Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 8,26-39
Apostolul: Efeseni 2,4-10

Luca 8,26-39

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Isus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Isus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Isus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Isus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Isus.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
pr. Vasile Florea
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Olimpiu Todorean
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Numele meu este Legiune…

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o închisoare, un prizonier, datorită unei serii de evenimente nefericite, şi-a pierdut dinţii din gură, apendicele i-a fost scos, braţul drept amputat… Directorul închisorii, vizitându-l la infirmerie, îl priveşte acuzator şi îi spune: “Pe mine nu mă prosteşti! Ştiu ce vrei să faci! Încercă să evadezi bucăţică cu bucăţică.”

Există perioade de timp, sunt sigur, în care simţim că în loc să fim o singură persoană, unificată, suntem sumă de bucăţi ale eului nostru, părţi contradictorii, opuse una faţă de alta. Familia ne trage într-o parte. Munca ne trage în altă parte. Iar ambiţia în alta. Ş.a.m.d. Ne întrebăm cum să ne strângem la un loc toate bucăţile în care suntem divizaţi. O femeie a văzut la un moment dat o pictură cu martiriul unui creştin. Acesta fusese legat de mâini de un cal şi de picioare de un alt cal, iar apoi caii au fost mânaţi să meargă în direcţii opuse, sfâşiindu-l pe creştin, iar în final omorându-l. Ea i-a spus psihiatrului: “Aşa mă simt şi eu. Sfâşiată, dezmembrată în bucăţi.”

Evanghelia de astăzi ne descrie un om care era efectiv dezmembrat în bucăţi. Când Isus l-a întrebat “Care-ţi este numele?” el a răspuns: “Legiune”. În Evanghelia după Marcu, capitolul 5, versetul 9, răspunsul este: “Legiune este numele meu, căci suntem mulţi”. Legiune este termenul latin pentru o unitate de armată formată din şase mii de soldaţi. Personalitatea acestui om era atât de divizată de interese în conflict, încât nu mai era o persoană ci o mulţime de persoane, fiecare trăgând în altă direcţie. Evanghelia ne şi spune cine sunt aceste multe persoane înghesuite într-un singur om: “Căci demoni mulţi intraseră în el”.

Astăzi noi nu negăm existenţa demonilor. Ba chiar le-am redescoperit existenţa. Până şi psihiatrii admit că există demoni: demoni ai urii, ai răzbunării, ai resentimentelor; demoni ai lăcomiei, ai vinovăţiei, ai fricii; demonul extrem de apăsător al competiţiei, al stresului, al conflictelor moderne. Există astăzi oameni care sunt locuiţi de mulţi astfel de demoni. Numele lor este “Legiune”.

Poate vă amintiţi că Shakespeare a pus în gura unuia dintre personajele sale următoarele cuvinte: “Tu ţie însuţi să îţi fi fidel, cum noaptea zilei îi urmează, şi nu vei fi fals faţă de nimeni.” Până aici totul este bine. Dar rămâne întrebarea: la care eu să rămân fidel? Eului civic? Eului parental? Eului financiar? Eului religios? Eului social? Pentru că numele meu este Legiune! Există eul despre care cred că sunt eu. Există eul pe care alţii îl văd în mine. Există eul pe care îl prezint lumii. Există adevăratul eu pe care îl ascund de toţi. Sufletele noastre sunt ca nişte case bântuite de sfinţi şi de diavoli. Sau după cum spunea Edward Sanford Martin:

În templul meu pământesc e-nghesuială,

E unul care este umil, unul care e mândru;

E unul cu sufletul distrus de atâtea păcate;

E unul care nu se căieşte şi rânjeşte;

E unul care îşi iubeşte semenii ca pe el;

E unul la care nu-i pasă decât de faimă şi de el;

De-atâtea griji care mă rod eu aş fi liber

Dac-aş putea să ştiu care sunt eu.

Aceasta este problema mea. Aceasta este problema fiecărui om. Nu sunt unul, ci mulţi. “Sunt larg”, se plângea Walt Whitman, “conţin multitudinea.” Aici este copilul, aici părintele, aici adultul, toţi în mine. Nu sunt atât o personalitate cât un câmp de luptă, în război cu mine însumi, tras în toate direcţiile. “Legiune este numele meu.” Cuvântul “scindat” este un cuvânt cheie astăzi. Avem personalităţi scindate, familii scindate, naţiuni scindate, atomi scindaţi, o lume scindată. Şi ne mai mirăm că avem dureri de cap. Avem o nevoie disperată de unitate, de ceva care să ne ţină la un loc, să nu spargem în bucăţi.

Recent am dat peste această afirmaţie: “Încercăm să trăim mai multe vieţi într-una, fără ca eurile noastre să fie organizate de o singură viaţă care să conducă din noi.” Este doar un alt mod prin care gânditorul modern exprima ideea: “Mai multe euri! Nici unul nu conduce viaţa!” Isus a spus-o altcumva: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Cu alte cuvinte, nu am fost făcuţi să servim la mai mulţi stăpâni. Nu am fost făcuţi să îi slujim lui Dumnezeu şi mamonei, lui Dumnezeu şi mulţimii, lui Dumnezeu şi satanei… nu putem sluji la mai mulţi decât sfărâmându-ne în bucăţi. Încercăm să punem la un loc lucruri care pur şi simplu nu merg împreună. Nitroglicerina este un explozibil deoarece constituenţii (acidul nitric, acidul sulfuric şi glicerina) în mod natural nu pot sta unul lângă altul: o uşoară lovitură şi fiecare constituent se va ciocni violent de celălalt, provocând suflul exploziei. La fel se întâmplă şi cu noi, când încercăm să îl slujim pe Cristos şi Biserica sa, dar şi să slujim lumescul, mulţimea. “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, spunea Isus. Dumnezeu este Unul. Singurul de care avem nevoie în viaţă. Orice alte scopuri nu fac decât să ne împrăştie existenţa în bucăţi.

Psihologia spune că pentru a ne dezvolta o personalitate matură, trebuie să ne structurăm viaţa în jurul unui singur scop. Isus spunea în acest sens: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…” Mulţi dintre cei cu personalitate scindată (“multiple” personalităţi) ajung aici datorită loialităţilor scindate: în parte lui Cristos, în parte eului propriu; parţial dăruit lui Cristos, parţial păstrat pentru mine; parţial pentru Împărăţia lui Dumnezeu, parţial pentru altceva decât Împărăţia lui Dumnezeu. Nu putem să găsim fericirea într-un astfel de stil de viaţă. Fericirea o găsim doar urmărind cel mai mare scop din Univers, Dumnezeu în persoana lui Cristos. În El toate lucrurile se unesc, în El toate sunt complete; doar El poate să ţină unită viaţa, să nu se spargă în bucăţi.

În primul război mondial, aliaţii au încercat o nouă metodă, punând mai mulţi generali la comanda armatelor. Nu a mers. Apoi l-au făcut pe Foch comandat suprem al tuturor forţelor. Doar aşa au reuşit. În al doilea război mondial s-a decis că invadarea Europei s-ar putea face cu succes dacă şi numai dacă o singură persoană ar fi pusă în frunte. Această poziţie, o ştim cu toţii, a fost dată generalului Eisenhower. Ce s-ar fi întâmplat cu cauza aliaţilor dacă am fi fost supuşi divergenţelor, oscilaţiilor şi ezitărilor care apar invariabil în cazul controlului multiplu sau divizat? Confuzia ar fi dus la o situaţie fără speranţă.

Principiul rămâne valabil şi pe câmpul de luptă personal al vieţii voastre şi a mele. Trebuie să avem un comandant suprem, un motiv deasupra celorlalte, o iubire, un Dumnezeu, un Scop ultim: Domnul Isus Cristos. El devine principiul care controlează, asemenea unui poliţist de la circulaţie care stă la datorie la intersecţie şi controlează fluxul traficului. Atunci când poliţistul îşi abandonează postul din sufletul nostru, se produce un haos total, deoarece tendinţe şi nevoi interioare sunt scăpate de sub control şi se ciocnesc unele de altele, cauzând confuzie şi conflicte.

Atunci când descriem o persoană imorală ca fiind o persoană “dezlânată”, nici nu ne dăm seama cât de corectă este această descriere. Un astfel de om nu este integrat sau unit eficient în interiorul său. Face anumite acţiuni nu pentru că le doreşte, ci pentru că mulţimea le face; sau asemenea Sf. Paul, simte în el o forţă demonică, ce îl împinge să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Nu este unul, ci mai mulţi. Numele lui este Legiune. Are nevoie de Cineva care să îl lege, să îl adune, să îi organizeze şi unifice personalitatea. Are nevoie să îşi predea viaţa nu parţial ci total lui Cristos, să îl lase pe Cristos să stea pe tronul inimii lui, să îl lase pe Cristos să fie Organizatorul, Preşedintele executiv, Directorul vieţii lui. Cu ajutorul lui Cristos putem să depăşim şi să răstignim numeroasele euri care se dezlănţuie în interiorul nostru: eul ambiţios, eul mânios, eul gelos, eul păcătos.

Fie că este vorba despre omul care locuieşte în morminte, ca în lecţia evanghelică, sau de bărbatul ori femeia care stau astăzi în biserică, problema este aceeaşi – o inimă împărţită, o loialitate împărţită, un eu divizat. Nu există altă ieşire din această stare divizată decât abandonarea în Cristos Domnul. “Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat”, continuă Evanghelia, “şi au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Isus şi s-au înfricoşat…” A sta la picioarele lui Isus, a învăţa de la El, a-l lăsa pe El să ne organizeze viaţa, înseamnă a pune capăt conflictului interior sufletesc, înseamnă a ne recupera sfinţenia, a câştiga conducerea unificată asupra imperiului personalităţii noastre pentru ca să putem spune cu Sf. Pavel: “Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Cristos Isus” (Filipeni 3,14).

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a după Rusalii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

După ce Mântuitorul, la sfârşitul celor patruzeci de zile de ajun, a biruit întreita ispitire din partea satanei, izgonindu-l prin cuvintele: “Du-te de la Mine, Satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui singur Îi vei sluji»”, principele întunericului a renunţat să se mai apropie de Isus. Dar el nu a părăsit niciodată gândul de a se apropia, cu vicleniile lui, de oameni, aceste biete creaturi înclinate din fire spre păcat. Înfuriat pentru înfrângerea suferită şi ştiind că Isus a venit să-i distrugă stăpânirea asupra sufletelor, el şi-a îndreptat cu toată furia atacurile împotriva omului, umblând “ca un leu răcnind şi căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8). Nu rare erau cazurile când el punea stăpânire pe trupurile bieţilor nenorociţi, cazuri cunoscute sub denumirea de îndrăciţi sau posedaţi de duhuri necurate.

