Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIV-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 8,41-56
Apostolul: Efeseni 2,14-22

Luca 8,41-56

Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Isus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Isus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Isus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Isus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Gheorghe Neamţiu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
pr. Vasile Florea
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

Cine m-a atins?

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Există un limbaj pe care ar trebui cu toţii să învăţăm să îl vorbim. Este un limbaj care comunică cu adevărat ceva; un limbaj care exprimă efectiv căldura iubirii; un limbaj care poate să spargă formidabile bariere ale comunicării. Este limbajul atingerilor. Oamenii redescoperă acum acest limbaj uitat. Dar este în fapt un limbaj străvechi. Isus l-a folosit. Când copiii veneau la El, îi lua în braţe şi în binecuvânta. Când dorea să vindece un lepros sau un orb, îi atingea. Când dorea să demonstreze profunzimea iubirii sale, El se folosea din nou de atingere, spălând picioarele discipolilor săi.

Un judecător povestea odată că nu a văzut niciodată la tribunal un tată care se judeca cu fiul său să se atingă reciproc, ca semn de afecţiune. Dacă tatăl ar pune mâna pe umărul fiului său, spunea judecătorul, i-ar transmite ceva. Dar nu o face. Eu, când vizitez un preot în vârstă, îi iau mâna în mâinile mele în timpul rugăciunii. Atingerile umane făcute din iubire au ceva anume. Sunt atingerile lui Cristos însuşi.

Dr. Smiley Blanton, un medic psihiatru, obişnuia să întrebe cuplurile căsătorite care aveau probleme: “Spuneţi-mi, de când nu v-aţi mai plimbat cu soţia ţinând-o de după umeri? Din când în când vă aşezaţi pe covor pentru a vă juca cu copiii? Când spuneţi rugăciunea la masă, vă ţineţi de mână?” Acelaşi psihiatru se plângea de faptul că în maternităţi, bebeluşii sunt izolaţi de mamele lor imediat după naştere. “Aş prefera să îi văd pe aceşti copiii în braţele mamelor, sau în leagăne lângă patul lor, chiar şi ţinuţi stângaci de către taţi. Bebeluşii care au acest privilegiu de a nu fi despărţiţi după naştere de mamă tind să fie ulterior mai stabili emoţional.” Chiar şi bebeluşii înţeleg limbajul magic al atingerii.

 

“Cine m-a atins?”

Evanghelia de astăzi ne prezintă una dintre cele mai remarcabile istorii din Noul Testament. Este povestea unei femei care a fost vindecată atingându-l pe Isus. Ea era bolnavă de doisprezece ani. A încercat tot felul de tratamente şi a consultat nenumăraţi medici, dar nimic nu pare să o fi ajutat. Suferea de hemoragie, care pe vremea aceea era o boală incurabilă. Astăzi s-ar apela la histerectomie, dar această procedură chirurgicală nu era cunoscută pe vremea lui Isus. Astfel, femeia pur şi simplu suferea.

Nu era doar disconfortul fizic şi durerea motive de mâhnire pentru ea; mai era şi faptul că, după legea evreiască, femeia cu hemoragie era considerată necurată. Orice şi pe oricine atingea ea, era infectat cu murdărie, credeau evreii. De aceea, o astfel de persoană trăia într-o izolare totală, neputând nici participa la cult, nici să facă parte din comunitate alături de ceilalţi. Ea nici nu ar fi trebuit să se afle atunci în mulţimea care îl înconjura pe Isus. Dacă oamenii ar fi recunoscut-o, ar fi strigat la ea să dispară de acolo, pentru a nu-i murdări. Ea se temea să nu fie descoperită, aşa că s-a strecurat în spatele lui Isus şi l-a atins pe nepusă masă. Căuta disperată să se atingă de ceva, de orice ar putea-o scăpa de viaţa singuratică şi umilitoare ce o avea.

Înainte de a ajunge la Isus, Sf. Marcu ne spune că femeia ar fi gândit în sinea ei: “De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca!”. Dacă l-aş putea atinge, trebuie că a gândit ea, nu pe cap, căci nu se cade; nu pe mână, căci ar fi prea familiar. Dacă aş putea să îi ating măcar un ciucure al hainei, şi ştiu că aş fi vindecată. Învăţătorii evrei din timpul lui Isus purtau robe cu ciucuri, pentru a-şi aminti de fiecare dată când le îmbrăcau că sunt oameni ai lui Dumnezeu, angajaţi să respecte legile lui Dumnezeu. Astăzi ciucurii se mai găsesc în ornatele ortodocşilor din Ierusalim, dar se poartă în interior. În vechime ciucurii se purtau însă în exteriorul robei, şi astfel a putut femeia să atingă. Când l-a găsit pe Isus, acesta era înconjurat de mulţime mare, şi era dificil să îl atingă. Dar a insistat şi în final a reuşit. Şi cum l-a atins, a simţit o putere vindecătoare ce îi inundă trupul, ca un şoc electric: “şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”. Ea a ştiut că a fost vindecată.

Când Isus a întrebat: “Cine este cel ce s-a atins de Mine?”, Petru s-a gândit că e o întrebare copilărească, din moment ce sute de oameni erau în jurul lui Isus tot timpul, majoritatea înghiontindu-l. El s-a apucat să îi explice lui Isus că a fost atins de o mare de oameni. Dar Isus nu este mulţumit de răspuns. El ştie că cineva din mulţime l-a atins în mod special, cu credinţă şi din disperare. Cineva l-a atins cu adevărat şi vital. Cineva a primit puterea vindecătoare. “S-a atins de mine cineva”, spune El, referindu-se nu la mulţime ci la acel cineva cu credinţă. Apostolii credeau că este absurd ca dintr-o mulţime de oameni care te ating să poţi să distingi una anume. Dar El a distins atingerea! Aceasta este iubirea lui Dumnezeu! Aceasta este sensibilitatea Lui la nevoile umane şi la atingerea credinţei!

“S-a atins de mine cineva.” Sunt cuvinte minunate, pentru noi şi pentru femeia care a atins haina lui Isus.

Ele ne spun că atunci când ne întindem cu credinţă către Domnul, pentru a primi ajutorul său, Domnul ştie. Aşa după cum Isus a simţit uşoara atingere a ciucurelui de pe haina sa, în mijlocul unei mulţimi, aşa şi Dumnezeu ştie de rugăciunea fiecăruia dintre noi. Uneori oamenii întreabă: “Cu miliarde de oameni în această lume, cum poate să ştie Dumnezeu de mine şi să vegheze asupra mea?” Isus ne arată în această pericopă că ştie şi are grijă chiar şi de cei mai mici dintre noi. Mulţimile ar putea să ne ignore, dar Isus nu. Nici mulţimea, nici chiar universul cât este de mare, nu îl poate bloca de la a simţi o atingere de credinţă.

Trebuie să nu uităm de faptul că atunci când femeia l-a atins pe Isus, El era într-o misiune urgentă. Singura fiică a unei persoane importante şi respectate, Iair, mai-marele sinagogii, era pe moarte. Isus era în drum spre casa lui Iair. Dar chiar dacă era în drum spre o situaţie de viaţă şi de moarte, Isus s-a oprit. Nu era atât de ocupat încât să treacă cu vederea o persoană ce avea nevoie de El. Uitând de mulţime, El a văzut-o şi a tratat-o pe femeie de parcă ar fi fost singura persoană din lume. Pentru Isus nimeni nu este pierdut în mulţime. El i-a acordat atenţie femeii. “Cine m-a atins?”, a întrebat El. Când femeia a recunoscut în public că l-a atins şi că a fost vindecată imediat, El i-a spus: “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” Oare nu aşa face Isus cu fiecare dintre noi atunci când mergem la El cu credinţă şi cu umilinţă, ca femeia din Evanghelia de astăzi?

 

Putem să îl atingem şi astăzi

Pericopa de astăzi nu ne prezintă doar ceva ce s-a întâmplat în Palestina acum mult timp. Cristos care era îmbrâncit atunci de mulţimi este în mijlocul nostru şi astăzi. Încă îl putem atinge întinzându-i inimile noastre atunci când ard şi când sunt în dificultăţi. Dar cum îl putem atinge astăzi pe Isus? Îl putem atinge prin rugăciune. Ce este rugăciunea dacă nu atingerea lui Isus, conversaţia cu El, invitaţia pe care i-o adresăm să intre în vieţile noastre? Femeia bolnavă l-a atins prin simplu gest al întinderii mâinii. Nici astăzi nu este mult mia dificil să îl atingem pe Isus. Ajunge să ne întindem către El prin rugăciune!

În al doilea rând, pentru ca rugăciunea să îl atingă cu adevărat pe Isus şi pentru a stabili un contact cu El, ea nu trebuie să fie un ritual, o repetare în van a unor cuvinte goale, ci o rugăciune ce vine din inimă şi care este înrădăcinată în credinţă. În mulţimea de oameni care îl înconjoară pe Isus, mulţi îl ating dar doar unul trăieşte puterea Sa vindecătoare – acela care l-a atins cu credinţă. La fel şi astăzi mulţimi largi de oameni i se roagă lui Isus; mulţimi de credincioşi merg la biserică, dar cei care îl ating pe Isus sunt cei care se roagă cu credinţă. Evanghelia spune cât se poate de clar – credinţa este cea care a provocat contactul cu Isus: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.”

În al treilea rând, îl atingem pe Isus în Biblie şi în Sfânta Împărtăşanie. Când citim cuvintele Sale în Biblie, îl ascultăm pe Cristos nu ca şi cum ar vorbi cuiva care a trăit acum două mii de ani, ci ca şi cum ne-ar vorbi nouă. Isus sălăşluieşte în Evanghelii. Când ascultăm cuvintele Sale, îi atingem hainele. Când primim Sfânta Împărtăşanie îl atingem pe Isus, dar nu doar o parte a Lui, ci pe El întreg. El vine să îşi facă în noi casă. “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.”

În fine, Cristos ne atinge astăzi prin oameni. Atingerea sa o regăsim prin măiestria chirurgului, prin competenţa asistentelor medicale, prin sfatul înţelept al unui prieten, prin rugăciunile persoanelor pioase. Dumnezeu a ales să lucreze prin oameni. “Căci noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem”, scrie Sf. Pavel. Primii creştini l-au atins pe Isus şi apoi au atins lumea cu puterea pe care au primit-o de la El. Au atins murdăria şi au transformat-o în puritate. Au atins sclavia, schimbând-o în libertate. Au atins slăbiciunea, devenită astfel tărie.

Există atâtea feluri în care îi putem atinge astăzi pe oameni. Putem să îi atingem cu inimile noastre. Putem să îi atingem cu cuvintele noastre. Putem să îi atingem cu privirea. Putem să îi atingem cu un zâmbet. Putem să îi atingem cu credinţa noastră, cu rugăciunea noastră, cu compasiunea noastră, cu iubirea noastră, cu speranţa noastră, cu umilinţa noastră, cu disponibilitatea noastră de a sluji.

Scopul creştinismului este să îi facă pe oameni să îl atingă pe Dumnezeu în Cristos. “Dacă aş putea să îl ating – chiar şi doar ciucurii hainei – ştiu că mă voi face bine”, spunea femeia bolnavă. Şi noi astăzi putem să îl atingem aşa cum au făcut-o şi o mai fac nenumăraţi oameni. Alcoolici, dependenţi de droguri, hoţi, adulteri, bolnavi, orbi, surzi, leproşi – cu toţii l-au atins şi au primit o viaţă nouă şi puteri noi. Ieşiţi din mulţime, zi de zi, pentru a-l atinge pe Cristos. Atingeţi-l cu credinţă. Atingeţi-l pentru a primi iertare, pentru a primi tărie împotriva tentaţiilor, împotriva temerilor, împotriva neliniştilor. Atingeţi-l. Nu va întreba “Cine m-a atins?” El va şti aceasta.

