează o convertire tot mai profundă spre munca de evanghelizare şi poate culmina prin jertfa totală, moartea care deschide calea intimităţii cu Dumnezeu (lectura a II-a).

Isus ne oferă, în parabola lucrătorilor din vie, felul cum trebuie să se convertească şi cel drept în gânduri, sentimente, fapte, care oricând găseşte loc pentru mai bine. Primii chemaţi se prezintă la lucru în urma unui angajament, a unui contract încheiat cu stăpânul viei şi lucrează cinstit până seara. Cred că aici Isus vizează poporul evreu care s-a constituit întotdeauna ca un partener al lui Dumnezeu prin acel: Fac, pentru ca să-mi faci, sau Dau, ca să-mi dai; păzesc, dacă mă păzeşti; cred, dacă faci această sau această minune ca să-ţi dovedeşti prezenţa în mijlocul nostru. Plata li s-a făcut pe baza înţelegerii, a dreptăţii. Dreptatea omenească stă într-un profit bilateral: unul profită de muncă, celălalt de bani.

Dumnezeu vrea să avem alt concept despre dreptatea divină referitoare la relaţia sa cu omul, în care câştigul nu mai este bilateral, ci unilateral, fiindcă Dumnezeu nu are ce câştiga din slujirea omului, el are totul. Câştigul este numai de partea omului care îl câştigă tot mai mult pe Domnul însuşi prin slujirea aproapelui, faţă de care devine domn, fiindcă dreptatea lui Dumnezeu este iubirea. Prin slujirea celui drept, Dumnezeu câştigă un loc în sufletul dreptului din care face un depozit al iubirii sale, din care dreptul va împărţi celor nevoiaşi cu toată iubirea şi ei îi vor recunoaşte calitatea lui de domn în Domnul, făcând din aproapele, asemenea lui Dumnezeu, un depozit al realizărilor iubirii sale.

Tot din această parabolă mai învăţăm că din relaţiile omului cu Dumnezeu câştigă mai mult acela care nu se tocmeşte, nu negociază, nu se tânguieşte cu Domnul, ci are încredere în cuvântul său. Ultimii chemaţi la lucru merg în vie fără să întrebe cât vor primi. Dumnezeu nu-şi drămăluieşte dărnicia iubirii faţă de acela care crede în bunătatea, în dreptatea sa. Ultimii merg să lucreze fiind conştienţi că vor fi plătiţi, nu atât pentru munca presată, cât mai mult din mila şi bunătatea stăpânului viei. Ei au descoperit în chemarea lui ceea ce primii n-au reuşit: bunătatea şi caritatea.

Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă, la credinţă, la mântuire şi, unuia îi dă mai mulţi ani, altuia mai puţini, dar în toate este aceeaşi bunătate divină a Domnului.

Parabola ne mai oferă o nouă şi strălucită idee pe care trebuie s-o avem despre muncă şi despre om. Omul crede că valoarea sa stă în capacităţile sale şi în rezultatele pe care le obţine prin muncă. Dar Dumnezeu ne arată că valoarea omului stă în faptul de a fi om, de a fi persoană după modelul persoanelor din Preasfânta Treime, de a fi creatura sa predilectă, aleasă şi iubită din veşnicie pentru faptul de a fi persoană în sine, de a realiza ceva prin disponibilitate faţă de planul său divin. Cât priveşte munca servilă de pe pământ, Dumnezeu priveşte mai mult la necesităţile vieţii omului decât la rezultatele muncii şi bunătatea divină întrece dreptatea muncii, fiindcă şi cel care a lucrat numai o oră are aceleaşi trebuinţe ca şi cel care a lucrat toată ziua, ba chiar poate mai multe. Necesităţile umane au mereu trebuinţă de caritatea divină; munca este insuficientă pentru a le satisface; fără caritatea divină, omul nu-şi poate menţine viaţa pe pământ. Deseori numim ajutorul divin şansă sau noroc; noroc de ploaie, noroc de soare, noroc de vreme bună etc.; fără acest noroc nimeni nu poate dăinui. Norocul nostru este Cristos mijlocitor la Tatăl.

Încă o învăţătură ne mai oferă această parabolă minunată, anume: oricât de mult am munci, nu-l putem face pe Dumnezeu datornicul nostru, fiindcă iubirea lui infinită faţă de om nu se poate plăti cu nimic, nici cu muncă, nici cu rugăciune, nici chiar cu preţul vieţii. Cei care au muncit toată ziua se pot asemăna cu fiul mai mare din parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor, cum este mai cunoscută din Lc 15,11-32), care a rămas acasă şi a muncit de zor de dimineaţă şi până seara, crezând că tatăl îi este dator şi se revoltă că nu i-a dat măcar un ied sau un miel ca să aibă cu ce petrece împreună cu alţii de teapa lui; consideră o nedreptate repunerea fratelui mai mic în aceleaşi drepturi ca şi el. Numai că tatăl ştie că fiul mai mic, prin convertire, poate deveni un depozit al realizărilor iubirii sale, dacă nu mai bun, cel puţin tot atât de bun ca şi cel al fiului mai mare.

Învăţătura nu se opreşte aici. Isus ne mai arată că în slujirea lui Dumnezeu, stăpânul viei, nu se admite invidie sau gelozie, deoarece, chiar dacă cei din urmă au primit oarecum pe gratis plata, ei au primit-o în folosul altora, al acelora care aşteptau acasă ceva pentru întreţinerea vieţii. Carismele din Biserica lui Cristos sunt pentru alţii şi nu sunt primite de cineva pentru meritele sale sau numai pentru folosul personal.

O altă convertire trebuie s-o realizăm prin atenţia pe care suntem chemaţi să o dăm celor mici, slabi, bolnavi, handicapaţi, bătrâni, văduve, orfani. Cei care rămân fără de lucru sunt de obicei aceştia, consideraţi fără valoare fiindcă nu produc. Or, o societate stă pe temelii solide şi-şi dovedeşte gradul de civilizaţie tocmai prin grija acordată celor marginalizaţi. Mama, oricât de mare i-ar fi numărul copiilor, acordă întotdeauna cea mai mare grijă fiului bolnav sau handicapat, fiindcă simte că numai iubirea ei poate suplini lipsurile lui. Isus a pus bazele civilizaţiei prin iubirea faţă de cei mici, prin slujire.

Dumnezeu priveşte inima. O lucrare de o oră, făcută din inimă, valorează mai mult decât cea de opt ore pentru plată, fiindcă acestea nu stabilesc nici un raport de intimitate cu dânsul sau între oameni. Munca ultimilor veniţi a stabilit un raport de iubire, de recunoştinţă, de stimă între ei şi stăpân. Orientarea primită este de a fi domni cu alţii.

Convertirea personală la gândurile lui Dumnezeu trebuie privită şi în perspectiva convertirii colective: aşa cum trebuie să fiu eu, tot aşa trebuie să fie şi societatea. Din acest motiv colectiv, convertirea personală devine imperioasă, urgentă, fiindcă lumea este rea, iar ruga mea trebuie să fie ca aceea a unui bun creştin chinez: Doamne, lumea este rea, tu fă-o mai bună începând cu mine!

Isus a fost purtătorul şi revelatorul gândurilor lui Dumnezeu. Avem să-i fim recunoscători, urmând exemplul sfântului Paul care a spus: Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, cu speranţa că voi ajunge şi eu la înviere (Fil 3,10-11).

Orice convertire este un pas înainte spre înviere.

Ajută-ne, Doamne, să facem cât mai mulţi paşi spre tine! Amin.

 

* * *

 

Istoria mântuirii şi omul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Fiecare fiinţă se agită pentru a se realiza pe ea însăşi, dar nu se realizează pe ea însăşi decât în măsura în care îl poate reprezenta pe Dumnezeu”, a spus Etienne Gilson (Mari sfinţi, Ed. Crater, Bucureşti 1994, p. 83).