Unul dintre aceste suflete nenorocite, ajunse sub stăpânirea Satanei, formează spectacolul de groază din ţinutul Gadarenilor, relatat de fragmentul evanghelic citit azi. Agitat şi fără odihnă, îndrăcitul rupea lanţurile şi obezile cu care era încătuşat, şi nici o putere omenească nu era în stare să-l domolească. Devenise spaima locuitorilor de prin împrejurimi, astfel că nimeni nu cuteza să treacă prin acele părţi, nici chiar ziua. Îndrăcitul se comporta ca un nebun: umbla gol; facultăţile, deşi sănătoase, erau folosite de Satana după bunul său plac. Avem aci o dovadă despre teribila forţă pe care “cel tare” o poate exercita – desigur, cu îngăduinţa lui Isus – pentru a chinui şi înrobi pe om.

Dar, pe neaşteptate, “cel tare”, care pusese stăpânire pe acel sărman nenorocit, se pomeneşte faţă în faţă cu “cel mai tare”, cu Isus Stăpânitorul atotputernic al creaţiunii. Simţindu-I prezenţa, duhurile se pleacă în faţa suveranităţii lui Isus şi Îl roagă să nu le chinuiască şi să nu le trimită în iad, ci să le poruncească să intre în turma de porci ce păştea prin apropiere, ceea ce Isus le permite. Întreaga turmă sări în mare şi se înecă, iar cel eliberat redeveni într-o clipă omul normal şi liniştit de odinioară, stând blând la picioarele Binefăcătorului său. Copleşit, pe de o parte de recunoştinţă, şi, pe de altă parte, fiind încă sub imperiul fricii de Cel rău, “Îl ruga pe Isus să-l lase să fie cu dânsul” (Marcu V, 18). Isus însă avea alt plan cu el, căci îi zice: “Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut Domnul şi cum te-a miluit” (V, 19). Astfel completează, tot Sfântul Marcu, relatarea Sfântului evanghelist Matei. Isus l-a lăsat deci acolo în mijlocul Gadarenilor, a acelei populaţii păgâne, ca să fie un monument viu al milei Sale divine şi un vestitor înflăcărat al dumnezeirii Sale.

Acest fapt istoric, relatat de toţi cei trei evanghelişti sinoptici (Matei VIII; Marcu V şi Luca VIII), are, ca orice faptă a lui Isus, pe lângă sensul istoric, şi un sens mai adânc, spiritual, dincolo de timp şi spaţiu, un mesaj, o chemare la mântuire, valabilă oricând şi oriunde. Să căutăm să descifrăm acest mesaj ascuns în vindecarea miraculoasă la care am asistat.

Figura îndrăcitului este pentru noi o imagine vie a felului în care duhul necurat încătuşează, prin păcat, un suflet, deşi acest lucru nu se arată în afară, în chip dramatic, ca în cazul unor posedări trupeşti, adică al îndrăcirii propriu zise. Să plecăm de la Gadarenii care-L înconjurau pe Isus. Aceştia, fiziceşte, erau liberi, dar sufletul lor era înrobit de Satana, prin ataşamentul lor dezordonat faţă de agoniseala vremelnică. Ca negustori de porci, ei erau preocupaţi exclusiv de câştigul material, neglijându-şi sufletul. De teamă ca nu cumva averea şi comerţul lor să aibă de suferit în cazul că Isus ar rămâne în ţinutul lor, Îl roagă pe Isus să părăsească acest ţinut, ca şi cum i-ar fi zis: “Du-te de la noi, căci ne omori animalele şi ne ruinezi afacerile”. Orbiţi de goana după bunuri vremelnice, ei nu au înţeles că Isus, permiţând acea pagubă materială, voia să le deschidă ochii asupra unei bogăţii nevăzute, dar infinit mai importantă şi mai preţioasă decât toate avuţiile, decât tot aurul şi nestematele din lume, decât universul întreg, asupra propriului lor suflet. Ei n-au înţeles că Isus, impresionându-i în gradul cel mai înalt prin această minune, voia să le demonstreze că pierderea bunurilor pământeşti nu trebuie luată în seamă când este vorba de salvarea de la pieire fie chiar şi numai un singur suflet, chiar dacă acela ar fi în aparenţă cel mai mizerabil şi cel mai neînsemnat om de pe pământ.

Cele mai măiestrite şi mai impresionante cuvinte ori parabole nu ar fi fost în stare să producă în aceşti oameni, ataşaţi până la abrutizare de interese materiale, impresia zguduitoare produsă în inimile lor de pierderea turmei de porci. Înrobiţi însă materiei şi insensibili la realităţile lumii de dincolo de simţuri, ei au rămas doar cu sentimentul spaimei şi durerii pentru pierderea suferită, ceea ce i-a determinat să-L roage pe Isus să se retragă din ţinutul lor. Totuşi, pământul arid al acestor inimi, răscolite de minunea săvârşită de Isus, îşi primea prima arătură, ca un prim impuls spre convertire, iar îndrăcitul vindecat, sortit din porunca lui Isus să rămână pe mai departe printre ei ca o permanentă mărturie vie a puterii şi iubirii milostive a lui Isus, avea să fie fermentul care va face ca în sufletul lor răscolit să încolţească, încetul cu încetul, înţelegerea şi interesul pentru imensa valoare a sufletului, valoare ce li se va dezvălui mai târziu, când Isus îşi va dovedi pe Cruce infinita Sa iubire faţă de suflete.

Dar să nu ne lăsăm amăgiţi. Puterea duhului infernal ce pusese stăpânire pe trupul îndrăcitului, ca şi pe sufletele Gadarenilor, lucrează şi astăzi, şi va continua să lucreze asupra sufletelor care resping lumina harului lui Isus, şi Îl izgonesc din viaţa lor.

Bunăoară, când cel lipsit respinge cu revoltă gândul purtării de grijă a lui Dumnezeu, dorind şi râvnind cu orice preţ să posede ceea ce nu este al său; când bogatul, absorbit cu toată fiinţa de idolul mamonei, îşi zice ca bogatul din Evanghelie: “suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru ani mulţi, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte”; când omul se lasă fascinat de iluzia unei fericiri redusă la această viaţă, uitând de acel “unic necesar”, adică de sfinţirea şi mântuirea sufletului, pentru care toate celelalte sunt exclusiv mijloace puse în slujba acestui scop -, oare nu dovedeşte, toată această stare de lucruri, că oamenii sunt, şi astăzi, dominaţi de Satana? Sau, când ştiinţa pozitivă – care prin definiţie trebuie să se limiteze la fenomenele supuse experimentului – îşi depăşeşte competenţa, negând orice realitate transcendentă, orice adevăr suprasensibil; când, în numele raţiunii şi al unei false libertăţi, se profesează amorul liber desmăţat, care urmăreşte plăcerea ca scop în sine, concepţie ce stă la originea atâtor dezordini individuale şi sociale, oare toate acestea nu ne amintesc de lucrarea distrugătoare a aceleiaşi puteri satanice care teroriza pe îndrăcitul din Gadar?

Fără îndoială, această putere nu lucrează cu aceeaşi intensitate pretutindeni şi în toate sufletele. Uneori ea se strecoară subtil – chiar şi într-un suflet evlavios – sub forma unei afecţiuni dezordonate faţă de o anumită persoană, afecţiune legitimă, în aparenţă, dar născută dintr-o pornire senzuală, alteori se insinuează sub forma unui ataşament exagerat şi înrobitor faţă de lucruri, ori, dimpotrivă, sub chipul unei aversiuni pentru o persoană -, tot atâtea încercări ale duhului diabolic de a ne scoate de sub stăpânirea lui Isus şi de a-I lua, el, locul.

Iată de ce, iubiţii mei, trebuie să veghem mereu asupra noastră înşine, să ne studiem prin meditaţie şi examen zilnic de conştiinţă mişcările ascunse ale inimii, înclinaţiile, preocupările şi ataşamentele dezordonate mascate, resorturile adevărate ale gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor de fiecare zi, şi să facem ordine în suflet; să eliminăm tot ce nu e conform voinţei lui Dumnezeu, adică tot ce nu izvorăşte din iubirea adevărată şi nu e condus de ea, şi să ne orientăm toată viaţă spre Dumnezeu. În prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina harului cerut de la El, să ne privim în faţă scăderile, să ne recunoaştem aşa cum suntem, chiar dacă acestea ne costă, umilindu-ne înaintea lui Dumnezeu, căci umilinţa este temelia sfinţeniei. Apoi să luăm hotărâri ferme de a ne corecta, hotărâri concrete, practice, reînnoite zilnic. Să ne spălăm sufletul, ori de câte ori simţim nevoia, în baia Sfintei Spovedanii şi să ne împrospătăm puterile sufleteşti prin nutrirea cu trupul şi sângele lui Isus, pâinea cea vie, rugându-L să rămână cu noi. Astfel, influenţa celui Rău asupra noastră va slăbi tot mai mult, pe măsură ce vom progresa în unirea cu Dumnezeu prin iubire, spre a deveni potire pline de viaţă divină. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea îndrăcitului din ţinutul Gerghesenilor

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Isus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Isus” (Luca 8,38-39). Astfel se încheie, fraţilor şi surorilor, pasajul evanghelic de astăzi, acolo unde, după cum aţi auzit, Domnul îi spune omului vindecat să le vorbească tuturor gerghesenilor despre misterul vindecării sale. Şi aceasta a şi făcut. Evanghelia nu ne spune cum a relatat el ceea ce i s-a întâmplat; ne putem însă imagina ceea ce ar fi putut spune:

Voi, gerghesenilor, mă cunoaşteţi din copilăria mea. M-am născut între voi şi am crescut între voi, în ţinutul vostru al Gerghesenilor, pământ al nelegiuirilor. Aţi văzut ce s-a întâmplat. Voi nu aţi trăit după legea pe care Dumnezeu v-a revelat-o, ci după propria voastră nelegiuire. În dorinţa voastră de bogăţii şi bunăstare, v-aţi implicat în comerţ păcătos, comerţ care nu este binecuvântat de Dumnezeu. Aţi crescut porci. Aţi avut turme întregi, deşi, potrivit Legii, sunt animale necurate. Dumnezeu v-a pedepsit şi v-a lăsat pradă puterii diavolului.

Şi prin Providenţa de neînţeles a lui Dumnezeu, toate aceste puteri demonice şi-au făcut sălaş doar în mine – eu am purtat povara voastră. Am fost transformat dintr-o fiinţă umană într-o bestie. Nu puteam trăi în case – trăiam în loc pustiu, într-o peşteră în care erau îngropaţi cei morţi. M-aţi legat în lanţuri, şi le-am rupt. Nu era doar un diavol în mine, ci o întreagă legiune; după cum aţi văzut şi voi cu adevărat atunci când Cel care m-a vindecat le-a permis demonilor să intre în turmele voastre de porci, care s-au aruncat în lac şi s-au înecat. Da, acum vă puteţi într-adevăr imagina de ce am provocat atâta rău şi tulburare. În mine se afla o putere îngrozitoare. Diavolii au pus stăpânire pe toate patimile mele umane şi le-au adus într-o stare monstruoasă. De aceea m-am purtat atât de sălbatic cu voi, am vrut să vă chinui, să vă distrug.