 

* * *

 

În faţa suferinţei şi a morţii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

În urmă cu trei săptămâni, în duminica a XX-a după Rusalii, am asistat la minunea învierii din morţi a tânărului din Nain, unicul fiu şi sprijin al unei văduve, prima înviere săvârşită de Mântuitorul, mişcat, ca întotdeauna, de nemărginita Sa milă dumnezeiască faţă de suferinţa fizică şi morală a omului. Astăzi, Mântuitorul, după ce vindecă o femeie ce suferea de hemoragie de 12 ani şi îşi cheltuise zadarnic cu doctorii toată avuţia, învie pe fiica de doisprezece ani a lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

1. În faţa realităţii dramatice a suferinţei şi a morţii se naşte întrebarea: de ce suferinţa şi moartea, şi care este atitudinea creştinului în faţa acestora? Răspunsul pe care ni-l dă revelaţia, credinţa, este scurt şi simplu. Suferinţa, cu tot spectrul ei necuprins, şi moartea sunt urmarea, pedeapsa păcatului strămoşesc. Răspuns cunoscut de orice creştin, dar considerat nesatisfăcător şi banal de către necredincioşi şi de către cei ce judecă superficial acest adevăr de credinţă ce constituie temelia credinţei şi mântuirii noastre. Aceştia spun: Cum poate fi suferinţa pedeapsa păcatului, de vreme ce durerea o găsim la toate animalele, chiar dacă acestea nu o conştientizează; şi toate fiinţele vii – plante şi animale – sunt supuse morţii, căci tot ce este compus este supus descompunerii şi morţii. Deci şi omul, având o componentă materială, este firesc să moară şi să se descompună. Fiind durerea, suferinţa, expreia unei legi naturale, nu are nimic de a face cu păcatul. Da, aşa ar fi trebuit să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinţei şi a morţii, ridicându-l din ordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul cât şi cu sufletul lui. În clipa creării, i-a vărsat în suflet harul sfinţitor, adică viaţa divină, calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al fericirii Tatălui ceresc. Această viaţă divină urma să şi-o cultive şi s-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor teologale şi a virtuţilor morale supranaturale vărsate în sufletul său odată cu harul sfinţitor în momentul creării. În ce priveşte trupul, care în mod firesc ar fi trebuit să fie supus durerii şi morţii, Dumnezeu, printr-un privilegiu special, l-a creat scutit de suferinţă şi nemuritor, daruri mai presus de fire, numite daruri preternaturale, deoarece ele aparţin numai fiinţelor superioare lui, îngerilor, fiinţe fără trup, spirituale.

Dar, cum prea bine ştim, păstrarea acestor daruri supranaturale – al vieţii divine şi al scutirii de suferinţă şi moarte – şi transmiterea lor urmaşilor, omenirii întregi, a fost condiţionată de un examen, de împlinirea unei porunci. Or, întrucât protopărinţii noştri au încălcat acea poruncă, prin neascultare, deci prin păcat, ei au căzut din ordinea supranaturală, unde au fost ridicaţi, în ordinea naturală, pierzând astfel, odată cu calitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, adică odată cu viaţa divină, şi privilegiul scutirii de suferinţă şi moarte.

Iată aşadar cum, pentru om, suferinţa şi moartea nu sunt ceva firesc, ci consecinţa păcatului originar. Protopărinţii, prin penitenţă şi speranţa în viitorul Răscumpărător, şi-au reprimit viaţa divină, s-au împăcat cu Dumnezeu şi s-au mântuit, dar darul scutirii de suferinţă şi moarte l-au pierdut pentru totdeauna, atât pentru ei, cât şi pentru toţi urmaşii lor. Şi dacă cineva ar obiecta că este nedrept ca descendenţii să fie pedepsiţi pentru păcatul părinţilor, căci vinovăţia este strict legată de cel ce a comis păcatul, îi răspundem că, deşi copiii care se nasc în sărăcie din pricina unor părinţi vicioşi şi leneşi nu sunt vinovaţi de sărăcia lor, ei – vrând-nevrând – trebuie s-o suporte, prin natura situaţiei. Păcatul, ca act, se impută numai celor care l-au săvârşit, strămoşilor; dar, întrucât ei reprezentau întreg neamul omenesc, pierzând şi privilegiile primite, ei nu ni le-au putut trasmite şi, astfel, ne-am născut în această cumplită sărăcie spirituală, care este despuierea de harul sfinţitor, de scutirea de suferinţă şi de nemurire. Or, tocmai în această despuiere, nu în transmiterea vinovăţiei, constă păcatul originar, strămoşesc. Prin întrupare şi Răscumpărare ni s-a restituit şi nouă, urmaşilor, putinţa de a deveni fii ai Tatălui ceresc, adică harul sfinţitor, dar rămânem supuşi tuturor mizeriilor, bolii, ostenelilor şi morţii, înviind doar la judecata universală. Că de ce nu i s-au restituit omului şi darurile trupeşti amintite, rămâne o taină a înţelepciunii divine. Iar consecinţa acestei triste realităţi este că, în ciuda oricăror eforturi, omul nu v-a putea schimba pământul în rai, deoarece, cât va exista lumea, răul fizic şi moral va putea fi doar micşorat, dar niciodată stârpit cu desăvârşire. Orice orânduire social-politică ce ar urmări realizarea paradisului pierdut îşi va da seama că e o utopie, căci, deşi omenirea, în strădania ei de desăvârşire morală prin Evanghelie şi de progres economic printr-o tehnică avansată aplicată în spiritul evanghelic, ar putea să micşoreze răul din lume, ea nu-l va putea stârpi cu totul şi, mai ales, nu va putea scăpa de moarte.

2. În faţa acestei realităţi de neînlăturat, care este atitudinea noastră, a creştinilor? Putem sta cu mâinile încrucişate? Trebuie numaidecât să ne resemnăm? Nicidecum. Dumnezeu i-a dat omului legea morală naturală, sădită în conştiinţa şi inima lui şi desăvârşită prin porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, ca după pilda Fiului Său întrupat, modelul nostru suprem, să luptăm cu răul moral şi fizic, să micşorăm şi să alinăm, cât ne stă în putinţă, suferinţa noastră şi a semenilor. Isus a săturat pe cei flămânzi, a vindecat bolnavii, a deschis ochii orbilor, a înviat morţii. El, care a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul drept răscumpărare, fericeşte pe cei milostivi şi ne avertizează că la judecată ne va cântări vrednicia cu măsura în care am ajutat pe aproapele în lipsurile lui, întrucât El se identifică cu toţi cei flămânzi, însetaţi, goi, bolnavi, întemniţaţi. “(…) Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 46). Iar dacă El ne-a învăţat să fim milostivi chiar şi cu cei care din vina lor au ajuns nefericiţi pierzându-şi bunurile materiale sau sufletul – cum ne arată parabola fiului risipitor – cu atât mai mult ni se cere să ajutăm pe cei ce nu sunt cu nimic vinovaţi de nenorocirea în care se află, cum sunt handicapaţii fizic şi psihic, orfanii şi văduvele, victimele calamităţilor naturale şi atâţia năpăstuiţi ai soartei.

Dar, dacă totuşi, pe lângă toate strădaniile, suferinţa nu poate fi eliminată din viaţa noastră şi a semenilor, ea poate fi, în schimb, transfigurată, transformată în unealtă de sfinţire, de purificare şi unire cu Dumnezeu. Blestemul “Întru dureri vei naşte fii (…)”, adresat de Dumnezeu primei femei, şi celălalt blestem adresat primului bărbat: “Întru sudoarea feţei tale să-ţi câştigi pâinea de toate zilele (…)”, blesteme extinse asupra tuturor urmaşilor, pot fi convertite în binecuvântare dacă sunt acceptate în spirit de pocăinţă, drept pedeapsă pentru păcat.

Prin ce am putea repara şi ispăşi mai bine ofensele pricinuite lui Dumnezeu, decât oferindu-I, în unire cu Isus de pe Cruce, viaţa de fiecare zi, cu truda, lipsurile, necazurile şi suferinţele ei, participând, astfel, la jertfa răscumpărătoare de pe Calvar, deoarece iubirea Sa răscumpărătoare cere iubirea noastră ispăşitoare. Or, iubirea se dovedeşte prin jertfă, iar jertfa înseamnă suferinţă. “Sine labore, non vivitur in amore”. (Fără suferinţă nu se trăieşte în iubire). Precum plăcerea izvorâtă din iubirea de sine dezordonată l-a pierdut pe om, rupându-l de Dumnezeu, tot astfel suferinţa, acceptată din iubire de Dumnezeu, îl reconciliază cu El, iar suferinţa supremă, moartea, îmbrăţişată cu o iubire desăvârşită, este în stare nu numai să-l împace pe păcătos cu Tatăl ceresc, ci şi să-l purifice de orice pedeapsă, cum s-a întâmplat cu Dismas, tâlharul de-a dreapta lui Isus. Sfântul Grignon de Monfort, acel poet şi fiu devotat al Preasfintei Fecioare, într-un minunat catren, ilustrează, prin cei trei crucificaţi de pe Golgota, cele trei atitudini posibile în faţa morţii:

“Alege una din crucile ce le vezi pe Calvar,

Dar alege cu înţelepciune, căci este necesar

Să suferi, fie ca un sfânt, fie ca un penitent,

Fie ca un osândit, pentru totdeauna nefericit.”

Nu suntem vrednici să alegem crucea din mijloc, a lui Isus Sfântul Sfinţilor, singurul fără păcat; dar departe să ne fie gândul de a o alege pe aceea a tâlharului osândit care respinge suferinţa, nerecunoscându-şi păcatul. Vom alege deci crucea din dreapta, a lui Dismas cel pocăit, şi o vom purta pe urcuşul vieţii până sus pe Golgotha, cu smerenie şi căinţă, căci este singura care ne asigură învierea cu Isus spre viaţa veşnică. Amin.

 

* * *

 

Despre nemurire

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Nu plângeţi, căci nu a murit, ci doarme.”
(Luca VIII, 52)

Mai mult decât oricare anotimp, toamna ne dă puternica senzaţie a schimbării şi trecerii lucrurilor, şi, poate tocmai din acest motiv, ea ne predispune la meditaţie. Rând pe rând, petalele florilor şi frunzele pomilor şi arborilor se îngălbenesc şi cad, una după alta, păsările îşi iau zborul spre alte ţări, mai calde, zumzetul albinelor şi al miilor de gâze amuţeşte. Toate trec, se scurg, se veştejesc, mor… Şi toată această schimbare de decor a naturii nu ne lasă nepăsători. Nu putem să nu ne întrebăm: Oare cu mine ce va fi? Eu unde merg? Mai ales că vedem şi auzim, noi înşine, căzând, asemeni frunzelor şi florilor, semeni ai noştri, cunoscuţi sau prieteni, pe care numai cu câteva zile înainte îi întâlniserăm pe stradă.

De la marile genii ale omenirii şi celebrii cârmuitori de popoare, până la anonimul cerşetor de pe stradă, toţi au trecut, toţi s-au stins. Dar oare au trecut într-adevăr cu totul, ca frunzele pe care le călcăm în picioare? Ori trăiesc undeva, într-o altă viaţă? Căci dacă frunză, vierme şi om au aceeaşi soartă, pentru ce mai şi trăim, ne zbatem şi suferim? Se poate sfârşi totul între patru scânduri? Nu. În străfundul fiinţei mele există ceva ce protestează la gândul unei nimiciri totale. Trupul meu, cu tot ce este compus din materie, se destramă, dar eu nu pot fi numai trup; este în mine ceva ce gândeşte, judecă, face planuri, iubeşte, doreşte şi vrea N chiar împotriva celor mai elementare cerinţe ale trupului; or, acest ceva cu alte aspiraţii decât trupul nu poate fi tină, căci tina toate acestea nu le poate face. Mai mult, în ciuda tuturor schimbărilor biologice din corpul meu, acest ceva rămâne acelaşi. Cu toate că, potrivit constatărilor biologiei, toate celulele organismului – afară de celulele nervoase – se reînnoiesc periodic, adică mor şi altele le iau locul, totuşi eu îmi păstrez conştiinţa că sunt acelaşi de când m-am pomenit pe lume, împotriva trecerii anilor, a schimbărilor din mine şi din jurul meu şi a încercărilor suferite. Este în mine ceva care a rămas în ciuda vicisitudinilor, identic, invariabil, ceva constant, permanent. Or, acest ceva nu poate fi decât o substanţă de o altă natură decât materia, ceva de natură spirituală, deci simplă, indestructibilă, nemuritoare. Această substanţă este sufletul.

