Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIV-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Exod 32,7-11.13-14
1Timotei 1,12-17
Luca 15,1-32

Luca 15,1-32

Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau spunând: “Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. Atunci le-a spus această parabolă: “Cine dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găseşte? Iar când o găseşte, o pune pe umerii săi bucurându-se şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută!» Vă spun că tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa şi caută cu grijă până o găseşte? Iar când o găseşte, îşi cheamă prietenele şi vecinele spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!» Tot aşa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte”. Apoi le-a spus: “Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău». Într-adevăr, s-a ridicat şi a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să sărbătorească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci a chemat pe unul dintre servitori şi l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l ruga stăruitor. El i-a răspuns tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să sărbătorim şi să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!»”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Emanuel Bejenaru
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

A fi sau a nu fi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

O mână îngerească l-a apucat într-o zi de părul din creştetul capului pe profetul Ezechiel şi l-a dus în templu ca să-i arate fărădelegile pe care le săvârşesc bătrânii poporului lui Israel. Ezechiel a văzut pe un zid mare pictate tot felul de animale şi târâtoare considerate de Lege drept necurate şi spurcate. Şaptezeci de bătrâni le incensau şi fumul de tămâie se ridica spre cer. Domnul i-a zis profetului Ezechiel: Fiul omului, priveşte ce fărădelegi fac aceştia! Mă silesc să mă îndepărtez de sanctuarul meu (8,3-12). Animalele necurate şi târâtoarele reprezentau idolii păgâni şi patimile omeneşti la care se închinau bătrânii poporului, tocmai ei care erau obligaţi

să-l cinstească pe Iahve şi să fie model de fidelitate faţă de Lege. Sfântul Toma de Villanova spune că fiecărui păcat mare îi corespunde un animal necurat, conform Legii, fiindcă omul când păcătuieşte se animalizează şi se aseamănă mult cu dobitocul respectiv. Pe peretele văzut de Ezechiel erau pictate, sau mai bine-zis apăreau ca la film, vipere, scorpioni, lei înfometaţi, cai, măgari sălbatici, câini, porci etc.

Dacă l-am trece pe fiul risipitor din parabola de azi prin filiera celor văzute de profet, ne vom convinge că se asemăna cu multe dintre animalele văzute. Vipera şi scorpionul otrăvesc; el a otrăvit sufletul tatălui, dar mai ales al fratelui mai mare care se pare că nici nu a mai avut leac de vindecare; leii înfometaţi scot răgete care să înspăimânte acele animale pe care el urmează să le atace; fiul risipitor spune cu aroganţă şi apăsat tatălui să-i dea partea de avere, pe care o consideră prada sa; caii aleargă, fug cât pot mai tare; fiul cel mic fuge mai repede decât caii într-o ţară îndepărtată, dornic să-şi satisfacă plăcerile josnice; măgarii sunt cunoscuţi pentru impertinenţa şi încăpăţânarea lor; fiul, cu toate insistenţele bătrânului tată, rămâne ca un catâr pe poziţie; câinii, mai ales cei sălbatici şi şacalii, se adună în haite şi atacă; risipitorul a adunat în jurul său pe toţi şi pe toate cele de teapa lui şi au atacat virtuţile şi bunul simţ uman; porcii sunt cunoscuţi pentru plăcerea lor de a se băga în noroi; fiul risipitor s-a scufundat în mocirla destrăbălărilor mult mai mult decât porcii în noroi, de aceea a ajuns să-i păzească şi să-i hrănească, dar el nu avea voie să le mănânce roşcovele lor.

A fi sau a nu fi om. Aceasta este problema. Cum să o rezolvăm?

Din această parabolă s-au tras, cred, cele mai multe şi mai folositoare învăţături. Ne vom limita la câteva. O primă învăţătură este aceasta, ea îl caracterizează atât de mult pe omul orbit de patimi încât Isus a ţinut cont de condiţia umană şi pe cruce, de aceea l-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe oameni că nu ştiu ce fac (Lc 23,24). Ignoranţa ne caracterizează pe toţi. Cel care păcătuieşte este un ignorant mic; cel care se crede perfect este un ignorant mare. Ambii au nevoie de convertire. Ca fiecare să ajungem aici, este necesară rugăciunea sinceră: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi a ta.

Oamenii păcătuiesc fiindcă nu ştiu ce fac. Nu cunosc răutatea păcatului, nu cunosc ofensa pe care o aduc lui Dumnezeu, nu cunosc nici primejdia în care îşi aruncă propriul suflet şi nici consecinţele funeste în care îşi aduc chiar această viaţă pământească. Păcătosul se aseamănă cu nechibzuinţa, cu imprudenţa unor copii care, în jocul lor de-a caii şi călăreţii, se leagă de gât cu o sfoară şi, când se întâmplă ca aceasta să-i strângă mai tare, în loc să desfacă laţul încet şi cu grijă, trag mai tare de sfoară, cu speranţa că se va rupe şi se vor elibera, dar se sufocă mai repede ca în spânzurătoare. Păcătosul crede că, dacă îşi va satisface o dată pofta, se va mulţumi deplin şi se va elibera de cerinţele tiranice ale trupului şi apoi va trăi fericit. Se înşală: pofta satisfăcută, devenită păcat, sufocă fericirea. Din acest motiv, comentatorii parabolei au tras şi această concluzie: în ţara în care nu este Dumnezeu va fi mereu o mare foamete. O bucurie care nu vine de la Dumnezeu, din trăirea virtuţii, nu poate satisface cerinţa imperioasă din firea omului de a fi om. Este cunoscut în psihologie că nici un contact sexual, între cei care au dreptul legitim la el, nu satisface, nu mulţumeşte deplin pe parteneri, cu atât mai puţin pe hoţii de plăceri. Augustin din Tagaste a gustat în tinereţe, timp de şaptesprezece ani, din plăcerile neiertate şi iată mărturia lui de mai târziu, după convertire: Tu, Doamne, ştiai cât sufeream. Răul mă rodea până în măduva oaselor. Şi cât eram de nenorocit! Obişnuinţa de a-mi îndestula poftele fără frâu mă făcea să sufăr îngrozitor. Mai puteam numi viaţă o astfel de viaţă? Tristeţea se găsea din belşug în inima mea. Doamne, tu ai făcut inima noastră pentru tine şi neliniştită este până ce nu se va odihni în tine. Are dreptate şi scriitorul italian Gabriele D’Annunzio când spune: Păcatul trebuie să fie trist, fiindcă orice fiinţă conştientă, dacă este pusă în afara ordinii, trebuie să sufere. Da, fiindcă în afara ordinii se simte duhoarea morţii. Ordinea este ca omul să fie om, antropos, fiinţa cu privirea îndreptată spre cer. Cel cu privirea îndreptată spre pământ îmbătrâneşte înainte de vreme. Iată mărturia lui Pier Loti: Am gustat din toate plăcerile; iar acum mă simt foarte bătrân, cu toate că sunt ca vârstă încă foarte tânăr.

Oamenii se cred buni, dar nu ştiu ce cred.

Fiul mai mare din parabola evangheliei de azi, otrăvit de plecarea fratelui mai mic, a rămas acasă lângă tatăl său, muncea şi se arăta ascultător. Urmărea să-i facă bucurie bătrânului tată, să-i suplinească lipsa fratelui şi să-i răsplătească iubirea părintească? Nu. Îşi slugărea propriul egoism şi aştepta să vină ziua când tatăl să-i devină slugă, dându-i tot ce are, tot ce se cuvine întâiului-născut, începând cu iedul veseliei în compania prietenilor săi.

De multe ori credem că îi slujim lui Dumnezeu prin rugăciune, post, pomană, prin primirea sfintelor taine etc., dar în realitate ne slugărim pe noi înşine şi vrem să-l câştigăm pe Dumnezeu de partea noastră, ca să nu ne lipsească nimic din ceea ce ne cere inima, scutindu-ne de crucea cea de toate zilele. Dacă nu o face, plângerile se ţin lanţ. Şi dreptul Iob s-a plâns de nenorocirile care s-au abătut asupra lui, fiindcă era conştient că nu greşise cu nimic înaintea lui Dumnezeu, era conştient că făcuse tot ceea ce a depins de el ca să nu jignească iubirea divină care l-a creat şi i-a dat totul; avea dreptul să se plângă fiindcă nu înţelegea tratamentul dur la care a fost supus, dar în cele din urmă Dumnezeu îi descoperă că iubirea sa i-a trimis suferinţa ca pe o carismă, nu atât pentru el, cât mai ales pentru alţii, să împartă altora învăţătura pe care el a scos-o din suferinţă: credinţa în înviere, prefigurându-l pe Isus de pe cruce, care se plânge de ignoranţa propriei soarte: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34). Suferinţa îl duce pe cel vinovat la convertire şi pe cel nevinovat la înviere: fratele tău era pierdut şi s-a aflat, era mort şi a înviat.

A fi om înseamnă a fi ca Moise. Om ca prin oameni să obţii glorie şi preamărire lui Dumnezeu. Omul viu este gloria lui Dumnezeu, spune sfântul Irineu. Pentru că Moise iubea slava lui Dumnezeu a intervenit pentru salvarea poporului israelit, renunţând la cinstea personală de a fi părintele unui nou popor. Cine iubeşte gloria lui Dumnezeu iubeşte şi mulţimea ignoranţilor păcătoşi mici şi mari. Iubirea este salvatoare. Dacă este adevărată învăţătura care susţine că mai mare cinste este pentru un împărat de a-şi salva un supus decât de a omorî o mie de duşmani, cu atât mai mult trebuie să căutăm şi noi cinstea de a salva ceea ce aduce, nu numai slavă lui Dumnezeu, dar şi cea mai mare bucurie în cer: convertirea celui păcătos, începând fiecare cu sine, precum spunea un bun creştin: Doamne, lumea este rea, tu fă-o mai bună începând cu mine; să avem sinceritatea sfântului Paul spunând: Isus a venit să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care primul sunt eu (lectura a II-a).

Cine se smereşte poate fi sigur că va găsi în Dumnezeu o inimă de tată şi una de mamă în Isus Cristos în ziua judecăţii, auzind cuvintele mângâietoare: Erai mort, dar ai înviat. Intră în împărăţia Tatălui meu! Amin.

 

* * *

 

Virtutea are un parfum?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Două simptomuri alarmante

Când Dumnezeu pune sub observaţie poporul lui Israel (care rămâne “al său”, chiar dacă într-o revărsare de mânie încearcă să-l arunce asupra lui Moise: “Poporul tău”), diagnosticul este impetuos: “Ceafa dură”. Vulgar: tare de cap. Boală care pare incurabilă şi riscă să devină ereditară. Chiar şi fiul risipitor, de fapt, apare molipsit de ea. Chiar şi fratele mai mare, mare truditor şi ireproşabil executor de ordine, nu este imun de ea.

Primul simptom alarmant: tinde să se îndepărteze. Dumnezeu se plânge amarnic, aproape incredul faţă de atâta uşurătate: “Nu au întârziat să se îndepărteze de la calea pe care le-am arătat-o”. Oaia din prima parabolă părăseşte cu uşurinţă staulul. Fiul risipitor lasă casa părintească şi “pleacă într-o ţară îndepărtată“. Acelaşi frate mai mare, care iese numai pentru a merge să lucreze la câmp, în realitate sapă o distanţă abisală, cu logica sa “vină-pedeapsă”, faţă de tatăl care, în schimb, gândeşte în termeni de “întoarcere-sărbătoare”, “moarte-înviere”.