Iar acum acea forţă a ieşit din mine. Vă rog să mă iertaţi. Vă iubesc acum ca un frate – doresc să devin confratele vostru. Şi cât de recunoscător îi sunt Aceluia care m-a eliberat – El este Mântuitorul meu, El este Dumnezeul meu! Vă chem pe voi toţi la El. Tot ceea ce căutaţi: pace, fericire, bucurie – toate acestea le veţi găsi în Ceruri. Toţi cei care plângeţi, mergeţi la El. Va şterge lacrimile voastre. Vă va da ceea ce nici o bogăţie lumească nu vă poate da.

Aceasta le-a spus gerghesenilor fostul îndrăcit. Ne-ar putea spune şi nouă acelaşi lucru. Şi nu ar trebui să fim surprinşi, deoarece exact aceleaşi lucruri se petrec şi astăzi. Toate ziarele noastre ne relatează despre astfel de orori care nu pot fi explicate decât admiţând participarea puterii răului. Şi pe fundalul acestui coşmar pare că se aude vocea acestui om vindecat de Cristos: “Am pace şi linişte în sufletul meu. Cristos mi le-a dat acestea. Vi le va da şi vouă. Alergaţi la El. Inima mea este plină de dulce părere de rău”.

Însă minţile noastre sceptice vor întreba: este adevărat? Şi chiar dacă este adevărat, cât va dura această stare? Aici ne dă răspunsul lectura de astăzi din Apostol: “Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Cristos – prin har sunteţi mântuiţi! Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este DARUL LUI DUMNEZEU” (Efeseni 2,4-5.8). În aceste cuvinte ale Apostolului avem o întreagă revelaţie. Am auzit despre suferinţele celui posedat şi cum Harul lui Dumnezeu l-a scăpat de ele. Acelaşi Har poate face exact acelaşi lucru pentru noi. Însă Harul este dat prin credinţă. Ce este credinţa? Ca răspuns la această întrebare, vă voi relata un incident din viaţa mea de student.

Am studiat la Institutul Politehnic. În acelaşi timp eram membru al unei societăţi studenţeşti creştine. Odată, noi studenţii am hotărât să invităm la întâlnirea noastră pe pr. John Egorov, faimos profesor de teologie. El trebuia să călătorească la Lesnoye, o suburbie a oraşului Sankt Petersburg, unde se afla institutul nostru politehnic. L-am rugat să vină să ne viziteze, dar el a răspuns: “Nu am fost niciodată acolo, şi nu ştiu cum să ajung”.

Prietenul care a mers să îl invite i-a spus: “Părinte, este foarte simplu. Mai întâi, mergeţi la gară, şi acolo este staţia de tramvai. Aşteptaţi să vină numărul 20 şi urcaţi-vă. Fără să întrebaţi pe nimeni, mergeţi până la capăt. Şoferul va spune: ‘Institutul Politehnic – ultima oprire’. Coborâţi, şi cum veţi sta cu spatele la tramvai, înaintea dumneavoastră va fi o alee. Acolo căutaţi numărul 6, unde este o curte şi în curte o clădire. Mergeţi la etajul doi, şi acolo ne veţi găsi”.

Părintele John a spus: “A trecut o săptămână şi a venit duminica. Mi-am luat carneţelul, m-am uitat la ceea ce am notat, şi am ştiut de îndată ce am de făcut. Mi-am amintit toate câte mi le-a spus prietenul vostru, şi le-am acceptat în lăuntrul meu, ca şi când le-aş fi făcut deja. Le-am făcut apoi pe toate în realitate, şi iată-mă aici cu voi”. Iată ce înseamnă credinţa: a accepta în lăuntrul tău ceea ce a fost spus, şi a pune în practică ceea ce a fost spus.

În Sfânta Evanghelie ni se fac promisiuni, şi ni se dau şi instrucţiuni despre ce trebuie să facem pentru a primi aceste promisiuni. Să le acceptăm cu credinţă. Să realizăm tot ceea ce ni s-a spus să facem în vieţile noastre, şi vom primi acelaşi Har, aceeaşi pace, aceeaşi bucurie. Vom primi tot ceea ce a primit îndrăcitul vindecat de Cristos. Cuvintele lui Cristos se vor referi şi la noi: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”.

 

* * *

 

Despre oamenii demonizaţi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni,
iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 11, 20)

Iubiţi credincioşi,

Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înţelege două lucruri de mare folos. Întîi, cît de mare şi nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi, al doilea, cît de mare şi cumplită este răutatea diavolilor faţă de om şi de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.

Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd starea jalnică şi chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă şi bunătate faţă de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulţi ani, zidit după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, văzîndu-se izgoniţi de puterea cea fără de margine a Mîntuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere şi îndată s-au aruncat în mare şi s-au înecat (Luca 8, 33).

Iată cît de mare este oceanul cel fără de margini al dragostei şi al milostivirii lui Dumnezeu faţă de om, că pentru slobozirea unui singur om din legăturile şi chinurile diavolului, a îngăduit să se dea pierzării ca la două mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, avînd învoire de la Hristos şi vrînd să-şi arate răutatea şi puterea lor blestemată, au intrat în turma de porci şi într-o clipă i-au înecat pe toţi în mare. La această Evanghelie Sfîntul Ioan Gură de Aur, arătînd cîtă răutate au demonii asupra oamenilor, zicea: “Dacă asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au arătat diavolii atîta răutate, apoi cu atît mai mult asupra ta, omule, de-a pururea dă război neîmpăcat, luptă neîncetată şi vrajbă fără de moarte. Şi dacă pe porci, cu care nimic nu le era lor de obşte, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atît mai mult ne urăsc pe noi care sîntem vrăjmaşii lor şi doresc să ne piardă şi să ne supună lor. Apoi cîte rele am fi pătimit de la ei, dacă ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastră. Căci pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu să intre în turma de porci, ca şi în trupul dobitoacelor să cunoaştem răutatea lor. Deci şi acum cînd vei vedea vreun om stăpînit de diavol, închină-te Stăpînului şi cunoaşte răutatea vrăjmaşului. Că iubirea de oameni a lui Dumnezeu îl ţine pe diavol şi nu-i dă voie să-şi arate puterea şi răutatea asupra omului cît ar voi el. Atît îi dă voie să-l muncească pe om cît să-l facă mai înţelept şi să arate răutatea diavolului asupra omului”.

Apoi zice acelaşi Părinte Ioan Gură de Aur: “Voieşti şi altă pildă despre răutatea diavolilor, cînd Dumnezeu îi dă voie să-şi pună în lucrare puterea sa? Socoteşte cirezile şi turmele lui Iov, cum într-o clipă pe toate le-a mistuit. Apoi socoteşte moartea cea ticăloasă a copiilor lui şi rana ce s-a adus asupra trupului său şi vei vedea cruzimea, asuprirea şi nemilostivirea răutăţii dracilor. Din aceasta vei înţelege minunat, că dacă lumea aceasta toată, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stăpînirea lui, în puţină vreme pe toate le-ar fi tulburat şi asemenea porcilor de care aţi auzit în Sfînta Evanghelie de azi şi cirezilor lui Iov, într-o clipă de vreme am fi pătimit, că nici o milă de noi nu ar fi avut” (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 108-109).

Să ascultăm mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: Iar păstorii, văzînd ceea ce s-a întîmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate şi au ieşit să vadă cele ce se făcuseră şi venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii şezînd lîngă picioarele lui Iisus îmbrăcat şi întreg la minte şi s-au înfricoşat (Luca 8, 34-35).

Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau înecarea porcilor în mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii şi înspăimîntării lor era călcarea Legii lui Dumnezeu. Căci Legea lui Moise oprea a se mînca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei creşteau porci şi mîncau din cărnurile lor. Deci, pentru călcarea Legii i-a cuprins atîta spaimă, ca nu cumva Dumnezeu, pentru această călcare de lege şi pentru alte răutăţi ale lor să-i pedepsească şi cu alte pedepse mai grele. Deci avînd această frică şi neîndrăznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Îl rugau cu toţii pe Iisus Hristos să se ducă din hotarele lor. Iar preabunul şi blîndul Mîntuitor, văzînd împietrirea şi nemulţumirea lor, nu i-a certat, ci intrînd în corabie S-a întors iarăşi în Galileea (Luca 8, 37). Iar bărbatul din care ieşiseră demonii se ruga să rămînă cu El, iar Mîntuitorul, eliberîndu-l, i-a zis: Întoarce-te la casa ta şi spune cîte ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi s-a dus omul, propovăduind în toată cetatea, cîte i-a făcut Iisus (Luca 8, 39).

Vedeţi, fraţii mei, blîndeţea, smerenia şi bunătatea cea negrăită a Domnului? După ce a făcut un bine aşa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu aşteaptă plată de la el spre a rămîne şi a-i sluji Lui. Ci i-a zis: Întoarce-te la casa ta şi spune cîte ţi-a făcut ţie Dumnezeu (Luca 8, 39). Dacă ar fi zis “întoarce-te la casa ta şi spune cîte ţi-am făcut Eu ţie”, cărturarii, fariseii şi arhiereii cei plini de zavistie care pîndeau învăţătura Lui, ar fi avut motiv să spună că Mîntuitorul face minuni cu scopul de a fi lăudat de oameni. Dar aşa, la toţi le-a închis gura, zicînd: Întoarce-te la casa ta şi spune cîte ţi-a făcut ţie Dumnezeu.

Deci se cuvine ca în toate să avem pildă de urmat învăţătura şi viaţa Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune să le facem cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31).

Iubiţi credincioşi,

Să ştiţi că sînt trei feluri de oameni demonizaţi: întîi sînt cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sînt epilepticii, lunaticii şi cei demonizaţi ca cel din Evanghelia de astăzi. Al doilea sînt toţi ereticii şi învăţătorii mincinoşi şi răi care cu învăţăturile lor greşite schimbă adevărul Sfintei Scripturi şi duc la rătăcire de la dreapta credinţă, pe creştinii nelămuriţi şi neîntemeiaţi în adevăr. Iar al treilea sînt cei stăpîniţi de grele patimi. Despre primul fel de demonizaţi am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea aminteşte marele Apostol Pavel, zicînd: Duhul vorbeşte lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, tîlcuind acest text al Apostolului Pavel arată că aceştia sînt toţi începătorii de erezii, care, povăţuiţi fiind de demoni şi mişcaţi de duhurile înşelăciunii vor grăi înşelăciuni către cei binecredincioşi, spre a-i înstrăina de la adevărata Biserică a lui Hristos.

Deci, luaţi aminte, iubiţi credincioşi şi ţineţi bine minte cele auzite, că toţi cei ce vor să vă dezbine de la dreapta credinţă ortodoxă sînt oamenii demonizaţi şi minţile lor sînt mişcate şi înşelate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mîndriei. Pe aceştia Sfînta Scriptură îi numeşte fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea (Fapte 13, 10) şi chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Aşadar, toţi cei ce învaţă erezii şi vor să propovăduiască altă învăţătură afară de cea ortodoxă şi care se împotrivesc învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos dreptmăritoare, aceştia sînt fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Aceşti învăţători mincinoşi şi înşelători, lucrează pururea sub stăpînirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca învăţători mincinoşi şi vicleni, în toată vremea lucrează sub înrîurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 ş. a.). Şi tot ca ei predicatorii rătăciţi fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) şi sînt înşelaţi de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Aceşti propovăduitori ai minciunii sînt demonizaţi şi orbiţi de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1).