Pe de o parte, inima, mintea şi voinţa mea îmi spun, iar, pe de altă parte, învăţătura Mântuitorului îmi confirmă că, deşi toate pier, eu am un suflet, care nu piere.

I

1. În inima mea există o dorinţă, o aspiraţie înnăscută spre fericire, ce cu nimic nu poate fi înăbuşită, dar nici satisfăcută pe deplin aici pe pământ. Inima mea nu poate să nu dorească fericirea. Chiar şi când cel disperat îşi curmă firul vieţii, o face în credinţa că pentru el moartea este mai bună decât viaţa, că dispariţia e un rău mai mic decât suferinţa.

Or, dacă cu moartea s-ar sfârşi totul, atunci fericirea ar trebui s-o aflu aici pe pământ. Şi în ce aş putea s-o aflu? În bogăţie? Dar, atunci, cine nu şi-a putut agonisi bogăţie, de ce a trăit? Şi, dacă fericirea ar consta în bunăstare, în avuţie, de ce acela care o posedă nu e fericit, ci mereu doreşte tot mai mult?

Sau ar putea sta, oare, fericirea, rostul vieţii, în bucuriile şi plăcerile simţurilor? Dacă ar fi aşa, majoritatea oamenilor nu şi-ar atinge scopul, fiind supuşi privaţiunilor de tot felul: subnutriţie, foame, şi boli. Ba chiar şi aceia care, având toate condiţiile, beau cu nesaţ până la fund din cupa plăcerilor, gustă amărăciunea şi deziluzia.

În sfârşit, ar putea sta, oare, fericirea omului în renume, în faimă ştiinţifică, artistică ori de altă natură? În acest caz, milioanele de necunoscuţi, care îşi împlinesc în tăcere şi totală dăruire de sine obligaţiile stării lor de viaţă, cum şi-ar atinge scopul?

Şi, chiar în ipoteza că bunurile înşirate ar putea fi dobândite de toţi oamenii, nici atunci omul nu ar fi fericit, căci toate sunt limitate, pe când inima omului aspiră spre o fericire nemărginită, dincolo de orice limită de spaţiu şi timp, neamestecată cu nici un fel de rău şi la adăpost de orice teamă de a o pierde vreodată. Or, poate afirma cineva, aici pe pământ, că posedă o astfel de fericire?

2. Dar nu numai inima, ci şi mintea omului însetează după fericire deplină pe care o caută în obiectul propriu minţii, care este adevărul. Dar ea nu se mulţumeşte cu un adevăr oarecare, relativ şi fragmentat, ci tinde spre adevărul total, absolut. Într-o continuă aspiraţie spre cunoaştere, ea vrea să cuprindă adevărul întreg şi fără eclipse. Or, cine se poate lăuda cu astfel de performanţă, când, pe măsură ce ştiinţele progresează, se deschid noi şi noi probleme şi taine pentru minte.

3. De asemenea, şi voinţa omului caută instinctiv binele. Ea vrea dreptatea, dar dreptatea desăvârşită, o dreaptă răsplată a faptelor sale. Viaţa însă îi prilejuieşte şi în această privinţă numai decepţii, deoarece, nu rareori, cel virtuos, cel bun şi drept suferă, fiind nedreptăţit, pe când celui rău îi merge totul din plin.

Or, dacă omul, prin toate cele trei facultăţi superioare ale sale, tinde spre o fericire deplină, şi dacă el nu-şi poate realiza această aspiraţie firească în această viaţă, oare nu cea mai elementară logică ne spune că trebuie să fie o altă viaţă în care el să şi-o poată satisface? Căci, dacă nu ar fi aşa, căutarea fericirii ar fi un mers fără sfârşit, un pelerinaj ce nu ar duce nicăieri, o fata morgana, o himeră, o absurditate. În acest caz, Dumnezeu nu ar fi înţelept, şi nu ar mai fi Dumnezeu, deoarece ar fi sădit în firea omului o dorinţă, o aspiraţie cu neputinţă de a fi satisfăcută; şi nu ar mai fi nici drept, pentru că, în vreme ce El a fixat tuturor celorlalte creaturi nu numai un scop, ci şi putinţa, mijloacele potrivite spre a şi-l atinge, singur omului, creaturii Sale cele mai desăvârşite, El i-ar fi sădit în fire o dorinţă, o aspiraţie spre fericire pe care să nu o poată atinge nici aici, nici într-o altă lume. A presupune însă acest lucru despre Dumnezeu, ar fi o blasfemie la adresa Creatorului universului şi o afirmaţie ce contrazice însuşi conceptul de Dumnezeu.

Nu. E cu neputinţă ca sufletul să nu-şi găsească într-o altă viaţă realizarea celor mai legitime şi mai profunde aspiraţii după fericire. E cu neputinţă să nu fie, trebuie să fie, există suflet nemuritor, există viaţă veşnică.

II

Mai mult, Învierea glorioasă a lui Isus ne dă certitudinea că nu numai sufletul îşi va găsi în acea viaţă fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuşi acest trup, supus morţii şi descompunerii, va învia prin puterea lui Isus cel Înviat, Biruitorul morţii, şi se va împărtăşi, dimpreună cu sufletul, de aceeaşi fericire în comuniune cu Sfânta Treime şi cu toţi sfinţii. Nu putem concepe ca omul, această coroană a creaţiunii, să rămână nu numai neterminat, neîmplinit, ci definitiv distrus. Se poate oare împăca mintea cu gândul ca o simplă fotografie, un tablou sau o statuie să dureze secole ori chiar milenii, iar creatorul acestora, opera originală creată de Însuşi Dumnezeu, să fie înghiţită de neant, odată cu această existenţă vremelnică?

Nu; cea mai elementară logică respinge categoric o astfel de ipoteză şi exclamă cu poetul – dar nu în sens metaforic, ci propriu: “Non omnis moriar” Nu voi muri cu totul.

Precum viermele se închide vremelnic într-o gogoaşă obscură, ca într-un mormânt, pentru ca după un timp să iasă de acolo trasnfigurat, transformat într-un fluture, fiinţă cu un trup nou şi mai frumos, plutind în văzduhul scăldat în soare, tot astfel şi trupul nostru, plăsmuit din acelaşi pământ, trebuie să coboare în mormânt, pentru ca, lepădând acolo tot ce este pământesc, la învierea de obşte să se înalţe cu un trup nou, transfigurat, spiritualizat, nesupus descompunerii, şi să se împărtăşească de strălucirea şi fericirea sufletului cu care se va fi reunit pentru veşnicie.

Aceste adevăruri privitoare la suflet şi la învierea trupului, ni le confirmă minunea învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum, minune la care am asistat ascultând pericopa evanghelică citită azi.

Iair, a cărui fiică era pe moarte, se îndoia de nemurirea sufletului; ba mai mult, când a auzit că fiica i-a murit, credinţa i s-a zdruncinat de tot. Isus, ca să-i arate că fiica lui doar a adormit, face apel la credinţa lui: “Nu te teme, ci numai crede şi se va mântui” (Luca VIII, 50), îi zice Isus. Cu toţii plângeau, cum plâng şi azi oamenii; şi vor plânge câtă vreme credinţa în viaţa veşnică nu va fi pătruns şi transformat mai adânc modul lor de gândire. Isus însă le arată că plânsul lor este fără temei, deoarece moartea nu e decât un somn: “Nu plângeţi, căci nu a murit, ci doarme” (Luca VIII, 52). Şi după ce îi scoate afară pe toţi cei prezenţi, apucând-o pe tânără de mână, îi strigă: “Copilă, scoală” (Luca VIII, 54). Într-o clipă s-au convins toţi, cu ochii, că moartea nu e decât un somn. Da, aceasta e moartea – în conştiinţa creştină – un somn. De aceea, încă de la începutul creştinismului, locul de veşnică odihnă s-a numit cimitir, cuvânt de origine greacă, însemnând dormitor.

Să trăim, iubiţii mei, în această certitudine dată de Isus, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viaţa fără sfârşit ce ne va pune în plenitudinea fericirii, căci în cer vom sorbi din însuşi izvorul fericirii, din Dumnezeu. Dacă nu ne lăsăm pătrunşi şi însufleţiţi de acest gând în toate acţiunile noastre, pierdem din vedere rostul adevărat al acestei vieţi şi preţul ei pentru veşnicie. Lumina credinţei în înviere ne dă tărie în suferinţă, convinşi că aceasta, purificându-ne, ne pregăteşte pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: “(…) necazul nostru de acum, curând trecător şi uşor, lucrează în noi o veşnică şi peste măsură de mare mărire; pentru că noi nu privim la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (II Corinteni IV, 17-18). Amin.

 

* * *

 

Învierea fiicei lui Iair

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Lectura din Apostol de duminica trecută ne-a spus că suntem mântuiţi prin har, şi că harul este primit prin credinţă, iar aceasta este darul lui Dumnezeu. Şi am văzut ce este credinţa printr-un exemplu impresionant. Şi iată că şi Evanghelia de astăzi vorbeşte despre credinţă. Într-o anumită măsură toţi o avem. Pentru că este imperfectă însă, credinţa noastră este adesea supusă ispitelor. Şi cea mai îngrozitoare, cea mai puternică dintre aceste ispite este moartea unei persoane dragi şi apropiate. Cred că majoritatea dintre noi au trecut sau trec în prezent prin această durere incurabilă. Dacă nu, este ceva care va veni în mod inevitabil. Evanghelia de astăzi ne oferă un exemplu clasic despre cum putem îndura o astfel de experienţă în ciuda tuturor dificultăţilor ei. În acelaşi timp ne arată din nou cât de mult avem nevoie de credinţă. Deoarece doar prin credinţă Dumnezeu ne dă şi ne va da puterea Sa de a nu cădea din punct de vedere spiritual, într-un astfel de moment dificil.

Iair s-a apropiat de Cristos; fiica sa era pe moarte. El a căzut la picioarele lui Isus şi i-a cerut să intre în casa sa. Cristos a fost de acord, dar mulţimea se îmbulzea în jurul Lui. Pe drum, a fost vindecată femeia care avea scurgere de sânge. Au existat multe pricini de întârziere. Cristos s-a deplasat încet, foarte încet. Să ne imaginăm prin ce trecea Iair. I-ar fi cerut lui Cristos să se grăbească. În fond, era o problemă de viaţă şi de moarte pentru fiica lui. Dacă Cristos întârzia un minut, putea fi prea târziu – fiica lui putea să moară. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Cineva de la mai-marele sinagogii a venit şi i-a spus: “A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul” (Luca 8,49).

Da, potrivit înţelegerii umane, totul era sfârşit. De ce să îl mai deranjeze pe Învăţător? Orice poate fi îndreptat, dar nu moartea. Moartea este ireparabilă. Înaintea ei, nici Învăţătorul nu mai are vreo putere. Da, aşa este potrivit înţelegerii umane, dar nu potrivit înţelegerii lui Dumnezeu. Isus, după ce a auzit aceasta, i-a spus lui Iair: “Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi” (Luca 8,50). Şi în acest moment Iair a respins înţelegerea umană şi a acceptat înţelegerea lui Dumnezeu. Acum în faţa lui stătea nu doar un Învăţător, ci Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu – Dumnezeu însuşi. Pentru că numai Dumnezeu are putere asupra vieţii şi a morţii.

Iair a acceptat în lăuntrul său cuvintele: “Nu te teme; crede numai”. Din acel moment, el a trăit doar prin aceste cuvinte şi a continuat să meargă după Isus. Ei au intrat în casă. Şi iarăşi partea umană: “toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea”. Iar Cristos a spus: “n-a murit, ci doarme”. Şi din nou umanul: “râdeau de El, ştiind că a murit”. Însă în sufletul lui Iair era un calm de nedescris. Avea credinţă. Şi credinţa a învins. “Copilă, scoală-te!”, a exclamat Cristos, şi spiritul ei s-a întors în ea şi ea s-a ridicat imediat şi a fost redată tatălui ei (Luca 8,52-55).