Când oamenii caută să se realizeze pe ei înşişi, să-şi ducă la îndeplinire planurile lor vremelnice, fără a ţine cont de Dumnezeu, fără a-l reprezenta pe el, atunci Dumnezeu intervine, uneori chiar violent, spre a influenţa mersul Istoriei, fiindcă: “Gândurile voastre nu sunt gândurile mele” şi “Slava mea nu o voi da altuia” (Bar 4,3).

În perspectiva întoarcerii din exilul babilonic, evreii doreau două lucruri: să-şi consolideze o naţiune cu renume şi să se răzbune pe duşmanii de ieri, care le-au cauzat robia… ca şi cum Dumnezeu n-ar fi avut nici un rol în toată treaba aceasta, uitând că alianţa dintre Dumnezeu şi Israel nu se bazează pe un contract bilateral, în care iniţiativa să le aparţină după do ut des, ci toată iniţiativa a aparţinut şi va aparţine numai lui Iahve şi se bazează numai pe libertatea şi iubirea lui, care îl cheamă pe om, după cum o recunoaşte clar sfântul apostol Paul: “Făgăduinţele i-au fost făcute lui Avram şi urmaşului său” (Gal 3,16), spre a-l forma pe Israel şi pe care îl alege Dumnezeu spre a-l reprezenta în lume.

Pentru poporul creştin, specificul vieţii, spre a-l reprezenta cât mai fidel pe Dumnezeu în istorie, este unirea cu Cristos, moştenitorul de drept al lui Avram – făgăduinţele făcute Urmaşului lui -! Acest raport nu poate fi rupt nici de moarte. Cu cât raportul unirii cu Cristos este mai strâns, cu atât se doreşte a fi total, ceea ce se poate realiza numai în Cer.

Modelul fiecărui creştin în parte şi al întregului popor al lui Dumnezeu ni-l oferă lectura a doua (Fap 1,20c-27a) în persoana sfântului apostol Paul, care ne apare ca un adevărat model de echilibru dialectic între adevărata dorinţă mistică – om legat de realitatea transcendentă care întrece orice realitate creată – şi grija deosebită pentru evanghelizare, care ajunge până acolo că alarmează chiar şi puterea romană atât de tolerantă în probleme de religie. Apostolul afirmă: “Pentru mine a trăi este Cristos, iar moartea un câştig”. Care dintre cele două alternative este mai bună, pentru a-l reprezenta mai bine pe Dumnezeu?

Sfânta Tereza a Pruncului Isus îi doreşte mamei sale să moară, spre a fi cu Isus. Apostolul Paul spune: “Doresc să mor şi să fiu cu Cristos”; Sfântul Augustin îşi doreşte moartea şi se roagă lui Dumnezeu să-l ia din această viaţă, spre a nu vedea căderea bisericii sale în mâinile barbarilor. Refuză oare, de a-l mai reprezenta pe Dumnezeu pe pământ? Apostolul Paul doreşte să rămână în viaţă, pentru a-i ajuta pe credincioşii din Filipi să crească în credinţă. Care este soluţia cea mai bună din trei? După felul nostru de a gândi, am spune că este cea aleasă de sfântul Paul, de a continua să-şi ducă crucea zilnic, spre a-l arăta oamenilor pe Cristos viu în propria lui viaţă.

Sfânta Evanghelie de azi (Mt 20,1-16a) ne propune o soluţie surpriză. Chemările la împărăţia lui Dumnezeu sunt diferite. Planul divin în care se desfăşoară istoria mântuirii depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Ceea ce nouă ni se pare a fi cel mai bun, cum ar fi cazul celui care, chemat la lucru dis-de-dimineaţă, a îndurat povara muncii şi arşiţa zilei (ziua de lucru începea cu răsăritul soarelui şi dura până la apariţia primelor stele), îl putem plasa pe sfântul Paul, iar pe cel mai puţin bun, care n-a lucrat decât de la ora cinci după masă şi până la răsăritul stelelor, îl putem plasa pe tâlharul din dreapta lui Isus, care, abia că a făcut o scurtă rugăciune şi apoi a mai îndurat o oră sau două de chinuri şi i s-a deschis Paradisul. Pentru Dumnezeu, se pare, că nu contează cât munceşte şi cât suferă unul fiecare pe pământ, ci cu câtă promptitudine de credinţă şi iubire răspunde unul fiecare “prezent” la chemarea lui. Acela care răspunde prezent, când Dumnezeu îl cheamă să facă un lucru, considerat mic în faţa lumii, dar niciodată mic în faţa lui Dumnezeu, va fi primul în împărăţia lui. Un exemplu grăitor ne este relatat din viaţa sfântului Bonaventura, când, întrebat de fratele Egidiu: “Spune-mi, Părinte, putem noi fi mântuiţi cu toţii, chiar şi cei ignoranţi?” “Fără nici o îndoială”, răspunde sfântul Bonaventura. “Dar, a insistat fratele Egidiu, se poate oare ca un om, care nu este un învăţat, să-l poată iubi pe Dumnezeu tot atât cât şi un savant?” Răspunsul sfântului Bonaventura a fost: “Nimic nu împiedică un sărman bătrân să-l iubească pe Dumnezeu cu mult mai mult decât un doctor în teologie”. La auzul acestor cuvinte, fratele Egidiu a fugit până în marginea grădinii şi, urcându-se pe gard, a strigat cu toate forţele, vrând să fie, parcă, auzit de întreaga lume ignorantă: “Ascultaţi cu toţii! Chiar şi un sărman bătrân, care nu a învăţat niciodată nimic şi care nici măcar nu ştie să citească, îl poate iubi pe Dumnezeu cu mult mai mult decât fratele Bonaventura” (Mari sfinţi, o.c., p. 87). Numai prin credinţă şi iubire pot fi cei din urmă, cei care n-au lucruri mari de făcut pe acest pământ, cei dintâi în cer şi numai prin lipsă de credinţă şi iubire pot fi cei dintâi, cei “sus puşi” pe pământ ca să facă lucruri mari, cei din urmă în cer, fiindcă, spune Sfântul Duh: “Blestemat este omul care face lucrul lui Dumnezeu cu neglijenţă” (Ier 48,10). Nu poate fi neglijenţă mai mare decât aceasta: de a nu pune iubire în lucrarea încredinţată de Dumnezeu.

În acest paragraf evanghelic Isus îi are în vedere pe evrei, pe poporul ales, care a primit cea mai mare chemare în zorile istoriei mântuirii, începând cu Avram, dar care n-a corespuns chemării cu credinţa şi promptitudinea lui Avram. Ultimii chemaţi sunt apostolii, care au lăsat toate şi l-au urmat pe Isus şi pe care îl întreabă despre plata pe care o vor primi, iar Isus îi asigură că ei vor şedea cu el în împărăţie, vor avea locuri rezervate şi vor judeca pe primii chemaţi, pe fiii lui Israel (cf. Lc 19,27 ş.u.). Pentru că chiar păgânii, păcătoşii, samaritenii, vameşii, desfrânatele etc au dat dovadă de înţelegere, au răspund “prezent” cu credinţă şi iubire, de aceea li se iartă mult, pentru că au iubit mult şi: “Adevăr vă spun că vameşii şi prostituatele intră înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31).