Al treilea fel de oameni demonizaţi sînt toţi cei stăpîniţi de patimi grele, ca: necredinţa, uciderea, ura, beţia, iubirea de arginţi, fermecătoria, desfrînarea şi altele care îi stăpînesc de multă vreme. Aceştia sînt numiţi de Sfînta Scriptură fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfîntul Vasile îi arată pe toţi cei beţivi a fi mai rău decît cei îndrăciţi, zicînd: “Cel ce se îndrăceşte este vrednic de jale, iar cel ce se îmbată fiind îndrăcit cu patima beţiei, este de rîs şi mai rău decît cel îndrăcit şi nimeni nu-l compătimeşte” (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvînt împotriva celor beţivi. Buc., 1828).

Tot demonizaţi sînt şi vrăjitorii care amăgesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrăjitorii, fermcătorii şi toţi cei care părăsesc pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor, sînt ei înşişi demonizaţi şi osîndiţi la veşnicele chinuri ale iadului.

Iubiţi credincioşi,

De la primii oameni pînă la sfîrşitul veacurilor, toţi sîntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutăţii, care încearcă fără odihnă să ne stăpînească, să ne tragă în adîncul iadului.

Pe unii oameni îi chinuiesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu numai în trup, cum sînt cei demonizaţi şi epileptici. Pe aceştia Biserica Ortodoxă îi vindecă, atît trupeşte cît şi sufleteşte, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sînt molitfele Sfîntului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoţi evlavioşi, cu mult post, cu multă smerenie şi credinţă.

Pe lîngă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sînt spovediţi, împărtăşiţi şi li se face de mai multe ori şi Sfîntul Maslu. Cu cît se roagă şi postesc mai mult, cu atît se vindecă mai repede.

Al doilea fel de demonizaţi sînt cei stăpîniţi de duhul mîndriei, adică sectanţii care luptă pe faţă împotriva Bisericii, a Ortodoxiei şi dezbină pe mulţi creştini, răstălmăcind Sfînta Scriptură. Aceştia sînt mult mai greu de vindecat din cauză că sînt stăpîniţi de cei mai răi diavoli, ai mîndriei şi neascultării. Dar dacă îşi recunosc păcatele şi le mărturisesc la preoţi şi se roagă mai mult pot fi eliberaţi de duhul mîndriei şi al neascultării.

Însă cei mai numeroşi oameni demonizaţi sînt cei stăpîniţi de patimi cumplite, cum sînt beţivii, desfrînaţii, ucigaşii, vrăjitorii, iubitorii de averi şi cei robiţi de ură şi răzbunare. Toţi aceştia pot fi izbăviţi de robia diavolului şi a patimilor care îi ţin legaţi cu lanţul deprinderii, numai dacă vor veni de bunăvoie la biserică, dacă vor să-şi mărturisească păcatele la duhovnici iscusiţi şi dacă îşi fac canonul de pocăinţă dat. Fără acestea, adică fără spovedanie, căinţă şi părăsirea păcatelor care îi robesc, nimeni din aceşti oameni demonizaţi, bolnavi la suflet şi la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli şi de osînda iadului.

Grija noastră, fraţii mei, este să facem voia lui Dumnezeu şi să împlinim poruncile Lui, cu toată credinţa şi rîvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfînt, ne ajută sfinţii îngeri şi toţi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu şi în locul lui intră duhul diavolului.

Să nu uităm că prin păcate, oamenii sînt loviţi de tot felul de boli, de necazuri şi suferinţe, ajung robi ai cumpliţilor diavoli şi-şi pierd mîntuirea sufletului. Oare cîţi creştini nu sînt astăzi robiţi de beţie şi desfrîu? Cîte mame nu-şi ucid cu voia proprii lor copii? Cîte familii nu se distrug prin divorţ ca urmare a acestor grele păcate?

Deci, să părăsim păcatele ca să scăpăm de diavoli şi să rămînem cu Hristos. Să ne păzim inima curată de patimi şi mai ales de mîndrie, ca să devenim scaun al Preasfintei Treimi. Să ne păzim trupul curat de beţie şi desfrîu, ca să devină “templul Duhului Sfînt”. Să fugim de diavolul mîndriei, care ucide pe cei mai mulţi oameni, ştiind că Dumnezeu, celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.

Să ne ferim de cursele Satanei, de patimile tinereţii, de vrăjitorie, de înjurături şi drăcuit, de beţie şi vorbe deşarte, ştiind că prin acestea ne înstrăinăm de Dumnezeu şi ajungem să păţim ca omul demonizat din Evanghelia de astăzi. Să aveţi grijă mai ales de copiii dumneavoastră, ca nu cumva să cadă în păcate grele şi să ajungă robiţi de diavoli. Spovediţi-vă mai des, rugaţi-vă mereu, nu lipsiţi de la biserică, preţuiţi mai mult postul, iubiţi viaţa curată şi toate “poruncile lui Dumnezeu” şi veţi fi vii.

Să ne rugăm Mîntuitorului Hristos să alunge patimile şi duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile şi să ne facă locaşuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

 

* * *

 

Despre Iad

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31).

Fraţi creştini,

Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte.

Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!”

Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?

În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu. În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.

În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde.

Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor.

Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: “Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el”. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni.

Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.

Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară. Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură.

Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.

Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească?

Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui.

Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit.

Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale.

În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului.

Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: “Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: “Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.

Nu în zadar Mântuitorul mai spune: “De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge”.

În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo.

Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, care-l duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela.

Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase.

Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată.

Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte.

Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei.

Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului.

Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.

Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă.

Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care l-au supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar.

Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând.

Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare.

Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: “Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea!” A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul.

Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.

Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare.

Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: “Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă”. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului.

Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată.

Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu.

După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul.

De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice.

Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa.

Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet.

Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri.

Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi.

Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică.

Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad.

Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume.

Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi.

Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat.

Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El.

Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:

- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc.

Rugăciune

Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit.

Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu este stăpânul absolut

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia acestei duminici ne istoriseşte o vindecare a unui posedat de diavol. După ce duminica trecută, prin pilda semănătorului, am fost îndemnaţi să ne pregătim cu răbdare pământul sufletului nostru pentru ca sămânţa cuvântului dumnezeiesc să rodească îmbelşugat, astăzi suntem chemaţi să ieşim de sub influenţa stăpânului acestei lumi, diavolul, şi să încercăm să pătrundem logica mântuirii. Posedatul din ţinutul Gherghesenilor pe care ni-l prezintă Evanghelia este reprezentantul omenirii care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, reprezentantul omului care trăieşte într-un mediu lipsit de orice interes pentru mântuire. Cel posedat are anumite simptome şi este într-o situaţie fără ieşire. Viaţa persoanei posedate nu este una normală: “Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8,27). Persoana posedată este neintegrată în societatea în care trăieşte. Normalitatea se instaurează imediat după vindecare: “Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Isus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos¸ la picioarele lui Isus şi s-au înfricoşat” (Luca 8,35). Superioritatea Dumnezeului creator asupra puterii malefice este evidentă şi recunoscută: “Şi văzând pe Isus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui” (Luca 8,28).

Creat de Dumnezeu ca oglindire a chipului Său treimic, omul are mereu nevoie de vindecare atunci când este ştirbită oglindirea chipului dumnezeiesc în persoana sa. Păstrarea însuşirilor umane presupune sănătatea integrală a omului. Sănătatea înseamnă funcţionarea tuturor organelor în mod normal şi regulat. Pentru menţinerea sănătăţii sufletului este necesar ca omul să intre în logica mântuirii adusă de Isus Cristos. Despre superioritatea lui Dumnezeu depun mărturie cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vindecă firea omenească cuprinsă de rău şi posedată de diavol. Întâlnindu-l pe Isus Cristos şi vindecându-se, omul îndepărtat de Dumnezeu devine vestitor al împărăţiei sale: “Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Isus” (Luca 8,39).

Acesta este mesajul Evangheliei pentru noi: să-L căutăm pe Isus, să-i ieşim în întâmpinare pentru ca El să ne ajute să ne convertim, pentru ca El să ne întărească, să ne întremeze. Dacă îl întâlnim pe Isus Cristos cu adevărat, el ne va da energia, încrederea şi curajul, însuşiri absolut necesare, pentru a putea experimenta bucuria vocaţiei noastre creştineşti. Nelinişte, suferinţă, violenţă, nebunie, moarte, toate acestea sunt realităţi cu care fiecare dintre noi se confruntă în viaţă. Este dureros să nu poţi face nimic pentru semenul tău aflat în suferinţă. Familia creştină trebuie să fie solidară urmând exemplul lui Cristos. Solidaritatea creştină implică şi responsabilitatea tuturor creştinilor pentru realizarea interesului comun: mântuirea.

Să ne întoarcem mereu la Cristos, deoarece numai prin El şi cu El vom putea învinge greutăţile vieţii. După vindecare posedatul doreşte să rămână cu Isus: “Iar bărbatul din care ieşiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Isus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8,38-39). Şi noi suntem îndemnaţi să fim pildă bună acolo unde este casa noastră, acolo unde este rostul nostru, arătându-le celor de lângă noi legătura noastră cu Dumnezeu. Să-L mărturisim pe Dumnezeu prin vorbe, fapte şi gânduri, făcând cunoscută credinţa noastră în El şi având în suflet speranţă şi iubire intensă.

 

* * *

 

Nu îl alungaţi!

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare” (Luca 8,26-39).

Una dintre cele mai distinse figuri ale lumii antice, dragi fraţi, este Aristides, numit cel Drept de către contemporanii săi. Aristides a trăit de la mijlocul secolului al VI-lea îC până aproximativ la începutul secolului al V-lea îC. El a fost un oponent politic al lui Themistocles. Aristides dorea ca Atena să rămână un oraş agricol. Themistocles însă dorea să schimbe Atena dintr-un centru agricol într-o putere navală. Scriind despre viaţa lui Aristides, Plutarh ne spune că era un om cu multe virtuţi, şi că cea mai remarcabilă era înclinaţia lui spre dreptate… “dintre toate virtuţile sale, dreptatea lui impresiona cel mai mult mulţimea, din cauza exercitării ei continue şi generale. De aceea, deşi sărac şi un om din popor, el a dobândit supranumele regesc de ‘cel Drept’”.

Themistocles, împreună cu câţiva atenieni, a decis să îl exileze pe Aristides, acuzându-l de abolire a tribunalelor publice şi luând decizii după toanele lui. Atenienii au fost invitaţi să voteze scriind numele candidatului pentru exil. Dacă şase mii de voturi ar fi fost împotriva candidatului, el urma să fie trimis imediat în exil. Votarea a început… Plutarh spune: “pe măsură ce votanţii scriau biletele lor, se spune că un cetăţean analfabet i-a dat biletul său lui Aristides, despre care a crezut că este doar unul din mulţime, şi i-a cerut să scrie numele lui Aristides pe el. Acesta, uimit, l-a întrebat pe om ce rău i-a făcut lui personal Aristides. Nici un rău, a fost răspunsul, “nici măcar nu îl cunosc pe omul acesta, dar m-am săturat să tot aud peste tot cum este numit cel Drept”. Aristides a fost exilat doar pentru scurt timp. Atenienii au simţit absenţa lui cu mare remuşcare.

“Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare”. Oamenii din ţinutul Gherghesenilor nu l-au înţeles. Au fost cuprinşi de o frică fără Dumnezeu şi i-au cerut să plece. “Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat”. Unde a ajuns omul, permiţând să fie condus de interese şi de patima urii? Atenienii l-au exilat pe Aristides, un model de dreptate. Aristides este numit cel Drept, dar cuvântul este relativ. Era un om cu slăbiciuni umane. Nu ar fi trebuit să fie exilat, dar compatrioţii erau cuprinşi de invidie. Invidia deformează tot ce atinge. Este ca o oglindă concavă care desfigurează şi cel mai frumos chip.

Dragi fraţi, în cazul lui Aristides, confruntarea a fost între oameni. Însă în cazul gherghesenilor, situaţia este foarte diferită. Într-o parte este omul, iar în cealaltă parte stă Dumnezeu. Cristos nu este dreptul Aristides, care, oricât de bun ar fi, rămâne un om. Este vorba de Cristos, care nu are nici un păcat, care nu a lăsat niciodată nici măcar un cuvânt în zadar să iasă de pe buzele Lui. Este Cristos care a pus cunoscuta întrebare “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” Pe acest Cristos gherghesenii l-au alungat din ţinutul lor, şocaţi de prezenţa Lui. El a distrus câştigurile lor ilegale, din comerţul cu porci. Nu erau preocupaţi de omul posedat de demoni, de vindecarea lui. Pierderea profitului comercial îi îngrijora pe ei. “Aşadar, Isuse, pleacă de la noi. Nu te vrem aici. Astăzi ai distrus porcii noştri, poate mâine ne vei cere ogoarele noastre, şi mai apoi copiii noştri, registrele de casă, banii, proprietăţile etc. Şi, în cele din urmă, Doamne fereşte, ai putea chiar să ne ceri să te urmăm. Pleacă din cetatea noastră. Vrem ca totul să rămână aşa cum îl ştiam noi”. Şi după cum spune Evanghelia, El nu a mai făcut minuni acolo.

Nu este suficient ca binele să îţi stea în faţă şi să îţi ceară atenţia şi aprecierea. Trebuie să recunoşti ceea ce este bine şi să mai ales să practici. Dumnezeu poate să te mântuiască, să te schimbe. Dar trebuie să doreşti să fii mântuit, să fii schimbat. De exemplu, atunci când un medic prescrie anumite medicamente şi tratamente pentru vindecarea bolii tale, trebuie fie să urmezi prescripţiile lui, fie să te pregăteşti poate să părăseşti această lume.

Dragi fraţi, să nu încercaţi niciodată în vieţile voastre să îi imitaţi pe încăpăţânaţii ghergheseni. Nu vă închideţi casele, comunităţile şi inimile faţă de Cristos, ci deschideţi-le larg. Domnul nostru bate întotdeauna la uşă şi aşteaptă să îi deschidem, pentru ca să îl poată face pe orb să vadă, pe olog să umble, pe lepros să se cureţe, sufletul mort să învie, şi pe sărac să aibă speranţă (Matei 12,4-5). El aşteaptă ca uşile noastre să se deschidă: să intre în casele noastre, să ia masa cu noi. “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Să deschidem larg uşile – să nu îl alungăm. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea omului stăpânit de demon

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Evanghelistul Luca ne istoriseşte, prin pericopa evanghelică de astăzi, zguduitoarea minune cu vindecarea demonizatului din Gadara. Gadarenii, sau Gherghesenii, erau un popor care locuia în ţinutul dinspre răsărit de Iordan, deosebit de iudei. Îndeletnicirea lor, creşterea porcilor, cu totul străină iudeilor, îi arată a fi de alt neam.

Domnul Isus Hristos a venit în aceste părţi date uitării de cârmuire şi lăsate în afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să binevestească şi acestora Evanghelia. Şi cum a sosit, “l-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de un demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci în peşterile de îngropăciune” (Luca 8, 27). Văzându-l pe Isus, demonul a răcnit şi a căzut înaintea Lui şi cu glas puternic a strigat: “Ce ai cu mine Isuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”. Din aceste cuvinte observăm că stăpânirea demonului asupra nefericitului om era atât de puternică şi deplină, încât el se folosea de glasul lui, ca şi cum ar fi fost una cu el. Demonul cere să fie lăsat să intre în turma de porci care păştea pe malul apei, ceea ce i se îngăduie. Porcii se aruncă în apă şi pier. “Iar păstorii văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a făcut şi au venit la Isus şi au aflat pe omul din care ieşiseră dracii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Isus şi s-au temut”. Locuitorii Gadarei cer lui Isus să plece din hotarele lor din pricina pagubei ce le făcuse cu porcii. Singur cel vindecat îl roagă pe Isus să-l lase să stea mai departe lângă El, dar Isus l-a slobozit zicându-i: “Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”.

Minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o fiinţă vie şi raţională, unind la un loc trupul şi sufletul (Facere 2, 7), lucru pe care nu l-au înţeles locuitorii ţinutului Gherghesenilor. În suflet noi vedem chipul lui Dumnezeu. El este un bun de natură spirituală, care nu poate fi preţuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul, deoarece ajută la ridicarea şi înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru fericirea viitoare. Din dragoste pentru suflet şi pentru mântuirea lui, Dumnezeu a jertfit pe unicul său fiu (Ioan 3, 16), şi, tot pentru mântuirea sufletului, a întemeiat Dumnezeu Biserica Sa. De suflet, cea mai înaltă valoare spirituală, ca şi de trup, a ţinut seama şi Mântuitorul când a săvârşit minunile Sale asupra firii omeneşti.

Sfânta Evanghelie ne-a pus în faţa unui om al cărui suflet era ameninţat cu pierzania. Duhul cel rău intrase în el şi-l muncea cumplit. Omul, după ce a fost vindecat, era fericit pentru că nu mai era stăpânit de puterea diavolului, nu mai era robul acestui stăpân rău şi viclean. A devenit supusul lui Hristos, de care voieşte să fie nedespărţit, să stea mereu numai cu el.

După învăţătura de credinţă creştină, diavolul este o fiinţă spirituală, un înger căzut. Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a făcut pe îngeri, duhuri luminoase şi inteligente, “duhuri slujitoare pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1, 14). Unii dintre ei au rămas în bunătate şi frumuseţe. Alţii, însă, stăpâniţi de propria lor mărire, au încercat să uzurpe tronul Celui Preaînalt şi s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Dar răzvrătirea aceasta a fost pedepsită după dreptate. Lucifer cu îngerii lui au fost loviţi de fulgerele mâniei divine, “au fost aruncaţi în adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric” (II Petru 2, 4). Cu această descoperire a scripturilor, stăm în faţa celei mai mari taine a creaţiei, “taina fărădelegii”, pe care nu suntem în stare s-o pătrundem. Oricum, diavolul este o realitate dramatică a lumii, o forţă a răului care, începută din cer, continuă şi va continua în lume.

Lucrarea duhurilor rele se arată între oameni sub formă de amăgire, ispită, momeală etc. Cuprinşi de mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu, mânioşi pe oameni, care sunt chipul lui Dumnezeu, diavolii încearcă pretutindeni şi în toată vremea, să câştige ucenici de partea lor şi să desfigureze creaţiunea. Astfel, satana a ispitit pe primii oameni în rai, a ispitit pe Iov în toate chipurile ca să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Până şi pe Domnul Hristos a cutezat diavolul să-L ispitească. Putem afirma că în întreaga lume este “un război nevăzut” de care vorbesc Sfinţii Părinţi şi care îşi are victimile lui, însângeraţii, mutilaţii lui. Demonizaţii care se zvârcolesc cu spume la gură, mânia care aprinde şi ridică braţul spre lovire sau omor, ura, minciuna, binefacerea răsplătită cu răutate, dragostea schimbată în trădare, răzbunarea, hoţia, beţia, desfrânarea etc., iată numai câteva din nenumăratele biruinţe cu care câştigă satana pe om. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Sa, puterea diavolului asupra sufletelor noastre a fost slăbită mult. Sf.

Apostol Pavel spune clar că Mântuitorul “s-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, ca prin moarte să nimicească pe cela ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evr. 2, 14).

Fără îndoială, puterea satanei nu a fost distrusă definitivă pe pământ prin moartea de pe Golgota a Domnului Isus. Judecata lumii, deci şi a diavolului, se va face la a doua venire a Fiului Omului. Până atunci, Dumnezeu îngăduie ademenirile, ispitele duhurilor necurate pentru încercarea aleşilor Lui. Admirabil ne învaţă în această privinţă Sfântul Chiril din Ierusalim: “Dumnezeu îl îngăduie pe diavol pentru a împlini două lucruri: să fie făcut el de ruşine, fiind biruit de oamenii cei credincioşi, apoi să dea prilej credincioşilor să se încununeze”. Duhurile cele rele sunt ca păsările răpitoare (Mat. 13, 4-10), ca semănătorii de neghină (Mat. 13, 25), ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Oamenii pătimaşi se fac slugi ale răului, fiindcă diavolul a furat cuvântul lui Dumnezeu din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască (Mat. 4, 15). Dintru început, diavolul s-a dovedit cap al răutăţii, ispitind la rău pe oameni (I Cor. 7, 1), mincinos şi ucigător de oameni. Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, tămăduit de Mântuitorul, este unul dintre aceia pe care diavolul pusese, la un moment dat, stăpânire pe el.

Înţelepciunea omenească a căutat să dea un răspuns la întrebarea despre originea răului în lume. După învăţătura creştină, Dumnezeu l-a făcut pe om să stăpânească toată creaţia. Libertatea cu care a fost înzestrat nu a fost îngrădită de porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Împlinirea acestei porunci l-ar fi întărit în bine; prin ascultare, el şi-ar fi dovedit iubirea faţă de creatorul său. Călcarea poruncii lui Dumnezeu este dovada necredinţei şi a lipsei de iubire faţă de Creator. Răul urmează din înlocuirea existenţei şi a valorilor adevărate, rezultate din unirea noastră cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, cu năluciri, falsificări, cu bunuri relative. Aceasta o arată Sf. Apostol Pavel prin cuvintele: “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor… au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în loc să slujească Făcătorului” (Rom. 1, 23).

Deci viaţa creştinului trebuie să fie o mărturie continuă şi vie despre Hristos şi despre prezenţa Lui în viaţa noastră de fiecare zi.

Căci duhul cel rău nu-şi poate pune stăpânirea asupra cuiva, decât dacă acesta (omul) consimte într-un fel oarecare. “Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de voi”, zice Sf. Apostol Iacob (4, 7). Sf.

Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne strice atât cât ne poate vătăma un câine legat. Suntem muşcaţi numai atunci când ne apropiem de câine şi intrăm în cercul în care se mişcă. Aşa este diavolul: el ne poate birui numai în măsura în care noi consimţim la şoaptele lui, la ispitele lui.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, şi s-a făcut om ca noi, afară de păcat, ca să nimicească tirania diavolului şi lucrările lui: “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (I Ioan 3, 8). În lucrarea Sa mântuitoare, Mântuitorul Hristos a alungat demonii (Mat. 4, 24; Luca 3, 32; Fapte 10, 38) şi a vindecat bolnavii. Această putere de a alunga duhurile cele rele şi lucrarea lor, Mântuitorul Hristos a dat-o Sfinţilor Săi Apostoli. “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Mat. 10, 1).

Ajutorul nostru şi tăria împotriva ispitelor de tot felul este Hristos care ne împărtăşeşte harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii, săvârşite de episcop şi preot.

De ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi lipsit decât cel ce s-a înstrăinat de El şi petrece în afara Bisericii lui Hristos. Nu poate sta în comuniune cu Dumnezeu creştinul căruia Evanghelia şi prezenţa lui Hristos în viaţă îi rămân străine. Pe acesta păcatul de tot felul a pus stăpânire, acuzându-l faţă de cuvântul lui Dumnezeu. El se simte înlănţuit şi mânat în locuri pustii, în afara cetăţii celorlalţi. El trăieşte în negaţii şi revolte împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor, şi împotriva lui însuşi. Cel care vorbeşte şi lucrează nu mai este el, ci altul care s-a sălăşluit în adâncul fiinţei lui, punând stăpânire pe el: “Care îţi este numele, a întrebat Hristos pe bărbatul din Evaghelie. Iar el a răspuns: Legiune, căci demoni mulţi intraseră în el. Şi îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă la adânc” (Luca 8, 30-31). Omul se înstrăinase nu numai de Dumnezeu ci şi de el însuşi, căci nu mai răspunde el întrebării Mântuitorului, ci duhurile care puseseră stăpânire pe el. S-ar putea ca într-o astfel de situaţie să se creadă că omul (credinciosul) pierde orice responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, de îndată ce păcatul a pus stăpânire pe el. Lucrurile nu stau aşa. Sfânta Evanghelie ne spune că bărbatul demonizat (îndrăcit), văzând pe Mântuitorul, a căzut la picioarele Lui, şi a strigat cu glas mare: “Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Luca 8, 28). Deci nici cel mai înrăit păcătos nu pierde cu totul conştiinţa de Dumnezeu. Păcatul întunecă mintea omului şi îl lipseşte de bucuriile vieţii, dar nu-i poate ascunde cu totul faţa şi cuvântul lui Dumnezeu. El, omul rămâne chip al lui Dumnezeu chiar şi-n stare de păcat; desigur, un chip întunecat, desfigurat. În virtutea acestui chip, omul, oricât de păcătos ar fi la un moment dat, simte prezenţa lui Dumnezeu care îl caută şi-l cheamă la pocăinţă şi viaţa nouă. Dar nu numai că îl cheamă prin Evanghelia Sa, ci îi dă şi remediul întoarcerii sale, care este Sfânta Taină a Spovedaniei. La scaunul duhovniciei sunt chemaţi toţi, ca după mărturisire cu căinţă a păcatelor şi greşelilor săvârşite, să ia harul iertării acestora de la Hristos prin Duhul Sfânt.

Aici, la scaunul spovedaniei, credinciosul se dezbracă de haina urâtă a păcatelor, iese de sub tirania diavolului şi se împacă cu Dumnezeu, unindu-se apoi cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Viaţa cea nouă trebuie să fie o mărturisire cu cuvântul şi cu fapta a lui Hristos mai întâi în propria noastră viaţă. Hristos trebuie să-şi reia locul în centrul fiinţei noastre şi să prindă formă şi să crească în noi până la statura bărbatului desăvârşit (Efes. 4, 16).

Vieţuirea cea nouă şi desăvârşit creştină nu este o îndatorire de moment, ci de durată lungă şi cu eforturi continui pe linia binelui, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cei care nu pot înţelege şi realiza acest lucru, vor cere lui Hristos, ca şi gherghesenii din Evanghelie, să plece de la ei cât mai departe.

Mărturia noastră despre apartenenţa la Hristos şi la Biserica Lui trebuie să fie dată şi semenilor noştri prin fapte ale iubirii şi slujirii acestora după exemplul Mântuitorului care a venit să slujească lumii, pentru a o mântui. Faptele de slujire a semenilor noştri sunt mărturia noastră creştină în această viaţă şi criteriul judecăţii obşteşti de la sfârşitul veacurilor, în faţa Dreptului Judecător: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 40).

Credinţa noastră creştină ortodoxă ne cere să dăm mărturie despre cunoaşterea şi prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa şi lucrarea noastră. Să arătăm această prezenţă prin fapte vrednice de El, fapte de slujire a semenului nostru, de aproape şi de departe.

Bărbatul vindecat stătea la picioarele lui Isus, dând mărturie celor care veniseră să-l vadă despre ce i-a făcut Dumnezeu, lui. Dar el a fost trimis de Mântuitorul să vestească acestea la ai săi şi la întreaga cetate. Asemenea acestuia, şi noi să mărturisim pe Hristos semănând fără întârziere, în jurul nostru, grâul curat al dragostei de oameni, al ajutorării, al cuvintelor bune, înţelepte şi ziditoare, al muncii cinstite şi al păcii cu toată fiinţa şi lucrarea noastră, ca să dobândim Împărăţia cerurilor, gătită aleşilor săi. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Vindecarea unui îndrăcit

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia ne spune că abia ce Isus cu ucenicii au coborât în ţinutul Gherghesenilor au întâlnit, în afara oraşului, un om stăpânit de mulţi demoni şi de mult timp. Acest om “nici nu mai purta îmbrăcăminte, nici nu stătea acasă, ci prin morminte”. Îndată ce îl vede pe Isus, strigă către Domnul să nu-l chinuiască, deoarece Isus îi poruncea diavolului să iasă din acel om.

Diavolii îi cer lui Isus să nu-i trimită în adâncuri ci în turma de porci. S-ar părea că Isus le face pe plac, dar odată în porci, diavolii, de fapt, cad în adâncuri, adică se duc la locul lor. Păzitorii porcilor merg să spună sătenilor cele întâmplate, iar ei, venind ca să vadă, îl “roagă” pe Isus să plece de la ei.

Locul acţiunii: “Afară din cetate”, adică departe cu inima şi cu fapta de Dumnezeu şi de cei dragi, omul este în pustiu sau în împărăţia Diavolului, a răului şi duce o viaţă chinuită în care comandă spiritele celui rău. Încă odată Isus trece pe acolo pe unde durerea oamenilor din timpul Său era mai mare, ca să-i ajute. După ce l-a vindecat, Isus îi cere omului să povestească şi la alţii ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el (cerinţa lui Isus e valabilă şi pentru noi).

1. Diavolul: este văzut de la începutul lumii ca mincinos, ca duşman al lui Dumnezeu şi al omului, ca cel capabil de-a înşela omul şi de a-l face să facă ce este rău. Este cunoscut şi ca: şarpele, cel rău, satana, dracul, ispititorul. Împărăţia lui este total opusă celei a lui Dumnezeu şi este dominată de: ură, dezbinare, chin şi moarte veşnică. De reţinut că mincinosul diavol îl recunoaşte de departe pe Isus, dar a ales să i se împotrivească pe vecie. Prin urmare nu este îndeajuns să cunoaştem poruncile şi Biblia, dacă nu facem voia Domnului sau dacă ne împotrivim Domnului.

2. Esenţa pildei: constă în faptul că Isus biruie şi cel mai mare rău care-l poate stăpâni pe om; Isus este mai tare şi nu diavolul.

3. “Unul posedat de diavol”: oare lumea din timpul nostru nu este posedată de ură, violenţă, răutate, indiferenţă, înşelăciune… toate lucruri ce fac amară viaţa tuturor? Cine trăieşte în întuneric, nu mai vrea nici o schimbare a vieţii sale în bine, şi în acest sens îl alungă pe Isus din calea lui şi din viaţa lui, spunându-i “Ce ai tu, Isuse, cu mine? De ce vrei să mă chinuieşti şi nu mă laşi să trăiesc după bunul meu plac?”

4. În faţa diavolului, Isus nu face compromisuri, îl alungă imediat. El arată că ţine la oameni, dar apoi oamenii nu-l vor şi-l alungă pe Isus. Cel ce le-a făcut bine este acum alungat şi tratat cu răutate.

5. În acele timpuri diavolul era asociat cu patru lucruri: a. cimitirul = loc al morţii care distruge viaţa; b. porcul = simbolul necurăţiei ce desparte pe om de Dumnezeu; c. răul = simbolul haosului din văzduh ce era înainte ca Domnul să facă lumea; d. legiunea = simbolul romanilor care stăpâneau pe nedrept alte popoare, adică semnul asupririi omului de către om. Parabola vrea să spună că Isus a biruit toate aceste 4 rele. Aceste rele mai sunt şi astăzi când omul le preferă în momentul în care îl alungă pe Isus.

6. De ce Isus acceptă să plece, după ce mai înainte s-a opus în mod radical răului? Deoarece arată că îl respectă pe om, iar Evanghelia Sa nu o impune la nimeni, ci rămâne o invitaţie pe care Dumnezeu o face omului ca să-L urmeze în mod liber.

7. Când cei din cetate, preocupaţi mai mult de pierderea porcilor decât de sănătatea aproapelui lor, l-au alungat pe Isus, oare nu s-au comportat la fel ca cel îndrăcit, oare n-au ales să stea în afara împărăţiei lui Dumnezeu?

 

* * *

 

Îndrăcitul din Gherasa

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

“Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeului celui preaînalt” (Lc. 8,28)

Iubiţi credincioşi,

Episodul vindecări îndrăcitului din Gadara (doi, în aceeaşi relatare făcută de evanghelistul Matei) din pericopa Evangheliei de astăzi ne pune în prim plan, nu atât persoanele care au fost posedate, ci pe diavolii înşişi care vorbesc şi acţionează prin ei. Ne aflăm în teritoriu păgân şi asistăm la prima mare opoziţie între Isus şi Satana, după ispitirile din deşert.

În întreaga pericopă se află un singur cuvânt al lui Isus, acela prin care el permite diavolilor să intre în turma de porci şi să sfârşească în adânc: “Mergeţi!” Abia liniştită furtuna care i-a înspăimântat pe ucenici, Isus învinge rădăcina fricii: îl reduce la neputinţă pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol şi îi eliberează pe cei care, din cauza fricii de moarte, erau sclavi pentru toată viaţa: aşa cum se spune la Evrei 2,14 “s-a făcut (Isus) părtaş cu ei, ca prin moartea sa, să-l nimicească pe cel care avea puterea de moarte, adică diavolul, şi să-i elibereze pe cei care întreaga lor viaţă erau ţinuţi în sclavie de frica morţii”. Domnul care “doarme şi se trezeşte” linişteşte marea, alungă teroarea morţii şi îl trimite în adânc pe cel care tulbură apele.

