Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 16,19-31
Apostolul: Galateni 6,11-18

Luca 16,19-31

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, Căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
pr. George Dimopoulos
pr. Leonardo Sapienza
pr. Mihai Tegzeș
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeș
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Bogatul și Lazăr

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Episodul cu bogatul și cu Lazăr, ascultat în Evanghelia de astăzi, a marcat radical viața lui Albert Schweitzer. Schweitzer a mers în Africa în 1913. În 1921 el explica cum această parabolă spusă de Isus l-a făcut să părăsească funcția de profesor la Universitatea din Strasbourg, să renunțe la activitatea sa literară și la cântatul la orgă, pentru a merge în Africa Ecuatorială ca medic. Pentru Schweitzer, bogatul din această parabolă era omul alb, binecuvântat de roadele culturii și științei, iar Lazăr era negrul exploatat și oprimat, lipsit de asistență medicală în boala și durerea sa. Pe scurt, Africa era cerșetorul aflat la porțile Europei.

Ce minunat să vezi cum această teribilă și tristă poveste pe care a spus-o Isus i-a inspirat unui mare om o viață de slujire. Schweitzer a fondat un spital în Africa unde a servit ca medic timp de cincizeci de ani. Gândindu-se la această parabolă, el l-a găsit pe Lazăr de la porțile sale. Să examinăm această minunată parabolă ca pe o dramă în trei acte.

 

Actul întâi

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui.” Primul act se deschide cu o imagine a modului în care bogatul și Lazăr trăiau pe pământ. Bogatul trăia o viață luxoasă. “Se îmbrăca în porfiră și vison.” Adică era îmbrăcat în haine de mii de lei, când majoritatea oamenilor câștigau câțiva lei pe zi. El se veselea “în toate zilele în chip strălucit”. Domnul dă de înțeles că bogatul ducea o viață de gurmand, cu mâncăruri scumpe.

Domnul nu l-a criticat deloc pe bărbat pentru că a fost bogat. Nu l-a numit vreodată înșelător al săracilor sau chiar lacom. A fost un om foarte de succes, o persoană respectabilă, căreia îi plăceau lucrurile bune ale vieții. Domnul nu l-a condamnat pentru aceasta.

Afară, la poarta palatului celui bogat, stătea un biet cerșetor. Numele lui era Lazăr, care înseamnă “Dumnezeu este ajutorul meu”. Și de fapt nimeni, în afară de Dumnezeu, nu îi acorda atenție. Era flămând. Era bolnav. Trupul său era acoperit de bube. Era atât de slăbit și de neajutorat încât nu se putea apăra de câinii ce veneau să îi lingă rănile. Câinii de atunci nu erau animale de casă, ci bestii murdare. Lazăr trăia din resturile de pâine aruncate de bogat. În acea vreme nu existau șervețele la masă. Oaspeții își foloseau degetele pentru a rupe bucăți din pâine, iar resturile le aruncau în stradă pe fereastră. Aceasta era pâinea “ce cădea de la masa bogatului”. Iată deci imaginea din actul întâi: un bogat învelit în porfiră și vison; Lazăr acoperit de bube urâte. Unul petrecea în fiecare zi; altul încerca să supraviețuiască cu resturi. Unul avea tot felul de servitori să-i împlinească poftele; altul avea doar câini să îi lingă rănile.

 

Actul al doilea

Al doilea act povestește despre moartea a doi oameni: “Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat.” Slăbit, bolnav și înfometat, era de așteptat că Lazăr nu va mai trăi mult. Nu se spune nimic despre înmormântare. Era prea sărac pentru a-și permite așa ceva. Și de fapt nu avea nici un prieten. Totuși, el care nu a putut avea parte nici măcar de o înmormântare decentă, el care nu a avut ca prieteni decât câinii, tocmai el este ridicat în ceruri de îngeri. “Și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avram.” Situația pentru bogat este diferită. El “a murit și a fost înmormântat”. Aici parabola ne precizează existența înmormântării. Trupul a fost întotdeauna important pentru acest bogat, deci putem fi siguri că a avut parte de o înmormântare la fel de fastuoasă ca viața trăită. El a trăit mai mult decât Lazăr, pentru că Dumnezeu, în mila sa, i-a permis o viață mai lungă pentru ca să aibă timp să se pocăiască.

 

Actul al treilea

Al treilea act ne prezintă soarta celor doi după moarte. “Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el (bogatul adică) a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui.” Amândoi se trezesc conștienți pe lumea cealaltă. Deși nu se cade să construim o teologie a vieții de apoi pe baza acestei parabole, există totuși unele fapte importante ce reies de aici. În primul rând vedem că moartea nu distruge conștiința. Bogatul și Lazăr nu dorm și nici nu sunt incapabili să știe ce se întâmplă cu ei. Sunt conștienți. În al doilea rând, moartea nu distruge identitatea. Lazăr este tot Lazăr, iar bogatul este tot bogatul. Moartea nu poate schimba personalitatea. Eul personal supraviețuiește morții. În al treilea rând, moartea nu distruge memoria. Bogatul își amintește de viața sa pe pământ. Își amintește și de Lazăr, precum și de frații săi. În fine, moartea nu poate distruge destinul nostru. Pe pământ, bogatul și Lazăr au mers pe căi diferite. Au făcut alegeri diferite. Au trăit în lumi diferite. Aceleași lumi diferite se regăsesc și în eternitate. Ei sunt în cele două lumi ale raiului și iadului.

Parabola ne spune că bogatul s-a trezit în iad, iar Lazăr, săracul, în rai. Întrebarea este: de ce? De ce s-a trezit bogatul în iad? Ce a făcut de a meritat o asemenea soartă? Răspunsul este: nu a făcut nimic. Nu a făcut nimic pentru Lazăr. Nu l-a persecutat niciodată. Nu l-a lovit niciodată trecând pe lângă el. Nu l-a alungat niciodată de la poarta sa. Doar l-a ignorat. L-a acceptat pe Lazăr ca parte a peisajului inevitabil al vieții. Lazăr era chiar acolo, la poarta bogatului, dar acesta nici nu îl mai sesiza. Când Maria Antoaneta s-a căsătorit, a dat poruncă să fie îndepărtați toți cerșetorii de pe străzile de-a lungul cărora urma să treacă procesiunea ei de nuntă. Ea nu a dorit ca vreo priveliște urâtă sau tristă să îi strice fericirea. Era cel puțin conștientă de existența cerșetorilor. Nu se poate spune același lucru și despre bogatul din parabolă. El era conștient de existența unei singure persoane: el însuși. Acesta a fost păcatul lui.

Parabola nu va nici un efect în viața noastră dacă nu ne vedem pe noi înșine în ea exact așa cum a făcut-o Albert Schweitzer. Să nu îndrăznim să ne așezăm altundeva decât lângă omul bogat. “Dar”, veți spune, “eu nu sunt bogat!” Sunteți însă, în comparație cu cineva care are mult mai puțin decât aveți Dvs. Există întotdeauna cineva mult mai sărac decât Dvs. În timp ce luați masa, 417 oameni mor de foame în întreaga lume. Aceasta înseamnă 7 morți în fiecare minut. 417 în fiecare oră. 10.000 morți în fiecare zi. Majoritatea dintre ei copii. Ce pot însă să fac? Sunt multe lucruri pe care le puteți face. Puteți face o donație la una dintre multele agenții care asigură hrană celor flămânzi, sau să inițiați o campanie în propria Dvs. parohie, pentru a se colecta hrană pentru cei flămânzi. Putem fi suficient de conștienți pentru a fi preocupați.

Însă bogățiile nu se limitează la posesiunile materiale. Suntem bogați în iubire, în înțelegere, în simpatie, în compasiune, în iertare. Peste tot în jurul nostru – și chiar pe pragul nostru – zace o lume înfometată tocmai de aceste lucruri: iubire, înțelegere, iertare.

De multe ori suntem șocați de o sinucidere sau de o cădere nervoasă din cartierul nostru sau din parohia noastră. Deodată realizăm faptul că aici a fost o persoană care a cedat din cauza lipsei de iubire a noastre a tuturor; aici a fost o persoană care a trăit în tenebre. Și noi înșine am ocolit-o. Am simțit o oarecare teamă și stinghereală în prezența sărăciei și a amărăciunii sale. Așa că pur și simplu am împins-o într-o mai adâncă singurătate. Și nu a fost nimeni care să o iubească pentru a o scoate din izolarea și din rătăcirea sa.

Fiecare dintre noi are un Lazăr la ușa sa. Cel defavorizat, cel flămând, cel nedorit, șomerul, cel bolnav, cel întristat, cel închis în sine, cel nesigur, cel singur, cel neiubit – toți zac la ușa noastră având nevoie de iubirea lui Dumnezeu și a noastră. Au nevoie de mai mult decât fărâmiturile de la masa noastră.