Da, însă puteţi spune că acesta este un miracol al învierii, şi astfel de miracole nu se întâmplă astăzi. Este adevărat. Însă acelaşi miracol ni l-a promis nouă tuturor. În fiecare zi în Mărturisirea noastră de Credinţă spunem: “Aştept învierea morţilor”. Şi aceasta va avea loc! Nu la fel repede ca în cazul lui Iair, dar va avea loc! Să fim atenţi la următorul moment. Iair ştia deja că fiica lui era moartă, dar cu toate acestea l-a urmat pe Cristos, crezând cuvintele Sale. Nu este important cât de mult a durat acest drum de credinţă; important este că a avut loc.

Să credem şi noi cuvintele Evangheliei, că morţii vor învia; şi asemenea lui Iair, să îl urmăm pe Cristos în credinţă. În chip mistic, acest drum al lui Iair în urma lui Cristos nu s-a încheiat şi nu se va încheia vreodată. Are loc şi acum, şi noi toţi putem lua parte la el. Să ne grăbim să ne alăturăm lui Iair. Atunci cuvintele lui Cristos: “Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi” se vor referi şi la noi. Însă ca să se întâmple aceasta, asemenea lui Iair, trebuie să stăm aproape de Isus şi să îndurăm tot ceea ce Dumnezeu ne trimite pe drumul vieţii noastre. Drumul lui Iair a fost scurt. Ale noastre ar putea să fie lungi, foarte lungi. Vor dura până la sfârşitul vieţilor noastre. Dar să credem că va veni învierea morţilor şi că vom fi redaţi celor dragi ai noştri care sunt deja cu Domnul.

Fie ca Domnul să ne dea credinţa şi răbdarea lui Iair!

 

* * *

 

Despre cei adormiţi în Hristos

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.

Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt “morţi”, căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: “Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.

Iubiţi credincioşi,

După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.

Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV-a, p. 254).

Nici o întîrziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor trupuri. De aceea înţeleptul Solomon cu scînteile focului a asemănat pe drepţi, zicînd: Ca scînteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scînteile focului cînd se împrăştie de vînt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepţilor mare şi covîrşitoare subţirătate, încît vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormîntului şi prin uşile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire şi fără de nici o oprire.

Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvîntul cel din Sfînta Scriptură: Cît de frumos eşti dragul meu, şi cît de drăgăstos eşti tu (Cîntarea Cîntărilor 1, 15. Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întîiul. Trandafirii mirositori sînt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roşii (Cîntarea Cîntărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: “Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sînt.

Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată!

Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele.

Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre” (Ibidem, p. 83-86).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit pînă aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi însuşirile pe care le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata viitoare şi despre convorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor înviate la judecata cea de obşte în vremea de apoi.

Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creştini… şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: “De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului”. Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih la antipatul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: “Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?” Iar episcopul i-a zis: “Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste noi drept credinciosul împărat Teodosie”. Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: “Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrînd în cetatea Efesului”.

Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: “Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos” (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţilor, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.

Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat lor.

Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.

Iubiţi credincioşi,

Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?

Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osîndă şi le-a mîntuit.

Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte, slujbele şi dezlegările îi mîntuiesc sigur şi îi scot din osîndă la odihnă.

Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează osînda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ce veţi dezlega – prin spovedanie - pe pămînt, va fi dezlegat şi în cer…

Aşadar foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.

Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!

Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: “Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit”. Amin.

 

* * *

 

Despre moarte

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Nu mai supara pe Invatatorul, fiica ta, a murit! (Luca VIII, 49)

Frati crestini,

Nimic nu este mai dureros in lumea aceasta, decat sa vezi plangerea parintilor pentru unicul copil pe care il rapeste moartea din fata ochilor lor. Se risipesc intr-o clipa toate sperantele si toate ostenelile lor, singura lor nadejde la batranete si bucuria dragostei lor din tinerete.

In aceasta primejdie se afla casa fruntasului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbi Sfanta Evanghelie de astazi, caci el avea o singura fiica de 12 ani, pe care moartea i-o rapise fara veste. Despre aceasta moarte grabnica si nemiloasa doresc sa vorbim astazi.

Fratilor si surorilor, noi suntem in lumea aceasta vremelnica ca intr-o vale a plangerii fiindca in toate zilele vedem cum nemiloasa moarte, scurteaza firul vietii la tineri si batrani, barbati, femei si copii, necautand la fata nimanui. Nimic nu vedem mai des decat moartea si totusi nimic nu credem mai cu anevoie decat moartea.

Recunoastem ca suntem muritori, dar traim in asa fel ca si cum am fi nemuritori si ne inselam amarnic, caci traind si murind in pacate, ne alegem cu o paguba indoita: pierdem nadejdea si nu mai castigam nici mantuirea. Daca nu crezi cand vezi frumusetea in mormant si nici atunci cand calci peste multimea mormintelor, apoi sa stii ca ai cu adevarat inima impietrita si nu vrei sa crezi pe Dumnezeu care spune ca tu omule cu moarte vei muri. Iata, crezi amagirea diavolului care-ti sopteste in fiecare clipa ca nu vei muri.

Dragostea cea mare pentru viata ne face sa nu ne mai amintim de moarte, dar veniti sa vedem in cimitir mormintele pline de intuneric, oseminte de oameni in tarana cu miros greu si intelegeti caci cu adevarat exista moarte si cum se vestejeste floarea, asa se va vesteji si floarea vietii noastre trecatoare.

Cand a zidit Dumnezeu pe Adam si Eva si i-a asezat in gradina Raiului, le-a dat voie sa manance din toti pomii, numai din pomul cunostintei binelui si al raului sa nu manance, caci in clipa cand vor manca, vor muri. Iata ca Dumnezeu de la inceput i-a amenintat pe cei dintai oameni cu moartea, dar ei nu au crezut ci au ascultat pe diavolul, care i-a mintit spunandu-le ca nu vor muri. Au mancat din pom si astfel a intrat moartea in lume.

Mare lucru este acesta fratilor, Dumnezeu le spune ca vor muri si nu cred, iar diavolul le spune ca nu vor muri si cred. Deci, moartea este in fata ochilor lor si nu le este frica. Nu este aceasta oare o amagire diavoleasca? O amagire care a cauzat cea mai groaznica prabusire, caci din cauza acestei rataciri a mintii lor au pierdut nemurirea si raiul, au pierdut gratia divina si gloria lui Dumnezeu.

Asa i-a amagit vicleanul diavol pe toti fiii si urmasii lui Adam din toate veacurile, facandu-i sa mearga din rau in mai rau. Daca n-ar fi lasat Dumnezeu moartea ca sa le predice din cand in cand si sa ia pe cate unul dintre ei ducandu-l in fundul unei gropi din marginea satului, ar ajunge oamenii sa se manance unii pe altii, sa se rupa intre ei, din cauza lacomiei si nesaturarii de placeri.

Dar iata ca Dumnezeu care stie toate si a stiut si ce va fi omul in stare sa faca din impietrirea inimii lui, a randuit de la inceput pe cel mai puternic predicator ca sa vorbeasca lumii, sa vorbeasca omului, sa-l urmareasca si sa-l ameninte. Acest predicator este “Moartea”. Ea nu tine seama de nimic si de nimeni, nici de imparat nici de viteaz, nici de batran si nici de copil, nici de bogat si nici de sarac, caci toti si toate cad prada mortii pe nesimtite. Cand nu se gandeste omul, acest predicator infricosat si puternic vine peste el, caci domneste peste lumea intreaga.

Moartea isi are locul in toata lumea si vorbeste tuturor popoarelor in orice limba de pe fata pamantului. Vorbeste saracilor si bogatilor, invatatilor si neinvatatilor si vorbeste cu atata putere ca face pe toata lumea sa planga. Nu este inima care sa nu se fi miscat, sau ochi care sa nu fi varsat lacrimi in fata acestui predicator care este moartea. Acest predicator incapatanat nu vrea sa tina seama de nimic, ci navaleste cu predica lui acolo unde nu este poftit si asteptat si rastoarna planurile oamenilor, pandind pe la toate usile si ferestrele.

Moartea are o cheie cu care poate descuia orice casa, orice palat si orice ascunzis. Nu este pe fata pamantului vreo incapere in care sa nu poata intra. Veniti sa vedeti casa cea linistita unde se gasea un singur fiu. Cate planuri frumoase nu aveau parintii pentru el! Alergau din zi pana in noapte ca sa-l faca fericit si-l indemnau la invatatura, vazand in el copilul de nadejde al batranetilor lor. Cate ganduri frumoase de viitor aveau parintii pentru baiatul lor de 15 ani si ce multumiti ar fi fost sa-l vada in viata aceasta cat mai fericit. Dar, intr-o zi moartea deschide usa unde se afla tanarul si-i rapeste sufletul, lasandu-i trupul rece ca sa fie carat la cimitir, unde moartea isi are vistieria. Iata ce repede moartea a risipit planurile parintilor si fericirea casei.

Veniti sa vedeti in alt loc o masina ce s-a izbit de un stalp de beton, unde s-a zdrobit intreaga familie, parintii si cei trei copii. Moartea le-a iesit inainte si s-au spulberat toate nazuintele si bucuriile lor. Cine stie cat a trebuit sa munceasca, sa economiseasca ca sa poata cumpara acea masina, sau cine stie cat a trebuit sa insele si sa minta, sa injure si sa fure pe Dumnezeu si pe oameni ca sa aiba acea masina.

Veniti sa vedeti in casa lui Iair din Evanghelia de astazi, ce plangere si bocete, ce multime de popor s-a adunat in jurul copilei de 12 ani care a murit.

Stim cu totii ca de moarte nu va scapa nimeni, dar foarte mult conteaza cat de pregatiti ne va afla moartea si unde ne va apuca. Spun aceasta deoarece una este sa mori in biserica si alta e sa mori la teatru. Asa s-a intamplat intr-un oras din Franta, intr-o sala de teatru. Era in ziua de 24 martie, in postul Pastelui si avea loc o reprezentatie stralucita. Se adunara 1500 de suflete. Cladirea avea usi inguste, iar cand se ridica cortina, izbucni un incendiu si aprinse intr-o clipa toata scena.

Toata lumea striga si din toate colturile salii, se auzira explozii. Lemnaria trosnea sub flacarile focului, iar artistii umblau buimaciti prin fum, cuprinsi de mare spaima. Pierduti si nebuni cautau cu totii prin flacari vreo usa de scapare. Publicul se napusti pe scarile intortochiate, dar multi inabusiti de fum cazura pe jos. Femeile si copiii erau calcati in picioare. Se auzeau tipete de spaima si deznadejde de la cei ce se luptau sa-si scape viata din ghearele mortii. Tarziu, cand pompierii au putut strabate in interior, s-au ingrozit de ce au vazut. Un morman intreg de oameni fumegand, negri si hidosi. Pe scarile inguste atarnau unii de altii, barbati, femei si copii. Ce scena sfasietoare si groaznica avu loc in cateva minute!

La ora 3 dimineata, cadavrele au fost duse la o sfanta biserica. Pe chipurile lor se putea citi moartea groaznica de care au avut parte. Oare acesti nenorociti erau pregatiti de moarte? Vai, nu la teatru se pregateste cineva de moarte. Daca aceste victime carbonizate ar fi stiut ce soarta ii asteapta acolo, ar fi renuntat la orice placere. Dar iata cum se inseala biata lume, pierzandu-se in astfel de locuri pustii.

De asemenea la cutremur cati n-au suferit spaima grozava inghesuindu-se pe scarile de la blocuri. Unii s-au aruncat de la etaj, iar altii au fost ingropati de vii intre daramaturi, unde au stat cateva zile pana au fost scosi de acolo. Ce frica au putut suferi acestia! Si cu toate acestea la putin timp au uitat de moarte si de suflet, iar cand va veni pentru ultima data sa-i ia moartea, ii va gasi tot nepregatiti, tot in pofte si pacate, nespovediti si neimpartasiti. Iata pericolul cel mare care pandeste pe toata lumea.