Am diminua mult din conţinutul substanţial al parabolei expuse de Isus, dacă nu am accentua gândul său care vrea să pună în evidenţă faptul că Dumnezeu este liber în acţiunile sale şi care se înscriu într-un plan superior capacităţii noastre de a-l înţelege şi anume: mântuirea este un dar, un dinar, este una şi aceeaşi pentru toţi. Ea nu provine din meritele lucrătorilor, ale oamenilor, ci din faptul că “Eu, Dumnezeu, sunt bun”, iar omul este chemat să lucreze în calitatea pe care o are, aceea de sclav, sclav al păcatului, rob al pământului, sclav al condiţiei umane limitate, liber doar în posibilitatea muncii, adică de a o face bine, foarte bine, rău sau foarte rău, că răul omului provine din lăcomia ochiului care vede şi nu se satură; că ochiul omului se poate sătura numai dacă priveşte faptele lui Dumnezeu prin lumina credinţei; că omul este chemat să-şi înţeleagă propria lui situaţie de fiinţă mărginită, de sclav nu numai al păcatului, dar şi al limitelor reduse în care se află; că din starea de sclavie se poate elibera numai prin caritate, numai prin înţelegerea operei lui Cristos care ne-a făcut pe toţi fraţi. Dacă un sclav are 50 de ani de sclavie, altul are 30 de ani de sclavie, altul are 10 ani de sclavie şi altul are numai 1 an de sclavie şi Statul se hotărăşte să abolească legea robiei, oare cel care are 50 de ani de robie şi copilul său, sau fratele său, numai 10 ani sau numai 1 an, va protesta şi va susţine că Statul nu face dreptate, că toţi trebuie să facă acelaşi număr de ani de sclavie? Ar voi părinţii să fie liberi şi copiii lor să rămână sclavi? Ar fi fericiţi în libertatea lor fraţii mai mari ştiind că fraţii mai mici sunt trataţi în continuare ca vitele? Parabola lui Isus nu face altceva decât să scoată în evidenţă marea lipsă a omenirii: caritatea… Din păcate ea lipseşte şi multor creştini, care, atunci când li se întâmplă un necaz, se roagă: “Să moară şi capra vecinului”.

Să căutăm mereu ceea ce gândeşte Dumnezeu! Să-i împlinim voinţa exprimată în porunci, fiindcă acela îl iubeşte, care îi păzeşte poruncile, spune Isus (cf. In 14,15) şi astfel îl vom reprezenta cu cinste pe Dumnezeu în lumea contemporană. Tocmai acest lucru îl are în vedere rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii şi vrea să ni-l obţină pentru unul fiecare şi de aceea cred că este bine să o repetăm: “Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne ca, păzind poruncile Tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică!”. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În Evanghelie, întâlnim mai multe pagini care apar uluitoare şi paradoxale. Una dintre acestea este parabola pe care am ascultat-o: aceea a lucrătorilor trimişi în vie la ore diferite şi plătiţi toţi în acelaşi mod.

Poate că noi ne-am obişnuit să citim şi să ascultăm Evanghelia nu numai cu o atitudine de respect şi reverenţă, dar uneori cu o atitudine excesiv de serioasă. Ceea ce ar putea sărăci înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu din partea noastră, făcându-ne incapabili să-i culegem anumite nuanţe de umor şi de ironie înţeleaptă. O ironie care nu compromite de fapt “seriozitatea” discursului, dimpotrivă! Numai că… uneori întâmpinăm dificultăţi în a o culege şi accepta, pentru că ne priveşte prea îndeaproape.

Încercaţi să citiţi parabola lui Isus ( o povestioară simplă, simplă de tot, fără pretenţii), având mereu în memorie multele discursuri pe care le auzim din partea multor politicieni, sindicalişti şi literaţi de orice culoare şi tendinţă, referitor la dreptate, egalitate, drepturi, echitate şi aşa mai departe…

Încercaţi să vă gândiţi (mai mult pentru a zâmbi) ce ar putea spune sindicatele pe de o parte, iar pe de altă parte patronatele, în faţa acestei parabole…

Fapt este că Isus nu vorbeşte despre politica socială, despre contractele de muncă sau despre echitate fiscală: Isus vorbeşte despre “împărăţia cerurilor”. Şi ceea ce vrea să ne facă să înţelegem prin această parabolă este tocmai că nu se poate raţiona despre “împărăţia cerurilor” – adică despre ceea ce priveşte raportul lui Dumnezeu cu oamenii şi invers – cu aceeaşi mentalitate şi după aceleaşi criterii prin care se gândeşte despre politică, raporturi sociale sau economie.

Parabola lui Isus pare a fi făcută tocmai pentru a provoca reacţia auditorilor (sau a cititorilor). Şi dacă suntem sinceri, probabil că va trebui să recunoaştem că şi nouă ne vine să “murmurăm” împotriva unui mod de a acţiona care ni se pare incorect şi nedrept. Şi totuşi, Isus propune această parabolă evident ca o imagine a comportamentului lui Dumnezeu faţă de oameni.

Noi gândim că apărăm valoarea “dreptăţii”, şi nu reuşim să o concepem altfel decât în termeni de confruntare, revendicări, echitate în distribuirea sarcinilor şi beneficiilor… Ni se pare “normal” ca aceasta să fie valid şi în raportul cu Dumnezeu.

În timp ce Isus ne învaţă că criteriul de fond cu care acţionează Dumnezeu faţă de oameni este cel al unei bunătăţi gratuite şi universale, care depăşeşte orice calcul uman de merit şi non-merit, fără a nedreptăţi pe nimeni. Pentru că în tot cazul, faptul de a fi într-un raport de prietenie cu Dumnezeu, în comuniune cu el, nu este niciodată rodul unei cuceriri sau al unui “merit” uman, dar este un dar al lui Dumnezeu şi “harul” său.

Să nu ne imaginăm că Dumnezeu nedreptăţeşte pe cei “buni” şi pe cei “drepţi” (adică pe noi…) pentru că este capabil să ierte şi să admită la aceeaşi comuniune de viaţă cu el chiar şi pe cei pe care noi îi socotim “răi”, “păcătoşi”, “delincvenţi”, numai pentru că s-au convertit în ultimul moment. Chiar dacă nouă ne vine să ne gândim: “Dar atunci nu se mai merită să faci atâtea eforturi pentru a păzi poruncile lui Dumnezeu şi a-şi da toată străduinţa în îndeplinirea datoriilor în Biserică şi societate!”.

Dacă gândim aşa, înseamnă că nu am înţeles bine Evanghelia. A trăi în harul lui Dumnezeu şi în fidelitate faţă de învăţătura Domnului, a ne angaja pentru dreptate şi dragoste, este deja “har şi răsplată” în acelaşi timp.

Nu trebuie să fim niciodată geloşi pe meritele noastre sau invidioşi pe bunătatea lui Dumnezeu faţă de alţii, ca şi cum generozitatea sa faţă de alţii ne-ar produce vreo nedreptate nouă. Mai bine să învăţăm să ne bucurăm la gândul că Dumnezeu, Părintele milostiv, mântuieşte mult mai multe persoane decât s-ar mântui prin judecăţile noastre… Pentru că bucuria Sfinţilor creşte cu cât ei văd mai mult extinzându-se milostivirea lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Oare de unde vine nedreptatea? De unde vine oare ura? Cu toţii ştim că Dumnezeu este drept, este bun, este iubitor. Atunci de unde vine zbuciumul acestei lumi?

Un personaj al lui Dostoievski, din romanul Fraţii Karamazov stareţul Zosima, se adresează unui om slab şi păcătos cu următoarele cuvinte: “Supune-te om mândru, pleacă-ţi capul în faţa Atotputernicului, nu te răzvrăti impotriva rânduielilor sale!” Mândria, ura, nedreptatea; răul au un singur remediu: credinţa, umilinţa, dragostea; deoarece, după cum spune acelaşi personaj al lui Dostoievski: “dragostea plăteşte totul răscumpără totul“.

Ura, nedreptatea, egoismul uman sunt aspecte ce se împotrivesc iubirii lui Dumnezeu; sunt contrare voinţei şi planului pe care Dumnezeu îl are cu omul. Omul salvat, scos din întunericul păcatului, se abate mereu de la calea trasată de Dumnezeu. Are curajul chiar să pună la îndoială dreptatea lui Dumnezeu, să conteste “rânduiala” făcută de Dumnezeu în această lume. Omul priveşte dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu numai din îngusta perspectivă a intereselor sale pământeşti, înstrăinându-se astfel de Dumnezeu.