Nu este un păcat să fii bogat. Părintele Avraam, în al cărui sân a ajuns Lazăr, a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai timpului său. Era bogat însă nu doar în posesiuni materiale, ci și în credință și iubire. Nu este un păcat să fii bogat, însă este un păcat să fii bogat și să nu îți pese, să nu iubești, să nu fi preocupat, să nu fi conștient, să nu observi, să nu ajuți.

 

“Trimite pe Lazăr”

Fiind în chinuri, bogatul experimentează pentru prima oară ceva asemănător cu iubirea. Se gândește la cei cinci frați ai săi și îi cere lui Avraam să îl trimită pe Lazăr înapoi pe pământ pentru a-i avertiza cu privire la soarta care îi așteaptă dacă nu își îndreaptă căile. El îi spune lui Avraam: “Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”

Nu este o iubire adevărată aceea care îl face pe bogat să se gândească la frații săi. Insinuează că el însuși nu a fost avertizat în mod corespunzător. Încearcă să se justifice pe sine acuzându-l pe Dumnezeu că este nedrept. “Dacă aș fi fost suficient avertizat, dacă aș fi știut că acest loc va fi sfârșitul vieții mele pământești, nu aș fi venit aici. Dar fă acum ca cel puțin frații mei să fie avertizați”.

“Nu”, i-a spus Avraam, “au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei.”

“Nu”, a spus bogatul, “ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi.”

Însă Avraam a spus: “Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți”

Minunea mare este că după Moise și profeți, Dumnezeu a trimis într-adevăr pe cineva dintre morți să ne avertizeze. L-a trimis pe Cristos. Asemenea lui Lazăr, Cristos a fost “disprețuit și cel din urmă dintre oameni”. Asemenea lui Lazăr, a stat la poarta lumii atunci când s-a născut în peștera din Betleem. Asemenea lui Lazăr, trupul său a fost acoperit de răni. A fost “străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre”. A venit ca unul dintre noi – un frate – pentru a ne avertiza și a ne salva pe noi, cei cinci frați ai săi. Să nu ne așteptăm ca Dumnezeu să dea un semn mai mare decât acesta; nu există nici unul mai mare. “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca orice crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Ascultați așadar cu atenție atunci când Cristos vă spune cuvântul lui Dumnezeu. Priviți la viața voastră pentru a vedea unde zace Lazărul Dvs. Dumnezeu l-a așezat acolo pe pragul Dvs. pentru a vă ajuta să ajungeți în rai!

 

* * *

 

Duminica a XXII-a după Rusalii

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

Scopul cu care Mântuitorul rostește admirabila istorioară a bogatului și a lui Lazăr cel sărac, adresată fariseilor fățarnici și zgârciți, a fost, pe de o parte, acela de a-i avertiza pe aceștia asupra pedepsei veșnice ce îi așteaptă dacă nu se vor pocăi și nu se vor lăsa pătrunși de milă față de săraci, pe care îi disprețuiau, iar, pe de altă parte, de a risipi greșita părere a evreilor, în general, după care bunăstarea materială ar fi o răsplată pentru virtuți, pe când, dimpotrivă, sărăcia și nenorocirile ar fi o dreaptă pedeapsă pentru păcate. Stăpâniți de această greșită mentalitate, ei credeau că orice sărac este un păcătos și nu merită milă, și că binele cel mai înalt, aici pe pământ, stă în posedarea bunurilor vremelnice.

Iată de ce Isus pune în lumină, într-un mod cât se poate de simplu, dar cu atât mai impresionant, contrastul dintre doi oameni: unul bogat, care își caută fericirea și sensul vieții în plăcerile pe care i le poate oferi avuția, aici pe pământ, închizându-și inima în fața lipsurilor și suferinței semenului său; iar celălalt, sărac și bolnav, care, deși respins fără milă de către primul, se resemnează în sărăcia și boala sa, ducându-și cu răbdare crucea. Murind și unul și celălalt, bogatul nemilos s-a osândit, ajungând în iad, iar Lazăr, săracul nemiluit și nebăgat în seamă, s-a mântuit, fiind primit în sânul lui Avraam.

Analizând, fie și numai sumar această istorioară, reiese limpede că nu averea în sine a fost pricina osândei bogatului, ci reaua ei întrebuințare, așa cum nu suferința și sărăcia au fost pricina mântuirii lui Lazăr cel sărac, ci suportarea lor cu răbdare și împăcare cu voința lui Dumnezeu. În sine, avuția nu este un rău, deoarece stăpânirea pământului și crearea de bunuri materiale sunt din voința lui Dumnezeu, dar scopul pentru care acestea sunt date e satisfacerea nevoilor trupești și spirituale legitime, ale noastre proprii și ale aproapelui ajuns la lipsuri, deci, în final, atingerea destinului nostru vremelnic și veșnic. Ele deci nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace în vederea atingerii scopului, iar noi nu suntem stăpânii absoluți ai acestora, ci numai administratorii lor, având obligația de a le chivernisi în scopul amintit. Nu adunăm bunuri ca să le adunăm și să ne desfătăm privindu-le și pipăindu-le, ori pentru a le risipi în plăceri desfrânate; a proceda astfel este a răvăși grav ordinea firii, stabilită de Creator, a silui firea intimă a lucrurilor, făcând din ele scopul final al vieții și vătămând astfel virtutea supremă a creștinismului, care este iubirea față de semenul mistuit de foame ori alte lipsuri. Folosită astfel, ca scop în sine, avuția – mamona, cum o numește Sfânta Scriptură – devine idolul căruia omul își subordonează toate aspirațiile, izvorul atâtor rele individuale și sociale, cale deschisă spre osândă.

Iată de ce Mântuitorul, nu o dată, a pronunțat cuvinte aspre la adresa bogaților care se atașează de avuție într-un mod dezordonat: “Vai vouă, bogaților, că vă luați mângâierea. Vai Vouă, cei ce sunteți acum sătui, căci veți flămânzi” (Luca VI, 24-25). Iar, după refuzul tânărului bogat de a renunța la ceea ce poseda și a-L urma pe Isus, Mâtuitorul conchide cu amărăciune: “Adevăr vă grăiesc, cu anevoie va intra bogatul în împărăția lui Dumnezeu. Și iarăși zic: mai lesne va trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu” (Matei XIX, 23-24). De aceea, în vorbirea de pe munte, Isus ne zice: “Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă, nici nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei VI, 19-21). Iată finalul omului care își agonisește comoară pe pământ; el sfârșește prin a-și îngropa inima în ea, prin a se înrobi ei, devenind nesimțitor, împietrit în fața mizeriei și suferinței semenilor.

Urmându-l pe Mântuitorul, apostolii au, de asemenea, cuvinte aspre la adresa celor ce se lasă stăpâniți de idolul mamonei. Astfel, Sfântul Pavel, în Epistola către Timotei, avertizează: “Cei ce vor să devină bogați cad în ispite, în curse și în pofte multe, nebune și vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în moarte și pieire. Pentru că rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu dureri multe” (I Timotei VI, 9-10). Iar cu câteva versete mai departe, îl îndeamnă astfel pe Timotei: “Celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se încreadă în avuția cea nestătătoare: ci în Dumnezeul cel viu care ne dă toate de prisosit spre desfătare: să facă bine, să se îmbogățească în fapte bune, să fie lesne dătători, împărtășitori, agonisindu-și temelie bună în viitor, ca să dobândească viață veșnică” (vers. 17-19)

Această dezlipire și neîncredere în avuții și totala încredere în Providență, adică în purtarea de grijă a Tatălui ceresc, trebuie să ne călăuzească pe toți, fiind fiii Săi, căci Isus ne-a poruncit să nu fim îngrijorați de mâncare și îmbrăcăminte, iar în Rugăciunea Tatăl nostru, pe care de la El am învățat-o, ne poruncește să cerem pâinea de fiecare zi numai pentru “astăzi”. A fi preocupat peste măsură de problema existenței este a uita că suntem fiii celui mai grijuliu și iubitor Părinte, care nu numai că poartă de grijă până și celor mai umile și neînsemnate ființe, dar ține seama de fiecare fir de păr de pe capul nostru, încât nici unul dintre acestea nu cade fără știrea Lui. Se ocupă, oare, cineva cu astfel de lucruri mărunte? Și totuși Tatăl nostru ceresc și pe acestea le are în vedere.

Ca urmași ai lui Isus, ai Marelui Sărac, care a trăit printre noi neavând nici măcar unde să-și plece capul, și care de bună voie a sărăcit, ca, prin sărăcia Sa, pe noi să ne îmbogățească cu comoara fericirii Sale veșnice, trebuie să pășim cu hotărâre pe urmele Lui, practicând, dacă nu e cu putință sărăcia efectivă, adică renunțarea la bunurile materiale, cum a făcut-o El, cel puțin sărăcia afectivă, cea spirituală, adică detașarea, despuierea inimii de tot ce avem și am putea avea, sărăcia pe care Isus o proclamă în prima din cele opt fericiri: “Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăția cerurilor” (Matei V, 3), adică aceia care, puternic ancorați în Pronie, nu râvnesc să se îmbogățească, ci se dezlipesc sufletește de bunurile ce le posedă, folosindu-le numai spre a-și satisface trebuințele legitime, ale lor personale și ale semenilor lor, alinând o durere, ștergând o lacrimă, hrănind pe cei flămânzi, îmbrăcând pe cei goi, vizitând pe bolnavi.