Dar si moartea este deosebita in lucrarea ei de la caz la caz. Grozava este moartea vrajitoarelor. Cumplita este moartea femeilor ce mor in avort. Inspaimantatoare este moartea zgarcitilor, lacomilor, desfranatilor si betivilor. Una este sa mori pentru dreptate si adevar si alta este sa mori pentru minciuna, vicii si pacate. Moartea nu se fereste. Ea da buzna si in locurile unde se fac chefuri, schimband dintr-o data petrecerea intr-o predica infricosata caci ajung din bataie la cutite si din ras pornesc in hohot de plans si astfel ii aduna moartea la cimitir.

Acolo fiecare ridicatura de pamant slujeste de amvon pentru moarte si acolo vorbeste ea cu multa indrazneala, caci se strang mereu tot mai multi ascultatori. Moartea le predica de pe marginea gropii despre desertaciunea acestei lumi si despre nesiguranta acestei vieti trecatoare. Nimeni nu poate scapa de predicile mortii si nimeni n-o poate alunga. Poti sa razi de predica ei, sa iei in ras invataturile si chemarile ei; poti sa fugi de biserica si de Cuvantul lui Dumnezeu, poti sa rupi in mania ta Biblia, care este Cartea Sfanta, dar acest predicator incapatanat – moartea – ramane tot biruitor si ca maine ea stie ca va vorbi si de pe marginea mormantului tau.

Ce predici puternice spune moartea! Cand moare un bogat, un nesatul de averi, ea se suie pe hambarele si casa lui si striga cu glas tare: “Ia uitati-va si priviti pe cel ce nu se mai satura de averi! Iata, cum le lasa pe toate si pleaca din lume gol si sarac de fapte bune”. Cand moare cineva care si-a cheltuit viata in desfatari lumesti, moartea merge cu el la groapa si striga de rasuna toate ulitele: “Iata cum se sfarsesc placerile si poftele lumesti! Veniti cu totii si vedeti pe cel ce si-a cheltuit viata in zadar”. Cand moare betivul cazut in sant, otravit si nebun de alcool, moartea striga de rasuna satele: “Iata ce face betia! Iata-l pe cel ce-si chinuia sotia si copiii, ca s-a sfarsit pentru totdeauna!”

O, ce inselatoare este lumea aceasta fratilor si cum ne mai pierdem timpul pentru lucruri de nimic. Cati nu sunt care colinda tot pamantul, se duc prin tari straine, vin incarcati cu de toate, se imbogatesc, dar intr-o buna zi cad jos si se termina cu viata si cu toate cele stranse pe pamant. Erau atat de fericiti si nu se gandeau la nimic altceva si iata in cateva clipe li s-au spulberat toate bucuriile pamantesti, caci moartea pune capat la toate acestea. Asa de repede trece timpul incat nu ne dam seama!

Se pastreaza din traditie si se spune ca pe cand Domnul Hristos calatorea cu ucenicii Sai, a gasit pe un camp capatana stramosului Adam, care murise cu vreo 5000 de ani inainte. Apropiindu-se Domnul o atinse usor cu toiagul si o intreba: “Cum ti s-a parut Adame viata acestei lumi?” Capatana a zis: “Asa de scurta ca si cum am intrat pe o usa si am iesit pe cealalta slavite Doamne”. Iar intreba Domnul Hristos: “Dar paharul mortii, cum ti s-a parut Adame?” Capatana raspunse iarasi: “O, mi s-a parut asa de amar Doamne, ca nici pana azi nu mi-a iesit amaraciunea din oasele gurii mele”.

Grozav lucru si grozava este clipa iesirii sufletului. Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu are cine sa-i ajute! Catre ingeri isi ridica ochii, catre oameni se uita, dar nimeni nu-l poate ajuta. Grozav este ceasul mortii fratilor. In psalmii lui David citim: “Cumplita este moartea pacatosului si scumpa este inaintea Domnului moartea cuviosului Lui”. De aceea nu mor toti oamenii in acelasi chip. Avem marturii din sfintele carti bisericesti si din cele ce am vazut cu ochii nostri in lume.

Multi au avut o moarte frumoasa si s-au dus cu sufletul in iad, iar altii desi au avut o moarte grea si s-a descoperit unora ca sunt la bine. Cine a luat parte la moartea unui copil, a observat cat de greu ii iese sufletul. Se intampla aceasta si la moartea unora care au fost credinciosi si au facut fapte bune. Cum se explica deosebirea aceasta?

Dupa cuvantul de lamurire al sfintilor parinti si dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel ca plata pacatului este moartea, s-ar putea ca acestia sa-si fi ispasit prin acele suferinte grele unele pacate facute din nestiinta, sau spovedite si cu canonul neimplinit de la duhovnic. In ce priveste copiii care mor greu, aceasta se intampla din cauza pacatelor parintilor, care i-au zamislit in zile oprite, in sarbatori si in posturi, sau inainte de cununia religioasa, in desfranare.

Cel ce se tine mereu de sirul pacatelor si poftelor, va muri cu o moarte infricosata. Satana isi repeta viclesugul si cu noi, dar in alt chip. El nu ne mai spune ca nu vom muri, pentru ca i-am arata imediat ca toti oamenii mor. Dar el ne atrage altfel in cursa si ne face sa nu luam nici o masura in vederea sfarsitului vietii noastre. Asa ne sopteste el cu viclesug: “Nu vei muri curand, nu vei muri azi, nici maine, nici la anul, nici dupa 10 ani, ci la adanci batraneti, asa ca mai ai de trait”.

Astfel ispititorul reuseste sa ne incante, zicandu-ne ca suntem tineri si ca nu-i nici o graba acum ca sa ne pregatim si sa ne indreptam. Noi ne incredem in el si in aceasta nenorocita incredere nu facem nimic. Traim linistiti, mereu pacatosi, mereu neindreptati, ba mai mult, nu numai ca nu ne gandim la moarte, dar ne suparam cand cineva ne vorbeste de ea. Nu suferim acest gand nici cand suntem cu un picior in groapa.

Cand esti pe patul suferintei, tocmai atunci si cei din jur sunt fatarnici ca si cum s-ar fi inteles cu diavolul sa te piarda. Esti pe patul de moarte, starea e destul de grava, totul merge rau, iar prietenii si cei din casa spun: “Merge bine, esti tare, ai sa scapi, iata doctorii fac minuni”. Cu mare greutate se trimite dupa preot, iar de “sfantul maslu” nici nu se pune vorba, desi aceasta sfanta taina pe multi i-a sculat de pe patul mortii si i-a facut sanatosi. Dar multi nu vor sa auda de el, caci le-a intrat in cap ca taina sfantului maslu odata savarsita cuiva, acesta moare.

Iata ce viclean e diavolul frati crestini. Chiar si atunci cand este chemat preotul cei din casa si vecinii te indemna sa n-ai nici o frica, sa nu te pregatesti ca nu-i nici o primejdie. Astfel moartea e in odaie, ascunsa in mii de chipuri si totusi motivul de indreptare este indepartat. Daca aceasta este greseala, sa vedem acum care este mijlocul de indreptare.

Cel dintai mijloc si cel de pe urma este cuprins intr-un singur cuvant iubitilor: “Privegheati ca nu stiti ziua si nici ceasul”, a spus Domnul Hristos. In aceasta scurta porunca a Mantuitorului se rezuma intreaga intelepciune crestina, mantuirea sufletului. Oricine am fi si oricat de invatati, noi nu vom putea sti timpul, locul sau felul mortii noastre niciodata. Noi nu stim daca vom muri usor, in mai multe zile sau pe neasteptate. De aceea trebuie priveghere, adica sa veghem in orice clipa asupra vietii noastre si sa fim pregatiti ca cele cinci fecioare intelepte.

Sa avem toata noaptea candelele aprinse cu untdelemnul faptelor bune adica cu o viata cat mai curata, traita in biserica, in rugaciuni si in sfintenie. Sa nu fim ca fecioarele cele nebune care nu s-au ingrijit si au pierdut dreptul de a intra cu Mirele la desfatarea nuntii.

Cea mai mare orbire a lumii este ca nu se pregateste pentru ceasul mortii. La toate se gandeste omul, de toate are grija. Se intereseaza de tot ce priveste viitorul lui, de avere, de mostenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de insuratul si maritatul copiilor, al nepotilor, al nepoatelor si chiar al vecinilor. Multi batrani au focul acesta, ca nu li se casatoresc copiii. Ce pericol mare! Ei nu vad insa pericolul din sufletul lor, cum il pierd. Ei lasa astfel singura fapta importanta a acestei vieti, la voia intamplarii.

Oare ce inseamna priveghere? Sa amani indreptarea pentru vremea batranetii? Sa tii ura impotriva dusmanului? Sa stai in bratele desfranarii? Sa nu te spovedesti cu anii? Aceasta inseamna pregatire si veghere? Sa nu fim copii la minte. Sa nu credem ca Dumnezeu este numai milostiv si ca ne iarta! Pentru a muri crestineste, nu inseamna sa gandesti la moarte abia atunci cand ea bate la usa. Trebuie sa te gandesti mult si sa te pregatesti mai dinainte.

Cati sunt acum in iad care plang si se chinuiesc fiindca n-au vegheat si si-au pierdut vremea pe aici cu nepotii si nepoatele, cu rudele si cu petrecerile, in loc sa vina la biserica. Ce n-ar da acum sa se poata intoarce, sa se poata indrepta, sa se poata spovedi si impartasi. Nu le-ar mai trebui nimic din lumea aceasta. N-ar mai socoti nimic placerile si inselaciunile lumii acesteia.

Dar ca si fecioarele cele nebune, multe suflete si-au pierdut timpul. Multi crestini cad in greseala acestor fecioare care au amanat sa-si cumpere untdelemn pentru candelele lor, iar atunci cand s-au dus usa s-a inchis si in zadar au rugat ele sa li se deschida caci au auzit aceste cuvinte infricosate: “Nu va cunosc!”

Asa amana multi crestini indreptarea de la post la post, de la an la an. Puterile slabesc si se trezesc deodata sufocandu-i moartea si nemaiputand sa spuna nimic la spovedit, sau sa mai primeasca Sfanta Taina a Impartasaniei. E prea tarziu caci Mirele a sosit, iar moartea ridica sufletul. Se inchid usile milei dumnezeiesti, iar Domnul le spune ca nu-i cunoaste.

Acum este timpul frati crestini, timpul cel mai potrivit sa ne facem noi cu mana noastra milostenia, sa ne facem rugaciunea, privegherea si venirea la biserica, caci doar auzim cu urechile noastre ce moarte periculoasa pandeste intreaga omenire. Cartea Sfanta spune ca la sfarsit moartea va secera mii si milioane de suflete prin razboaie, foamete, boli, cutremure si multe altele. Cand va suna trambita de judecata, sa fim si noi pregatiti. De aceea sa ne facem tot ce ne trebuie, de acum din viata, ca nu se stie daca ni le va mai face cineva.

Cei care ati ascultat astazi aceste cuvinte as dori sa va intreb: Cum stati cu aceasta pregatire pentru moarte? Va framanta macar uneori acest gand al obstescului sfarsit? V-ati pregatit? Sunteti gata? V-ar conveni sa muriti in starea sufleteasca in care va gasiti acum si sa va infatisati inaintea scaunului judecatii? Ferice de cel ce ar putea raspunde: DA!

De obicei omul moare asa cum traieste. De traieste in pacat, in pacat moare. S-a invatat cu pacatul precum cainii cu latratul. Cel ce-si petrece viata in frica de Dumnezeu, in frica de Dumnezeu isi da sufletul. Aceasta pregatire nu consta in planuri, ci in fapte hotarate. Invatati-va sa va dezlipiti incet, incet de tot ceea ce va face robi ai lumii acesteia. Feriti-va de pacate, spovediti-va si impartasiti-va cat mai des. Cititi carti ziditoare de suflet, faceti milostenie si orice ati lucra, gandi sau grai, inchipuiti-va ca faceti aceasta pentru cea din urma data.