Paul reia propriul trecut de “blasfemator, persecutor, violent” cu expresia “departe de credinţă”. Deci, rătăcire şi îndepărtare. Alt simptom neliniştitor: nevoia de siguranţe palpabile, imediate. Evreii, în deşert, nu se încred în acel Dumnezeu misterios, care îi constrânge la o călătorie extenuantă, îi face să trăiască în nesiguranţă, nu economiseşte încercările, nu este disponibil conform cu pretenţiile lor. Şi îl substituie cu un concret “viţel din metal topit”, inaugurând o religie sub semnul facilităţii, pe măsura omului şi a utilităţii sale imediate.

Viţelul de aur devine simbolul tuturor idolatriilor, al superstiţiilor, al miraculosului grosolan, şi al contaminărilor adevăratei credinţe (viţelul de aur nu a dispărut definitiv: învie încontinuu şi se insinuează, prin travestirile cele mai diverse – totuşi în mod obişnuit prin regia abilă a Mamonei, nici prea invizibilă – sub cupolele templelor). Fiul risipitor pretinde “partea de moştenire care îi revine”. Nu mai preţuieşte “binele” de a sta cu tatăl. Vrea “bunurile”, de consum, de risipit, de cheltuit. Dacă ne gândim bine, şi fratele mai mare are o dorinţă nesatisfăcută de viţel de aur, care ia forma “unui ied pentru a face sărbătoare cu prietenii”. Ascultarea nu-i provoacă bucurie, viaţa cu tatăl (“tu eşti totdeauna cu mine”), practicarea virtuţii nu sunt un motiv de sărbătoare. Cultivă regrete, revendicări, are nevoie de o răsplată imediată.

În centru iese în evidenţă figura Tatălui

Fiul risipitor o ia pe calea întoarcerii după ce “şi-a venit în fire”. Îşi dă seama că între mâini strânge roşcovele zgârcite, pentru care între altele trebuie să intre în competiţie cu porcii. Îşi dă seama de riscul pe care îl înfruntă: “Eu aici mor de foame”. Şi se poate muri de foame chiar şi cu stomacul plin, când hrana nu este cea justă, când spiritul trebuie hrănit, când s-a pierdut semnificaţia vieţii. Devine conştient că acea cale nu duce în nici o parte, că cu cât se îndepărtează mai mult cu atât mai mult se regăseşte sclav; că decepţia se măreşte, până ajunge la disperare, treptat, treptat se îndârjeşte să urmeze miraje; că apa în stare să-i satisfacă setea sa cea mai profundă nu o poate găsi în acea “ţară îndepărtată”.

Este necesar un act de sinceritate: “Am păcătuit”. Adică, m-am înşelat, am rătăcit calea. Nu am risipit numai bunurile primite, sunt gata să risipesc chiar vederea. “…Mă voi scula”. Nu are importanţă distanţa parcursă. Am atins fundul. Convertirea, pentru el, chiar înainte de întoarcerea roţii, este voinţa de a reveni, dorinţa de a se trage afară din acel abis. Evanghelia nu spune că a apucat calea spre casă, ci spre “cineva” care stă în centrul casei. “Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu”. Înainte, probabil, considerase pe tatăl ca un duşman al propriei autonomii. Ca cel care îl împiedica să se realizeze, de a fi liber. Acum, după experienţa ghindelor (urmată de cea a prostituatelor), intuieşte că tatăl este garantul libertăţii sale. Că poate să fie el însuşi numai în măsura în care este în comuniune cu el.

Desigur, în centru iese în evidenţă figura Tatălui, care face să guste “bucuria iertării”, care nu poate veni fără oaia care s-a îndepărtat, fără moneda care a fost pierdută, fără fiul rebel care a pretins să-şi croiască “calea sa”. Acest tată nu ţine în păstrare pedeapsa, şi nici mustrarea, ci îmbrăţişarea, sărutul, sărbătoarea.

Virtutea nu se poate separa de sărbătoare

Lecturile de astăzi, însă, ne mai spun că dacă Moise a ascultat, ba chiar a solicitat, milostivirea lui Dumnezeu în privinţa poporului “cu ceafă tare”, pe pragul casei este în schimb un fiu ireproşabil şi îngâmfat, care pune piedică iubirii tatălui, înălţându-se ca judecător sever al fratelui. El aparţine de acea rasă a fariseilor care, necălcând niciodată o poruncă, au siguranţa de a fi drepţi, arată suspiciune şi dispreţ faţă de alţii, fac de gardă mârâind la poartă, şi au prezumţia, nu de a asculta (ca Moise), ci de a administra, de a stăvili, de a doza milostivirea lui Dumnezeu.

Ştiu totul, dar nu au învăţat “nebunia iubirii”, nu au practicat niciodată “fantezia inimii”. Ei sunt cei puternici. Şi nu reuşesc să înţeleagă slăbiciunea milostivirii. Nu-şi dau seama că cel păcătos poate fi bolnav de “ceafă tare”, dar boala lor este şi mai periculoasă: nu reuşesc să suporte ca Dumnezeu să fie mai mare decât inima lor (1 Io 3, 20). Să spunem imediat: învăţătura de tras nu poate fi de acest tip: păcătosul este simpatic, în timp ce cel virtuos este un individ insuportabil. Păcatul rămâne un rău şi virtutea este apreciată. Cel păcătos trebuie să fie primit, ba chiar căutat, iubit. Dar lui îi revine sarcina de a se converti, de a se căi.

Ceea ce supără este o virtute care transpiră tristeţe, duritate, rigoare, amărăciune. Anumite persoane virtuoase sugerează imaginea unui mare, apocaliptic copac uscat. Ceva întunecos. Virtutea, în schimb, ar trebui să fie ca o plantă verde, plină de fructe, de ramuri, de parfumuri, care îţi dăruieşte o mare poftă de a trăi. Parabola Fiului risipitor ne constrânge să revedem şi să răscolim teoremele obişnuite. Păcatul egal cu bucuria. Virtutea egală cu plictiseala, sufocare a vieţii, mumificarea persoanei, sterilizarea sentimentelor. Chiar şi cel virtuos este chemat să se convertească. Virtutea trebuie să se unească cu viaţa, fraternitatea, prietenia, surâsul, primirea celui mai slab. Virtutea care se separă de sărbătoare, se separă şi de Tatăl.

Scrisoarea de acreditare a celui păcătos

Paul, la începutul primei scrisori către Timotei, prezintă propria scrisoare de acreditare. Un trecut cu totul altceva decât recomandabil. Chiar şi el a fost un “fiu risipitor”. A risipit comori de zel pentru cauza fanatismului celui mai urât şi violent. La sfârşit însă, Dumnezeu i-a revelat chipul său adevărat: nu cel al legii, ci al milostivirii. Şi atunci, ex-fariseul dintr-o bucată, care acţiona “fără s-o ştie” (adică fără a şti că “Dumnezeu este iubire”), elaborează teorema sa foarte simplă: “Acest cuvânt este sigur şi vrednic de a fi primit: Cristos Isus a venit în lume pentru a salva pe cei păcătoşi dintre care primul sunt eu…”

Paul, când vorbeşte despre păcătoşi, vorbeşte despre sine. Atunci când vorbeşte despre convertire, dovedeşte propria convertire. Pentru a explica parabola fiului risipitor, se referă la propria experienţă. Pentru aceasta este credibil. Credibilitatea este a sa, nu a celui virtuos, ci a celui păcătos (mai mult, al celui dintâi dintre păcătoşi), căruia i-a fost acordată milostivirea într-o măsură abundentă. “Tocmai pentru aceasta a dobândit milostivirea, pentru că Isus Cristos a voit să demonstreze în mine, mai întâi, întreaga sa bunătate, pentru exemplul acelora care vor crede în El…”

Paul devine astfel experimentul reuşit al puterii milostivirii. Exemplul său nu miroase a stătut ca al fratelui mai mare. Este exemplul unuia care documentează că cuvântul decisiv nu este cel al legii, ci al iubirii. Fără îndoială, are un mare efect să auzi pe cineva care garantează: “Isus a venit pentru a salva pe cei păcătoşi. Şi primul sunt eu”. Ar fi un lucru mortificant, însă, dacă ar trebui să recurgem la o scrisoare a lui Paul pentru a găsi o afirmaţie ca aceasta. Printre altele, apostolul nu spune “eram”, ci “sunt” primul dintre păcătoşi. Şi este deja bătrân, a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât a făcut acel stahanovist din parabolă, şi nu a avut nevoie de nici un ied ca recompensă pentru oboseala proprie…

 

* * *

 

Îndurarea triumfă înainte dreptăţii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

După ce a expus parabola Fiului Risipitor, un profesor de religie i-a întrebat pe copii: “În cele din urmă pentru cine credeţi că povestea s-a încheiat cel mai trist?” Unul dintre copii a ridicat mâna şi a spus: “Pentru viţelul cel gras.” Copilul iubitor de animale a avut dreptate fără îndoială, dar răspunsul corect pe care profesorul îl aştepta era probabil: “fiul cel mare”.

Există trei persoane principale în Parabola Fiului Risipitor: tatăl, fiul cel mic şi fiul cel mare. Cel mic este un tânăr nerăbdător, care se plictiseşte uşor, gata să încerce orice ca variaţie în viaţă. El îşi ia averea, merge să vadă lumea şi pierde totul trăind în van. El îl reprezintă de fapt pe fiecare păcătos. Prin păcat ne risipim averea umană şi divină. Păcatul ne promite o viaţă fericită, plină de satisfacţii, dar în final tot ce primim este mizerie, nemulţumire, depresie, pierderea simţului demnităţii de copii ai lui Dumnezeu. Vestea bună este că oricât de mult s-ar scufunda păcătosul în păcat, vocea lui interioară tot îl va invita să se întoarcă la casa Tatălui, unde se găseşte adevărata libertate şi satisfacţie.

Avem aici prezentat un tată care îşi iubeşte fiul atât de mult încât îl lasă să facă ce vrea el. Am putea spune chiar că îl răsfaţă. Noi creştinii avem însă o imagine despre Dumnezeu ca fiind un tată aspru, mereu gata să ne biciuiască atunci când greşim. Este atât de departe de imaginea lui Dumnezeu din această parabolă… Aici Dumnezeu este prezentat ca un tată iubitor care este blând cu copiii Lui, mereu dispus să ierte, orice ar fi. Dacă astfel se comportă Dumnezeu cu noi atunci înţelegem că Dumnezeu posedă atât gingăşia iubirii materne cât şi fermitatea iubirii paterne.

Mai este şi fiul cel mare, ce apare spre sfârşitul parabolei. Dacă ar fi să îl descriem cumva am spune că este un tânăr bine crescut. Este un om de onoare, muncitor, consecvent, disciplinat şi serios. În fiul cel mare vedem virtuţile, precum şi viciile celor de moralitate medie. Care sunt viciile acestei categorii? Aroganţa, atitudinea “sunt mai bun decât tine”, intoleranţa faţă de cei care nu se ridică la aceeaşi înălţime, insensibilitatea. Fiul cel mare demonstrează aceste vicii prin modul în care refuză să îl primească pe fratele său pierdut şi regăsit. Nici explicaţia oferită de tatăl său nu îl satisface. Vrea şi el partea lui de carne. Este o problemă de dreptate pentru el. Pentru Dumnezeu nu este decât egoism şi indisponibilitate de a ierta.

Sindromul primului fiu este foarte prezent printre noi. La 3 februarie 1998, Karla Faye Tucker a fost executată. Karla, după toate aparenţele, era o criminală căreia îi părea rău pentru ceea ce făcuse. În închisoare s-a convertit la creştinism iar cererea ei de clemenţă a fost respinsă de guvernatorul Texasului, actualul preşedinte al Statelor Unite, George W. Bush. În momentul execuţiei ei, în faţa închisorii erau două grupuri de persoane: unul protesta împotriva execuţiei, rugându-se pentru ea, iar celălalt cerea executarea vinovatei, explodând în urlete de bucurie când femeia a fost spânzurată. Primul grup cerea iubire şi îndurare, iar al doilea cerea dreptate. Parabola Fiului Risipitor ne aminteşte astăzi că pentru Dumnezeu iubirea şi compasiunea vin înaintea justiţiei oarbe.