Ce avem de făcut pentru a ne însuși această virtute a sărăciei spirituale?

În primul rând ne vom aminti mereu că nu suntem decât administratorii bunurilor pe care le posedăm, și că la judecată ni se va cere socoteală de felul cum le-am chivernisit. În al doilea rând, nu vom îngădui ca vreun bun din mult-puținul ce îl avem să pună stăpânire pe inima noastră și să ne împiedice astfel zborul spre Dumnezeu, căci Isus ne-a avertizat că “nu putem sluji și lui Dumnezeu, și mamonei” (Matei VI, 24). După cum o pasăre, spre a fi împiedicată să zboare spre înălțimi, e destul să fie legată la pământ, indiferent dacă sfoara cu care e legată e subțire ca un pai sau groasă ca o funie, tot astfel, pentru ca sufletul să nu se poată înălța spre Dumnezeu prin iubire, e destul ca inima să fie legată cu o iubire dezordonată de vreun lucru pământesc, indiferent dacă acel lucru e prețios ori neînsemnat. În al treilea rând, pentru a practica detașarea de bunuri, nu ne vom lăsa amăgiți de gândul că am făcut cine știe ce jertfă atunci când am dăruit un lucru de care nu am avut nici o nevoie, ci vom face pomană din lucruri la care ținem și a căror dăruire o resimțim, căci, astfel, atât bucuria ce o prilejuim lui Isus, prezent în aproapele pe care l-am ajutat, cât și răsplata ce ne va încununa în cer, vor fi mai mari.

Un musulman bogat veni la un înțelept, prieten al său, și îl rugă să-i arate pe Khidr, misteriosul personaj care se arată uneori misticilor, prin orașe și deșerturi.

- Ți-l voi arăta vineri, de va vrea Domnul – îi răspunse înțeleptul.

Foarte mulțumit, omul plecă, împărți săracilor un hambar de grâu, iar în ziua fixată începu să se roage.

Tocmai pe când se ruga, bătu cineva la ușă. Servitoarea se duse să vadă cine e și veni în grabă să-i spună că e un cerșetor.

- Spune-i să se întoarcă după ce îmi voi termina rugăciunea, îi zise bogatul.

Și ziua se scurse fără să se întâmple marele eveniment așteptat. A doua zi, bogatul se plânse prietenului său:

- N-am văzut pe Khidr, cum mi-ai promis.

- Ba da, era cerșetorul căruia i-ai spus să se reîntoarcă” (Bro Bernard, Fericit de a crede, trad. de Pr. Gh. Neamțiu – în manuscris -, p. 119).

Istorioara nu are nevoie de comentarii.

Să tratăm, dragii mei, cu toată seriozitatea avertismentele lui Isus privitoare la sărăcia spirituală și la milostenie, căci, în ceasul suprem al marii socoteli, milostenia ne va fi avocatul atotputernic în fața Judecătorului lumii. “Ante portas gehennae stat misericordia” – În fața porții iadului stă milostenia – și ea nu îi va lăsa pierzării pe aceia care, aici pe pământ, au deprins-o cu adevărată iubire de aproapele. Amin.

 

* * *

 

Cum l-a schimbat Cuvântul lui Dumnezeu pe Vladimir

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dragi frați și surori, ați sesizat cum Biserica ne tot vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu? Cu Cuvântul Său, Cristos a calmat furtuna, a vindecat sluga centurionului și pe fiica cananeencei, l-a ridicat din morți pe fiul văduvei din Nain și a săturat pe cei cinci mii de oameni cu cinci pâini. Prin Cuvântul Său a avut loc pescuirea miraculoasă. Și chiar și în Evanghelia de astăzi citim despre Cuvântul lui Dumnezeu. “Era un om bogat”, ne spune Evanghelia, “care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui” (Luca 16,19-21).

Ni se spune apoi ce este dincolo de mormânt. Eternitatea. Bogatul și-o petrece în iad; Lazăr la sânul lui Avraam. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte: “Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Luca 16,31). Vedeți cât de important este Cuvântul lui Dumnezeu: soarta veșnică depinde de atitudinea noastră față de el. Deși bogatul nu făcuse nimic rău, nu a trăit totuși conform Cuvântului lui Dumnezeu și pierdut a fost. Lazăr însă a trăit conform Cuvântului lui Dumnezeu, și a fost mântuit. Cuvântul lui Dumnezeu are puterea minunată de a înnoi sufletul unui păcătos. Nu am să vă explic cum se întâmplă aceasta, dar vă voi spune ceva ce s-a întâmplat în St. Petersburg.

Aici trăia o familie – o bunic și un nepot. Nepotul făcea parte din Garda Imperială. Părinții lui muriseră pe când era încă mic, iar bunica le-a luat locul. Fuseseră foarte bogați. Vladimir, căci așa îl chema pe tânărul ofițer, avusese parte în tinerețe de satisfacerea tuturor poftelor, ca orice bogătaș rus. Asemenea vieții bogatului din parabola de astăzi, el și-a petrecut viața din chef în chef. Avea o inimă bună și prietenii îl iubeau pentru că era genul de la care puteai obține oricând, orice vroiai. Nu cunoștea cuvântul “nu”.

Într-o zi bunica l-a chemat pe Vladimir și i-a spus: “Vladimir, după moartea mea nu vei mai avea pe nimeni. Prietenii te vor jefui de tot ce ai, vei muri singur. Căsătorește-te.” Vladimir i-a răspuns: “În regulă, bunico, mă voi căsători.” Bunica i-a găsit o logodnică – o prințesă dintr-o familie săracă. Vladimir a dansat cu ea de două-trei ori la petreceri și apoi a cerut-o de soție. Dar cum nunta era programată să aibă loc abia după Crăciun, viața lui Vladimir a continuat în aceleași coordonate – chef după chef – astfel că în curând nici măcar nu mai știa numele viitoarei lui soții. Probabil că dacă ar fi întâlnit-o pe stradă nu ar fi recunoscut-o.

Cu cât se apropia ziua nunții, cu atât sufletul îi era mai neîmpăcat. Apoi a venit a doua zi după Bobotează. Trebuia să meargă la biroul Gărzii Naționale să își ridice salariul și să completeze formele pentru concediu, pentru luna de miere. Era prima oară când se plimba prin St. Petersburg la o oră atât de matinală, și mai ales atât de treaz. De regulă dacă la această oră era pe străzi era cherchelit. Astăzi însă pentru prima oară vedea cu ochii limpezi un oraș trezindu-se și pregătindu-se pentru o zi de lucru. Atmosfera din oraș era una gravă, și la fel era și în sufletul său, gândindu-se la ce urmează: căsătorie, viață de familist, obligații pe care nu le-a avut niciodată, despre care nu știe nimic.

Ajuns la birou, și-a primit banii și actele – buzunarul i s-a umplut de monede de aur. Ieșind, s-a gândit să se plimbe puțin, singur, cu gândurile lui. I-a cerut șoferului să îl urmeze în timp ce el va merge pe jos. Fără să își dea seama, a ajuns la Catedrala cu icoana kazană a Maicii lui Dumnezeu. Tocmai atunci au fost trase clopotele. Pentru prima oară, bărbatul s-a simțit atras să intre în biserică. Desigur, mai fusese la slujbe ale bisericii, dar doar atunci când îi cerea aceasta statutul lui social. Acum însă, intra dintr-o pornire interioară. Catedrala era semi-întunecată, dar icoana miraculoasă strălucea pur și simplu. În ciuda faptul că afară era iarnă, lângă icoană erau crini. Înăuntru se citea Acatistul. Erau cântări frumoase, o mulțime de lumânări și tot mai multă lume sosea pentru a se ruga. Vladimir a înghețat. Nu se mai rugase de mult timp. Tot ce putea spune era: “O, Maica lui Dumnezeu! Vin la tine într-un punct de cotitură al vieții mele. Dacă așa trebuie să fie, ajută-mă. Dacă nu este necesar să merg înainte, oprește-mă.” Simțea că aceasta nu este o rugăciune, că nu știe cum să se roage.