Daca moartea ne va gasi pregatiti crestineste, fericiti vom fi pentru ca am trecut de la moarte la viata si de pe pamant la cer, unde ne asteapta Imparatul si Mantuitorul Iisus Hristos, ca sa ne bucuram cu El, in vesnicie.

Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Stapanul vietii si al mortii la Tine este toata nadejdea noastra. Tu esti bucuria si scaparea noastra. Cand moartea va veni sa desparta sufletul nostru de trup, cand gura va amuti, iar sudorile mortii se vor arata pe fruntea noastra, te rugam fierbinte Stapanul nostru, ca atunci sa vii langa capataiul nostru ca sa linistesti sufletul tulburat de griji, necazuri si pacate. Sa ne mangai cu privirile Tale cele dulci, ca sa putem bea paharul cel amar cu usurinta si sa ne treci si pe noi in Imparatia Ta cea vesnica, ca sa ne veselim cu Tine in vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

În această duminică suntem invitaţi să reflectăm asupra realităţii învierii. Iată-l pe Isus după ce i-a învăţat pe oameni despre cum trebuie să administreze bunurile acestei lumi trecând pe celălalt mal, aşteptat de aceeaşi mulţime care-l consideră drept Mesia, cum prin minunile vindecării femeii bolnave de hemoragie şi a învierii fiicei lui Iair le va întări, cel puţin unora, această convingere. Atmosfera pe care o găseşte înaintea înfăptuirii minunii învierii fiicei lui Iair, mai marele sinagogii, este o atmosferă pe care o întâlnim şi noi adeseori astăzi. Iată ce ne spune Evanghelia: “Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit” (Luca 8, 52-53). Dacă moartea este pentru toţi o realitate care provoacă plâns şi tânguire, se pare că realitatea învierii nu provoacă altceva decât râsul, şi nu un râs al bucuriei, care ar fi normal întrucât învierea este bucurie, ci unul dispreţuitor, batjocoritor, ironic şi zeflemitor. Cei care râd astfel când li se vorbeşte despre înviere cred că odată cu moartea trupului s-a sfârşit totul, că viaţa pământească este tot ce avem şi că odată sfârşită aceasta încetăm să mai existăm, intrăm în negura nefiinţei. Ei nu ţin seama de faptul că Dumnezeu, Creatorul Cerului şi al pământului, Cel Care “luând ţărână din pământ, a făcut pe om” (Geneză 2, 7) “după chipul şi asemănarea Sa”(Geneză 1, 26-27), cel care terminându-şi opera creatoare a constatat că toate cele pe care le-a creat erau foarte bune (conform Geneză 1,31) este un Dumnezeu bun, care nu a creat pe om cu un scop atât de trecător. De aceea Mântuitorul spune “n-a murit, ci doarme”, pentru că la El moartea este somn, şi toţi cei care mor sunt doar adormiţi în aşteptarea Învierii celei de-a doua.

Pentru noi învierea morţilor şi viaţa veşnică sunt parte a ceea ce credem: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie.” Ştiind aşadar ce se va întâmpla cu noi după moarte vom dori să ne pregătim mai bine pentru viaţa viitoare. Deşi recunoaştem că suntem muritori trăim adesea ca şi cum am fi nemuritori. Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte. Ne lăsăm la fel de uşor amăgiţi de diavol ca şi cum au făcut protopărinţii noştri Adam şi Eva, atunci când diavolul le-a spus că nu vor muri. Dar moartea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat, nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii pe nesimţite. “Privegheaţi că nu ştiţi ziua şi nici ceasul”, a spus Domnul Cristos. În această scurtă poruncă a Mântuitorului se rezumă întreaga înţelepciune creştină despre mântuirea sufletului. Oricine am fi şi oricât de învăţaţi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă. Se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor, doar la cum îl va găsi moartea uită să se gândească. A muri creştineşte, nu înseamnă să te gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă. Trebuie să te gândeşti şi să te pregăteşti dinainte.

De obicei omul moare aşa cum trăieşte. Pregătirea pentru moarte nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte. Dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte vom fi fericiţi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Isus Cristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie. Învierea glorioasă a lui Isus ne dă certitudinea că nu numai sufletul îşi va găsi în acea viaţă fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuşi trupul, supus morţii şi descompunerii, va învia prin puterea lui Isus cel Înviat, Biruitorul morţii. Să trăim în această certitudine dată de Isus, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viaţa fără sfârşit ce ne aduce plenitudinea fericirii. Dacă vom fi pătrunşi şi însufleţiţi de acest gând în toate acţiunile noastre vom descoperi rostul adevărat al acestei vieţi şi preţul ei pentru veşnicie. Lumina credinţei în înviere ne dă tărie în suferinţa, convinşi că aceasta, purificându-ne, ne pregăteşte pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Pavel: “Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, glorie veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4, 17-18).

 

* * *

 

Credinţa noastră şi puterea lui Dumnezeu

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În Evanghelia de astăzi este vorba despre două miracole, unul fiind vindecarea unei boli şi altul învingerea morţii. Aceste două miracole sunt strâns legate, pentru că atât boala cât şi moartea au aceeaşi origine, aceeaşi cauză, sunt ambele rezultatul păcatului, ambele au intrat în lume ca rezultat al păcatului lui Adam. După cum spune Apostolul Pavel în Epistola lui către creştinii din Roma, “plata păcatului este moartea”.

Să analizăm mai întâi vindecarea femeii care avea o scurgere de sânge. Trebuie să arătăm că această scurgere de sânge nu era acea scurgere lunară pe care o au toate femeile, ci altceva. Dura de doisprezece ani. În această privinţă, merită să clarificăm faptul că scurgerea lunară de sânge pe care o au toate femeile nu este desigur rezultatul păcatului personal, ci un rezultat al păcatului general al Evei. Scrie în Cartea Facerii că femeile vor suferi astfel ca urmare a Căderii în păcat – “în dureri vei naşte copii”. În acelaşi fel, bărbaţii sunt obligaţi să lucreze pentru a-şi câştiga traiul, “în sudoarea feţei”, după cum este scris în Cartea Facerii. Atât bărbaţii cât şi femeile suferă de pe urma Căderii în păcat, dar în moduri diferite.

Scurgerea de sânge de care suferea această femeie era aşadar o boală şi s-a vindecat atunci când ea a atins haina Mântuitorului nostru, Care, după cum este scris, a simţit “o putere care a ieşit din El”. În aceste cuvinte avem o descriere a naturii unei boli. Dacă este nevoie de puterea lui Cristos pentru a vindeca o boală, atunci evident orice boală este de fapt ceva negativ, o lipsă, absenţa puterii lui Cristos. Boala nu este ceva care se adaugă, ci mai degrabă semnul unei lipse, al absenţei nenaturale şi anormale a harului lui Dumnezeu. O persoană bolnavă – şi noi toţi suntem bolnavi într-un anumit fel – suferă de o lipsă, noi nu suntem întregi, pentru că ne lipseşte deplinătatea puterii lui Cristos în noi.

După cum ni se spune în Evanghelie, când femeia a fost vindecată, ea a fost “mântuită”. Cum şi de ce a fost “mântuită” femeia din Evanghelie? La această întrebare este uşor să răspundem, pentru că Însuşi Cristos i-a spus ei: “Credinţa ta te-a mântuit”. Cu alte cuvinte, pentru ca oricare dintre noi să fie mântuit, să fie vindecat, trebuie întâi să avem credinţă. Dacă nu avem credinţă, atunci ne lipseşte ceva, suntem fără ceva, suntem fără Dumnezeu. Dar dacă avem credinţă, atunci vindecarea poate fi realizată în noi de puterea lui Dumnezeu.

Atât de puternică este această combinaţie dintre credinţă şi puterea lui Dumnezeu încât poate învinge chiar şi moartea. Vedem acest lucru foarte clar în al doilea miracol, învierea fiicei lui Iair. Această fetiţă de doisprezece ani era pe moarte. Ne putem vag imagina ce înnebunit de durere trebuie să fi fost tatăl ei, Iair, şi cu toate acestea a avut credinţă, pentru că l-a căutat pe Cristos, singurul Care putea să îi vindece fiica. Ca rezultat al credinţei lui Iair şi al puterii lui Cristos, nu numai că fiica lui a fost vindecată, ci şi ridicată din moarte, înviată cu adevărat din morţi înaintea ochilor celor care râdeau de Cristos. Scrie în Evanghelie că “spiritul ei s-a întors”. Aceasta este şi o dovadă a existenţei sufletului. Vedem că fără sufletele noastre, fără spiritele noastre, suntem morţi.

Astăzi, aşadar, Cristos ne spune nouă tuturor: “Ai credinţă şi îţi voi da toată puterea de care ai nevoie pentru a face voinţa Mea”. Să ţinem cont de cuvintele Lui.

 

* * *

 

Credinţa tămăduitoare

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Două minuni mari ne pun în faţă Sf. Evanghelie care s-a citit azi. Isus este chemat în casa mai marelui sinagogii, Iair, a cărui fiică, de 12 ani, era pe moarte. Pe drum, mulţimea se îmbulzea în jurul lui Isus.

O femeie, suferind de o boală grea, care “cheltuise cu doctorii toată avuţia sa şi nici de la unul n-a putut să se vindece”, s-a apropiat de Isus pe la spate şi “s-a atins de poala hainei Lui şi în aceeaşi clipă a încetat curgerea sângelui ei”. Femeia ar fi dorit, desigur, ca atât boala cât şi vindecarea ei să rămână necunoscute de oameni, dar Isus a simţit că s-a săvârşit minunea şi a vrut să o vădească pentru a ne da tuturora o frumoasă pildă de credinţă. “Cine, oare, s-a atins de Mine?”. Nimeni nu răspunse, iar Petru grăi: “Învăţătorule, mulţimile te împresoară şi se îmbulzesc şi Tu spui: Cine este care s-a atins de Mine? Iar Isus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am cunoscut puterea care a ieşit din Mine. Iar văzând femeia că nu s-a putut tăinui, a venit tremurând şi căzând înaintea Lui a spus pentru ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar Isus i-a zis ei: Îndrăzneşte fiică; credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”.

Relatând această întâmplare, Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că această femeie auzise ce se spunea despre Isus şi în sinea ei zicea “De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca” (Marcu 5, 24-25). Acest gând arată credinţa ei în puterea vindecătoare a lui Isus. Vrând să arate această putere de credinţă, Isus a zis: “Am simţit puterea care a ieşit din Mine” (Luca 8, 46).

Această putere pe care o numim Har sau Dar (fiindcă ni se dă în dar, fără nici un merit din partea noastră) a adus vindecarea femeii.

Şi, mergând mai departe, iată mai marele Sinagogii, Iair, se aruncă la picioarele Domnului, rugându-L să vie cu grabă, căci fiica sa e pe moarte. I se îmbolnăvise fiica, singura fiică pe care o avea şi pierzând orice nădejde în îndreptare prin mijloace omeneşti, aleargă cu sufletul umilit la Isus, rugându-L să vie să-şi puie asupra ei mânile Sale divine şi s-o vindece.

Lui Isus i-a fost milă de această durere a lui Iair şi a pornit spre casa lui; pe drum însă, un servitor al lui Iair veni în grabă spunând: “Nu mai osteni pe Domnul, copila ta a murit”.

Fără îndoială, vestea era de natură să zdrobească cu totul inima acestui părinte, dar mila Domnului întrece durerea. “Nu te teme – zice Isus – crede numai şi se va mântui”. Era o zi a dragostei şi a minunilor. După acest schimb de cuvinte, Isus şi-a continuat drumul până la casa lui Iair, unde rudele şi prietenii plângeau şi se tânguiau de această pierdere înainte de vreme şi unde începuse deja pregătirile de înmormântare.

În faţa acestei privelişti, Isus a repetat în altă formă ceea ce spusese lui Iair pe drum: “Nu plângeţi, că n-a murit, ci doarme”. Cei de faţă primesc această afirmare cu neîncredere, cu zâmbete pline de răutate şi râdeau de dânsul, ştiind că a murit.

Isus trecu cu vederea această lipsă de cuviinţă rezultată din neîncrederea în puterea Lui dumnezeiască şi în chemarea Lui înaltă.