Aceasta este şi istoria poporului Israelit. Când se află în exilul Babilonului şi este pe punctul de a se întoarce în patrie, se fac auzite cuvintele profetului Isaia care sunt o invitaţie la întâlnirea cu Dumnezeu: “Căutaţi-l pe Domnul cât timp Îl mai puteţi găsi, chemaţi-L câtă vreme este aproape de voi”. Într-adevăr, poporul are nevoie acum de o hrană spirituală care este Cuvântul lui Dumnezeu. El trebuie să înceapă o altă viaţă, trebuie să-şi schimbe gândurile proprii. Astfel, drumul de întoarcere pe care îl va face, nu va fi numai unul geografic ci unul de căutare a lui Dumnezeu. Libertatea fizică devine cel mai mare semn al eliberării de orice sclavie, inclusiv aceea a păcatului. Acum este necesar să recunoască măreţia lui Dumnezeu faţă de proiectele sale proprii căci: “cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre”. A-L căuta pe Dumnezeu înseamnă pentru Israel o nouă speranţă: totul devine iarăşi posibil, totul se poate spera. Iar semn al acestei speranţe este nu numai promisiunea lui Dumnezeu dar însuşi faptul că Dumnezeu este Dumnezeu: El este mai mare decât noi, este vrednic de orice laudă, iar măreţia Lui este fără margini. Harul lui Dumnezeu depăşeşte neputinţa omului, iubirea Lui ajunge până la iertare, iertarea Lui îndepărtează de la noi durerile provocate de păcate.

Bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu capătă noi dimensiuni în Evanghelie. Isus a vorbit adesea în parabole pentru a fi pe deplin înţeles de toate categoriile de oameni: atât de cei învăţaţi din popor cât şi de cei consideraţi ca făcând parte dintr-o clasă inferioară. Scopul parabolei în sine este tocmai acela de a ne deschide o “fereastră” spre “lumea lui Dumnezeu“. Parabola ascultată apare ca un fel de provocare pentru noi cei de astăzi, însă acelaşi efect l-a avut şi asupra celor din timpul lui Isus. Ea surprinde un moment din viaţa de zi cu zi care este familiar tuturor: este vremea culesului de vii, a recoltării strugurilor, acea vreme când se cere mai multă mână de lucru. Proprietarul unei vii merge în piaţă, sigur fiind că acolo va găsi oameni pe care să-i tocmească pentru lucrarea viei. Cea dintâi chemare o face dis-de-dimineaţă, iar ultima la orele cinci după amiază. Cu cei dintâi se împacă cu un dinar pe zi, salariu obişnuit al unei zile de muncă la evrei, iar celorlalţi le spune că vor primi ceea ce va fi cu dreptate. Astfel, celor din urmă cu siguranţă li s-ar fi cuvenit mai puţin de un dinar. Însă, iată surpriza: seara cei din urmă primesc şi ei câte un dinar, la fel ca şi cei care fuseseră tocmiţi dimineaţa. Aceştia se simt ofensaţi şi protestează în faţa stăpânului. Acesta cu tot calmul, se justifică şi-i spune celui mai agitat: “Prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate. Oare nu ne-am înţeles cu un dinar? Ia ce este al tău şi du-te… Sau poate tu vezi cu ochi răi faptul că eu sunt bun?

Parabola de astăzi, în persoana proprietarului viei, ni-L prezintă pe Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului, i se descoperă, îl invită la comuniunea cu El. Acest lucru îl face nu pentru meritele omului ci din iubirea care uneşte Persoanele divine. Stăpânul, adică Dumnezeu, este preocupat de via Sa la fiecare oră din zi. El este prezent între oameni şi-i invită la această lucrare enormă care nu suferă amânare. Este o lucrare care trebuie dusă la îndeplinire de toţi oamenii. Toate aceste invitaţii ale lui Dumnezeu sunt făcute în mod progresiv şi sunt îndreptate spre o surpriză finală. Această surpriză constă în modul de acţiune al Stăpânului viei şi coincide cu momentul central al parabolei care este plata muncitorilor. Dar aici se ridică o problemă: Cum se face că cei care au venit în ultima oră primesc un dinar ca şi cei care au lucrat ziua întreagă? Cei care i-au slujit lui Dumnezeu întreaga viaţă sunt răsplătiţi ca şi cei care Îi slujesc doar în ultimele clipe ale vieţii. Oare mai poate fi vorba aici de dreptate? Un stăpân care produce un asemenea scandal în rândul muncitorilor mai poate fi considerat drept? Conform mentalităţii noastre cu siguranţă că nu, însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre. Ceea ce El le oferă celor din urmă nu este expresia unui salariu, expresia unei dreptăţi dintre stăpân şi sclav, căci Isus nu a avut niciodată intenţia să ne lase un cod al retribuţiei sociale, însă este expresia bunătăţii lui Dumnezeu, a milostivirii fără margini, a harului fără măsură. Nu este nicidecum vorba de vreun merit al omului în fata lui Dumnezeu ci de faptul că între noi şi Dumnezeu este cu totul altceva decât ceva care poate fi calculat. Este vorba despre harul lui Dumnezeu şi libera Sa dispoziţie, despre dreptatea Sa care se manifestă prin bunătate şi milostivire.

Cât de minunat este faptul că totul se bazează pe mila şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, şi nu pe meritele noastre! Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu şi nu rodul măiestriei omului. Mântuirea este un dar gratuit; este un dar oferit oamenilor din toate timpurile şi de orice condiţie socială: atât lui Petru cât şi vameşului Levi, atât femeii prinse în adulter cât şi lui Ioan, ucenicul iubit. Toţi pot experimenta că Dumnezeu oferă iubire şi mântuire în “via” Sa, la orice oră din zi. Nu mai există o primă oră şi una ultimă. Întâlnirea cu Tatăl devine pentru toţi ora harului. Astfel, după cum afirmă teologul Karl Rahner, dinarul despre care se vorbeşte în Evanghelie suntem chiar noi înşine. În faţa lui Dumnezeu toţi avem aceeaşi valoare, indiferent de momentul în care am început să-I slujim. Unii ar putea să se întrebe aici: Dacă toţi se mântuiesc ce rost mai are să mă obosesc eu în a-I sluji lui Dumnezeu de la o vârstă mai fragedă? Dar acest lucru ar însemna că avem o credinţă imatură. Cine Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu face totul în mod spontan, fără să se gândească la plată. Pentru el nimic nu este greu pentru că tot ceea ce face, face din iubire. Un asemenea exemplu îl avem în persoana Sf. Apostol Paul. Iubirea lui pentru credincioşii din Filipi îl obligă să-şi pună o întrebare, să facă o alegere între viaţă şi moarte. El consideră moartea ca pe un câştig. Această stare de bucurie interioară a apostolului este provocată de libertatea sa totală în a-i sluji Domnului. Aceasta este important. A trăi sau a muri devin pentru el ultimele lucruri. Ceea ce are sens este glorificarea lui Cristos în trupul său. Convins fiind de aceste realităţi el suferă cu bucurie orice nedreptate şi chiar acceptă să mai rămână în trup dacă acest lucru este de trebuinţă pentru credincioşii din Filipi.