Deodată cineva i-a atins ușor mâneca. Era o femeie ce cerșea cu copilul în brațe. “Domnule, ajută-mă”, a șoptit ea. El și-a băgat mâna în buzunar, a scos punga cu monedele de aur și a pus-o în mâna femeii. Fiind foarte grea, femeia aproape a scăpat-o. “Domnule”, a exclamat ea. “Nu pot să o iau. Lumea va spune că am furat-o.” “Nu îți fie teamă, cartea mea de vizită este în pungă. Spune că ți-am dat-o eu.” “Domnule, dar Dvs? Îmi dați totul, dar Dvs?” “Nu înțelegi? Eu am totul. Nu am nevoie de nimic.” “Bine, accept atunci. Dar să știți că salvați două vieți: a mea și a copilului meu. Cum pot să vă răsplătesc?” “Știi ce… mă poți ajuta. Nu știu să mă rog. Am nevoie de rugăciune, chiar acum, pentru sufletul meu. Altfel voi pieri.” Ea l-a privit lung, apoi a dispărut în mulțime. A reperat-o apoi în față, lângă icoana miraculoasă. Pusese copilul pe treptele din fața icoanei și se ruga și făcea plecăciuni adânci. Pe fața bărbatului au început să șiroiască lacrimile. A înțeles că femeia se ruga pentru el. A ieșit repede din biserică, și a luat-o pe o stradă lăturalnică. Schimbând semi-întunericul Catedralei cu lumina soarelui reflectată de zăpadă a simțit o durere ascuțită în ochi, apoi în cap, și și-a pierdut cunoștința.

Când și-a revenit și-a dat seama că era întins pe o masă, în uniforma sa de membru al Gărzii Imperiale. Căzuse într-un somn letargic și acum se trezea. Dar tot nu se putea mișca, nici deschide ochii, dar auzea totul. Toți din jurul lui vorbeau despre el ca despre un mort. De fapt tocmai i se pregătea înmormântarea. A auzit printre altele două voci, una masculină și una feminină. Bărbatul spunea: “Ai bunul simț și comportă-te ca la o înmormântare. La urma urmei a fost logodnicul tău.” Femeia a răspuns: “Dar tată, știi că nu îl suportam. Doar datoriile tale m-au făcut să accept această căsătorie. Nu pot continua comedia aceasta.” Apoi de sicriul cu Vladimir înăuntru s-au apropiat alte persoane. Un prieten a spus: “Ce bine că Vladimir a murit și acum nu mai trebuie să îi înapoiez datoria pe care o aveam la el.” I-a fost dat să audă tot felul de lucruri, despre el și despre prietenii lui.

Apoi a început recitarea rugăciunilor înmormântării. Înainte nu le înțelegea, dar acum fiecare cuvânt era pentru el plin de semnificații adânci. Milostivirea lui Dumnezeu îi era revelată. Înțelegea adevărul despre Dumnezeu pe fondul minciunii oamenilor. Preoții erau lângă el, gata să îl ducă la mormânt. Când au început să cânte “Cu sfinții odihnește…”, Vladimir a început să respire din nou și a putut să se miște. Bărbații ce purtau sicriul descoperit au fugit îngroziți, și la fel celelalte persoane. Bărbatul a rămas singur. Dar nu mai era același. În mijlocul camerei goale era un alt Vladimir, un Vladimir nou. Când lucrurile s-au liniștit, Vladimir și-a vândut toate bunurile. Jumătate din bani i-a dat logodnicei sale, iar cealaltă jumătate săracilor. Și a iertat tuturor datoriile pe care le aveau la el. Puțin timp după, a devenit călugăr și și-a încheiat viața ascetică la Mănăstirea Kostroma, ca arhimandrit.

Astfel înnoiește Cuvântul lui Dumnezeu omul!

 

* * *

 

Despre iad

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Și în iad, ridicîndu-și ochii săi, fiind în munci,
el a văzut pe Avraam de departe și pe Lazăr în sînul lui
(Luca 16, 23)

Iubiți credincioși,

Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă să vorbim despre iad. Astfel, vom arăta ce este iadul, care sînt mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți despre iad și cîte sînt nesuferitele sale munci.

Mai întîi trebuie să știm că iadul este loc de chin rînduit diavolilor și celor ce le urmează lor (Matei 25, 41). Apoi să știm că în iad suferă și trupul și sufletul (Matei 5, 29; 18, 9; Marcu 9, 43). “Iadul este țara morții, împărăția diavolilor, a cărui poartă este deznădăjduirea, curte sînt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuțiciune și miros greu; mîncarea, foamea; băutura, setea; ceasornic, plînsul; așternut, văpaia” (Ușa pocăinței, Brașov, 1812, p. 183).

Despre iad, în Sfînta și dumnezeiasca Scriptură au vorbit din cele mai vechi timpuri sfinții patriarhi și prooroci. Așa auzim pe proorocul Isaia, zicînd despre iad: Care din noi poate să îndure focul cel mistuitor, care din noi poate să stea pe jarul de veci? (Isaia 33, 14) Marele prooroc și împărat David zicea despre iad: Să vină moartea peste ei și să se coboare în iad de vii (Psalm 54, 16; 30, 17). Despre întunericul iadului zice proorocul Isaia: Întuneric și pipăire a fost deasupra peșterilor în veci. Dumnezeiescul Iov, cel mult răbdător, a proorocit despre iad, zicînd: Mă voi duce și mă voi întoarce în pămîntul întunericului și al umbrelor morții, țara de întuneric și neorînduială, unde lumina e tot una cu bezna (Iov 10, 21-22).

Înțeleptul Solomon, arătînd că întunericul pipăit ce a venit pe vremea lui Moise peste egipteni (Ieșirea 10, 22) a fost din iad, zicea așa: Noapte cu adevărat neputincioasă, care din fundurile neputinciosului iad a venit asupra a tot Egiptul. Iar Isaia proorocul zice despre întunericul iadului: Pipăi-vor ca orbii peretele și ca unii ce sînt fără de ochi vor pipăi; cădea-vor întru amiazăzi ca întru miezul nopții (Isaia 59, 10). Despre mirosul cel mare care este în iad, a zis proorocul Isaia: Ieși-va rău miros din morții lor (Isaia 34, 3). Și va fi în loc de miresme, putreziciune (Isaia 3, 24).

Despre foamea cea mare care este în iad, a arătat mai înainte David, proorocul, zicînd: Și vor flămînzi ca un cîine (Psalmi 58, 17). Și va fi poporul ca cel ce este cu totul ars de foc, și omului de fratele său nu-i va fi milă și nu se va sătura omul mîncînd cărnurile brațului său (Isaia 9, 11). Despre viermele cel neadormit al iadului a zis: Osînda celui necredincios este focul și viermele (Isus Sirah 7, 18). Despre focul și mirosul greu de iad, a zis Sfînta Scriptură: Mînia Domnului este ca o vale de pucioasă ce arde. Despre veșnicia muncilor iadului zice proorocul Ieremia: Întru pierzare în veci vei fi (Ieremia 15, 6). Despre adîncul nemăsurat al iadului, zice proorocul David: Să nu mă înghită adîncul, nici să-și închidă peste mine adîncul ușa lui (Psalm 68, 18).

Iubiți credincioși,

Am adus cîteva mărturii despre iad și muncile iadului din dumnezeiasca Scriptură, anume de la sfinții prooroci. Dar să știți că nici unul din patriarhi și prooroci nu au arătat așa de luminat și descoperit despre iad și despre chinurile lui, ca Însuși Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Sa Evanghelie. În continuare, vom arăta, cu mărturii din Noul Testament, descoperirile despre iad și felurimea chinurilor lui.

Mîntuitorul ne arată că iadul este loc de chin în care se muncește și trupul și sufletul, zicînd: Dacă mîna sau piciorul tău te smintește, taie-l și îl aruncă de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decît, avînd amîndouă mîinile sau picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic (Matei 18, 8). În iad este pedeapsă veșnică; aceasta o arată Mîntuitorul cînd zice: Și vor merge aceștia la osîndă veșnică, iar drepții la viață veșnică (Matei 25, 46). Și tot Mîntuitorul ne arată că în iad este foc veșnic, zicînd: Atunci (adică în ziua judecății de apoi), va zice celor de-a stînga: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” (Matei 25, 41).

În iad este foc nestins (Marcu 9, 43). În iad este vierme neadormit, căci, iată ce zice Domnul: Unde viermele lor nu doarme și focul lor nu se stinge (Marcu 9, 44). În iad este gheena: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Temeți-vă mai curînd de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28). Mîntuitorul ne arată, că în iad este întuneric, plîngerea și scrîșnirea dinților, căci zice: Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plîngerea și scrîșnirea dinților (Matei 8, 12; 22, 13; 25, 30).

În iad este depărtarea de Dumnezeu, pentru care zice Domnul: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea (Matei 7, 23). În iad este moartea cea de a doua și iezerul cel de foc (Apocalipsa 20, 14). În iad este plîngerea și tînguirea, după mărturia Domnului care zice: Vai vouă care rîdeți acum, că veți plînge și vă veți tîngui (Luca 6, 25). În iad este adînc nemăsurat. De acest adînc fără de fund și diavolii se tem. De aceea ei Îl rugau pe Mîntuitorul să nu le poruncească să meargă în adînc (Luca 8, 31). Iadul este locul de chin al celor păcătoși, care n-au ascultat de Evanghelia lui Hristos și au trăit în tot felul de păcate și nelegiuiri (Matei 25, 41).