Abia sosit Isus la ţărm, s-a apropiat de el cel îndrăcit. Răul, nu numai că nu poate să învingă, dar nu poate nici să fugă din faţa Domnului, îi aleargă înainte, este atras de Dumnezeu aşa cum sunt atraşi fluturii noaptea de lumină. Dar cine este acest om? Din cauză că era stăpânit de diavoli, era constrâns să trăiască în afara oraşului, izolat de comunitatea umană, de multă vreme, fără haine pe el şi fără un adăpost asupra capului, în afara mormintelor din cimitir. Diavolul l-a luat din casa lui şi l-a trecut în umbra morţii, luându-i totul, potrivit celor spuse în Cartea Înţelepciunii lui Solomon: “Prin pizma diavolului a intrat moartea în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”(2,24). Prin acest om suntem reprezentaţi fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care sunt de partea diavolului.

Răul îl vede pe Isus, îi cade înainte, strigă. Duhul, care prin minciună alungă pe om de la casa Tatălui, îşi strigă propria neputinţă înaintea Celui care ne aduce credinţa în Tatăl. “Ce este între noi şi Tine Fiu al lui Dumnezeu?” Răul declară separarea dintre el şi Isus aşa cum sunt separaţi necuratul de cel Curat, moartea de Viaţă, adâncul de Cer, minciuna de Adevăr.

Trebuie să notăm aici “rugăciunea” pe care o face răul, şi în evanghelistul Marcu chiar în numele lui Dumnezeu (5,7). Binele este prezentat ca şi o tortură. Există şi rugăciuni care nu sunt ale lui Dumnezeu, ci ale Răului. Apariţia Mântuitorului este o tortură pentru cel care trebuie să fie salvat, pentru că el se identifică cu răul care îl stăpâneşte. Bolnavul îl crede duşman pe medic. În aceste reacţii negative trebuie să vedem acţiunea lui Dumnezeu care intenţionează să ne salveze. Este prima regulă a discernământului spiritual: cine este stăpânit de rău îl arată pe Dumnezeu ca pe un duşman şi nu ca pe un prieten care salvează.

Apoi se întâmplă un lucru straniu şi, din multe puncte de vedere, tulburător: o cerere făcută de un duh necurat acceptată de Cristos. Pentru ce motiv? Nu cumva pentru un bine mai mare? Înainte de plinirea vremii, în care răul va fi aruncat în adânc – şi nu va mai fi lac, apă, Apocalipsă 21,1 – căci va fi un cer şi un pământ nou, există un timp în care răul operează încă în locuri cu oameni necredincioşi: Fap. Ap. 13, 6-11, 16,16, 19,13, 1 Ts. 2,18. În aceste locuri, creştinul este chemat să mărturisească pe Domnul său, împlinind cea ce lipseşte pătimirii lui Cristos (vezi Coloseni 1,24). Şi astăzi pentru noi: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri (Efeseni, 6, 12)

Iubiţi credincioşi,

Există o asemănare între această pericopă evanghelică şi cea a naşterii lui Isus Cristos având chiar multe expresii şi cuvinte comune. Paznicii prin fuga lor, chiar dacă fug de frică, devin ca şi păstorii din noaptea Naşterii, vestitori a ceea ce au văzut. Aşa cum, în capitolul 2 al Evangheliei lui Matei, ni se povesteşte naşterea lui Isus în Israel, aici, astăzi, ni se povesteşte naşterea Sa în teritoriu păgân, prin vestea celor care au văzut ceea ce el a făcut. La auzul veştii lor, lumea iese să vadă ce s-a întâmplat: vin, găsesc, dar le este frică, pentru că omul ce se află la picioarele lui Isus în poziţia ucenicului, cel care mai înainte era dezbrăcat, la fel ca Isus, (23, 11.34) acum este îmbrăcat şi însănătoşit. Celor care, veniţi în baza primului anunţ, văd un om salvat, martorii oculari le explică cum s-a întâmplat. Şi atunci, cuprinşi de frică îl roagă să plece. Isus este alungat. Nu a sosit încă momentul de a face misiune între păgâni, misiunea va fi rezervată apostolilor. Ei vor continua opera pe care Isus a împlinit-o în Israel deja începută din acest moment. Omul vindecat se comportă însă în alt mod. Ne spune pericopa evanghelică de astăzi, la fel şi în Marcu, că acesta vroia să-l urmeze pe Învăţător, dar Învăţătorul îl trimite să mărturisească în mijlocul familiarilor lui, comunităţii din care face parte, milostivirea lui Dumnezeu. Iată, două atitudini diverse, opuse, înaintea acestui miracol: un om fascinat de Isus şi o mulţime care îl respinge preocupată fiind doar de paguba materială care ar putea veni din partea lui Isus.

Iubiţi credincioşi,

Chiar şi pentru noi, faptul de a-L urma pe Domnul nu se împacă cu toate: poate să ne ceară despărţiri curajoase şi renunţări: (la un post obţinut cu multe compromisuri…. la afecţiuni dezordonate … la o bunăstare obţinută foarte uşor….etc.).

Dacă ar trebui să facem şi noi această alegere, să-L rugăm pe Isus să “plece din ţinutul nostru”, excluzându-l din viaţa noastră, El ar respecta decizia noastră. Dar ar fi prea trist pentru noi ca pentru bunuri pământeşti, trecătoare să pierdem adevăratul Bine şi Împărăţia Cerului. Amin.

 

* * *

 

Îndrăcitul din Gherasa

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Încă din cele mai vechi timpuri, posesiunea demonică şi bolile psihice au înspăimântat omenirea. La fel şi lucrarea lui Blett trezeşte în oameni spaime şi nelinişti ancestrale, exagerând însă prin accentuarea unor aspecte ale exorcismelor. Interesantă este şi imaginea mamei, care rămâne atee. În anul 1971 a apărut în USA cartea autorului William Blett, intitulată Exorcistul, iar câţiva ani mai târziu, pe baza acestei cărţi, s-a realizat filmul cu acelaşi nume. Conţinutul acestui film este înfiorător: demonul, duhul cel rău, posedă o fetiţă, acţionează asupra ei în aşa măsură, încât aceasta trece prin chinuri infernale. Doi părinţi iezuiţi, cu aprobarea autorităţilor bisericeşti, au îndeplinit ritualul de exorcizare asupra fetiţei, ficţiunea literară mergând acolo până la sacrificiul exorciştilor în favoarea fetiţei. La întrebarea preotului adresată mamei fetiţei, dacă crede în Dumnezeu, aceasta răspunde: “Dacă este vorba despre Dumnezeu, eu nu cred; dacă este vorba despre diavol această este o altă chestiune”. Interesanţi oameni! Unii ca aceştia cred mai degrabă în existenţa diavolului, decât în cea a lui Dumnezeu, Creatorul întregii lumi. Timpurile noastre, numără milioane de satanişti, care se roagă lui Satan şi-l venerează, împotrivindu-se cultului lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi prezintă de asemenea un posedat: familia l-a legat cu lanţuri, dar el le-a rupt cu puterea satanei, alerga prin pustiu, astfel încât devenise spaima tuturor care treceau prin apropierea lui. Există în lume oameni care se închină celui rău, dar sunt şi persoane care nu cred în existenţa duhurilor necurate – a diavolului.

Sfânta Scriptură vorbeşte deseori despre diavoli, despre duhuri rele, despre satana. De unde a apărut satana? Cine l-a creat? «Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte»(Geneză 1, 31). Înainte de crearea omului, Dumnezeu a creat o mulţime nenumărată de îngeri minunaţi. La fel ca şi protopărinţii noştri Adam şi Eva în Paradis, aşa şi îngerii au trebuit să treacă proba fidelităţii faţă de Dumnezeu. Porunca dată de Dumnezeu sau acceptarea slujirii după planul divin sunt întrebări adresate creaturilor care au primit chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în realitatea lor intimă, personală : omul şi îngerii. Răspunsul creaturii în faţa Creatorului este simplu : «accept, în virtutea voinţei mele libere, să Te urmez», sau altfel spus «Te iubesc Doamne!» Însă nici omul şi nici o parte a Îngerilor nu L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orgoliul şi egoismul propriu. Cel mai măreţ înger, numit Lucifer, adică purtătorul de lumină, s-a răzvrătit, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu, spunând: “Nu-I voi servi Lui”, atrăgând după el o parte din îngeri (Isaia 14, 2-13). Din acea clipă, îngerii revoltaţi şi-au pierdut frumuseţea, puterea, sfinţenia şi au devenit diavoli.

Evanghelistul Luca a consemnat cuvintele lui Isus: «Am văzut pe satana, ca un fulger, căzând din cer» (Luca 10, 18). Sfântul Apostol Petru, în a doua Epistolă a lui scrie: «Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului din infern, i-a dat să fie păziţi spre judecată» (cf. 2 Petru 2, 4). Prin urmare revolta împotriva Creatorului a dat naştere la diavoli, iar păcatul mândriei a transformat pe îngerii revoltaţi în diavoli.

Existenţa diavolilor nu este o iluzie. Diavolul l-a ispitit pe Isus Hristos în pustiu (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13). La Cina cea de pe Urmă, Hristos, s-a adresat Apostolului Petru: «Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta» (Luca 22, 31-32). Apostolul Petru scrie în epistola lui: «Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8). Diavolul, duhurile cele rele, sunt duşmanii lui Dumnezeu, aceştia îi urăsc pe oameni deoarece sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ei urăsc adevărul, virtutea, binele, ne urăsc pe noi şi doresc să ne stăpânească pentru totdeauna.

Dacă nu ar fi fost satana, noi am fi fost acum în Paradis. Dacă nu ar fi fost satana nu ar fi fost nevoie de cele zece Porunci ale lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu nu ar fi murit pe Cruce. Sfântul Apostol Ioan scrie: «Pentru aceea s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să distrugă lucrarea diavolului» (1 Ioan 3, 8). În Cartea Apocalipsei citim despre un avertisment foarte serios: «Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul este scurt» (Apocalipsa 12, 12). Satana acţionează neîntrerupt. Zilnic mijloacele de informare în masă relatează despre prezenţa răului în lume, despre rezultatul tentaţiilor diavoleşti.

Cum poţi să explici, că oameni raţionali, copii ai lui Dumnezeu, răscumpăraţi cu sângele Fiului lui Dumnezeu, cad zilnic sub influenţa atâtor lucruri necugetate? Oare nu este lucrarea diavolului, faptul că zilnic paginile presei sunt pline de ştiri privitoare la diferite fapte cu caracter negativ, care au avut loc în lume precum: asasinate, violuri, tâlhării, imoralităţi? Satana nu doarme!

Într-un an, un episcop catolic american, la o conferinţă ţinută în Washington, explica cum trebuie trăită Sfânta Liturghie. În acelaşi timp, nu departe de hotelul în care acesta ţinea conferinţa, sataniştii revoltaţi prezentau într-un teatru, un film prin care arătau cum se desfăşoară aşa numita liturghie satanistă. Într-una din secvenţe Preotul satanist recita rugăciuni blasfemiatoare, puteau fi auzite blesteme la adresa Creatorului Dumnezeu, iar cu cuţitul despica Sfântul Sacrament furat de la o celebrare euharistică. “Triumful satanei!” – spunea acesta.