Acest exemplu de viaţă al Sf. Apostol Paul a fost urmat de nenumărate persoane de-a lungul istoriei care au făcut cinste Bisericii lui Cristos. Să ne gândim: câţi misionari, câţi martiri pentru credinţă care cântă acum în cer gloria lui Dumnezeu. Este suficient să ne amintim de viaţa Episcopului Anton Durkovici şi de moartea sa pentru credinţă în închisorile comuniste. În acest sens putem reflecta şi asupra activităţii pastorale a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Oare aceste exemple ne lasă indiferenţi pe noi? Nu credem c-ar fi timpul să se producă şi în noi o schimbare? Să renunţăm la păcate şi la căile rele şi să ne unim cu Dumnezeu. A trăi, înseamnă a fi unit cu El şi a da mărturie despre EL prin fapte, prin viaţa de fiecare zi. Aceasta este esenţa vieţii creştinului: de a fi unit cu Cristos, cu Dumnezeu. Aceasta este invitaţia pe care ne-o face Cristos în duminica de astăzi.

Iar faptul că Dumnezeu îi invită pe toţi la mântuire, arătându-şi astfel bunătatea faţă de orice făptură, nu trebuie să ne scandalizeze şi, prin urmare, să ne comportăm asemenea muncitorilor din parabolă. Comportamentul nostru să nu se asemene nici cu acela al fiului mai mare din parabola “fiului risipitor” şi nici cu acela al profetului Iona care îşi doreşte moartea pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător, încet la mânie şi bogat în har. Să ne bucurăm atunci când cineva, după îndelungi osteneli, ajunge la Dumnezeu.

Adesea ne vine greu să-L iubim pe Dumnezeu care ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. Cum vom putea atunci să-1 iubim pe aproapele nostru care poate că nu întotdeauna ne doreşte binele. Să refacem relaţia noastră cu Dumnezeu şi atunci vom putea şi noi să spunem celui care ne jigneşte, asemenea stăpânului viei “Prietene“, asemenea lui Dumnezeu care ne numeşte prieteni.

Fie că suntem tineri sau mai în vârstă, fie că Îl cunoaştem şi Îl slujim pe Dumnezeu începând cu primele sau ultimele clipe ale vietii, un lucru este important pentru noi în momentul de faţă: să-L chemăm din toată inima şi El va fi mereu alături de noi cu harul Său.

Damian Spătaru

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Dumnezeu, pentru a se face cunoscut şi înţeles de către oameni, se adaptează la situaţia şi la limbajul acestora. Dumnezeu s-a manifestat în înfăţişarea oamenilor: ia natura omului, intră în istorie, trăieşte condiţia timpului său, învaţă folosindu-se de pedagogia divină. De la Isus, oamenii pot învăţa despre cele necunoscute prin cele cunoscute.

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus, care învaţă despre Împărăţia cerurilor, şi pe care o ilustrează prin parabola zilierilor chemaţi să lucreze în vie. Imaginea viei apare de multe ori în limbajul lui Isus. Şi în următoarele două duminici ne va fi prezentată aceeaşi imagine. Aceasta poate şi pentru faptul că evreii în perioada septembrie-octombrie se pregătesc pentru culesul viilor, smochinilor, măslinilor, şi a altor pomi. Iar Isus foloseşte această parabolă pentru a se face înţeles: Împărăţia cerurilor este asemănătoare “unui gospodar înstărit care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa” (Mt 20,1). Ne este prezentat aşadar stăpânul viei, lucrătorii, via, iar în continuare, lucrul în vie, administratorul, şi în final plata.

Ce ascund de fapt acest imagini? Care sunt semnificaţiile lor? Gospodarul înstărit îl reprezintă pe Dumnezeu. Toate sunt create de el şi de aceea îi aparţin – ceea ce îl face şi înstărit. Este o imagine care îl proclamă pe Dumnezeu ca stăpân al întregului univers. Iar el se preocupă de acest univers.

Prin imaginea viei, Isus doreşte să prezinte în mod concret Împărăţia cerului. Ea este asemenea unui câmp care rodeşte. De aceea, via reprezintă lumea întreagă. În această lume este mult de lucru. Şi aceasta am observat prin faptul că Stăpânul cheamă lucrători la orice oră ; nu contează timpul ci numai să se lucreze. Şi să se lucreze bine.

Prezenţa lucrătorilor în vie semnifică prezenţa noastră, prezenţă necesară pentru ca pământul să rodească. Sfântul Paul spune că “trăind în această lume înseamnă a presta o muncă folositoare” (Fil 1,22). O muncă care va fi făcută de oamenii oricărui timp, indiferent de epocă ori împrejurare. Ceea ce ne separă e doar ora, timpul în care suntem chemaţi. Unii au lucrat, alţii lucrează, iar alţii pot fi chemaţi peste câteva ore.

Pentru noi, acceptarea de a lucra în via stăpânului reprezintă convertirea inimii. Este răspunsul dat la chemarea lui Dumnezeu.

Administratorul care oferă plata este Cristos. Datorită lui suntem ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor. Datorită naşterii, suferinţelor, morţii şi învierii sale, munca noastră nu va rămâne fără răsplată, ce constă în primirea vieţii veşnice.

Plata arată bunătatea lui Dumnezeu şi meritul omului. Lucrătorul evreu primea ca răsplată la sfârşitul zilei un dinar. Era confecţionat din argint şi cântărea 4,5 grame. Dinarul avea valoarea de a-i oferi muncitorului o întreţinere de 24 de ore. În Palestina munca dura de la răsăritul până la apusul soarelui şi era destul de obositoare, ţinând cont şi de condiţiile naturale. Uimirea noastră apare atunci când auzim că toţi oamenii acceptă să lucreze în via stăpânului. Toţi sunt mulţumiţi de tocmeală.

Fundamentul parabolei de astăzi este iniţiativa Domnului, care din dragoste şi bunătate vine în întâmpinarea omului. Vine necontenit, de la creaţie şi până în ziua de astăzi. Vine între oameni şi în istoria omului, caută colaboratori, muncitori “pentru via sa”. Adesea omul nu a înţeles chemarea lui Dumnezeu, planul său, şi din comoditate, egoism, invidie, lene sau ură, nu a acceptat punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dar profetul Isaia ne aminteşte în prima lectură, că gândurile Domnului nu sunt gândurile noastre şi căile noastre nu sunt căile sale (cf. Is 55,8). El nu va acţiona niciodată după ideile, gândurile, planurile noastre, care de multe ori sunt neconforme cu voinţa sa. Modul de a gândi al nostru faţă de cel al lui Dumnezeu este izbitor: “cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât… gândurile mele peste gândurile voastre” (Is 55,9). Cu toate acestea Dumnezeu nu ne va părăsi. În bunătatea sa, mereu ne va chema şi primi ca lucrători în via sa.

Imaginea noastră despre Stăpân nu trebuie să fie asemănătoare cu cea a unui despot, fericit că poate să facă cum vrea şi ce vrea cu făpturile sale. Nici nu trebuie să ne temem că el şi-ar folosi atotputernicia pentru a ne dăuna. Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne lasă liberi. Liberi în a-l accepta şi liberi în a-l refuza. Liberi în faţa păcatului şi liberi în faţa binelui. Nu trebuie decât să-i dăm un răspuns. E tot ceea ce el aşteaptă pentru ca să poată spune: “Mergeţi şi voi în via mea şi ceea ce este drept vă voi da” (Mt 20,7).

Dar răsplata va veni numai dacă răspunsul omului va fi întotdeauna plin de convingere şi de iubire. Căci nu putem răspunde iubirii lui Dumnezeu, pentru ca apoi să-l dispreţuim pe aproapele, să-l invidiem pentru că a primit aceeaşi iubire gratuită din partea lui Dumnezeu. Sfântul Augustin considera invidia “păcatul diabolic prin excelenţă”. Diavolul a intrat în lume cu invidie: împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului.

Şi ne întrebăm: de ce atâta ură care dăinuie în om ca o boală incurabilă? O ură şi o invidie faţă de bunătatea lui Dumnezeu întâlnite acum 2000 de ani, dar şi în ziua de azi. Şi din ce cauză? Pentru că invidia este cea mai cumplită formă de egoism. Egoistul, închizându-se în sine, încearcă să distrugă tot ceea ce el nu posedă, sau îl depăşeşte.