Frații mei, după ce am ascultat cele spuse de Domnul despre iad în Sfînta Evanghelie, să auzim și cele ce au spus despre iad sfinții Săi ucenici și apostoli. Iată ce spune dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, despre cei păcătoși care merg în iad: Iar partea celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași, desfrînați și fermecători, și închinători la idoli, și a tuturor celor necredincioși este iezerul care arde, cu foc și cu pucioasă, și care este moartea a doua (Apocalipsa 20, 10; 21, 8).

Același lucru, despre soarta celor răi și păcătoși îl arată și Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Nu știți oare, că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu? Nu vă amăgiți: nici desfrînații, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiții, nici furii, nici lacomii, nici bețivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10). Și în alt loc, acest mare Apostol arată osînda celor păcătoși și căderea lor din Împărăția Cerurilor, zicînd: Iar faptele trupului sînt cunoscute ca unele ce sînt: adulter, desfrînare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mînii, gîlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora… că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (Galateni 5, 19-21).

Sfîntul Apostol Petru, arătînd osînda sodomenilor, zice: Și cetățile Sodomei și Gomorei, osîndindu-le la distrugere le-a prefăcut în cenușă, dîndu-le ca pildă nelegiuiților în viitor (II Petru 2, 6). Același Apostol, arătînd că nici pe îngerii care au căzut din ascultare Dumnezeu nu i-a cruțat, ci i-a pedepsit veșnic în iad, zice: Că Dumnezeu nu a cruțat pe îngerii care au păcătuit ci, legîndu-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți pînă la judecată (II Petru 2, 4).

Și Sfîntul Ioan Evanghelistul, la Apocalipsă, vorbește de pedeapsa veșnică a lui Antihrist și a proorocului mincinos care vor fi aruncați de vii în iad, zicînd: Și fiara a fost răpusă și cu ea proorocul cel mincinos, cel ce făcuse înaintea ei semne cu care amăgise pe cei ce au purtat semnul fiarei și cei ce s-au închinat chipului ei. Amîndoi au fost aruncați de vii în iezerul cel de foc, unde arde pucioasă (Apocalipsa 19, 20). Apoi zice: Și diavolul, care îl amăgise, a fost aruncat în iezerul cel de foc și de pucioasă, unde este și fiara și proorocul mincinos, și vor fi chinuiți acolo, zi și noapte, în vecii vecilor (Apocalipsa 20, 10).

Iată ce zic Sfinții Părinți despre iad. Sfîntul Macarie cel Mare, spune că lacrimile celor ce se muncesc în iad vor fi de foc și cu totul se vor arde trupurile acelea peste care vor pica (Ușa pocăinței, p. 187). Sfîntul Vasile cel Mare, arată că în iad sînt un fel de viermi otrăvitori și mîncători de trupuri, care fără de săturare mănîncă și niciodată nu-și umplu pîntecele lor și, mai ales cînd mănîncă, pricinuiesc omului dureri nesuferite (Tîlcuiri la Psalmul 33). Iar dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur, arătînd că cei din iad mai tare se chinuiesc cînd văd fericirea cea mare a drepților, zice: “Și pe Adam, scoțîndu-l Dumnezeu din rai, l-a pus să locuiască în preajma lui, ca vederea cea deasă a raiului, mai lucrătoare și mai puternică să-i facă lui simțirea căderii din bunătățile acelea. Așa și pe bogatul cel nemilostiv, l-a sălășluit mai departe de Lazăr, ca să vadă de cîte bunătăți s-a lipsit pe sine. Ți-am trimis, zice, pe săracul de Lazăr la ușă, ca să se facă ție învățător de faptă bună și pricină de iubire de oameni. Ai trecut cu vederea folosul, nu ai voit să-l întrebuințezi la ceea ce se cuvenea, în scopul mîntuirii. Întrebuințează-l dar acum spre mai mare mustrare de pedeapsă și muncă” (Puțul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 462).

Sfîntul Efrem Sirul, arătînd plîngerea celor din iad, zice: “Atunci cu amar plîngînd, lacrimi vărsînd și văitîndu-se, vor zice: O, cum a trecut vremea noastră, cu lenevie și cu trîndăvie! O, cum ne-am înșelat! O, cum, auzind noi dumnezeieștile Scripturi, rîdeam și ne băteam joc. Acolo, atunci vorbea cu noi Dumnezeu prin Sfintele Scripturi și noi nu luam aminte. Acum aici în munci, strigăm către Dînsul și cu dreptate El Își întoarce fața Sa de la noi. Ce ne-au folosit nouă dulcețile cele veselitoare ale lumii și desfătările? Unde este acum tatăl care ne-a născut? Unde este maica care ne-a purtat în pîntece și cu dureri și cu chinuri ne-a născut? Unde sînt acum fiii noștri cei iubiți? Unde, bogăția? Unde, moșiile, averile și agoniselile noastre? Unde adunarea, tovărășia și ospețele? Unde călătoriile cele de multe feluri și deșarte? Unde sînt împărații și puternicii? O, cum acum nici unul din aceștia nu se află și nici nu poate să ne ajute nouă sau să ne izbăvească. Ci cu totul și de Dumnezeu și de sfinți, ne-am părăsit! Acestea vor fi cuvintele care cu jalnice tînguiri și plîngeri se vor auzi de la cei ce în iad se muncesc ” (Ușa pocăinței, Cuvînt pentru iad, p. 188).

Sfinții și dumnezeieștii Părinți în chip luminat ne arată ce se petrece în momentul cînd sufletul se desparte de trup. Îngerii buni și răi se înfățișează înaintea sufletului. Vederea celor din urmă, pricinuiește sufletului mare tulburare și frică, dar el găsește totuși o mîngîiere la vederea sfinților îngeri buni. Faptele bune ale omului și conștiința lui curată, sînt în acest moment un mare ajutor și o mare bucurie pentru suflet. Ascultarea, umilința, faptele bune și răbdarea necazurilor, sînt atunci o mare sprijinire a sufletului, care se înalță către Domnul într-o mare bucurie, însoțit de îngerii cei buni. În schimb, sufletul cel plin de patimi și de păcate este condus de diavoli la iad, unde va suferi veșnic.

Într-o zi doi îngeri se arătară Sfîntului Macarie Alexandrinul și îi spuneau: “Sufletul omului păcătos ca și al celui drept, este cuprins de mare spaimă la vederea grozavilor și răilor îngeri. El aude plîngerile și suspinele celor ce îl înconjoară, dar nu poate nici vorbi nici scoate vreun glas. El este tulburat și înspăimîntat, cugetînd la îndelungatul drum ce are să-l facă și la noul fel de viață ce are să ducă după despărțirea sa de trup”. Iar Sfîntul Chiril al Alexandriei arată ce groază și spaimă are sufletul pînă ce se rostește asupra lui judecata definitivă și zice că: “Puterile dumnezeiești stau în fața duhurilor necurate și arată cugetările cele bune, vorbele și faptele cele bune ce sînt ale sufletului, în timp ce acesta, plin de groază, stă în mijlocul îngerilor și al demonilor și așteaptă îndreptățirea și scăparea sa, sau osîndirea și pierderea sa în iad” (Viața repausaților noștri, București, 1899, p. 19-20).

Muncile iadului încep, după învățătura Bisericii Ortodoxe, la 40 de zile după moartea omului, cînd sufletul păcătos este aruncat în osîndă. Acesta este, însă, un iad provizoriu căci starea celor aruncați în iad patruzeci de zile după moarte, se poate schimba cu timpul prin rugăciunile Bisericii și milosteniile urmașilor, dacă, bineînțeles, cel ce a murit era în dreaptă credință și mai ales dacă a fost mărturisit înainte de moarte la duhovnicul său de toate păcatele sale. Iar iadul definitiv sau starea de osîndă veșnică, urmează după judecata generală ce va fi la sfîrșitul lumii, cînd drepții vor merge în Împărăția Cerurilor pentru veșnicie, iar păcătoșii în focul nestins, iarăși pentru veșnicie (Matei 25, 45-46).

Iubiți credincioși,

Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavoli, dar nu pentru oameni, care sînt zidiți după chipul și asemănarea Sa. Dar prin căderea din rai, a primilor oameni, neamul omenesc a fost supus osîndei iadului pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu pe pămînt. Numai prin moartea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, iadul a fost deschis, iar drepții Vechiului Testament au fost eliberați și primiți în rai.