Confundăm adesea puritanismul cu creştinismul. A fi puritanist înseamnă a fi scrupulos în cerinţele privitoare la comportamentul religios şi morală. Pentru o astfel de persoane virtutea numărul unu este disciplina. A fi creştin, pe de altă parte, înseamnă a mărturisi şi trăi după exemplu şi învăţătura lui Cristos. Aici prima virtute este iubirea şi compasiunea. Ca şi creştini credem într-un Dumnezeu al iubirii şi compasiunii. Isus a fost un om al iubirii şi compasiunii după cum ne-o arată atât învăţăturile Sale cât şi acţiunile Sale. Provocarea pentru noi, creştinii de astăzi, este să fim un popor al iubirii şi compasiunii; să fim asemenea tatălui din parabolă şi nu asemenea fiului cel mare într-o lume plină de fii şi fiice risipitoare.

 

* * *

 

Noi continuăm să pacătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

O pagină celebră a lui Nietzsche începe astfel: “Aţi auzit poate despre acel nebun care a aprins o lanternă în lumina clară a dimineţii, a alergat în piaţă şi s-a apucat să strige fără încetare: Îl caut pe Dumnezeu, îl caut pe Dumnezeu!”.

Este o dovadă neîndoielnică de nebunie să aprinzi o lanternă în plină lumină a dimineţii, dar, în realitate, şi societatea contemporană, sufocată în conformismul covârşitor al civilizaţiei de masă, începe să simtă nevoia de a aprinde o nouă lumină chiar şi atunci când pare că totul este luminat de raţiune, de ştiinţă, de puterile lumii.

Acestei nevoi ascendente după o lumină ce nu poate fi găsită pe pământ, printre oameni, îi corespunde sau, mai bine zis, îi răspunde astăzi o rază descendentă, aceea a dragostei lui Dumnezeu, care nu numai că aşteaptă pe cei pierduţi, dar întinde mâna după ei. Fiindcă “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (In 3,16). Însuşi Dumnezeu bate la uşile sufletelor noastre, demonstrându-ne ce valoare imensă are omul în ochii săi, dacă a meritat un răscumpărător atât de mare; un răscumpărător care produce o breşă în legea veche, clamând preeminenţa persoanei umane în faţa legii; un răscumpărător care stă la masă cu păcătoşii, îi cheamă la el şi se declară fără frică prietenul lor; un răscumpărător care continuă să poarte pe umerii săi oile pierdute, nu pentru a stabili cu ele un raport judiciar, ci dimpotrivă, unul afectiv, manifestându-le milostivirea divină, care depăşeşte orice logică umană.

Era o după-amiază ploioasă, iar o doamnă traversa cu maşina una din străzile principale ale oraşului, cu mare grijă însă, căci şoseaua era udă şi alunecoasă. Dintr-o dată, fiul care stătea pe scaunul de lângă ea îi spuse: “Ştii mamă, mi-a venit ceva în minte. Curioasă să afle ceea ce descoperise cu mintea lui de şapte anişori, femeia îl întrebă : «La ce te-ai gândit?». «Ploaia»… începu el să explice este ca şi păcatul, iar ştergătoarele de parbriz sunt ca Dumnezeu care ne iartă păcatele”. După ce îşi reveni din uimire, mama îl întrebă : “Şi ai observat că ploaia continuă să cadă? Ce însemnă aceasta, după părerea ta?”. Copilul nu ezită o clipă şi răspunse: “Noi continuăm să păcătuim, iar Dumnezeu continuă să ne ierte”.

Nu există nici o carte în care să ne fie scrise păcatele. Dumnezeu nu ţine niciun registru, nicio evidenţă şi nu cunoaşte acel ambiguu “Te iert, dar nu te uit!”. El ne vede în clipa de faţă şi ne învăluie cu o iubire necondiţionată. De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, el cunoaşte felul nostru de a fi, cuvintele şi gândurile noastre, proiectele şi căile pe care ne aflăm, ştie refugiile şi adăposturile noastre, lamentaţiile şi strigătele de bucurie, căderile ca şi reuşitele. Căci îşi coboară privirea până în adâncul sentimentelor noastre si nimic nu îi scapă.

Este adevărat că atunci când ne înglodăm în păcate firul care ne leagă de Dumnezeu se rupe. Însă cînd ne căim pentru vina noastră, Dumnezeu face un nod firului care astfel se scurtează. Din iertare în iertare ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, a cărui milostivire păşeşte dincolo de pragul corectitudinii şi al înţelegerii umane. Corectitudinea ne ţine la suprafaţă, dar nu ne poate salva. Dacă dreptatea lui Dumnezeu ar fi ca dreptatea umană, am fi cu toţii condamnaţi, deoarece niciunul dintre noi nu ar fi găsit nevinovat. Suntem prinşi într-o plasă a greşelilor făcute unii faţă de alţii, şi nu putem scăpa cerând ceea ce noi considerăm că este “drept”, deoarece celălalt pe bună dreptate poate să ne judece la rândul lui aşa cum l-am judecat noi pe el. De aceea, avem nevoie să fim mai mult decât “corecţi” cu ceilalţi, avem nevoie de a ierta şi de a căuta iertarea. Adevărata dreptate, dreptatea lui Dumnezeu, izvorăşte din milă. Milostivirea este o expresie a paternităţii lui Dumnezeu, a măreţiei lui, care are puterea să ne ierte în mod liber. Dar când iertăm şi arătăm milă faţă de ceilalţi putem să ne bazăm pe faptul că vom primi şi noi aceeaşi milă.

Suntem astăzi invitaţi să privim la ceilalţi aşa cum Dumnezeu priveşte la copiii săi, examinându-ne de câte ori nu ne batem joc de noi înşine în aproapele nostru şi urâm în alţii defectele care sunt şi mai vizibile la noi şi în noi. Păstrăm în mintea noastră tot felul de lucruri sau fapte care au trecut, nu ne-au plăcut şi continuă să ne deranjeze, când cel mai bine ar fi, dacă nu putem să le ştergem total din minte, cel puţin să le dăm deoparte sau să ni le amintim ca pe nişte lucruri din care putem învăţa ceva. Cristos care cere iertare pentru cei care l-au executat şi care deschide porţile paradisului pentru păcătoşii care se căiesc este motivul nostru de izbândă. Deşi toţi suntem plini de răni şi crăpături, dacă dorim, el ştie să facă minuni cu imperfecţiunile noastre. Căci, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea tinerilor la Toronto, în 2002, “noi nu suntem suma slăbiciunilor şi a greşelilor noastre; suntem suma iubirii pe care Tatăl o are faţă de noi si a capacităţii noastre de a deveni imaginea Fiului său”.

 

* * *

 

Parabolele milostivirii lui Dumnezeu

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Dacă Evanghelia înseamnă “Vestea cea Bună”, şi mai ales “vestea cea bună” pentru săraci, în cazul acesta capitolul 15 din Evanghelia lui Luca, pe care l-am ascultat astăzi în întregime, cu cele trei parabole: “Oaia rătăcită”, “Drahma pierdută”, şi “Fiul risipitor”, ne introduce în inima, în miezul Evangheliei. Ocazia concretă care dă o mare unitate acestui complex de parabole este aceasta: Isus trebuie să se apere de învinuirile pe care i le aduc duşmanii, metoda Sa de activitate în confruntările cu păcătoşii. Parabolele sunt adresate cărturarilor şi fariseilor, “care murmurau pentru că Isus îi primea pe păcătoşi şi mânca împreună cu ei”.

Spre obţinerea unui atare scop, Isus urmează o metodă curioasă: inventează situaţii omeneşti, care par a fi adevărate şi luate din realitatea de toate zilele, dar care de fapt sunt ireale şi contrare experienţei cotidiene. Adevăratul păstor nu este atât de naiv încât să-şi lase cele 99 de oi, în pustiu, pentru o oaie pierdută şi găsită; femeia săracă trebuie să fi fost săracă lipită pământului dacă nu avea la casa ei decât numai zece drahme, şi nu şi-ar fi putut permite să le cheme pe vecine pentru a le da un banchet, care ar fi costat-o nu numai una, ci toate cele zece drahme; tatăl palestinian nu-i dădea fiului mai mic de 18 ani partea de moştenire.

Cu aceste situaţii concrete, Isus ilustrează felul de a lucra al lui Dumnezeu. De aici ne vine şi acea adiere de adevăr a lucrurilor văzute şi auzite în toate zilele, pe care le emană cele trei parabole: E natural, nu? pare a ne spune Isus; nu fac aşa toţi păstorii şi toţi taţii de pe pământ? Iar noi, naivii, consimţim din inimă, fără să observăm că acest lucru nu este nicidecum adevărat, că nimeni dintre noi nu face aşa. Aici Isus se arată a fi un mare poet. Asemenea marilor poeţi, El reuşeşte să facă să pară adevărate şi reale lucruri frumoase, chiar dacă nu există în realitate. Mă gândesc la mari fabulişti ca Esop, La Fontaine, care au pus animalele să vorbească în aşa fel încât să pară adevăraţi oameni. Prin urmare, situaţiile create de Isus în parabole sunt adevărate, însă de un adevăr superior, divin, nu uman.

Am spus că Isus s-a slujit de acele trei situaţii concrete spre a ilustra tactica de lucru a lui Dumnezeu faţă de oameni. El îmbracă în straie omeneşti Chipul lui Dumnezeu şi spune: “Aşa face Dumnezeu! … Aşa lucrează Tatăl ceresc!” Acestea sunt reacţiile Sale; aceasta este slăbiciunea Sa. Aici, Isus îi lasă pe ascultători să tragă ei înşişi concluzia cea mai importantă şi cea mai zguduitoare. Dacă El, Isus, aşa se poartă cu păcătoşii şi cu cei pierduţi, şi dacă acesta – aşa cum am văzut – nu este decât modul de a lucra al lui Dumnezeu, atunci Isus este ca şi Dumnezeu, Isus este Dumnezeu.

Da, tocmai aceasta voia Isus să ne spună; contextul parabolelor milostivirii este cristologic; ne vorbeşte despre Cristos, despre transcendenţa Sa, Persoană şi Misiune. Parabolele sunt un mesaj al Său, o autorevelare, cu atât mai eficace cu cât este mai puţin lămurită prin cuvinte, şi încredinţată doar inteligenţei celui ce ascultă, deoarece concluziile cele mai bune sunt totdeauna acelea pe care omul şi le formulează singur, din ascultarea spuselor altora. Este ca şi atunci când El a vindecat ologul: “Omule, păcatele îţi sunt iertate!”, a spus atunci Isus, însă toţi au strigat într-un glas: “Aceasta numai Dumnezeu poate s-o facă!”, iar El a răspuns cu calm, vindecând slăbănogul şi în acelaşi timp obligându-i pe toţi a trage concluzia logică din toate acestea.

Dar să-i lăsăm pe cărturari şi pe farisei să murmure, şi pe toţi cei înţelepţi (cărora le sunt ascunse aceste lucruri) să discute pro şi contra, noi să ne facem mici, asemenea copiilor, spre a asculta aceste lucruri minunate (fabule), pentru că numai copiii sunt în stare a asculta poveşti ori fabule, a le istorisi, ba chiar şi a le crede. Aceste trei parabole nu le putem explica, iar pe de altă parte, evident că nici nu le vom putea despărţi una de alta; deşi în trei, totuşi ele sunt strâns legate între ele. De fapt, care este acel păstor cu o sută de oi… sau care este acea femeie cu zece drahme… ori cine este acel tată ce are doi fii?