Se spune că un rege avea doi consilieri, care se duşmăneau şi dintre care unul reprezenta invidia întruchipată. Pentru că totuşi ţinea la el, şi dorind să-i împace într-un fel, regele voi să-i facă invidiosului bine şi-l întrebă ce ar dori, specificând că celălalt va primi acelaşi lucru îndoit. Care credeţi că i-a fost dorinţa? A cerut să i se scoată un ochi, pentru ca celuilalt să i se scoată amândoi. Invidiosul, pe lângă faptul că se întristează de binele altuia, îi doreşte şi răul. Se spune că omul invidios slăbeşte văzând că vecinul său se îngraşă, şi nu mai poate de necaz, văzând că alţii sunt mulţumiţi şi fericiţi.

Dar unii oameni nu sunt niciodată mulţumiţi. Mereu au impresia că sunt nedreptăţiţi. Că partea lor se află la vecinul, că dincolo de gard este mai frumos, mai mult, mai uşor câştigat. Dar, oare nu aceasta fusese înţelegerea cu Stăpânul: un dinar! Partea ta îţi este suficientă: “Ia ce este al tău şi du-te” (Mt 20,14).

Invidia poate duce la mari nelegiuiri. Dacă faţă de Dumnezeu rămâne la faza de murmur, în schimb faţă de aproapele ajunge la ură, calomnie, bucuria pentru răul altuia şi chiar la crimă. Invidia reprezintă una din formele tristeţii şi o refuzare a iubirii. Primii lucrători devin trişti pentru că invidia îi ia în stăpânire şi nu mai au cum să remarce iubirea stăpânului faţă de ei şi faţă de ceilalţi, care sunt aproapele lor.

Isus vrea să scoată în evidenţă tocmai gratuitatea şi bunătatea lui Dumnezeu. În faţa bunătăţii sale, creştinul nu trebuie să răspundă nici cu murmur, nici cu invidie, ci cu bucurie şi laudă. Bucurie pentru că şi ceilalţi sunt primiţi să se împărtăşească din viaţa divină.

Cu ce învăţături putem să rămânem din evanghelia de astăzi?

În primul rând chemarea la Împărăţia lui Dumnezeu e universală. Dumnezeu umblă pe urmele noastre. Toţi cei şase miliarde de oameni care sunt astăzi pe planetă, vor fi chemaţi într-un fel sau altul, mai degrabă sau mai târziu, să lucreze în via Domnului. Dar nu aceasta este cel mai important, ci răspunsul prompt şi solidaritatea care trebuie să vină din partea noastră. Apoi, dacă am acceptat invitaţia lui Dumnezeu, răsplata va fi ceva “mult mai bun” (Fil 1,23), pentru fiecare: prezenţa unicului Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră ne va orienta cu totul spre el, determinându-ne să spunem împreună cu sfântul Paul că: “pentru mine a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig” (Fil 1,21). Dar pentru a trăi cu Cristos e necesar să abandonăm toate prejudecăţile: rasiale, economice, sociale, politice, religioase, care mai persistă, şi să-l acceptăm şi pe semenul nostru aşa cum este. Toţi creştinii, învaţă Biserica, trebuie “să se străduiască să-şi orienteze corect înclinaţiile, ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi… să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite” (LG 42). Aceasta înseamnă să trăim o viaţă plină de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. O viaţă în care să lucrăm pentru fericirea veşnică.

Iar, dacă la bază va fi iubirea “cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mt 20,16), iar cei dintâi dacă vor privi cu invidie şi murmur, vor fi cei din urmă, dar, dacă vor accepta cu bucurie şi mulţumire dragostea Stăpânului, vor fi alături de cei dintâi, trăind împreună prietenia fiilor lui Dumnezeu.

Adrian BURCĂ

 

* * *

 

Ceva în plus sau ceva în minus?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Semnificaţia verbului a căuta

“Căutaţi pe Domnul…” Cine caută pe altul, dar în adâncul inimii îl caută pe Dumnezeu (chiar dacă nu-l recunoaşte, sau nu este conştient de aceasta). Şi sunt şi din aceia care spun că îl caută pe Dumnezeu, dar în realitate caută pe altul. Pe de o parte, Dumnezeu ca ultima raţiune a neliniştilor proprii, a insatisfacţiilor proprii, a exigenţelor proprii (dreptatea, pacea, onestitatea, prietenia, solidaritatea). De altă parte, Dumnezeu ca simplu pretext, acoperire a intereselor şi poftelor meschine.

În primul caz, căutarea pasionată, caută să meargă “dincolo”. Orice nivel atins, chiar modest, provizoriu, insuficient, devine impuls care împinge “dincolo” (dincolo de pâine, de fragmentul de adevăr). În al doilea caz, întâlnirea – aparentă – cu Domnul, provoacă un fenomen straniu de inversare a marşului, prin care se întoarce înapoi ca să “recupereze” (de multe ori interesat) tot ceea ce stătea la marginile străzii şi pe care voia să se creadă că le-a abandonat. Şi chiar să culeagă lucrurile mizerabile pe care alţii le-au refuzat.

Astfel avem oameni ai dorinţei, “mulţumiţi nesatisfăcuţi”, care parcurg un itinerariu de spoliere progresivă. Şi avem persoane satisfăcute, prevăzute cu certitudini, şi însetaţi de tot ceea ce nu este Dumnezeu, implacabili în a jefui efemerul pe care cu vorba spun că îl detestă, şi drumul căruia devine îngreunat, şi chiar blocat, de obstacole nenumărate, deviat de perspectivele iluzorii.

Pentru aceştia din urmă (credincioşi, practicanţi, care revendică patentul de credincioşi inoxidabili), trebuie să fie puşi mereu în faţa întrebării pe care o găsim la începutul evangheliei după Ioan (sunt primele cuvinte ale lui Cristos, din a patra evanghelie), şi pe care Învăţătorul o pune celor doi ucenici care vor să-l urmeze: Ce căutaţi? (1, 37).

Este căutare şi căutare. Nu toate căutările sunt corecte. Unele sunt deja viciate de la plecare. Cineva poate să-l caute pe Cristos din motive greşite, faţă de linia misiunii sale. Cine se pune în mişcare, este obligat să verifice autenticitatea căutării sale. Trebuie să controlăm dacă şi căutarea noastră, exigentă şi “pură” la început, din întâmplare s-a înceţoşat şi a slăbit pe cale, a pierdut elanul şi amploarea, şi acum a devenit parţială, limitată, chiar meschină. Este necesar mai ales să observăm pericolul mai înşelător, şi cu totul rar. Sunt unii care se înşeală că îl caută pe Dumnezeu. În realitate se caută pe ei înşişi (onoare, prestigiu, putere, faimă, consideraţie, siguranţă).

Căutarea de sine, sau a admiraţiei altora, face suspectă orice căutare a credinţei. Mai mult, o falsifică la rădăcină. Aşa se cade în marele blestem, în scandalul cel mai dezgustător: a căuta acoperirea cu numele lui Dumnezeu pentru construirea monumentului propriu. A porni de la sine, a-şi face drum – conform intenţiilor declarate – în direcţia lui Dumnezeu, şi… a se găsi pe sine însuşi. Ceea ce tocmai căuta. Un faliment trist. Se trece astfel din ceata căutătorilor în cea a ipocriţilor. Din categoria adoratorilor la cea a idolatrilor.