De la învierea și înălțarea Mîntuitorului, de-a dreapta Tatălui, pînă la sfîrșitul veacurilor, toți creștinii dreptcredincioși care păzesc poruncile Lui, sînt mîntuiți, adică sînt primiți în odihna raiului. Numai creștinii necredincioși, adică lepădații de Dumnezeu, sinucigașii, sectanții care s-au rupt de Biserica apostolică, și cei ce mor nepocăiți în păcate grele, precum ucigașii, desfrînații, cei ce trăiesc în ură și alte păcate asemenea, sînt osîndiți după moarte în muncile iadului. O parte dintre ei, mai ales cei ce se căiesc de păcatele lor înainte de moarte, sînt scoși din iad prin rugăciunile Bisericii și prin fapte de milostenie. Tocmai de aceea noi facem rugăciune și milostenie pentru răposații noștri ca parastase cu dezlegări, liturghii și praznice la trei, la nouă și la patruzeci de zile după mutarea lor din viață, ca Dumnezeu să-i ierte și să le dea odihnă în rai.

Dacă vrem să ne mîntuim, adică să scăpăm de iad și să fim primiți în rai și bucuria împărăției cerești trebuie să facem următoarele lucruri: Mai întîi să păstrăm cu sfințenie dreapta credință ortodoxă pe care o avem neschimbată de două mii de ani. Apoi să ascultăm de Biserica întemeiată de Hristos și de păstorii ei – preoți și episcopi. Să păzim cu multă evlavie poruncile Sfintei Evanghelii și mai ales, rugăciunea, milostenia, smerenia, iubirea creștină, nașterea și creșterea de copii, participarea regulată la biserică, spovedania și Sfînta Împărtășanie.

Să cugetăm mult la Evanghelia care s-a citit astăzi. Vedeți că săracul și mult răbdătorul Lazăr a intrat în rai după moarte, iar zgîrcitul și nepocăitul bogat a fost aruncat în iad cu diavolii? Vedeți în ce fericire sînt cei drepți și în ce foc și chinuri grele se află păcătoșii în iad? Vedeți, de asemenea, că cei din iad văd atît pe cei fericiți din rai, cît și pe cei ce trăiesc în păcate pe pămînt? Zadarnic cere bogatul apă să-și ude gura că nimeni nu are să-i dea. Zadarnic se roagă lui Avraam să trimită pe Lazăr pe pămînt ca să cheme la pocăință pe frații săi, că i se răspunde: Au pe Moise și pe prooroci! (Luca 16, 29).

La fel ni se va răspunde și nouă, dacă nu ne pocăim: Avem pe Hristos și pe preoți. Să-i ascultăm pe ei!

Deci, dacă vrem să scăpăm de iad, să ne pocăim și noi, frații mei, pînă avem vreme și să ne silim la toată fapta bună, mai ales la rugăciune, milostenie, iertare, viață curată și spovedanie. Numai așa vom fi iertați, miluiți și primiți în sînul lui Avraam, adică în veșnica bucurie a raiului, împreună cu proorocii, cu apostolii, cu mucenicii și cu toți drepții, împreună cu săracul Lazăr, împreună cu Hristos. Acolo și numai acolo nu mai este durere, nici suspin, ci viață fără de sfîrșit. Amin.

 

* * *

 

Bogatul nemilostiv

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti! (Luca XIV, 25)

Frati crestini,

Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este bine cunoscuta. Bogatul, lacom si zgarcit, petrece si se veseleste zilnic dezmierdandu-si trupul cu cantece, bauturi si mancaruri alese, in timp ce saracul, plin de bube si flamand, sufera la usa lui.

Predica Mantuitorul nostru Iisus Hristos incepuse sa capteze multimile din toate partile Palestinei. Se raspandise pretutindeni zvonul ca un om nemaiintalnit face minuni; vindeca tot felul de dureri, tamaduieste neputintele si vorbeste intr-un chip atat de minunat cum n-a mai vorbit nimeni pana acum. Toata lumea alerga sa-i vada chipul stralucitor si sa-i asculte cuvantul fermecator.

Intr-una din zile pe cand era inconjurat de multime multa de ascultatori intre care erau oameni bogati si puternici ai zilei care-L priveau din inaltimea situatiei lor cu un fel de mandrie personala, precum si multi saraci, amarati si necajiti, Mantuitorul zugraveste prin cuvinte minunate, tabloul vietii unui bogat si a unui sarac, tabloul bogatiei, al maririi si confortului si tabloul saraciei, al necazurilor si suferintelor. Iata deci, doua vieti, doua trairi deosebite foarte mult intre ele. Blandul Iisus incepe a vorbi cu glas rar si dulce:

- Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vizon, veselindu-se, in toate zilele in chip stralucit. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului; dar si cainii venind, lingeau bubele lui.

Tablourile acestea ne impresioneaza puternic si cred ca nici cea mai impietrita inima omeneasca nu poate sa ramana nesimtitoare fata de nenorocirea si mizeria in care se zbatea saracul Lazar. Dar iata ca intr-o zi a murit saracul si sufletul lui a fost luat de ingeri si dus in gradina raiului in sanul lui Avraam. Moare si cel bogat iar demonii il duc in flacarile iadului.

Iata deci un sarac proslavit in cer si un bogat ingropat in iad; un sarac in mainile ingerilor si un bogat in ghearele demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogati si o mare ingamfare pentru cei saraci. Aceasta s-ar parea la prima vedere, dar lucrurile nu stau asa.

Daca sunt bogati in iad, fara indoiala ca sunt si saraci si daca sunt saraci in cer, negresit ca sunt si bogati. Sa nu cautam in alta parte dovada decat in Sfanta Evanghelie de astazi. Vedem pe saracul Lazar dispretuit, flamand si gol, cum ingerii l-au dus in sanul lui Avraam, care a fost un om bogat, ca stim din istoria sfanta a Vechiului Testament ca acest slavit patriarh avea cirezi de vite si mari bogatii cand a trait pe pamant.

Iata dar in imparatia cerului un bogat si un sarac. Aceasta o spun ca cei saraci sa nu osandeasca pe cei bogati, iar cei bogati sa nu piarda nadejdea in mantuirea lor. Dar trebuie sa recunoastem ca bogatia este o mare piedica pentru mantuirea sufletului. Insusi Mantuitorul zice: “Cat de anevoie vor intra in imparatia cerului cei ce au avutii!” Mai usor se mantuieste cel sarac, cel lipsit, fiindca nadejdea lui este intemeiata pe Imparatia cerului, pe fericirea vesnica a raiului. El are mintea mai luminata si vede cum cu fiecare zi ce trece din viata lui, se apropie de gradina fericirii vesnice. De aceea nadejdea lui este intemeiata si nu pune nici un pret pe lumea aceasta trecatoare.

Dar au fost si bogati care s-au mantuit, caci au folosit banii si averea pentru slava lui Dumnezeu si pentru binele aproapelui. Asa au facut ei biserici si manastiri intru slava lui Dumnezeu, au facut spitale, scoli si orfelinate, pentru binele aproapelui. Altii au scris carti si le-au impartit gratuit pentru luminarea poporului. Toti acesti oameni bogati, care au facut o multime de fapte bune, Dumnezeu i-a numarat cu Avraam, Isaac si Iacov, in Imparatia cereasca.

Doua lucruri sunt pe care le imparte Dumnezeu oamenilor in aceasta lume: Harul Sau si bunurile vremelnice. Prin Harul Sfant pe care-l primim prin Sfanta Biserica si Sfintele Taine, Dumnezeu se ingrijeste de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le da pentru trebuintele trupului.

Prin urmare, nu ne este iertat sa nu deschidem ochii la nevoile si necazurile aproapelui nostru, pentru ca daca avem, nu de la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat intelepciune si sanatate si tot El ne-a inzestrat cu daruri nenumarate. De aceea nu sunt ale noastre si trebuie sa le dam mai departe aproapelui nostru.

Poate fiecare dintre noi intalnim un Lazar plin de bube sufletesti si trupesti. Sa nu facem ca bogatul din Evanghelia de astazi care nu vede nimic din cauza orbirii desfatarilor, a petrecerilor si luxului. Mare facere de bine e sa stai la capataiul unui bolnav si mare mangaiere simte acesta cand vii cu un cuvant de incurajare. Caci omului cazut in dureri i se spulbera nadejdea si de aceea trebuie sa mergem acolo unde este durerea si suferinta, sa-i cautam noi, caci aceasta este fapta cea ingereasca si crestineasca.

Bogatul din Evanghelia de astazi s-a dus in flacarile iadului pentru nepasarea lui, pentru impietrirea inimii la suferinta lui Lazar cel gol, nemancat si bolnav, de la usa casei lui. Aceasta impietrire si nemilostivire i s-a nascut din mandrie, din gatelile si zorzoanele pe care le punea pe el. Sfanta Evanghelie ne spune mai departe, ca bogatul fiind in flacarile iadului si vazand pe Lazar fericit, a rugat pe parintele Avraam ca sa-i fie mila de el si sa trimita pe Lazar sa-si inmoaie varful degetelor in apa si sa-i racoreasca limba caci grozav se chinuieste in vapaia aceea.