Nouă nu ne rămâne altceva de făcut decât să stăm şi să privim cele trei parabole cum se perindă prin faţa ochilor noştri, spre a prinde nota lor dominantă. Această notă dominantă (Protagonistul parabolelor) nu este oaia rătăcită, nici drahma pierdută şi nici fiul risipitor. Este adevărat că acestea sunt titlurile date de tradiţie celor trei parabole, dar sunt titluri abuzive, date din comoditate. În realitate, nu despre om, nu despre păcătos se vorbeşte mai cu seamă în aceste parabole, ci despre Dumnezeu, mai precis: despre bucuria lui Dumnezeu. Textul parabolelor este teologic şi conţine o revelaţie a lui Dumnezeu dintre cele mai convingătoare. Dacă milostivirea şi dragostea sunt trăsăturile caracteristice ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament, atunci trebuie să spunem că aceste parabole sunt miezul revelaţiei biblice cu privire la Dumnezeu, şi în plus mai adaugă încă un element necunoscut la început, şi pe care numai Isus Fiul, ce se află în Sânul Tatălui, îl ştia şi îl putea revela: că Dumnezeu se bucură în Mila Sa.

Să revenim deci la aceste parabole pentru a contempla bucuria lui Dumnezeu. Aceasta o aflăm de trei ori în scurta parabolă a păstorului. Aflând oaia, mulţumit se reîntoarce acasă şi spune prietenilor: “Bucuraţi-vă împreună cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută. Femeia care a găsit drahma pierdută le spune şi ea prietenelor: “Bucuraţi-vă împreună cu mine…” În parabola tatălui milos, bucuria devine sărbătoare. Acel tată nu-şi mai încape în piele şi nu ştie ce să mai inventeze: scoate haina cea mai bună, inelul cu sigiliul familiar (lucru foarte rezervat şi semn de distincţie în antichitate), taie viţelul cel mai gras; nu ţine cont de vârsta şi de demnitatea lui, aleargă ca un copil încoace şi încolo dând porunci şi îndrumări, spunând tuturora: “Să ne veselim şi să ne bucurăm! Trebuie să ne bucurăm cu toţii!”

Aceste parabole au aspectul cel mai îmbucurător din lume, dar dacă stăm puţin şi ne gândim, aici apare mai întâi o întrebare tulburătoare, iar mai apoi chiar o adevărată ispită. Bucuria păstorului pentru că şi-a găsit oaia pierdută este îndreptăţită, dar de ce se bucură El mai mult pentru aceasta decât pentru celelalte 99 nouăzeci şi nouă care nu-i creaseră nici un fel de probleme? Nu suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu? Pentru ce atunci o oaie bezmetică este văzută mai bine decât cele nouăzeci şi nouă de oi cuminţi? Nu este o nedreptate la mijloc? Nu s-a forţat aici prea mult nota, şi încă într-un mod scandalos?

Răspunsul cel mai frumos şi mai convingător, la toate aceste întrebări, nu l-am aflat în comentariile exegetice ale Evangheliei, ci în poeziile poetului-teolog, pe nume Charles Peguy, care scrie: “Atât oaia rătăcită, cât şi fiul mai mic care a părăsit casa părintească, au pricinuit o mare durere inimii lui Dumnezeu, care se temea să nu-i piardă pentru totdeauna pe aceşti rătăciţi şi în cele din urmă să fie constrâns a-i osândi pentru toată veşnicia la focul iadului. În felul acesta s-a verificat riscul la care s-a expus Dumnezeu în ziua când l-a creat pe om liber. Această frică a dat naştere speranţei lui Dumnezeu, iar speranţa împlinită a dat naştere la bucurie şi aceasta la sărbătoare. De fapt, pocăinţa omului este încoronarea speranţei lui Dumnezeu. Aşteptarea acestei pocăinţe a făcut să se nască speranţa în inima lui Dumnezeu. Şi chiar această pocăinţă a fost pentru El încoronarea unei speranţe. Pentru că pe toţi ceilalţi Dumnezeu îi iubeşte în dragostea Sa, însă pe acea oiţă Isus a iubit-o chiar şi în speranţă”.

Într-un mod cu totul misterios pentru noi, chiar şi pentru Dumnezeu se verifică cele spuse de Sf. Ecaterina de Siena: “În dragoste nu se trăieşte fără durere”, iar noi vom adăuga: “În dragoste nu se trăieşte fără speranţă”. Aici s-a întâmplat ceva asemănător ca în moartea şi învierea lui Isus – tatăl din parabolă spune că fiul “era mort şi a înviat”. Oricât de obtuz şi neclar la minte ar fi cineva, totuşi nu şi-ar putea închipui că Tatăl ar fi fost nepăsător şi nu ar fi fost îngrijorat în acel răstimp care a trecut între moartea şi învierea lui Isus. Învierea lui Isus i-a procurat Tatălui o bucurie nespusă, mult mai mare decât cea din cazul în care Isus nu ar fi fost nici mort, nici înviat. La fel se poate spune şi despre oaia pierdută şi despre acel fiu risipitor.

Desigur, noi nu cunoaştem pe ce criterii este formată speranţa lui Dumnezeu. Chiar şi printre oameni, acest sentiment este foarte delicat şi misterios. Putem spune că în Dumnezeu, speranţa nu este legată de necunoaşterea deznodământului unei aşteptări, ci de a nu-l voi fără libertatea omului; pentru noi, condiţia care ne permite speranţa este viitorul, iar pentru Dumnezeu este libertatea omului. Noi nu ştim cum este construită sau formată speranţa lui Dumnezeu, însă ne este suficient să ştim că Dumnezeu speră ceva de la noi, pentru a nu ne lăsa niciodată inactivi, pentru a da aripi inimilor noastre. Noi putem încorona sau distruge o aşteptare a lui Dumnezeu! Păcătosul care citeşte cele trei parabole ale lui Isus poate fi zguduit de acestea şi poate decide convertirea lui din mai multe motive.

Acestea sunt cuvinte foarte abile, care se insinuează peste tot, aşa cum se insinuează apa prin toate fisurile: lucrează asupra minţii, a fanteziei, a memoriei, ştiu să atingă coardele cele mai sensibile şi mai diferite – regretul, remuşcarea, ruşinea, nostalgia (“câţi slujitori din casa tatălui meu…”). Numai Dumnezeu poate şti câţi oameni au fost atinşi de aceste parabole! Noi preoţii avem o oarecare idee despre aceasta. Foarte rar se predică aceste parabole poporului într-un curs de misiuni sau exerciţii spirituale şi ele să nu fi adus un mare câştig şi bucurie spirituală prin regăsirea casei părinteşti de către vreun rătăcit: aceasta este forţa acestor parabole, veşnic intactă şi tânără.

Spuneam că cel ce citeşte parabolele amintite poate fi mişcat sufleteşte şi să decidă convertirea sa din diferite motive, însă cel mai frumos motiv de a se converti, sugerat de Isus, este acesta: vreau să-l fac fericit pe Dumnezeul meu, care mă aşteaptă! Există o afirmaţie a lui Isus reprodusă şi de Sf. Pavel, care spune: “E mai fericit a da decât a primi” (Faptele Apostolilor 20,35). Acum ştim că această afirmaţie este valabilă şi pentru Dumnezeu. Dragostea lui are această caracteristică, de a fi absolut gratuită, dragoste de dăruire (agape) şi nu de căutare sau de cercetare; de aceea “este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte”; el îi permite lui Dumnezeu să îl ierte de două ori; îi permite lui Dumnezeu să îl iubească în felul Său, care este “de a ne iubi El mai întâi” (Ioan 4,19), şi totdeauna El mai întâi.

Acum putem ataca problema cea mai spinoasă a acestor parabole. Aparent acestea nu prezintă probleme, în realitate însă, ca de altfel toate cuvintele lui Dumnezeu, sunt pline de cărări misterioase şi de prăpăstii adânci. Problema este aceasta: dar celelalte 99 de oi? Dar celălalt fiu? Sunt ele şi el excluşi oare din această minunată posibilitate de a-L îmbucura pe Dumnezeu, de a-L face fericit? Să înlăturăm mai întâi de toate o confuzie periferică. Faptul că “există mai multă bucurie în cer” pentru un păcătos pocăit nu înseamnă că aceasta este recunoscut ca sfânt, că ar avea mai multe merite, o mai mare slavă decât slava drepţilor. Lucrurile nu trebuiesc amestecate, deoarece totul intră în planul şi atribuţiile lui Dumnezeu.

Dar iată răspunsul cel mai potrivit. Pentru cei drepţi (bineînţeles cu adevărat drepţi), există şi ceva mai bun: Ei se veselesc de bucuria lui Dumnezeu! Ce le spune păstorul prietenilor săi? Dar femeia vecinelor sale? “Bucuraţi-vă împreună cu mine!” Ce îi spune tatăl fiului mai mare? “Fiule, tu totdeauna eşti cu Mine, şi tot ce am eu este şi al tău, dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a găsit”. Iată şi o a doua explicaţie a celor trei parabole: Isus vrea să le spună cărturarilor şi fariseilor că atitudinea lor faţă de păcătoşi nu numai că era o critică la adresa lui Dumnezeu (El nu vrea moartea păcătosului, ci să facă pocăinţă şi să trăiască), ci chiar o insultă la adresa aproapelui, călcând în picioare şi prima şi a doua poruncă a lui Dumnezeu.

Un frate mai mare nu poate rămâne indiferent faţă de un frate mai mic, care se depărtează de casa părintească; el suferă împreună cu tatăl, iar la reîntoarcerea acestuia se bucură şi se veseleşte împreună cu tatăl său. Aşa face fratele mai mare prin excelenţă, Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care nu a rămas acasă, ci a mers El însuşi în căutarea omului pierdut din cauza păcatului, spre a-L readuce la Tatăl. O lungă şi grea călătorie a trebuit să întreprindă El: de la cer la pământ, şi de la pământ până pe Golgota, pe lemnul crucii.

Cele trei parabole, deşi intenţionau a ne vorbi numai despre Dumnezeu, sfârşesc prin a vorbi despre toţi şi tuturora fără deosebire, deci şi păcătoşilor şi drepţilor. Însă eu aş vrea să-i pun în gardă pe cei care sunt partea celor care au rămas în staul, a celor care nu au trebuinţă de a face pocăinţă. Mă gândesc că acele cuvinte ale lui Isus nu au o semnificaţie obiectivă, ci numai o semnificaţie subiectivă. Cine-şi poate face iluzii că el este drept şi că nu are nevoie de pocăinţă şi de reîntoarcere la Dumnezeu? Fariseii şi cărturarii îşi făceau asemenea iluzii, însă noi ştim că lucrurile nu stau chiar aşa.

Într-adevăr, oaia cea mai rătăcită, fiul care s-a îndepărtat mult de casa părintească şi adică cel ce are mai multă trebuinţă de pocăinţă, de a se reîntoarce, este tocmai acela care s-a rătăcit în orgoliul lui, care s-a fortificat în carapacea cuvioşiei şi a habotniciei sale, cel care imită pe fariseul care se ruga în templu. Pentru a merge într-o ţară îndepărtată, aşa ca fiul cel mic, nu trebuiesc comise păcate grele şi ireparabile sau o ruptură cu credinţa şi Biserica. Departe de casa Tatălui se poate ajunge aşa dintr-odată, dintr-o singură săritură, dar se mai poate ajunge şi cu paşi mici, puţin câte puţin: astăzi un compromis, mâine altul; astăzi o omisiune, mâine alta.