Căutarea, de fapt, conduce totdeauna la ceva. La Dumnezeu. Sau la idol. Paul (lectura a doua) poate să afirme că unicul lucru pe care l-a căutat a fost Cristos. Nu a avut alte interese. Toată viaţa sa a fost “cuprinsă” exclusiv de El. Cristos este centrul de coeziune al existenţei sale, care deci apare “unificată”, nu fărâmată ca a noastră. Aleargă, se oboseşte pentru evanghelie, se dedică fără oboseală multor lucruri. Dar activitatea sa nu apare risipită. Deşi are în vedere realităţi multiple, el nu este “complex”, distrat, ci ţine privirea spre centrul de neînlocuit. Pentru aceasta declară: “Pentru mine a trăi este Cristos”. Adică: Cristos pentru mine este unicul lucru care contează. Cristos pentru mine este totul. Eu, din păcate, ar trebui să mărturisesc: Cristos, pentru mine, este… tot restul.

Semnificaţia verbului a abandona

Isaia ne invită să-l căutăm pe Domnul, dar nu vorbeşte de posedare. Pune în evidenţă, mai degrabă, exigenţa de a ne “abandona”. “Cel nelegiuit să abandoneze calea sa şi omul nedrept gândurile sale”. Este vorba, bineînţeles, de a lăsa păcatul, de a întoarce spatele nedreptăţii. Dar trebuie abandonată şi mentalitatea, obiceiurile, siguranţele. Sunt persoane religioase care, atinse de har, dobândesc un fel de fixitate, rigiditate. Dispuse la orice, mai puţin la schimbare. Gata de a sacrifica totul, mai puţin pe ei înşişi.

În locul reînnoirii preferă cristalizarea. S-ar spune că întâlnirea cu Dumnezeu, în loc să producă un proces de convertire, de transformare neîncetată, le-a făcut să rămână… de piatră. Dacă l-ai întâlnit pe Dumnezeu, în schimb, îţi dai seama că nu este permis să “aperi” cuceririle proprii: eşti obligat să “pierzi”, nu să te “păstrezi” pe tine însuţi. Trebuie să ieşi, să nu te blochezi. Să rişti, nu să te protejezi. Dumnezeu, desigur, este stânca. Dar împreună, pretinde să zgudui, să dărâmi adăposturile tale, să faci… nesigure siguranţele tale, să părăseşti hotărât refugiul tău, să-ţi tai funiile de siguranţă, să-ţi schimbi obişnuinţele tale (chiar religioase), să pui mereu în discuţie sistemele tale (pe care le socoteai definitive), să scuturi certitudinile tale.

Dumnezeu devine totul numai când este primit ca un element de destabilizare, de dezechilibru permanent. Nu acela este credincios care ne asigură: eu ştiu cine este Dumnezeu. Este, mai degrabă, cel care continuă să întrebe: Doamne, cine eşti? Cel credincios se mulţumeşte cu un “tremur de lumină”, cu un zgomot imperceptibil. După intuiţia unui poet: “Poate tremurul luminii / în ochii lui Abrham, la Mambre… / Poate zgomotul intermitent din celulă / Pe care nu reuşeşti să ştii de unde vine: / Apoi pe neaşteptate o răbufnire, / Care deschide pe furiş uşa, / Apoi nimic…” (D. M. Turaldo).

Contabilitatea mea nu este contabilitatea voastră

“Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” Credincios este acela care îşi dă seama de distanţă. Cu cât Dumnezeu este mai “aproape”, cu atât mai mult observă îndepărtarea sa de El. Dacă se pune cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, este constrâns să constate diferenţa, disproporţia abisală. Devine conştient de “distanţa” infinită: între propriul cap “micuţ” şi lumea lui Dumnezeu; între propria inimă “judicioasă” şi iubirea nebună a lui Dumnezeu; între propriul ochi “invidios” şi bunătatea scandaloasă a lui Dumnezeu.

Parabola din evanghelie pune clar în evidenţă această “neîmpăcare” între modul nostru de a vedea şi cel al lui Dumnezeu, între criteriile noastre fiscale şi ale sale, între măsurile noastre meschine şi ale sale, între contabilitatea noastră mizerabilă şi generozitatea sa “excesivă”. Da, este evanghelia lipsei de măsură. Când este vorba de a face calcule, de a aplica norme rigide regulamentare, ne face plăcere să ne găsim lângă Dumnezeu. Scrutători îndărătnici, numai ochi care judecă “dintr-o parte”

El, în schimb, a dat întâietatea celor din urmă, în speranţa că cei dintâi îl vor încuraja să se arate generos, să fie darnic, să prisosească în milostivire. Sau cel puţin să se arate bucuroşi de contabilitatea sa care depăşeşte din belşug meritele, întrece dreptatea contractuală. Să se bucure pentru că mântuirea sa cuprinde şi pe păcătoşi, pe cei din urmă, “pe cei pierduţi”. Marea decepţie a lui Dumnezeu constă în aceasta: aşa zişii drepţi sunt incapabili de a împărtăşi bucuria sa de a ierta şi de a primi, de a participa la acea prerogativă la care ţine cel mai mult: milostivirea. În locul laudei, murmurul.

O virtute care ne face acri, o ascultare care ne indispune, o fidelitate care în loc să fie considerată un dar devine revendicare şi încriminare: iată vina care merită mustrarea divină. El ar vrea să ne smulgem de pe tărâmul unei aspre contabilităţi a meritelor pentru a ne face să explorăm teritoriile nemărginite ale inimii. El ar vrea să facă ochii noştri limpezi, pentru ca să poată vedea mai clar şi mai cuprinzător. Şi pentru aceasta ne oferă posibilitatea de a o aprinde de la lumina bunătăţii sale nemărginite faţă de oameni. El ar vrea ca în faţa dărniciei sale în privinţa păcătoşilor, să încetăm să murmurăm: “nu este drept”, şi să învăţăm să exclamăm: “cât de frumos este!”

Şi dacă am fi lucrătorii din al douăsprezecilea ceas?

În fond, scopul parabolei nu este acela de a apăra comportamentele lui Dumnezeu sau de a confirma dacă respectă sau nu dreptatea, cât mai degrabă de a verifica stilul muncii noastre în via sa. Obiectul protestului nu este violarea normelor contractuale, ci tratamentul rezervat lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea (cinci după masă). Egalitatea nu poate fi digerată. Cred că ar fi fost mulţumiţi de a primi şi “mai puţin” din dinarul stabilit, numai ca acest “mai puţin” să fie “mai mult” decât era atribuit celorlalţi.

Nu poţi să ne consideri egali cu aceşti “abuzivi”, cu aceşti leneşi. Trebuie să ne despăgubeşti pentru sacrificiile noastre, pentru plăcerile la care am fost constrânşi să renunţăm, pentru fidelitatea pe care ne-ai impus-o, pentru predicile pe care a trebuit să le ascultăm, de plictiseala acumulată în atâtea practici religioase, pentru plicitiseala spovezilor, de povara împlinirii poruncilor tale… Ei au ocolit aceste greutăţi, şi acum îi recompensezi ca pe noi care dimpotrivă le-am suportat?

Atât valora, atunci aşteptarea până la sfârşit, smulgerea din zbor a ultimei ocazii… În fond, este aceeaşi mentalitate a fratelui mai mare din parabolă, care se opune sărbătorii pregătite pentru acel leneş care s-a bucurat de viaţă cu nepăsare, în timp ce el a trebuit trudească pe câmp fără ca tatăl să-i ofere vreodată un ied pentru a petrece câteva ore cu prietenii săi. Se simt decepţionaţi, şi chiar înşelaţi, pentru că socotesc munca pentru Împărăţia cerurilor ca oboseală, ca o povară grea, şi nu ca o posibilitate nemaiauzită, noroc nemeritat, dar, bucurie.

Dacă ne gândim bine, ar trebui noi să-l rugăm pe “stăpân” să recompenseze mai din belşug pe lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, pentru a compensa ceea ce au pierdut (fericirea, bunătatea, libertatea, plinătatea) în tot acest timp în care au stat departe. Noi am fost deja recompensaţi şi chiar prea mult. Răsplata, care se revarsă, am primit-o anticipat cu bucuria ascultării, satisfacţia de a putea lucra pentru Domnul, demnitatea de a sluji, libertatea de a fi fideli.