Groaznic trebuie sa fie focul iadului si grozava suferinta celor ce ajung acolo in acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a raspuns: “Fiule, adu-ti aminte ca ai primit cele bune ale tale in viata ta, si Lazar, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mangaie, iar tu te chinuiesti”.

Asadar, la ce i-a folosit bogatului putinele zile pe care le-a trait in desfatari si chefuri, in betii si lacomii? La ce i-a folosit mandria vietii acesteia, slava cea desarta a lumii, daca a castigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat intr-o clipa si cele ce nu-i venea sa creada cand i se spunea, le-a vazut, dar acum e prea tarziu.

Asa sunt multi ingamfati si necredinciosi, care daca incepi sa le spui ceva despre Dumnezeu si suflet, te intrerup caci nu pot suferi nici sa auda de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atatia care si-au pus toata nadejdea in viata si fericirea aceasta trecatoare, care zic ca aici este raiul si iadul si daca ai bani si avere esti in rai, iar de nu le ai, esti in iad. Asa sunt multi care si-au pus nadejdea in lucrurile acestea trecatoare.

Astfel povestea un preot ca avea un prieten ce traia intr-o splendida situatie materiala. Locuia intr-un palat inconjurat de o gradina ca un adevarat paradis. Am incercat, zicea preotul, sa vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu si despre cele sufletesti, dar acesta ma intrerupse cu alte cuvinte, graindu-mi cu sfidare: “Dragul meu, mie in zadar imi vorbesti despre aceste lucruri, caci raiul meu iata-l, acesta este!” – si-mi arata casa si gradina cea frumoasa.

Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar vai, ce schimbari grozave! Gradina era uscata, prapadita, casele ruinate, iar prietenul meu zacea bolnav de aproape patru ani. Un copil ii murise inecat, fata esuase in casatoria ei, iar tatal se imbolnavise de suparare. Mai avea o fata pe care am auzit-o intrebandu-si parintele bolnav: “Tata draga, eu merg pana in oras, ce-ai dori sa-ti aduc de acolo?” Chinuit de boala batranul raspunse: “Un streang sa-mi aduci, un streang sa-mi termin zilele, caci nu mai pot”.

Iata deci ca in decursul celor cinci ani, raiul prietenului meu devenise un adevarat iad. Asa este cu raiul acesta vremelnic, pamantesc; umbra si vis, desertaciunea desertaciunilor. Cati nu sunt care prin casatorie si-au agonisit de toate, si-au vazut multe visuri implinite cu ei si copiii lor si au ajuns fericiti. Totul a mers bine pana la o vreme, dar deodata ca din senin au cazut in mari nenorociri. Casatoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite accidente, boli, a intrat moartea si in scurt timp s-a terminat cu raiul lor.

Asa este fericirea aceasta scurta, ca un vis frumos, iar dupa ce te trezesti din el nu mai ramane nimic, nici nu-ti mai aduci aminte exact cum a fost visul. De aceea primii crestini si toti sfintii nu puneau nici un pret pe fericirea pamanteasca si renuntau la toate chiar si la viata aceasta ca s-o castige pe cea vesnica, fiindca ei credeau cu adevarat in nemurirea sufletului, nu numai asa de forma cum cred unii si cum a crezut si bogatul din Evanghelia de astazi.

Esenta invataturii din pilda Sfintei Evanghelii de astazi este existenta sufletului si nemurirea lui. Vedem cum Lazar a lasat aici trupul cel buburos si flamand cu care a suferit, iar sufletul lui s-a dus in fericirea din rai. Vedem cum si bogatul a lasat trupul cel imbuibat, distrat, imbracat si impodobit, tot aici in lume intr-o groapa spre mancarea viermilor, in timp ce sufletul lui a fost dus de catre demoni in flacarile iadului. De acolo din foc, Dumnezeu a voit sa-l vada el, bogatul, pe Lazar fericit si nu asa cum il stia el flamand, fara putinta de a se infrupta nici din faramiturile de la masa lui.

Religia crestina si intreaga cultura a omenirii se intemeiaza pe aceste doua adevaruri mari: nemurirea sufletelor si invierea trupurilor. Amandoua sunt adevaruri chinuitoare si intrebari care au muncit mintea si constiinta oamenilor. Este suflet in trup si viata dupa moarte?

La intrebarea aceasta necredinciosii raspund scurt: Nu! Nepasatorii care nu se cutremura de nimic raspund: O fi, n-o fi! Indoielnicii, bazati pe indoiala altora, raspund si ei: Poate da, poate nu! Dar crestinii adevarati marturisesc hotarati: DA! Sufletul exista liber si nemuritor.

Despre nemurirea sufletului ne incredinteaza Sfanta Scriptura chiar de la inceput. In Cartea Facerii se spune ca omul a fost facut de Dumnezeu cu trup din pamant si cu suflet viu. Cand moare, trupul se intoarce in pamantul din care a fost luat, iar sufletul se intoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de Dumnezeu, scanteie din dumnezeire, nemuritor, care pretuieste mai mult decat valoarea lumii intregi. Nu ne putem inchipui religie crestina fara credinta in suflet a vietii fara moarte.

Crestinul are religia invierii si Evanghelia nemuririi. Invataturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigura fericirea vesnica. Chiar pilda bogatului si saracului Lazar de astazi, ne arata clar ca exista suflet si viata vesnica, fericita pentru cei drepti. In ce priveste pe cei rai, nici sufletele lor nu mor, ci traiesc vesnic, dar se chinuiesc in iad. Existenta sufletelor si nemurirea lor este dovedita si garantata de Mantuitorul, caci dupa ce a inviat pe altii El insusi a inviat.

Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici si este inzestrat cu functiuni si puteri nemateriale. El are ratiune, vointa si sentiment. Sufletul se foloseste de trup ca de un instrument asa cum se foloseste artistul de vioara ca sa cante melodiile ce-i plac. Dupa cum pasarile calatoare se conduc dupa instinct si pleaca spre tarile calde, tot asa ne spune si noua inima ca suntem nemuritori si trebuie sa plecam de aici intr-o alta lume, in alta patrie vesnica. Sufletul se intoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca un porumbel calator ars de sete.

Multi crestini sfinti si-au cunoscut ora plecarii lor de aici din lume. Fericitul Augustin zice: “Ne-ai facut pentru Tine Doamne si nelinistit este sufletul nostru, pana ce se va odihni in Tine”. Asadar exista suflet si este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea lui Dumnezeu, locuinta din cer dupa care suspinam. Fara suflet am fi calatori fara tinta, pacatosi fara mantuire si muritori fara speranta. Daca n-am avea suflet, am fi niste fapturi care n-am sti ce rost avem in viata; n-am sti de unde venim si unde mergem dupa moarte. Dar prin suflet simtim, cunoastem si asteptam cu incredere.

Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi, ingrozit de chinurile iadului roaga pe parintele Avraam sa trimita pe Lazar acasa la tatal sau, ca mai are cinci frati, sa le spuna si lor chinul lui, sa-i invete credinta ca sa nu vina si ei tot acolo la el in iad. Avraam le-a raspuns: “Au pe Moise si pe prooroci, sa asculte de ei!” Dar bogatul a zis: “Nu, parinte Avraam, ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai”.

Iata deci cum bogatul se ingrijeste de fratii lui, ii e mila de ei, dar cat a fost in viata nu l-a interesat. El ar fi vrut ca Lazar sa invieze, ca astfel fratii lui vazand un mort inviat sa creada cu adevarat ca exista suflet si sa se intoarca la credinta. Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit si noi la unii necredinciosi care zic ca n-a venit nimeni de dincolo si daca ar invia cineva poate ar crede si ei.

Acesti necredinciosi insa n-ar crede chiar daca ar invia si mortii dupa cum nici evreii n-au crezut atunci cand Mantuitorul a inviat pe fiica lui Iair, pe fiul vaduvei din Nain sau pe Lazar cel mort de patru zile. In loc sa ia aminte la toate minunile acestea, ei L-au batjocorit si rastignit pe cruce. In timpul rastignirii Dumnezeu a facut ceva si mai mult, caci a inviat pe multi morti din mormintele lor, dupa cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin Ierusalim si vorbeau cu prietenii lor, spunandu-le ce au vazut pe dincolo. Toate acestea se pastreaza in Sfanta Traditie si astazi, dar necredinciosii evrei au ramas tot impietriti si inraiti la inima, fiindca duhurile necurate intrasera in ei. Cerul se intunecase, pamantul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau si nu simteau nimic.

Iata asa se intampla cu cei care se leapada de Dumnezeu, devin nesimtitori si nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin numai de forma la biserica, nu cu scopul bine intemeiat de a-si mantui sufletul si de a pune la inima Cuvantul lui Dumnezeu. Acestora, spune Sfanta Scriptura, ca li se propovaduieste ca sa le fie de marturie la ziua judecatii si sa nu zica ca nu le-a spus nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor in ziua acea mare atatea pilde si predici, atatea invataturi si minuni pe care ni le-a aratat Dumnezeu, iar noi sa fi ramas tot in pacat, tot in necredinta pana la moarte.