El scoate afară pe toţi, afară de părinţi şi trei din apostolii Lui: Petru, Ioan şi Iacob şi apucând mâna celei adormite strigă: “Copilă deşteaptă-te!”. “S-a întors duhul ei şi a înviat îndată” (v. 50-51). Dând poruncă ca să-i dea hrană fetei şi nimănui să nu spună nimic din ceea ce s-a făcut, Mântuitorul Hristos a plecat.

Care a fost bucuria şi întărirea credinţei lui Iair, ne dăm seama din momentul acela când şi-a văzut unica fiică ce era moartă, înviată în faţa tuturor. Minunea aceasta a făcut-o pentru ca să se întărească credinţa. “Crede şi se va izbăvi fiica ta”. Au cunoscut toţi că Dumnezeu este Cel care are stăpânire asupra vieţii şi a morţii, Hristos Mântuitorul. A tămăduit pe femeia ce de 12 ani avea scurgere de sânge, aceasta a crezut că numai de se va atinge de poala hainelor Lui se va tămădui. A înviat pe fiica lui Iair care avea numai 12 ani şi îl îndeamnă să creadă, deşi durerea în momentul acela îl copleşea şi ca om nu mai putea să-şi întărească credinţa, dar cuvântul lui Hristos: “crede numai” îl întăreşte, îi dă putere să creadă şi să vadă minunea învierii fiicei lui. Toate minunile pe care le-a săvârşit Isus sunt pentru întărirea credinţei celor care trăiesc cu nădejdea în Hristos şi să aibă viaţă veşnică.

După trei ani şi jumătate, timp în care Sfinţii Apostoli au fost în preajma lui Hristos şi au cunoscut că El are cuvintele vieţii celei veşnice, la Cina cea de Taină au cunoscut multe din tainele împărăţiei, aşa cum au zis: “Acum ştim că Tu toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu” (Ioan 16, 30). Dar Hristos le spunea că a venit ceasul ca să împlinească misiunea încredinţată, să mântuiască lumea prin jertfa de pe Cruce. Pe apostoli i-a pregătit prin cuvântul învăţăturii, prin semnele şi minunile ce le-a săvârşit, le-a vorbit deschis despre împărăţia cerurilor şi despre tainele credinţei, urma să-L vadă preamărit, după moartea Sa pe cruce, în slava învierii.

În credinţă este un urcuş, nu toate le poţi primi de la început şi nu toţi primim la fel. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe cei începători să întărească credinţa lor prin rugăciune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Iair s-a rugat, a căzut în genunchi, femeia a crezut şi credinţa ei a mântuit-o, ea avea credinţă adevărată, statornică. Sunt credinţe deşarte, falsele credinţe nu mântuiesc, acele sunt înşelătoare de suflet, iar practicile care izvorăsc din ele, ştiinţele oculte etc. sunt blasfemii împotriva adevărului revelat al credinţei noastre dreptmăritoare, împotriva lui Dumnezeu.

Biserica este purtătoarea credinţei. În Biserică, pe unii i-a pus Dumnezeu prin Hristos Isus, slujitori ca să înveţe şi să păstreze tainele credinţei şi să nu fie defăimat numele lui Dumnezeu şi, prin auzirea cuvântului adevărului, să se întărească credinţa, să avem pace cu Dumnezeu şi iubire între noi oamenii. Credinţa cea adevărată este lucrătoare în iubire. Pilda samarineanului milostiv ne arată rodul credinţei. Trebuie să iubim şi să ajutăm pe aproapele nostru indiferent de ce credinţă, culoare, neam este sau ce pregătire are. Să ajutăm cu sfatul, cu fapta şi în orice moment orice om să fie ajutat spre tot lucrul cel bun, căci în el este chipul lui Dumnezeu pentru care s-a răstignit Hristos Mântuitorul ca să-l răscumpere.

Credinţa noastră a păstrat unitatea Duhului lui Hristos, prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel dintâi chemat, prin care am primit-o şi am păstrat-o şi credinţa ne-a păstrat fiinţa noastră naţională. Aşa a devenit credinţa “lege strămoşească”, care ne-a întărit şi ne-a unit în faţa vitregiei vremurilor. Este vădit cuvântul Mântuitorului Hristos pentru Biserica şi poporul nostru, “în lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, strămoşii şi-au înălţat altare şi biserici în care au exprimat credinţa noastră.

În Biserică ne desfăşurăm cultul învăţăturii noastre, aici simţim că începe împărăţia lui Dumnezeu, că cerul este pe pământ, că noi pământenii ne ridicăm spre cer. Hristos Domnul coboară la Sf. Liturghie, e prezent pe masa Sf. Altar. Lui ne închinăm şi Lui slujim, precum străbunii noştri au ştiut să I se închine şi să-L slujească.

Credinţa dă putere, luminează şi dezrobeşte pe om de patimi, îl împacă pe fiecare cu Dumnezeu şi-l face fiu al lui Dumnezeu dacă trăieşte în pace cu semenii săi. Credinţa fără fapte este moartă, aşa cum spune Sf. Apostol Iacob, iar Mântuitorul ne cere: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 10).

Adevăratul credincios creştin al Bisericii noastre a împletit totdeauna munca şi rugăciunea după exemplul credinciosului Apostol Pavel care ne zice: “Fiţi mie următori precum şi eu urmez lui Hristos”.

Pentru orice creştin, pentru cel ce cunoaşte învăţătura adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu, nici moartea nu mai este sfârşitul vieţii, ci continuarea ei dincolo de mormânt în veşnicie. Învierea fiicei lui Iair de către Domnul Hristos ne lămureşte nouă neliniştitoarea problemă a vieţii şi a morţii, arătând că viaţa depăşeşte puterea morţii şi că omul este creat şi se naşte pentru ca trăind viaţa pământească, să dobândească bucuria veşnică, bucuria pe care “ochiul nu a văzut-o şi la inima omului nu s-a suit” (I Corinteni 3, 9). Lumina lui Hristos este mai puternică decât luminile minţii noastre şi lămureşte problema vieţii şi a morţii când Hristos a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Cine rămâne întru Mine, de va şi muri, viu va fi”.

Omul este chipul lui Dumnezeu şi chipul Său nu poate fi muritor. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, viaţa este o taină ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Evanghelia Lui este Evanghelia vieţii nemuritoare. Urmarea Lui este asigurarea vieţii veşnice. Cine crede în El şi face voia Lui are viaţă veşnică.

Gândul care să ne cutremure pe noi trebuie să fie nemurirea, nu moartea. Veşnicia, nu vremelnicia. Luând aminte la viaţa de dincolo, capătă interes şi frumuseţe şi viaţa de aici. Ne-o spune mintea noastră de creştini, ne-o spune fiica lui Iair din Sf.

Evanghelie şi mai presus de toate ne-o spune Domnul nostru Isus Hristos, Stăpânul vieţii noastre.

Pentru aceasta suntem datori să ne pregătim pentru viaţa de dincolo de mormânt. Să ne întărim în Duhul Bisericii noastre, credinţa să ne fie dar, adevăr, lumină spre adevărurile sfinte şi prin lucrarea ei să avem siguranţă că suntem pe calea cea bună şi ne dă posibilitatea de îndreptare, de ridicare pe noi trepte de desăvârşire.

În credinţă trebuie să fim statornici, să păstrăm adevărurile de credinţă primite, să le sfinţim prin viaţa şi faptele noastre.

Trebuie să ştim că adevăratul credincios, în viaţa duhovnicească nu stă pe loc, căci starea pe loc e deja o cădere, ci el caută să urce tot mai sus. Stă în luptă cu sine însuşi, ca să nu cadă în păcat, ci să fie în orice moment treaz, căci Hristos ştie în orice moment ce facem noi.

Credinţa statornică, adevărată, lucrătoare în iubire, pe care Biserica ne-o împărtăşeşte prin învăţătura lui Hristos şi tradiţia ei de veacuri, ne face să tindem după sfinţenia vieţii în Hristos.

Mântuitorul ne-a dat putere, prin lucrarea Sf. Duh, să ajungem la asemănare cu El, chemându-ne la sfinţenie: “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). În acest duh ne vrea Hristos, al sfinţeniei, “ca toţi să fim una precum Noi una suntem” (Ioan 17, 21-22), ca să fim sfinţiţi în adevăr (Ioan 17, 19) şi să se preamărească Hristos în noi. Voia Lui să o împlinim fiindu-i credincioşi şi ascultători, împlinitori până la moarte, exemplu îi avem pe strămoşii noştri. De aceea să ne aducem aminte de ei, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu, să privim cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa (Evrei 13, 7).

Dar credinţa noastră în Hristos trebuie dovedită prin împlinirea faptelor, căci după Sf. Apostol Iacob: “Şi dracii cred” (2, 19) dar voia lui Dumnezeu nu o fac. Să fim întăriţi în adevărul mântuitor, după pilda femeii din Evanghelie, care prin credinţa ei puternică s-a tămăduit, iar Iair crezând a văzut puterea lui Dumnezeu, care are stăpânire asupra vieţii şi morţii. Statornici în lucrarea binelui, făuritori ai păcii, primind Sf. Taine, prin care ne îmbrăcăm cu Hristos, ne pecetluim în Duhul lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos, primind curăţia şi întărirea vieţii în orice moment, căci fiii lui Dumnezeu suntem, fraţi ai lui Hristos prin credinţa noastră, suntem chemaţi să fim împreună moştenitori ai veşnicilor bunătăţi.

Suntem datori să ne rugăm mai mult, să cerem mai multă tărie credinţei noastre, să credem în lumină (Ioan 12, 36) ca să umblăm ca fii ai luminii, căci oricine va crede întru El nu se va ruşina (Romani 10, 11).

Să căutăm, dar, ajutorul Domnului, să-l căutăm cum L-a căutat Iair, la Mântuitorul nostru! Să ne întoarcem toţi la Hristos, la Mângâietorul celor întristate! Să nu ne cadă greu să ne plecăm genunchii înaintea celui Atotputernic. Să nu amânăm a ne deschide inima înaintea Mântuitorului lumii. Hristos este dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi El sălăşluieşte în inimile noastre prin credinţă (Efeseni 3, 17). Avem posibilitatea ca în urcuşul nostru duhovnicesc să stăm neclintiţi pe piatra credinţei care este Hristos. Să ne facem sufletul nostru sălaş Lui, unde va veni cu Tatăl şi cu Duhul pentru a întări viaţa noastră în slujirea în Duh şi în adevăr şi-n orice moment şi prin orice faptă să preamărim pe Dumnezeu în care credem. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Vindecarea unei femei cu hemoragie şi învierea fiicei lui Iair

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

1. Evanghelia de astăzi s-ar părea că este o poveste întreruptă de o alta, iar apoi terminată. De fapt, tema este una: Isus este mai puternic ca boala şi ca moartea. El este cel care vindecă şi cel care mântuieşte. Este un Dumnezeu al vieţii veşnice, care nu-l abandonează pe om şi nu-l lasă să treacă în nefiinţă.

Cum aşa? Pierderea continuă a sângelui, considerat simbol al vieţii, însemna pentru evrei o îndreptare continuă a omului către nefiinţă, pieire, moarte veşnică; iar cazul fiicei lui Iair moartă arată că omul în faţa morţii nu mai poate face nimic: de aceea ei au râs de Isus când a spus că nu e moartă ci numai doarme. Isus este cel care dă viaţa chiar şi atunci când omul a pierdut-o în totalitate prin păcat, boală, moarte.

Pentru păgâni, viaţa era considerată provizorie şi moartea definitivă. Apare Isus şi ne învaţă că moartea este provizorie (un somn), iar viaţa este definitivă. În lumina credinţei, moartea este “un somn” din care vom fi treziţi de puterea lui Dumnezeu: de aici avem expresiile că cineva “a adormit în Domnul”. Când află vestea morţii copilei, Isus nu se sperie, dar le permite să vină cu El doar celor care aveau credinţă, nu şi celor care râdeau de El, nu şi necredincioşilor, nu şi curioşilor care nu erau interesaţi de durerea prin care trecea familia.