Prin urmare, parabolele Milostivirii sunt adresate tuturor oamenilor, fără nici o excepţie. Nimeni nu este scutit de necesitatea convertirii, şi totodată de extraordinara posibilitate de a satisface o speranţă a lui Dumnezeu. Dacă există vreo concluzie practică care să ne vină spontan în minte la sfârşitul acestor reflecţii, apoi aceasta nu poate fi decât următoarea: Vreau de astăzi înainte ca eu să fiu fratele cel mai mare şi să merg în căutarea fratelui meu mai mic şi rătăcit, pe care vreau să-l urmăresc împreună cu Isus. De acum, şi câte zile voi avea, vreau să devin mâinile lui Isus, care îi ridică pe cei căzuţi, pe cei ce se încurcau în spinii păcatului. S-ar putea ca vreunul dintre aceşti împotmoliţi în spini să fie foarte aproape de mine, dar eu încă nu l-am luat în seamă!

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an – C

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ex 32,7-11.13-14)

Textul din Exod, la prima vedere, pare că vrea să ne descrie mânia lui Isus împotriva lui Israel după ce acesta încălcase legile Alianţei prin adorarea viţelului de aur: “Am observat acest popor şi am văzut că este un popor cu inima împietrită. Acum lasă ca mânia mea să se aprindă împotriva lor şi să-i distrug” (32,9).

Dar, în realitate, citit mai în profunzime, nu este aşa. Moise este pe munte, singur în faţa lui Dumnezeu. A rămas fidel Alianţei lui Dumnezeu cu poporul său. Moise experimentează toată încrederea şi iubirea sa faţă de Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi legătura personală cu poporul lui Israel. Nu acceptă ca Dumnezeu să-l aleagă în schimbul distrugerii poporului. Ia atunci atitudine în faţa acestei mânii a lui Dumnezeu – am spune normale ţinând cont de păcatul lui Israel – pentru a face apel la intenţia mai profundă şi mai divină a lui Dumnezeu, la fidelitatea avută cu predecesorii aceluiaşi popor, deci şi faţă de poporul însuşi. Moise face apel la fidelitatea lui Dumnezeu, la promisiunea sa de iubire: Dumnezeu şi omul sunt faţă în faţă. Niciodată Dumnezeu s-a arătat atât de înţelegător faţă de om! Moise reuşeşte să scoată cel mai bun din Dumnezeu! Inima lui Dumnezeu care nu încetează să bată de iubire până şi în faţa mizeriei poporului său. (cfr. 2Tim 2,13).

Lectura a II-a (1Tim 1,12-17)

Şi acest al doilea text al duminicii de azi vorbeşte despre mila lui Dumnezeu: mila Sa este chipul cel mai expresiv şi original al lui Dumnezeu, trăsătura care-l caracterizează cel mai bine. Paul încearcă de-a dreptul să-şi ascundă propria personalitate pentru ca să poată să iasă la suprafaţă cât mai mult numai darul milostivirii lui Dumnezeu. Nu vrea să ţină nimic pentru el care să nu trimită numai la această caracteristică a lui Dumnezeu: mila sa fără margini faţă de om. Paul doreşte să se prezinte numai ca un “produs” pur al milostiviri dumnezeieşti: de două ori spune că a “aflat milă” şi acest lucru “spre exemplul tuturor celor care vor crede în El” (v. 16). Şi pentru a pune în evidenţă mai bine mila lui Dumnezeu, Paul se pune pe ultimul loc, între păcătoşi: se numeşte pe sine primul dintre păcătoşi (v. 15) pentru ca să poată să apară în el toată “măreţia Sa” (v. 16) astfel încât să devină expresia cea mai clară a milostivirii infinite a lui Dumnezeu. Paul se simte “luat” de Dumnezeu; dezbrăcat, gol de sine, deci în sfârşit liber pentru a se scufunda în iubirea lui Dumnezeu. Cu cât Paul se supune acţiunii lui Dumnezeu, cu atât Dumnezeu îl ţine mai strâns la sine şi nu îl lasă până când îl va fi transformat, “deificat” până în punctul de a deveni el însuşi milostivire.

Evanghelia (Lc 15,1-32)

Evanghelia povesteşte trei parabole foarte frumoase despre milostivirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este doar bun şi-l iartă pe păcătosul care se întoarce, ci este Acela care merge în căutarea celui care s-a pierdut până ce-l găseşte. Aşa se întâmplă în parabola oii şi a monedei pierdute. În parabola a treia, Dumnezeu este încă o dată Tatăl care merge în faţa fiului său: priveşte dincolo de orizont, scrutează străzile pe care fiul ar putea găsi calea spre casă. Imediat ce-l vede, când încă se confundă cu orizontul îndepărtat, tresare de bucurie. Nu rămâne în casă să-l aştepte, ci îi fuge în întâmpinare, îl îmbrăţişează şi-l sărută. Aude cuvintele pe care fiul i le repetă, dar inima-i altundeva. Porunceşte să fie îmbrăcat cu haina cea mai frumoasă şi să fie pregătită o mare sărbătoare pentru a se celebra întoarcerea.

Ne uimeşte faptul că evanghelia – care mai înainte a descris cu multă bogăţie de detalii plecarea fiului spre ţări străine – acum nu menţionează deloc starea sufletească a fiului. Luca vrea ca să se înţeleagă un singur lucru: iubirea gingaşă a tatălui faţă de fiul său a devenit acum iubirea care-l învăluie pe acesta din urmă până într-atât că acest fiu “dispare” în această iubire, în această sărbătoare (cf. v. 25). Totul este o imagine a “ieşirii din matcă” a valului iubirii de tată!

Ne uimeşte într-adevăr această căutare pe care Dumnezeu o realizează cu omul care se pierde pe străzi şi cărări colţuroase. Aşa cum ne surprinde faptul că Dumnezeu nu-şi dă pace până când nu-l găseşte pe acela care se pierduse. Dar tocmai acesta este Dumnezeul nostru – în întregime “Altul”, “făcut” dintr-o iubire pe care nu o merităm, unde nicio formă de calcul nu-şi găseşte locul datorită mărinimiei Sale infinite. Este această iubire-mărinimie care ajunge la inima fiului care “se pierduse şi a fost regăsit”, înviindu-l.

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Liturgia Cuvântului duminicii a XXIV de peste an ne propune lectura întregului capitol 15 al evangheliei sfântului Luca. Folosindu-se, la început de două scurte parabole (cea a oii pierdute şi cea a drahmei pierdute), autorul ne propune una din învăţăturile de bază ale lui Isus Cristos şi anume cea a milostivirii lui Dumnezeu, învăţătură care culminează în parabola Tatălui iubitor şi plin de milostivire.

Ocazia acestei învăţături este indicată încă de la începutul capitolului. Fariseii şi cărturarii se arată uimiţi sau mai curând indignaţi atitudinea lui Isus faţă de cei păcătoşi: se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei. Pentru aceşti oameni deosebit de credincioşi şi plini de zel faţă de Legea lui Dumnezeu şi faţă de dreptatea Lui comportamentul lui Isus este nu doar surprinzător ci chiar scandalos. Pentru ei omul păcătos este vrednic de tot dispreţul, iar atitudinea de a le arăta cea mai mică atenţie echivala cu subminarea bazelor religiei şi a cultului adus lui Dumnezeu care este “de trei ori sfânt”. Isus cunoaşte bine drama de conştiinţă a acestor oameni – a fariseilor şi a cărturarilor – şi le-o respectă. De aceea El nu se va angaja în vreo controversă cu ei, ci va încerca să dialogheze cu ei. Îi va invita să depăşească limitele unei reprezentări pe care şi-au făcut-o despre Dumnezeu şi să se deschidă unei revelaţii care să-i conducă în intimitatea misterului lui Tatălui. Un mister de iubire pe care Isus a venit să-l reveleze şi pe care nu încetează să-l exprime, sub ochii lor, prin faptele sale.

Alcătuite într-o remarcabilă simetrie, primele două parabole evocă două aspecte din viaţa cotidiană a societăţii iudaice a acelor timpuri. Ele debutează prin câte o interpelare adresată celor de faţă, interpelare care îi provoacă la un răspuns personal. Prima parabolă pune în scenă atitudinea, oarecum ciudată – cel puţin pentru noi -, a unui păstor care îşi părăseşte întreaga turmă pentru a porni în căutarea unei oi pierdute. Aceasta nu înseamnă că ar fi inconştient sau indiferent faţă cele 99 de oi care i-au rămas, ci dimpotrivă că fiecare i-a devenit atât de importantă, atât de apropiată şi atât de necesară încât, dacă una se rătăceşte, un loc gol apare în turmă, un vid care îi smulge păstorului o parte din bucuria şi din viaţa sa. De aceea, el nu-şi află pacea şi bucuria până ce nu o găseşte şi o restituie turmei. A doua parabolă surprinde agitaţia unei femei care a pierdut nu vreo sumă uriaşă de bani de aur, ci o amărâtă de monedă care totuşi constituia pentru ea, alături de celelalte 9 monede similare, o adevărată avere. De aceea, nici ea nu-şi află pacea şi bucuria până când nu o găseşte şi nu-şi reîntregeşte suma iniţială.

În parabola Tatălui fiului risipitor, Isus exprimă cu toată claritatea ceea ce ne-a sugerat deja prin primele două parabole: Dumnezeu este plin de milostivire faţă de omul păcătos. Ca un bun păstor El îşi cunoaşte oile şi îşi dă chiar viaţa pentru ele. Pentru El fiecare om, fie el şi păcătos, este important. (pentru un plus de comentariu, v. Duminica IV-a C a Postului Mare)

Arătându-se prietenos cu cei păcătoşi şi stând la masă cu ei, Isus Cristos ne ajută să descoperim cine este acest Dumnezeu plin de milostivire, încet la mânie şi plin de dragoste, care se bucură pentru fiecare păcătos care se converteşte (vv. 7 şi 10).

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Ce spuneţi de comportamentul acestui tată? Domnul lucrează la fel?

Un om avea doi fii, cel mai tânăr, însă, nu stătea acasă cu plăcere şi, într-o zi, a plecat departe, luând cu el mulţi bani. Dar, la un moment dat, aceştia s-au terminat şi atunci copilul a hotărât să se întoarcă acasă, pentru că nu avea nici ce să mănânce. Când se apropia de casă, tatăl său l-a văzut şi, bucuros, a luat un băţ bun şi a alergat în întâmpinarea lui. Pe stradă s-a întâlnit cu celălalt fiu, cel bun, care l-a întrebat unde se grăbeşte aşa cu băţul în mână:

- S-a întors nenorocitul de frate al tău: după ce a făcut, merită o bătaie zdravănă!

- Tată, vrei să te ajut?

- Sigur! a răspuns tatăl.

Şi aşa, cei doi l-au copleşit cu lovituri. La sfârşit, tatăl l-a chemat pe servitor şi i-a spus să taie viţelul cel gras şi să dea o mare sărbătoare, pentru că, în sfârşit, a reuşit să-l pedepsească pe acel fiu al său care o făcuse lată! (A. CENCINI, Vivere riconciliati, EDB).

2. Tema

Dumnezeu are inima mai mare decât a noastră: milostivirea sa este fără limite.

3. Mesajul zilei

Dumnezeu, Tatăl nostru, nu ne tratează după păcatele noastre; nu ne pedepseşte după măsura greşelilor noastre.

Nu-l imitaţi pe fiul mai mic. Cu o singură excepţie: Care? Ce greşeli face fiul mai mic?

- Fură banii… Pleacă de acasă… se apucă de distracţii rele… Îl îndurerează pe tată…

În ce putem să-l imităm pe acest fiu rătăcit?