Să nu ne temem de tentaţiile diavolului. Chiar şi sfinţii lui Dumnezeu deseori treceau prin tentaţii cumplite în privinţa diferitelor păcate. În Epistola Sfântului Iacob citim cuvintele: «Fericit este bărbatul, care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgădit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El» (Iacob 1, 12). Îndurătorul Dumnezeu, tuturor ne oferă puterea şi harul cuvenit pentru a învinge chiar şi cele mai cumplite tentaţii venite din partea diavolului. Sfântul Pavel, în Epistola către efeseni îi atenţionează pe creştini prin cuvintele: «Nu daţi loc diavolului»(Efeseni 4, 27).

În cadrul Sacramentului Sfântului Botez, prin cuvintele părinţilor, ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui depunând promisiunea servirii lui Hristos cu fidelitate. Să ne reînnoim cât mai des promisiunile noastre de la Sfântul Botez, dacă nu prin cuvinte, atunci în cugetul nostru, în inima şi sufletul nostru. Isus Hristos l-a alungat de la El pe ispititor cu cuvintele: «Piei, satano! Căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi Lui singur să-I slujeşti» (Matei 4, 10). Tot prin intermediul acestor cuvinte să alungăm şi de la noi toate şoaptele tentante ale duhului cel rău.

Rugăciune

Preamărite Dumnezeule, Cel ce domneşti peste toată lumea, nu întârzia să priveşti la nevoinţele acestei lumi pe care Tu ai creat-o. Când ai zidit-o, a fost cu totul bună şi ai dat-o omului să o îngrijească. Dar omul a uitat de atâtea ori de voinţa Ta, acceptând să urmeze îndemnul celui care s-a răzvrătit împotriva Ta – satana. Astăzi lumea pare cucerită de acest fals dumnezeu pe care îl deserveşte cu atâta ardoare, fără să-şi dea seama de pericolul care o pândeşte. Cei mai mulţi dintre noi am uitat de Tine, Dumnezeul binelui şi al fericirii noastre. Nu facem efortul de a ne câştiga bucuria şi fericirea adevărată şi eternă, ci pentru a ne câştiga cât mai multă durere, chin şi suferinţă. Diavolul a întunecat minţile celor mai mulţi oameni spre a confunda binele cu răul, spre a renunţa la mântuire şi a-şi câştiga condamnarea cea veşnică.

O Dumnezeule îndurător, Isuse Hristoase, privind la realitatea şi durerea acestei lumi, adu-ţi aminte de Sacrificiul Iubirii Tale de pe Cruce. Nu ne lăsa orbiţi de câştigul acestei lumi trecătoare. Alungă de la noi orice formă de asuprire diavolească, şi trezeşte-ne acum, poate în ultima oră a vieţii noastre, la adevărata realitate, pe care să o dorim şi care să ne conducă în mod sigur la Tine. Fă ca Biserica Ta, să învingă pe toţii duşmanii ei şi ca fiii ei să răspândească lucrarea Ta în inimile şi sufletele oamenilor, spre a Te cunoaşte şi a ne bucura cu toţii de Tine de-a pururi. Amin.

 

* * *

 

Căci mulţi demoni intraseră în el

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

In Evanghelia de astazi ni se spune cum a vindecat Isus un om care era plin de demoni, fiecare tragandu-l in alta parte. Si in noi sunt astazi o multime de demoni care ne distrag atentia de la menirea noastra, cum sunt: demoni raului, demoni uri, a razbunari, ai lacomiei, a vinovatiei, al stresului, al conflictelor, etc. ce fac din om o epava. Avem apoi familii scindate, personalitati scindate, natiuni scindate si chiar o lume scindata, de aceea este o nevoie foarte mare de demnitate, de cineva care sa uniformizeze toti acesti demoni din noi pentru a putea exista ca o entitate unica.

Dupa cum Isus l-a vindecat pe acel demonizat din Evanghelie, acelasi lucru il poate face si pentru noi daca vom dori sa conlucram cu Dumnezeu si avem credinta. Daca nu vom folosi uneltele mantuiri, pe care Dumnezeu ni le-a pus la indemana si invatatura lui Cristos pentru apararea sufletului, atunci isi vor face loc in noi si ceilalti demoni: lepadarea de biserica, de Dumnezeu, betia si durerea pentru ca, asa dupa cum stim, bolile au cauza comuna, pacatele noastre, fie ele materiale sau spirituale.

Evanghelia ne spune ca omul posedat si vindecat de Isus, devine vestitorul Imparatiei lui Dumnezeu: “si, a plecat, vestind in toata cetatea, cate i-a facut lui Isus” Lc 8,39. In schimb oamenii din acel tinut nu erau interesati de vindecarea semenilor lui, ci ingrijorati de faptul ca si-au pierdut porcii, de comorile pamantesti. Cu toate ca, salvarea sufletului, este ceva cu totul nepretuit, asa dupa cum tot Isus ne explica.

Isus dorea sa le transmita faptul ca pierderea lucrurilor pamantesti nu trebuie luata in seama cand este vorba de salvarea de la pieire a unui singur suflet, chiar daca acel suflet ar fi al celui mai neinsemnat om de pe pamant. Dumnezeu cere recunostinta noastra si prin fapte bune, dar si prin cuvant, pentru ca; unuia Dumnezeu i-a dat avere, dar el din nefericire isi cheltuie avutia in desfranari si destrabalari. Pe altul l-a inaltat intr-un anume post, ca sef peste semeni sai, insa el se mandreste ca Nabucodonosor si-i asupreste. Celuilalt i-a dat frumusete si podoaba, dar el nu se pazeste sa ramana curat si prin acest har, pe multi ii coboara in adancul iadului. Altuia i-a dat intelepciune, ca sa invete si pe alti, ca Solomon, insa el o foloseste numai pentru a face alte pacate.

Si astfel vedem cum cei mai multi folosesc darul binfacerilor dumnezeesti ca un mijloc de batjocorire a legilor lui Dumnezeu prin pacatele pe care le fac.

Pe toate celelalte pacate le spovedim si-i cerem iertare lui Dumnezeu, dar pentrul pacatul nerecunostintei, nu varsam nici o lacrima, nu facem nici o rugaciune de iertare si nici mustrare de constiinta nu avem.

Trebuie sa facem in asa fel ca sufletul nostru sa fie intotdeauna curat si deschis catre fapta buna pentru ca, atunci cand Isus va vroi sa vina sa salasluiasca in el, sa-l primim cu iubire pentru ca el ni l-a salvat distrugand raul si daruind lumi viata vesnica. Amin.

 

* * *

 

Isus şi diavolul

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Această evanghelie descrie faptul că şi Isus a experimentat momente de tensiune în viaţa Sa. Minunea se petrece în ţinutul Decapoli, zonă păgână. În acea regiune lumea adora idolii şi nu pe Dumnezeul adevărat. Faptul că Isus vizitează acest ţinut, demonstrează că distruge barierele de rasă şi cele religioase, învăţându-ne că suntem cu toţii fraţi şi că nimeni nu este exclus din Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus întâlneşte un îndrăcit care trăia în cimitir, izolat de viaţa socială şi morală. Eliberându-l, Isus îi restituie demnitatea, dându-i o nouă posibilitate de a trăi omeneşte, în conformitate cu adevărata sa valoare de copil al lui Dumnezeu.

Teritoriul păgânilor, adică simbol al faptului că era o zonă invadată, stăpânită de tot răul, este confirmat şi de cuvântul “legiune”: o mulţime de diavoli.

Este interesant că mai întâi diavolul îl adoră pe Isus, dar mai apoi, din cuvintele pe care le rosteşte, se poate observa ideea lui greşită despre Dumnezeu. Dumnezeu este binele suprem şi prin urmare nu poate provoca răul, suferinţa, distrugerea. Apoi îi cer să poată intra în turma de porci din apropiere. Observăm că diavolul nu doreşte să se îndepărteze din acea zonă, fapt care ne sugerează să credem că dracii au “locuri preferate”. De fapt, ei se instaurează şi creează multe “iaduri” în această lume, tocmai acolo unde răul se răspândeşte, fiind acceptat de oameni şi trăit ca stil de viaţă, acolo unde nimeni nu i se opune, iar diavolul poate să-şi stabilească un domiciliu stabil.

Fiind spirite necurate, poate că era mai bine să stea în porci, decât la locul de chin pe care îl meritau. Isus le împlineşte dorinţa, dar notăm că prezenţa lor este distrugătoare nu numai pentru om, ci pentru orice lucru în care ei pătrund.

Înştiinţaţi de cele întâmplate, proprietarii porcilor, în loc să vadă minunea salvatoare a lui Isus şi faptul că în mijlocul lor a venit Mesia – cineva care are putere asupra diavolului şi care poate dărui libertatea fiecărui om – reuşesc să calculeze numai paguba pe care au suferit-o şi-L roagă să plece de la ei.

Şi astăzi întâlnim oameni care sunt mult mai interesaţi de lucrurile lumii acesteia – oricât de mizerabile şi trecătoare ar fi – lăsând de o parte atenţia cuvenită lui Isus.

Reacţia contrară a consătenilor săi poate fi pentru noi prilej de meditare. Prin minunea săvârşită Isus arată că este interesat de lucrurile esenţiale: salvarea binelui suprem, viaţa oamenilor. Apoi cere omului să vestească şi altora iubirea şi mila lui Dumnezeu de care el a avut parte.

Oare noi nu suntem subordonaţi multor idoli cărora le dedicăm o mare parte din viaţă, asemenea celor din Decapoli? Idoli precum fuga după avere, după putere, după succes; idoli care ne îndepărtează de alţii şi ne împing să trăim “prin morminte”, adică, cu sufletul mort, incapabil să iubească.

Fraţilor! Şi pe noi Isus ne învaţă să recunoaştem adevărata valoare a lucrurilor, pentru a înţelege într-adevăr de ce anume avem nevoie. Simţim că şi nouă, Isus ne cere să predicăm altora iubirea şi îndurarea pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de noi?

Odată vindecat, omul doreşte să rămână cu Isus. Isus îi cere să fie misionar. El ascultă şi devine apostol, deoarece este capabil să povestească ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. De fapt, Evanghelia este vestea cea bună care ne relatează lucrurile minunate pe care Isus le-a săvârşit pentru noi, ca să ne conducă la veşnica fericire.

Îndemnul pe care Isus l-a adresat celui vindecat: “Mergi şi spune ceea ce Dumnezeu ţi-a făcut” ne priveşte pe toţi! Pentru noi, a-L urma pe Isus implică: “intră în casa ta, în familia ta şi spune ceea ce Dumnezeu ţi-a făcut!”

Isuse, eliberează-mă de idolii şi de dracii care mă îndeamnă să fac răul! Te rog, Isus, să îmi dai putere să mă debarasez de toate lucrurile ce mă împiedică să trăiesc şi să povestesc şi altora Evanghelia. Amin.