2. O altă temă a pericopei de astăzi ar putea fi credinţa adevărată care cere de la Domnul şi care mântuieşte. Femeia cu hemoragie era o necunoscută, ea nu are nume, prin urmare în locul ei putem fi oricare din noi, cu necazurile noastre. De la ea putem învăţa să avem răbdare în necazuri, stăruinţă în rugăciune, curaj să ne apropiem de Isus, să mergem la biserică. “Mulţimile se îmbulzeau”, spune Evanghelia. Mulţi s-au atins de Isus, dar numai una s-a vindecat pentru că numai una s-a atins cu credinţă. Deci nu ajunge să te atingi de Domnul, dacă nu crezi. Mai mult, în mijlocul “freneziei” din zilele noastre, orice vindecare se face prin “atingerea de haina lui Isus”, deci trebuie să găsim timp chiar pe parcursul zilei să ne îndreptăm gândul la Domnul ca să ne ajute şi să ne vindece.

3. Fiica lui Iair are nevoie de sprijinul rugăciunilor tatălui său pentru a învia. Ce ne spune nouă acest lucru? Mântuirea copiilor depinde foarte mult şi de rugăciunile părinţilor lor. Să învăţăm de la acest tată credincios, nu doar cu numele, ca să fim alături de copiii noştri mai ales când sunt în pericol de viaţă şi să ne rugăm pentru ei. Cum ne comportăm în faţa durerii altora… şi noi râdem de ei? şi noi îi abandonăm? Să învăţăm solidaritatea cu cei din familiile noastre, solidaritate care, după cuvintele Evangheliei, este paşaportul nostru pentru înviere şi viaţa veşnică. Amin.

 

* * *

 

Învierea fiicei lui Iair

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Isus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dacă pentru contemporanii săi, Isus este văzut ca om trăind printre ei în istorie, minunile înfăptuite arată că El este Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, venit în lume pentru mântuirea noastră. Dacă minunile însoţesc puterea profetică a lui Isus, învierea morţilor este dovada plinătăţii revărsării Spiritului Sfânt asupra lui Hristos şi faptul că este Dumnezeu – având putere asupra vieţii şi morţii.

La fel este şi Evanghelia de astăzi, o mărturie a puterii lui Isus pe pământ şi un cuvânt de întărire a credinţei Bisericii din zilele noastre.

Condus de iubirea faţă de aproapele, Isus este impresionat de disperarea lui Iair, mai marele sinagogii, care se prăbuşeşte plin de durere şi totuşi cu speranţă, la picioarele Mântuitorului. Isus este un Profet mare şi are putere, de aceea Iair speră să-i fie ascultată cererea mai presus de orice speranţă, ca să-şi slaveze copila aflat în suferinţă şi în pragul morţii. Şi iată că pe drum, o femeie aflată în suferinţă de doisprezece ani, se apropie cu speranţă de Isus. Înconjurat din toate părţile de oameni, înghesuit de mulţimea curioşilor, Isus simte că cineva s-a apropiat cu credinţă şi a primit harul vindecării. El spune ce s-a întâmplat, iar femeia dă mărturie de credinţa care a mânat-o şi despre vindecarea primită prin atingerea de poala hainei Dumnezeiescului Mântuitor. “Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.” Cât de bun este Domnul! Cât de mângâietoare sunt cuvintele Lui şi cât de mare este puterea lui Dumnezeu manifestată asupra neputinţelor noastre! Femeia primeşte vindecarea pentru că a crezut, a avut încredere în puterea Mântuitorului şi nu s-a îndoit…

Iată casa lui Iair şi vestea morţii fiicei sale care aduce durere şi confuzie, dar Stăpânul vieţii şi morţii este de faţă: “nu te teme; crede numai şi se va mântui.” Oamenii sunt slabi în credinţă şi dau crezare mai uşor aşteptărilor şi experienţei lor profane, de aceea îi vedem şi în situaţia de faţă plângând. Dar Stăpânul vieţii spune: “Copilă, deşteaptă-te! Şi spiritul ei s-a întors şi a înviat îndată.” Dumnezeu are putere asupra naturii pe care a creat-o şi poate interveni atunci când este spre binele sufletesc şi mântuirea noastră.

După înălţarea la Cer a lui Isus Hristos, întreaga putere a fost lăsată Bisericii, în care Spiritul Sfânt lucrează, făcându-l prezent în mijlocul creştinilor pe Cel ce este Capul Corpului mistic. Dumnezeu este şi va fi întotdeauna acelaşi, dar atunci de ce există atâta suferinţă şi boală printre oameni? De ce nu se mai înfăptuiesc mari fapte printre noi? Ceva s-a schimbat… Este omul de astăzi care se vede copleşit de spiritul scepticismului faţă de Dumnezeu şi viaţa spirituală, condus de pragmatism şi materie. Omul de astăzi merge la Biserică doar în virtutea tradiţiei, pentru a-şi boteza copiii, pentru a se cununa – nu din respect faţă de căsătorie, ci dintr-un orgoliu amestecat cu frică obscură ce transformă un sacrament într-un ritual magic – sau pentru a-şi conduce pe cei apropiaţi pe ultimul drum. De cele mai multe ori vine odată pe an, de Paşti, dar se declară plin de mândrie că este “drept – credincios”, ignorând viaţa sacramentală şi spirituală, participarea la Sfânta Liturghie şi poruncile, când singura atitudine credincioasă se opreşte la facerea semnul Sfintei Cruci când trebuie şi când nu trebuie sau la o lumânare aprinsă… Chiar şi cei catehizaţi, practicanţi, sunt agresaţi de lumea profană care sufocă prin grijile ei orice mişcare spre înalt, pierzându-se în mulţimea grijilor şi gândurilor deşarte. Merg la biserică şi sunt membrii ai Bisericii, însă viermele îndoielii sapă în profunzimea credinţei. Şi iată, că dacă primii credincioşi se atingeau de hainele Mântuitorului, sau erau umbriţi de Apostolii care treceau pe lângă ei, ori primeau fructul rugăciunii preoţilor şi a comunităţii prin Sacramentul Maslului, primind vindecarea neputinţelor corporale şi curăţirea sufletească, noi, oamenii de astăzi îl primim pe Isus ca hrană sufletească, ne atingem de el şi îl vedem în Sfânta Euharistie şi prin lucrările Sfintelor Sacramente, nu mai avem credinţa care să ne deschidă spre vindecare. Credinţa noastră este slabă.

Avem nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de o lume care să trăiască după Voinţa divină. Omenirea se îndepărtează din ce în ce mai mult de calea Adevărului, astfel încât s-a ajuns la o criză acută a mediului înconjurător datorită poluării şi industrializării barbare care au condus la dispariţia unor specii, la modificarea climei, se joacă cu viaţa umană încercând selecţii genetice şi clonarea, se luptă pentru aşa zisele drepturi împotriva legilor naturale (homosexualii, drogodependenţii, sexualitatea în afara cadrului familiei, distrugerea prin divorţ şi libertinism a căsătoriei, etc.). Dar şi progresul “ştiinţei şi tehnologiei umane” doreşte să se rupă de Dumnezeu, omul uitând că se va duce în spaţiu, va cuceri mările şi oceanele învăţând să locuiască în ele, va coloniza probabil luna şi va călători spre alte planete, dar se va confrunta cu aceleaşi suferinţe, boli – uneori din ce în ce mai ucigătoare datorită mutaţiilor ajutate şi de intervenţia nesăbuită a omului – va avea aceleaşi limite legate de condiţionarea materială şi mai ales se va confrunta cu moartea. Fără credinţă şi speranţă în Dumnezeu, totul este fără sens şi nimic nu va reuşi să umple în inima omului golul produs de absenţa lui Dumnezeu determinat de scepticism şi ateism. De la Domnul vine salvarea şi singura şansă este să ne apropiem din nou de Dumnezeu. Este datoria noastră să-L descoperim şi să-L aducem în inimile altora, căci civilizaţia umană este pe moarte şi se îndreaptă spre un viitor fără o spiritualitate reală.

Să luptăm pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ, căci adevărurile revelate ne avertizează asupra schimbărilor profunde ce vor urma, însă credinţa va triumfa, iar omul, după frământări majore şi lupte apocaliptice, se va reîntoarce la Creatorul său, redobândindu-şi chipul şi viaţa din Paradis, distruse acum de păcat. Să întărim credinţa în sufletele noastre pentru a fi vindecaţi de toate neputinţele şi să luptăm pentru ca omenirea întreagă să audă glasul dătător de viaţă: “scoală-te” şi să învieze din somnul de moarte spre care se îndreaptă.

Rugăciune

Atotputernice Dumnezeule, care îngădui răul şi-l întorci spre bine, ascultă umilele rugăciuni, prin care cerem să rămânem credincioşi până la moarte, împlinind mereu voinţa Ta preasfântă. Amin.

 

* * *

 

Nu te teme, crede numai şi fiica ta se va mântui

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

I. Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta doua minuni facute de Isus:

1. Vindecarea femeii bolnave de hemoragie de 12 ani si

2. Invierea fiicei lui Iair mai marele sinagogii din Capernaum.

In primul caz ne este prezentata vindecarea miraculoasa a femei bolnave de hemoragie doar prin atingerea acesteia de poala hainei lui Isus.

Pentru aceasta femeie, nu era numai disconfortul pricinuit de boala sa, dar si mentalitatea evreilor care considerau ca femeia cu aceasta boala este necurata si ca, ori pe cine atinge sau se atinge de ea il murdarea, il facea necurat ca ea. De aceea era obligata nu numai sa-si duca boala dar si sa traiasca in izolare neavand dreptul sa intre in contact, de nici un fel, cu alti oameni.

Intrebarea lui Isus: “Cine s-a atins de mine ?” a parut o absurditate in gandirea apostolilor in conditiile in care Isus era inconjurat de o mare multime de oameni, fiecare incercand si dorind sa se atinga de el sau sa fie binecuvantat de Isus. Ori Isus a simtit ca s-a atins de el cineva care are o mare credinta si ca a iesit din el o putere vindecatoare prin aceasta atingere.

Se observa aici ca in momentul atingeri, atat femeia, cat si Isus, au primit semnul atingeri. Femeia, cel al vindecari iar Isus puterea de vindecare pe care a transmis-o acestei femei credincioase.

Si noi astazi avem posibilitatea sa-l atingem pe Isus. Cum ?!

1. Prin rugaciunea plina de credinta si speranta;

2. Prin citirea sfintei Scripturi si participarea la sfanta Liturghie;

3. Prin impartasirea cu Trupul si Sangele sau;

4. Prin oameni care ne fac bine sau prin cei carora le facem noi bine;

5. Prin maiestria doctorului si rugaciunea persoanelor pioase.

Primi crestini l-au atins pe Isus si apoi au atins murdaria lumi transformand-o in puritate. Au atins sclavia si au transformat-o in libertate. Au atins slabiciunea si au transformat-o in tarie. Hai sa-l atingem si noi, cu toti, pe Isus cu credinta femei din Evanghelie pentru a primi: iertare, vindecare si liniste sufleteasca asa cum au facut-o, si o mai fac, milioane de oameni: alcoolici, drogati, hoti, adulteri, bolnavi, orbi, surzi si leprosi care au primit o viata noua si puteri noi.

El nu va intreba: “Cine m-a atins ?! pentru ca va sti, si acum, la fel cum a stiut si cand a vindecat-o pe femeia bolnava.

II. Moartea si invierea fiicei lui Iair ne duce gandul la propria noastra moarte si inviere. Necesitatea urmari lui Isus in fapte si vorbe este chezasia invieri noastre la viata de veci.

Gandul la moarte este un act de intelepciune iar gandul la inviere este un act de credinta.

Invierea fiicei lui Iair prin credinta puternica a acestuia ne intareste si noua increderea ca moartea nu este sfarsitul acestei vieti ci inceputul vieti adevarate care este in mana lui Isus la fel cum a fost si viata fetei lui Iair. Si de aceea trebuie sa ne pregatim permanent pentru vesnicie. Si nu vremelnicia ar trebui sa fie in preocuparile noastre permanente ci vesnicia. Amin.