- Să recunoaştem că am greşit… Să ne căim… Să ne întoarcem la tatăl…

Nu-l imitaţi pe fiul mai mare. Ce greşeli face fiul mai mare?

- Munceşte “fără să clipească”… Nu înţelege iubirea tatălui… Nu-i este milă de fratele său…

Imită-l pe tată! Cum se comportă Tatăl cu fiii săi?

- Îi iubeşte în orice circumstanţă… Aşteaptă cu nerăbdare… Iartă din inimă… Sărbătoreşte… Reabilitează pentru că iubeşte fără măsură… este generos în milostivirea sa…

- “Fiţi milostivi, aşa cum Tatăl vostru din ceruri este milostiv!”

Dumnezeu, oarecum, simte pentru noi durere şi bucurie.

- Durere, când ne îndepărtăm de el; bucurie, când ne întoarcem la el. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât suferă cu noi şi pentru noi, pentru că ştie că, păcătuind, departe de el, ne ruinăm şi, dacă nu ne întoarcem la el, izvor de fericire, vom fi nefericiţi pentru totdeauna. Dacă tata sau mama nu pot să uite un fiu plecat, să ne imaginăm ce simte Dumnezeu!

- Când păcătuim, Dumnezeu suferă, pentru că este tată. Când ne căim, Dumnezeu se bucură, sărbătoreşte. Să nu spui: “Deoarece Dumnezeu este atât de bun, pot continua să păcătuiesc”. Spune, mai degrabă: “În faţa unei bunătăţi atât de mari trebuie să răspund cu iubire”. Pe lângă faptul că s-ar putea să nu ai timp pentru a invoca mila sa!

Dacă Dumnezeu Tatăl ne iubeşte atât de mult, reconcilierea cu Dumnezeu este bucurie; reconcilierea cu fraţii este sărbătoare.

4. Exemple

a) Să ascultăm povestea “Albioarei”, aşa cum a povestit-o cardinalul Lecaro unui grup de profesori.

A fost odată un păstor care avea o sută de oi. O sută de oi sunt multe sau puţine? Sunt puţine, pentru că în ţara lui Isus păstorii aveau cu miile. Abraham avea trei sute douăzeci şi opt de oameni care le păzeau! Dacă cineva are un milion de oi, ce contează dacă îi moare una? Dar cel care are o sută de oi le iubeşte pe toate, ca acest păstor care le cunoştea pe fiecare în parte şi le chema pe nume: Neagra, pentru că era neagră ca un cărbune, Creaţa, pentru că avea lâna creaţă, dar cea mai frumoasă era Albioara, albă, albă ca zăpada.

Era o oaie frumoasă, dar cam capricioasă şi mândră. Într-o dimineaţă, păstorul a ieşit din ţarc (refugiu pentru a se apăra de lupi şi de hoţi), a scos oile şi le-a condus pe o colină, până la o păşune verde; s-a aşezat şi oile au început să mănânce behăind.

Şi Albioara a plecat, dar nu voia să stea cu celelalte: “Toate sunt urâte”, spunea ea. A văzut nişte flori, apoi altele în faţă, apoi mai în faţă… Acum turma era departe.

A venit seara, soarele dispăruse şi inima îi bătea puternic. Ştia că noaptea lupii şi şacalii ieşeau din vizuini pentru a vâna oi. Apoi, la un moment dat: “Da, acesta e urletul lupului, şi acesta este lătratul şacalului…” Dumnezeul meu, ce teamă, sărmana Albioara!

Între timp, păstorul, întors la ţarc, număra oile: “.Una, două, trei, hai, Neagra, mai repede, Creaţa! Douăzeci. treizeci, şaizeci, nouăzeci şi şase… nouăzeci şi nouă… Lipseşte una!”

Închide poarta; “E descreierata de Albioara! O! Vai de mine! Acum a rămas sus şi sigur o va mânca lupul. Sărmana! Nu, nu; merg să o caut”.

Şi-a luat ciomagul şi sumanul, i-a anunţat pe ceilalţi păstori şi a plecat. Neagra se gândeşte: “Mi-ar părea rău să o mănânce lupul, dar până la urmă merită, şi-a făcut-o singură!” Între timp sărmana Albioara s-a ascuns într-un tufiş: respira încet, încet, de teamă să nu fie găsită de lup! Păstorul, înţepându-şi mâinile, îndepărtează crengile tufişului: “O, sărmană Albioara, în ce hal ai ajuns, ce teamă trebuie să-ţi fi fost, vino să te pun pe umeri!”. Între timp, oile au adormit numai cu un ochi: la un moment dat, aud glasul păstorului care cântă: “Soseşte, cântă, asta înseamnă că a găsit-o!” Se fac că dorm, dar aşteaptă ca păstorul să o pedepsească pe Albioara. În schimb: “Du-te şi te culcă, Albioara, cred că eşti obosită, dormi liniştită!” Apoi a luat două fluiere, s-a dus la prietenii săi şi a spus: “Să sărbătorim pentru că pierdusem o oaie, dar am găsit-o!”

Cine este Albioara?

b) René Bazin, ilustru scriitor catolic francez, povesteşte că, într-o zi de sărbătoare, a intrat într-o biserică în care parohul făcea catehism. Tocmai povestise despre patima lui Isus şi, privindu-i pe copii, l-a arătat cu degetul pe cel mai mic şi l-a întrebat:

- Fiule, dacă ai fi fost în locul lui Iuda, ce ai fi făcut după trădarea Domnului?

Micuţul a privit în jur în biserică, de parcă ar fi căutat în ea răspunsul, apoi a răspuns serios:

- Eu, dacă aş fi fost în locul lui Iuda, în loc să mă spânzur de copac, aş fi alergat la Isus, m-aş fi prins de gâtul lui şi i-aş fi spus: “Doamne, iartă-mă!”

c) Cu ajutorul cateheţilor, este bine să fie citită Evanghelia de astăzi cu mai multe personaje, aşa cum se face la “Pătimire”. Preotul celebrant citeşte partea păstorului celui bun, al femeii care găseşte banul, al tatălui care îl găseşte pe fiul său şi apără dreptul de a se bucura.

d) Concluzie

“Tată, dă-ne bucuria iertării!”

 

* * *

 

Slăbiciunea lui Dumnezeu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Şi Domnul s-a lăsatde răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său.” Ex. 32, 7-11; 13-14

“Am căpătat îndurare pentru ca Isus Cristos să-şi arate în mine cel dintâi toată îndelunga lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în el, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.” 1Tim. 1, 12-17

“Trebuie să ne veselim…, pentru că fratele acesta al tău… pierdut era şi s-a aflat.” Lc. 15, 1-32

Manifestarea milostivirii

În Liturgia Cuvântului din duminica aceasta este vorba de o celebrare, de o manifestare a milostivirii lui Dumnezeu.

- Domnul, la cererile neâncetate ale lui Moise, iartă păcatele poporului necredincios şi idolatru (prima lectură).

- Sfântul Paul, la începutul scrisorii sale adresată lui Timotei, interpretează toate cele petrecute cu el la lumina milostivirii divine: Cristos şi-a arătat mila Sa faţă de el pe când mai era un hulitor şi un persecutor al bisericii, şi l-a chemat să fie unul dintre vestitorii evangheliei milostivirii. “Cuvântul acesta este sigur şi vrednic de a fi ascultat de toţi: “Isus Cristos a venit în lume pentru a-i mântui pe cei păcătoşi, dintre care, cel dintâi sunt eu”. (lectura a II-a)

- În evanghelia lui Luca, Isus apare ca un instrument al milostivirii lui Dumnezeu pentru că merge în căutarea şi recuperarea a tot ceea ce era pierdut (“Acesta îi primeşte pe păcătoşi mănâncă de-a valma cu ei”, protestau cărturarii şi fariseii scandalizaţi), şi dezvăluie prin trei parabole adevărata faţa a Tatălui (o faţă… maternă), şi incurabila sa slăbiciune atunci când este vorba despre un păcătos pocăit.

La drept vorbind, nici nu putem evidenţia aşa cum se cuvine toată bogăţia acestor texte. De aceea ne vom limita doar la câteva trăsături din aceste lecturi.

Contraste

Textul din cartea Exodului este axat numai pe contraste.

- Dragostei neţărmurite a lui Dumnezeu i se împotriveşte uşurătatea superficialitatea, trădarea poporului său, care se lasă amăgit de idolul gratificării imediate: viţelul de aur.

- Poporul necredincios uită de hotărârile pe care şi le luase la încheierea legământului. Însă Dumnezeu nu uită, iar Moise în curajoasa şi îndrăzneaţa lui rugăminte de mijlocire apelează cu precizie la această aducere aminte a lui Dumnezeu: “Adu-ţi aminte de Avram, de Isac, de Israel…”. Cu alte cuvinte: “Aminteşte-ţi de istoria necurmată pe care ai scris-o şi care nu poate fi întreruptă chiar acum.”

Sfânta Fecioară Maria, în cântarea ei cea minunată: “Magnificat”, îl va cânta pe un Dumnezeu care, în loc de a-şi mai aduce aminte de păcatele din trecut îşi va aminti numai de milostivirea sa.

- Aici Moise face un denunţ incredibil: poporul pe care el l-a făcut să iasă din ţara Egiptului, “Nu era oare Domnul care l-a făcut să iasă de-acolo?”.

Moise are toată convingerea că nu mânia lui Dumnezeu va aduce la calea cea dreaptă pe acest popor înrăit ci numai milostivirea lui. Moise apelează nu la forţa ci la mila lui Dumnezeu pentru a birui încăpăţânarea unui popor pervertit.

Înstrăinarea

Un element comun celor trei lecturi din duminica aceasta este înstrăinarea sau îndepărtarea. Poporul se înstrăinează îndată de adorarea unicului Dumnezeu (“nu au întârziat de a se depărta de la calea pe care eu le-o arătasem”, se plânge Domnul). Saul s-a depărtat de Dumnezeu devenind un hulitor. El însuşi recunoaşte că a fost, fără să-şi dea seama departe de credinţă. Îşi pusese tot zelul lui de persecutor în slujirea cauzei lui Dumnezeu (şi să mai spună cineva că istoria nu se repetă). Numai că Dumnezeul acela nu era altceva decât numai un chip cioplit al lui Dumnezeu. El va descoperi adevărata faţă a lui Dumnezeu numai atunci când îi va simţi milostivirea sa.

Oaia se rătăceşte numai după ce s-a îndepărtat de staul, adică de turmă. Apoi este femeia care pierde una din cele zece monede pe care le avea. În cele din urmă, iată-l şi pe fiul risipitor, care s-a îndepărtat de casa părintească. Dar, să nu uităm, că mai există şi fiul cel mare care nu a părăsit niciodată casa părintească şi nici nu a lipsit niciodată de la munca de toate zilele. De fapt, fidelitatea lui este pur formală, ascultarea lui pare a fi lipsită de bucurie şi de dragoste, iar inima este îngustă, meschină, incapabilă de a ierta, şi de a-l primi pe fratele care a greşit. Prin urmare, aşa cum se vede, şi acest frate mai mare s-a înstrăinat, pentru că nu vrea să ştie de milostivirea tatălui.

S-ar putea ca cei mai înstrăinaţi şi cei mai recuperabili să fie chiar aceia, care nu risipesc şi care nu părăsesc casa părintească dar care nu vor să se abată nici câtuşi de puţin de la rigidele scheme ale unui comportament formal pentru a intra în logica neînţeleasă a milostivirii (“… s-a supărat şi nici nu voia să intre în casă”). Adevărata trădare este aceea a aceluia care nu face un pas decisiv pentru a trece pragul observanţei exterioare pentru a intra în mijlocul casei, acolo unde bate inima unui tată şi unde poate gusta din experienţa plină de bucurie a iertării: “Părinte, dă-ne bucuria iertării” (refr. ps. resp.) O iertare de primit şi una de dat.