Dacă nu gândim astfel, dacă nu înţelegem că ei sunt cei care au nevoie de a avea ceva în plus ca recompensă pentru ceea ce au fost lipsiţi, atunci înseamnă că noi nu am răspuns încă la chemarea “stăpânului”. Într-adevăr a ne obosi cu o mentalitate greşită, de mercenari, de “purtători de poveri”, înseamnă a fi dezertori din vie, şi a refuza munca. În acest caz, noi, cei dintâi, riscăm să fim lucrătorii din ceasul al douăsprezecelea. Cei care nu au răspuns încă la chemare.

În orice caz şi noi, cei dintâi, suntem aşteptaţi. Dumnezeu, pe orologiul său, are mereu câteva ore suplimentare, nu regulamentare, la dispoziţie. În cazul când cineva, mare truditor, trebuie să înveţe în sfârşit să nu ceară socoteală.

Este cineva care ar vrea să moară

Paul expune comunităţii din Filipi – pe care îi răsplăteşte cu plăcere cu confidenţe intime – chinul său existenţial. Pe de o parte recunoaşte că a muri ar fi pentru el un câştig. De cealaltă parte bănuieşte că, poate, continuând să trăiască ar fi un câştig pentru ei. Am privit totdeauna la acest text cu o oarecare suspiciune. Aveam impresia că sfântul Paul permite retoricii şi chiar morţii un sens bolnăvicios.

Acum sunt convins că apostolul doreşte cu ardoare să trăiască, aşa cum dorim noi toţi, în ciuda anumitor expresii de descurajare (întâlnesc persoane care “nu văd ceasul morţii” de cel puţin patruzeci de ani, şi de cel puţin patruzeci de ani cheamă de urgenţă pe medic, la primul acces de tuse, evident pentru a-l auzi spunând că, din fericire, nu este nimic de făcut…)

Credinţa nu ne îndeamnă să dorim moartea, ci ne solicită să asumăm cu seninătate prezentul, oricare ar fi el. Paul, de fapt, se afla în temniţă. De aceea alternativa se prezintă mai degrabă simplă. Sau este eliberat din temniţă. Şi în acest caz, ar continua să vestească evanghelia, din moment ce “pentru el raţiunea de a trăi este Cristos”. Sau se procedează la execuţia capitală. Şi chiar această a doua eventualitate (nu prea plăcută pentru cel interesat, aşa cum am motiv să cred) ar fi în avantajul evangheliei.

Cu alte cuvinte, în centrul preocupărilor lui Paul nu este viaţa proprie sau moartea proprie, ci cauza evangheliei. De aceea raţionamentul său este acesta: “Dacă trăiesc, pot să mai lucrez încă cu folos pentru evanghelie. Dacă mor, câştigul pentru evanghelie este şi mai mare”. Apostolul, de fapt, este convins că nu este o mai mare evanghelizare de cât cea întărită cu sângele.

Se pare că Paul, nu vorbeşte pentru sine, ci se adresează comunităţii, pentru a o asigura că, în orice caz, nu ar avea nimic de pierdut, nici în viaţă, nici cu atât mai puţin în moarte. Dar el ce ar alege? Evident, “ceea ce este mai bine”. Fapt este că pentru Paul ca şi pentru noi “ceea ce este mai bun” o ştie numai Domnul. La sfârşit, Paul este convins să mai trăiască. “În privinţa mea, sunt convins că voi rămâne şi voi continua să vă fiu de ajutor, pentru progresul şi bucuria credinţei voastre”.

În orice caz este mai bine de a trăi în avantajul altora. Paul nu doreşte în mod banal să prelungească anii, ci slujirea.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus ucenicilor săi această parabolă: “Împărăţia cerurilor este asemenea unui gospodar înstărit care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa. S-a înţeles cu ei să le plătească un dinar pe zi şi i-a trimis în via sa… Către ora cinci a ieşit din nou şi a găsit pe alţii stând acolo şi le-a zis…: «Mergeţi şi voi în via mea!». Când s-a făcut seară, stăpânul viei i-a spus administratorului său: «Cheamă-i pe lucrători şi dă-le plata, începând însă cu cei din urmă şi terminând cu cei dintâi». Venind cei care au început lucrul abia la ora cinci după-amiază a primit fiecare câte un dinar. Când au ajuns la rând cei dintâi… au primit tot câte un dinar…”. (Mt 20,1-16a)

Printr-o altă serie de parabole, propuse pentru duminicile xxiv, xxv şi xxvi, Isus Cristos a definit ce este Împărăţia lui Dumnezeu. Aceste parabole însă comportă tot mai mult o notă polemică şi aceasta deoarece firul evenimentelor relatate de sf. Matei se apropie de etapa finală care va culmina cu arestarea şi cu uciderea Învăţătorului din Nazaret.

Parabola propusă pentru această duminică defineşte Împărăţia cerurilor prin intermediul atitudinii unui gospodar înstărit care tocmeşte lucrători pentru via sa în mai multe momente ale zilei, inclusiv în ceasul al unsprezecelea (ora 5 pm). Dacă însă cu cei dintâi se înţelege să le plătească un salariu normal, celor tocmiţi pe parcursul zilei le promite că vor primi ce li se cuvine, în timp ce celor din urmă nu le promite nimic. Surpriza pe care o rezervă stăpânul viei este aceea de a-i fi plătit atât pe cei din urmă cât şi pe cei tocmiţi pe parcursul zile şi chiar şi pe cei cu care s-a înţeles la prima ora a zilei cu câte un dinar (salariul normal pentru o zi de muncă). Procedând astfel stăpânul nu comite nicio nedreptate faţă de cei tocmiţi la prima oră a zilei, chiar dacă aceştia văd cu ochi rău gestul stăpânului şi chiar murmură împotriva lui, ba chiar revelează o bunătate iubitoare faţă de cei din urmă şi o libertate de face ce vrea cu bunurile sale.

Prin urmare, dreptatea, bunătatea şi libertatea sunt trăsături caracteristice ale Împărăţiei cerurilor, trăsături pe care le întrupează stăpânul viei (în care nu putem să nu-l vedem pe Isus Cristos şi prin el pe Dumnezeu).

Fraţilor, fie că voi trăi, fie că voi muri, măreţia lui Cristos se va arăta în trupul meu; căci pentru mine a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trăind în această lume înseamnă a presta o muncă folositoare, nu ştiu ce trebuie să aleg. Mă simt atras în două părţi: pe de o parte aş dori să mă despart de trup ca să fiu împreună cu Cristos, ceea ce ar fi mult mai bine, dar pe de altă parte pentru voi este de trebuinţă să rămân în trup. Cu o condiţie însă, ca voi să duceţi o viaţă vrednică de evanghelia lui Cristos. (Fil 1,20c-24.27a)

Aşa cum se destăinuieşte în acest fragment al Epistolei către Filipeni, sf. Pavel (Paul) dă dovada unei persoane profund ataşate de Isus Cristos. Acest ataşament Apostolul i-L datorează Mântuitorului din ziua în care Acesta şi-a arătat bunăvoinţa faţă de el. Transpusă în prisma textului evanghelic, situaţia lui Pavel seamănă cu cea a ultimilor veniţi faţă de care Stăpânul nu are nicio datorie şi cărora le arată o bunăvoinţă mântuitoare.

În momentul în care Apostolul îşi redactează scrisoarea, el se află în închisoare şi nu ştie dacă îşi va mai recăpăta libertatea sau va fi dat morţii. Indiferent, însă, de deznodământ el ştie că îi aparţine lui Cristos şi, fie că-şi va relua într-o zi activitatea apostolică, fie că va muri, El îşi va arăta măreţia în trupul lui.