Ce contrast strident între revendicare îngâmfată a fiului mai mare (“nu ţi-am ieşit niciodată din cuvânt…”), şi smerita mărturisire a lui Paul care se recunoaşte “cel dintâi dintre păcătoşi!” Cine nu vrea să ştie că are trebuinţă de iertare, pe lângă că nu se bucura niciodată de bucuria iertării, dar nu va fi capabil niciodată să ierte.

Cercetarea, căutarea

Între înstrăinare şi reîntoarcere-convertire se află o căutare pasionată plină de griji. Moise intervine pe lângă Dumnezeu în favoarea unui popor încăpăţânat şi cu inima de piatră. Domnul face cei dintâi paşi către Paul (nu-l aşteaptă ci merge să-l caute, merge în căutarea lui, cum singur recunoaşte, Fil. 3, 12), chemându-l la slujire prin descoperirea adevăratului Dumnezeu. Păstorul pleacă în căutarea oiţei pierdute. Femeia, răscoleşte toată casa, aprinde lumina şi mătură cu grijă prin toate colţurile casei pentru a afla banul pierdut.

În ultima parabolă s-ar părea că numai tatăl s-ar mulţumi doar cu aşteptarea. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Cu toate că nu au plecat nicăieri, nici el nu a rămas indiferent. şi-a recuperat fiul prin nostalgie, prin dorinţa aşteptării veghetoare şi trepidantă. (“Pe când încă se afla departe tatăl l-a văzut, şi cu inima plină de bucurie i-a alergat în întâmpinare.”) Convertirea este o problemă a paşilor, nu numai a acelor paşi de reîntoarcere. Întâietatea o au paşii neobosiţi a celui ce iubeşte şi care îşi asumă iniţiativa a celui care caută cu răbdare prin locurile pierzării cu riscul de a-i scandaliza pe farizeii moderni… Numai paşii aceia ascultă ritmul impus de inimă.

Sărbătoarea

Cele trei parabole se sfârşesc cu câte o explozie de bucurie. Cu câte un banchet se încheie toate cele trei parabole. Convertirea şi iertarea se realizează nu printr-o pocăinţă corecţională, într-o sală semi-întunecoasă îmbâcsită de miros de tutun şi de vapori de alcool; într-o sală zic, unde stau înşiruiţi, fiecare la locul lui judecătorii cu feţele încruntate şi reci, mascaţi parcă anume pentru aşa ceva şi numai într-un climat sau cadru sărbătoresc.

Aşadar, important este ca toţi să se simtă implicaţi în această veselie: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi împreună cu mine…” În realitate numai unul poate fi cel care caută însă bucuria regăsirii este împărtăşită de toţi, fără restricţii. Singura bucurie care rămâne în suspensie este ultima. În faţa îmbufnatului fiu “care nu a ieşit din porunca tatălui”, toate pregătirile tatălui se întrerup, nimeni nu mai dansează, muzica a amuţit.

O inimă uscată, dintr-o dată stinge totul. El a fost un sârguincios, împlinitor al poruncilor, dar care acum, pe partitura părintească pe care este scrisă simfonia milostivirii şi a iertării, numai el reuşeşte a cânta nota ea falsă, nota scandalului (s-a scandalizat atât de viaţa scandaloasă a fratelui cât şi de slăbiciunea tatălui pentru el), acea notă hărăzită de a spulbera armonia. Această simfonie va putea fi reluată numai atunci când şi el, cel cel stă la o parte va păşi pragul casei părinteşti spre a se bucura împreună cu ceilalţi.

 

* * *

 

Trebuie să petrecem şi să ne veselim

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

După ce în duminica trecută Isus ne-a prezentat crucea: dezlipirea totală de tot ce avem, astăzi ne spune că trebuie să petrecem şi să ne veselim, oferindu-ne motivaţia necesară bucuriei, pe care o desprindem din Liturgia cuvântului.

Prima lectură (Ex 32,7-11.13-14) ni-l prezintă pe Moise la un examen divin. El reuşeşte să obţină îndurare pentru poporul său care a greşit grav reprezentându-l pe Dumnezeu sub forma unui taur (viţelul de aur), aşa cum era cultul păgân al cananeenilor faţă de zeul fertilităţii. Argumentele lui Moise cuprind întreaga istorie: trecutul, prezentul şi viitorul. Dacă Dumnezeu va nimici poporul, se va dovedi infidel faţă de jurământul din trecut făcut lui Avram, Isac şi Iacob de a le înmulţi urmaşii ca stelele cerului. Dacă în prezent Dumnezeu spune că acest popor rătăcit aparţine lui Moise, este – poporul tău – şi nu al său, atunci Moise îl vrea în viaţă. De aceea Dumnezeu, care în trecut a făcut minunea de a-l scoate din Egipt în milostivirea sa infinită, poate face şi acum minunea vindecării şi convertirii lui. Dacă pentru viitor Dumnezeu ar crea un popor nou ieşit din Moise, cine ar garanta că va fi mai bun şi mai credincios decât cel ieşit din Avram sau din robia egipteană?

Puterea lui Moise de a mijloci pentru poporul său a stat în smerita recunoaştere a slăbiciunii umane. Smerenia mântuieşte. Aceasta vrea să spună că izvorul fericirii stă în smerenie. Moise, trecând cu bine examenul smereniei, a dat omenirii şansa apariţiei în istorie a lui Mesia, care se va umili şi va lua chipul sclavului (cf. Fil 2,7) dintr-o Fecioară, care la rândul ei va recunoaşte că Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale şi din acest motiv neamurile o vor numi fericită (cf. Lc 1,48), iar în rodul smerit al sânului ei se vor ferici toate popoarele (cf. Ap 7,10).

Reprezentanţii Israelului, simbolizaţi în evanghelia de azi (Lc 15,1-32) de fiul mai mare, au murmurat şi s-au opus învăţăturii lui Isus despre un Dumnezeu al tuturor popoarelor şi mai ales al păgânilor, prostituatelor, publicanilor etc. Credeau că învăţătura lui Isus despre un Dumnezeu milostiv le zdruncină siguranţa lor morală, siguranţa lor religioasă, că Iahve este numai proprietatea lor. Aceasta s-a întâmplat deoarece conducătorii poporului şi-au pierdut spiritul lui Moise: smerenia, blândeţea, despre care Duhul Sfânt mărturiseşte că “era foarte blând, mai mult decât toţi oamenii de pe pământ” (Num 12,3).

În iubirea sa infinită, Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său în lume, nu numai ca să reînvie spiritul umil şi blând al lui Moise, ci chiar să facă din dumnezeirea sa un izvor de umilinţă, să facă din ea forţa creatoare de libertate a fiilor lui Dumnezeu, (aşa cum am arătat în duminica trecută), ca toţi oamenii să se poată sătura din fericirea divină.

Pe drept se poate spune că pagina evangheliei de azi este aceea care a convertit cel mai mare număr de păcătoşi. Ea cuprinde trei parabole care au aceeaşi concluzie: chemarea omului păcătos la fericire şi imnul bucuriei îngerilor din cer, printre care îi putem număra pe toţi drepţii de pe pământ ale căror nume sunt scrise în cer, fiindcă aceştia din urmă simt bucuria jertfei lor pentru convertirea celor păcătoşi: păstori care prin jertfe îşi găsesc oile rătăcite şi mame care prin lacrimi îşi află fiii pierduţi. Mai presus de toate, a treia parabolă pune în evidenţă răbdarea lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci convertirea şi participarea lui la sărbătoarea vieţii. De aceea, această parabolă este mai bine să fie numită Parabola Tatălui milostiv, decât a fiului risipitor.

Isus a venit pe pământ să ne descopere adevăratul chip al Tatălui milostiv.

Numai cunoscându-l pe om în formă umană Fiul omului a putut spune în numele Tatălui: Trebuie să petrecem şi să ne veselim, fiindcă, deşi s-a făcut în toate asemenea nouă afară de păcat (Evr 4,15), Isus a cunoscut ca om consecinţele păcatului şi necesitatea bucuriei, atât pentru sine cât şi pentru acei oameni ale căror păcate le-a luat asupra sa, ca împreună să fie cu Tatăl.

Fără speranţa fericirii lumea nu poate dăinui. Faptul că lumea durează este dovada că ea are speranţa fericirii, nu a plăcerilor trupeşti, fiindcă acestea provin din instincte animalice şi omul nu s-ar simţi om dacă ar trăi doar pentru trup, s-ar simţi păzitor de porci, flămânzind şi sperând roşcovele interzise. Speranţa care ţine lumea în existenţă, deşi această lume se simte păcătoasă, stă în bucuria iertării. În realitate speranţa este instinctul iubirii divine din om; cine o pierde, pierde totul. Isus, la rândul său, ni l-a revelat pe Tatăl aşa cum îl dorim: un Dumnezeu iubire şi milostivire care caută un loc în societatea noastră (cf. MAC pag. 1160).

Parabola Tatălui milostiv ne mai descoperă pedagogia divină faţă de om. Tatăl l-ar fi putut opri cu forţa pe fiul său mai mic de a nu pleca; sau putea să nu-i dea partea de avere. Fiind vorba însă de Dumnezeu în acest caz, s-ar fi contrazis pe sine din actul creaţiei, când l-a înzestrat pe om cu darul libertăţii şi l-a chemat să colaboreze responsabil de tot ceea ce va face (cf. Gen 1,28). Or, a-l reţine pe om cu forţa de la rău, ar însemna să-l dreseze şi să colaboreze din frâu, ceea ce nu este vrednic nici de Dumnezeu şi nici de om. În acest caz Dumnezeu ar apărea drept tiran şi dictator. Chiar dacă învaţă greşind – Errando discimus -, făcând experienţa binelui şi a răului, deşi a fost avertizat că aceasta îl poate costa viaţa (cf. Gen 2,17), acceptând lumina credinţei, omul devine mai om prin harul iertării.

Parabola mai pune în evidenţă faptul că orice om, oricât ar fi el de bun, ca fiul mai mare care păzeşte toate poruncile şi îndrumările Tatălui, tot are trebuinţă de har. Ba chiar cu cât se crede mai bun, cu atât mai mult are trebuinţă de lumina cerească spre a vedea că bunătatea sa nu-i o cucerire personală, ci un dar al Tatălui, fiindcă acesta spune: Toate ale mele sunt ale tale.

Dumnezeu respectă libertatea omului chiar şi atunci când acesta îşi alege singur soarta finală a vieţii şi nu răspunde cu iubire iubirii divine, lipsind pe îngerii cerului de bucuria convertirii şi se condamnă la nefericirea veşnică. Spre exemplificare avem cazul lui Isus care respectă libertatea lui Iuda Iscarioteanul care era lângă el şi totuşi atât de departe de dânsul.

Cât de mult se cuvine să-l iubim pe Isus care ne respectă libertatea dumnezeieşte şi ne tratează ca prieteni chiar când greşim!

Ce l-a determinat pe sfântul Paul să izbucnească în acel strigăt de preamărire şi de laudă (Lectura a II-a: 1Tim 1,12-17), specific cultului liturgic: Împăratului veacurilor, nemuritorului, nevăzutului, singurului Dumnezeu, să-i fie cinste şi mărire în toţi vecii vecilor? Bucuria izvorâtă din harul lui Dumnezeu care, nu numai că l-a scos din starea nefericită de blasfemator şi persecutor al Bisericii lui Isus, ba chiar l-a ales ministru al cuvântului divin din care izvorăsc virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi caritatea, el însuşi devenind pentru alţii un exemplu al îndurării divine şi izvor de fericire.

Sfântul Paul, ca şi Moise, se umileşte recunoscându-şi păcatele şi devine apostolul lui Isus, stâlp al credinţei Bisericii. Numai smerenia păstorilor garantează fericirea credincioşilor, biruinţa escatologică a Bisericii, aducând regelui nemuritor al veacurilor slavă şi mărire în veci.

Credincioşii sunt datori să aducă păstorilor lor, nu omagii, laude, linguşiri sau daruri materiale, ci rugăciuni şi jertfe spirituale, ca să fie şi să rămână umili slujitori ai evangheliei, asigurând tuturor adevărata fericire prin acea recunoaştere sinceră, comună, reciprocă de la începutul Liturghiei, că toţi am păcătuit prea mult cu gândul, cu cuvântul, cu fapta şi omisiunea.

Închei cu începutul, cu antifona de la intrare, care este o rugă din cartea Înţelepciunii: “Dăruieşte, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca prorocii tăi să fie aflaţi credincioşi; ascultă rugăciunile slujitorului tău şi ale poporului tău sfânt!” (Sir 36,18). Amin.

 

* * *

 

Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Dacă cuvântul Evanghelie înseamnă “veste bună”, veste bună, se înţelege, pentru cei săraci şi păcătoşi, nu pentru cărturarii şi farizeii care se credeau neprihăniţi şi curaţi ca lacrima şi nu puteau înţelege atitudinea lui Isus faţă de păcătoşi, atunci capitolul 15 al Evangheliei sfântului Luca pe care astăzi la Liturghie l-am ascultat în întregime, cu cele trei parabole a oiţei rătăcite, a drahmei pierdute şi a fiului risipitor, ne introduce în însăşi inima Evangheliei. Pentru a se apăra în faţa farizeilor şi cărturarilor care cârteau fiindcă îi primea pe păcătoşi şi stătea la masă cu ei, Isus recurge la o metodă originală în care realitatea se împleteşte cu nerealul, cu paradoxul. Inventează trei situaţii, trei parabole luate din viaţa de toate zilele, dar prezentate într-un mod cum nu se întâmplă în viaţa de toate zilele, sunt contrare experienţei.

Nici un păstor din pustiurile Palestinei care are o sută e oi nu-şi lasă în pustiu nouăzeci şi nouă de oi ca să meargă în căutarea unei oi care s-a rătăcit părăsind turma, deoarece când se întoarce nu mai găseşte nici una; lăsate nesupravegheate, oile se risipesc sau le mănâncă fiarele. Ce a câştigat? A recuperat o oaie şi a pierdut nouăzeci şi nouă.

Nici faptul din a doua lectură nu pare verosimil. Femeia era foarte săracă. Zece drahme pe care le avea la viaţa ei nu era mare avere. Ca să dea un ospăţ, să facă sărbătoare cu prietenele şi vecinele, de bucurie că a găsit drahma pierdută ar fi trebuit să piardă toate cele zece drahme, adică să le dea pe mâncare şi băutură, să organizeze banchetul, să organizeze banchetul, şi nici nu i-ar fi ajuns banii. De ce să se mai bucure de cele zece drahme dacă tot avea să le piardă în alt mod?

Tatăl din parabolă nu avea cum să-i dea fiului mai mic partea de avere care i se cuvenea. În Palestina, pe vremea lui Isus, copilul cel mai mic avea dreptul la o treime, iar fiul mai mare la două treimi din averea tatălui. Dar copiii nu primeau efectiv partea de moştenire ce li se cuvenea cât timp tatăl era în viaţă; partajul se făcea după moartea acestuia. Până atunci copiii, chiar căsătoriţi, munceau la patron, adică la tatăl lor. Nu avea fiul mai mic cum să primească partea de avere care i se cuvenea după moartea tatălui, având în vedere şi faptul că nu avea 18 ani, era minor, nu era căsătorit.

Isus este un mare poet, un mare fabulist recurgând la un gen literar, pe care numai marii pedagogi sunt capabili să-l folosească pentru a-şi expune învăţăturile. Autorii de fabule fac animalele să vorbească: păstorul vorbeşte cu mioarele sale, lupul stă la taifas cu mielul. Fabulele sunt foarte gustate de copii, şi ştim că la învăţătura lui Isus nu au acces decât copii şi cei care devin mici ca şi ei.

Isus recurge la acest stil literar, în care utilizează paradoxul, pentru a arăta că Dumnezeu e un Dumnezeu paradoxal, cu totul diferit de cum îl gândeau farizeii şi cărturarii; că logica lui e cu totul diferită şi că el realizează lucruri ireale, contrare experienţei comune, pe care oamenii le consideră imposibile şi chiar absurde. Mai precis, toate trei parabolele ne arată că Dumnezeu e un Tată iubitor, iertător, plin de îndurare, de milă, de compătimire faţă de păcătoşi; el speră şi crede în posibilitatea păcătosului de a se converti, de a se îndrepta; o atitudine la antipodul atitudinii farizeilor şi cărturarilor care-l priveau pe păcătos cu dispreţ şi oare, îl condamnau fără drept de apel, considerându-l irecuperabil, condamnat fără nici o speranţă de salvare. Tradiţia a dat celor trei parabole titlurile de parabola oiţei rătăcite, a drahmei pierdute şi a fiului risipitor. În realitate, protagonişti parabolei nu sunt nici oiţa, nici drahma, nici fiul risipitor. În toate trei protagonistul este unul singur: Dumnezeu. În principal, cele trei probleme nu vorbesc despre om, despre păcătos, despre Dumnezeu, despre bucuria lui Dumnezeu când îşi găseşte oaia pierdută, când îşi găseşte drahma pierdută, când i se întoarce copilul acasă. “Bucuraţi-vă împreună cu mine”, zice Domnul. Căci şi îngerii mei se bucură în cer. E o explozie de bucurie. Tatăl din parabolă nu ştie ce să mai facă spre a-şi manifesta bucuria; scoate la iveală haina cea mai scumpă, inelul cu stema familiei – semnul distincţiei şi al nobleţei în antichitate – taie viţelul pe care îl pusese la îngrăşat, se comportă ca un copil, aleargă în întâmpinarea fiului său, îl sărută de nenumărate ori strigând: “Să facem sărbătoare! Veniţi la sărbătoare!” A uitat de demnitatea şi de bătrâneţea lui. Vecini care l-au văzut vor fi râs de el, îl vor fi compătimit: “Sărmanul bătrân! O fi dat în mintea copiilor!”

Inima lui Dumnezeu a tremurat pentru copilul fugit de acasă ca şi pentru oiţa rătăcită, departe de turmă. Dumnezeu Tatăl se teme să nu-l piardă pentru totdeauna, să nu fie constrâns să-l osândească, să nu-l mai aibă niciodată. Această teamă naşte în inima lui Dumnezeu speranţa că totuşi copilul i se va întoarce. Îl aşteaptă, iar convertirea păcătosului este încoronarea aşteptării şi speranţei lui Dumnezeu, care declanşează explozia de bucurie din inima lui. “Vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiesc, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă”.

Aceste cuvinte ne pot surprinde, ne pot nemulţumi sau chiar scandaliza. Nu cumva Dumnezeu este părtinitor sau chiar nedrept? Cum? Cele 99 de oi care au rămas cuminţi la turmă nu valorează nimic? Ele nu produc nici o bucurie păstorului? E mai valoroasă cea care fuge din turmă şi se rătăceşte? Numai ea face bucurie? Fratele mai mare, care stă cuminte acasă, munceşte, e harnic, nu iese din vorba tatălui său, nu are nici o importanţă? El nu-i produce nici o bucurie tatălui său? Numai cel mic care fuge de acasă şi îşi toacă averea trăind în destrăbălare e important? În acest caz nu e mai bine să fii oiţă rătăcită şi fiu risipitor ca să faci bucurie lui Dumnezeu şi să aibă pentru ce să se bucure îngerii în cer? Nu poate fi vorba de aşa ceva. Faptul că este mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte nu înseamnă că păcătosului i se recunoaşte un grad mai mare de sfinţenie, că i se recunosc mai multe merite, că se cuvine mai multă glorie şi răsplată decât celor drepţi care n-au părăsit casa Tatălui. Cei drepţi care sunt drepţi cu adevărat, nu farizei şi cărturari, au parte de ceva mai bun: ei iau parte la bucuria lui Dumnezeu. Ce le spune păstorul prietenilor şi femeia prietenelor? “Bucuraţi-vă împreună cu mine!” Ce-i spune tatăl fiului mai mare? “Trebuie să ne bucurăm: şi eu şi tu. Trebuie să facem sărbătoare căci fratele tău s-a întors acasă. Era pierdut şi a fost găsit, era mort şi a înviat. Tot ce e al meu e şi al tău. Deci neliniştea, aşteptarea, speranţa mea trebuie să fie şi neliniştea, aşteptarea şi speranţa ta, iar acum bucuria mea trebuie să fie şi bucuria ta. E fratele tău. Un frate mai mare nu poate să rămână indiferent când fratele mai mic fuge de acasă. El trebuie să sufere cu tatăl său şi, când se întoarce, să se bucure cu tatăl său”. Aşa a făcut fratele mai mare prin excelenţă, Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care nu a rămas în casa Tatălui său din ceruri, ci a plecat într-o călătorie lungă pe pământ în căutarea fratelui său mai mic, a omului pierdut şi mort din cauza păcatelor, şi la readus teafăr şi reînviat în casa Tatălui de unde a fugit. Tatăl din parabolă care zice că fiul său reîntors era mort era mort şi a înviat se aseamănă cu Dumnezeu, Tatăl ceresc, la moartea şi învierea Fiului său Isus Cristos. Nu ne putem imagina că Dumnezeu, Tatăl ceresc, a rămas rece, indiferent, nepăsător în timpul care a trecut între moartea şi învierea lui Isus. Inima lui a fremătat, a aşteptat, a sperat, iar învierea lui Isus i-a provocat o bucurie nemăsurată, mult mai mare decât dacă Fiul său nu ar fi murit şi nu ar fi înviat.

O mamă îşi iubeşte toţi copiii, dar când un copil e lovit de o boală incurabilă, pentru cel copil sângerează inima ei şi suferă, spre el se îndreaptă în primul rând grija, iubirea, compătimirea ei. Iar dacă, printr-o minune, copilul se vindecă, ea se bucură mai mult decât pentru toţi copiii sănătoşi, mai mult decât dacă copilul nu s-ar fi îmbolnăvit şi nu s-ar fi vindecat. Iar ceilalţi copii, dacă sunt normali, n-au nimic de reproşat mamei lor: ei suferă şi se bucură împreună cu mama lor. E fratele lor, nu? Dumnezeu e un tată cu inimă de mamă. Îi iubeşte pe toţi copii săi. Dar compătimirea şi grija lui se îndreaptă în primul rând spre copilul bolnav, adică păcătos, şi bucuria lui e mare când copilul bolnav se converteşte şi se vindecă de boala sa incurabilă.

Cu toţii suntem oiţe rătăcite, cu toţii suntem fiii risipitori fugiţi din casa Tatălui, căci cine poate spune că e fără de păcat? Doar farizeii şi cărturarii. Cu toţii trebuie să ne convertim. Motivele convertirii pot fi diverse. De pildă, starea de mizerie, de înjosire, de degradare la care ne-a dus păcatul. Am ajuns să păzim porcii, să răbdăm de foame, să dorim roşcovele porcilor ca fiul risipitor. Dar motivul cel mai bun pe care ni-l sugerează Isus în cele trei parabole ale îndurării lui Dumnezeu din Evanghelia de azi este altul: Vrem să ne convertim, să ne întoarcem în casa din care am fugit, spre a-i face bucurie Tatălui nostru ceresc.