Sfanta Carte ne spune ca in cele din urma lumea va fi necredincioasa si nestatornica, fiindca nu cauta Imparatia lui Dumnezeu, ci numai placerile lumesti si trecatoare ale acestei vieti ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astazi. Unora poti sa le spui orice le-ai spune; poate sa se rastoarne pamantul, pot sa invieze mortii, ei nu vor alt rai, nu vor alta viata vesnica, ci o vor pe aceasta vremelnica, raiul acesta care se spulbera fara nici un folos.

Toata lumea vrea sa traiasca pe lumea aceasta ca intr-un adevarat rai, dar nu se poate fiindca bucuriile trupesti sunt fara de folos sufletului si chiar trupului. Cati nu s-au lacomit in mancaruri si bauturi, distrugandu-si trupul si sufletul?! Numai un om cumpatat poate sa guste mai multi ani din bucuriile pamantesti si tot se sfarseste, caci viata aceasta trebuie s-o lasam sa dam pamantului trupul si sufletul cerului care ni l-a dat.

In legatura cu raiul acesta pamantesc, mi-aduc aminte de o istorioara unde se spune ca o vulpe a vazut o gradina incarcata cu toate bunatatile, dar gradina era imprejmuita de jur imprejur cu un gard de zid inalt, iar vulpea nu putea sari. Umbland ea de jur imprejurul gradinii, vazu o spartura in gard, dar era prea ingusta ca sa se poata strecura prin ea. Tot gandindu-se si judecandu-se ce sa faca isi zise: stiu ce voi face, voi rabda cateva zile de foame, voi slabi si atunci voi putea intra cu usurinta. Zis si facut. Dupa trei zile de foame vulpea se strecura si intra in gradina, apoi incepu sa manance cu lacomie.

Dupa cateva zile isi aduce aminte ca trebuie sa iasa. Insa acum alt necaz, ca se ingrasase si nu mai putea patrunde pe unde intrase. Ce-i de facut? N-am cum sa scap de aici, zise vulpea, decat sa fac iarasi foamea ca sa slabesc. Rabda iarasi trei zile si slabind se strecura afara. Cand se vazu scapata, privind spre gradina zise: “Frumoasa mai esti tu gradina si dulci sunt roadele tale, dar ce folos am avut eu? Cat am mancat, atat am rabdat si cum am intrat, asa am iesit!”

Ce istorioara plina de inteles sufletesc, frati crestini! Asa se intampla si cu noi, caci cum am intrat in lumea aceasta, asa vom iesi din ea si nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cat de dulci sunt roadele si amagirile tale, dar ce folos ne ramane noua din ele?! De cate ori nu am vazut poate pe cineva gras, frumos, voinic si tare, iar dupa o vreme in urma unei boli aceeasi persoana o vezi slabita, uscata si de nerecunoscut.

Asa e viata aceasta trecatoare si daca nu ne ingrijim de suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astazi si saracul Lazar inchipuie trupul si sufletul omului. Trupul este bogatul care se lafaie in bunatati si-si face toate voile si placerile sale, caci fiecare are grija mai mult de acest bogat, de trup. Toata ziua si toata noaptea alearga pentru el.

Saracul Lazar inchipuie sufletul care sta plin de bube, slabit si nemancat, bolnav si parasit la usa trupului. Bubele sunt patimile si viciile cele rele lipite de suflet si de trup, iar cainii sunt demonii carora le place sa linga patimile si sa adanceasca ranile.

Sa ne fie mila de Lazar – de sufletul nostru – si sa incepem cu mai multa staruinta sa-l hranim, sa-l adapam, sa-l spalam de rani si sa-l ingrijim. Cat mai bine sa-l ingrijim ca ne va cere Domnul Hristos socoteala de el. Hrana, bautura si ingrijirea sufletului le constituie Cuvantul lui Dumnezeu, rugaciunile, cantarile, predicile si citirea sfintelor carti religioase ortodoxe. Ranile pacatelor se spala cu lacrimi prin pocainta sincera si se ung cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii catre toti lipsitii sufletesti si trupesti, ca sa aflam si noi mila in ziua judecatii.

Sa fim gata si noi, spalati si curatati de toate bubele, de toate pacatele noastre, ca numai asa vom putea intra si noi in sanul parintelui Avraam, in gradina fericirii.

Rugaciune
Doamne Dumnezeul nostru, Parinte al indurarilor si al milostivirii, trimite harul Tau cel ceresc peste noi ca sa deschida urechile noastre, sa patrunda cuvantul Tau in inimile noastre si sa ne faca sa intelegem voia Ta, ca sa ne intoarcem la Tine, mai inainte de a veni sfarsitul nostru, ca atunci sa fim gasiti pe drumul cel bun al credintei si sa ne iei si pe noi si sa ne duci la locul cel fericit, in sanul parintelui Avraam, cu toti sfintii Tai
. Amin.

 

* * *

 

Multe motive pentru a crede

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Luca 16,19-31). Pericopa evanghelică de astăzi, iubiți frați, răspunde la toate întrebările și îndoielile acelora care nu cred în viața de după moarte. Oamenii cer întotdeauna dovezi cu privire la acea viață, în special în zilele noastre. Ei doresc dovezi și argumente care să îi convingă să creadă. Acestea, iubiții mei, le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu citit astăzi, și vom încerca acum să îl explicăm.

Evanghelia vorbește despre viețile a doi oameni, într-o situație reală de viață (povestea nu este nici o parabolă și nici o alegorie, și de aceea subliniem realitatea situației). Unul era bogat, posesor al multor bogății materiale, dar foarte sărac în spirit. Nu avea decât o singură preocupare – să mănânce, să bea și să doarmă bine, și să se îmbrace în cele mai scumpe haine care se găseau pe atunci… “se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit”. Acorda foarte puțină, dacă nu chiar deloc, atenție celor din jurul lui și nu era deloc preocupat de sărăcia, durerile și nenorocirile care existau în afara casei lui.

Nu îi păsa de Lazăr cel sărac – a doua figură din Evanghelia de astăzi – care era foarte bolnav și nevoiaș. Lazăr stătea la ușa bogatului pentru a împărți oasele și resturile de mâncare cu câinii lui. Câinii acestui bogat chiar îi dădeau acestuia o lecție despre cum să se comporte cu cei mai puțin norocoși. Ei lingeau rănile lui Lazăr și îi aduceau o oarecare alinare… “și câinii venind, lingeau bubele lui”. Scena acestui teatru al vieții nu a rămas însă neschimbată mult timp. Evanghelia nici măcar nu menționează numele sau vârsta bogatului. Poate autorul a preferat să nu îi acorde cinstea de a-i include numele în Scriptură. Lazăr a murit și îngerii lui Dumnezeu i-au primit sufletul, și l-au dus în sânul lui Avraam.

Oare toți cei săraci se vor bucura de aceeași soartă? Nu, categoric nu. Mulți dintre săracii lumii sunt ei înșiși cauza propriei lor sărăcii. Sunt săraci pentru că nu au ambiția de a se depăși pe ei înșiși. Totuși, în Evanghelie întâlnim un individ bun, a cărui sărăcie este provocată și complicată de boala lui. Acest fel de săraci își duc crucea cu onestitate și răbdare. Adesea din rândurile unor astfel de familii sărace se nasc cei mai buni cetățeni, bine educați și devotați societății. Foarte des mari oameni de știință și personalități publice provin din astfel de medii sociale. Și tot adesea relațiile model soț-soție și părinți-copii se găsesc în mijlocul celor nevoiași și săraci. Desigur, despre acest tip de “săraci” vorbește Evanghelia de astăzi.

La scurt timp, bogatul a murit și a fost îngropat. Odată cu trupul lui au fost îngropate numele și bogăția lui. Nu a lăsat în urmă nimic prin care ceilalți să își amintească de viața lui. Poate avea câteva rude, care în loc să se roage pentru sufletul lui, l-au blestemat pentru că nu a lăsat nici o moștenire. Evanghelia îi menționează și pe cei cinci frați ai bogatului, care poate trăiau o viață ca a acestuia: “căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”. Erau risipitori, materialiști, egoiști și le lipsea o ideologie. Nu aveau nici un scop moral în viață… “să mâncăm și să bem pentru că mâine vom muri”.

După ce a murit, bogatul nu a ajuns în cer, ci în locul opus. Exista o mare prăpastie între Lazăr și omul bogat. Era imposibil pentru ei să intre în contact unul cu celălalt. Bogatul l-a văzut pe Lazăr și i-a cerut ajutorul. Dar distanța era prea mare, și acesta nu putea face nimic. Bogatul i s-a adresat lui Avraam și i-a cerut să trimită un mesager din cer la frații lui, și să îi avertizeze că dacă nu renunță la bunurile lor pământești vor ajunge în aceeași situație. Avraam a răspuns: “Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei”. Bogatul a spus atunci că frații lui nu îi băgau deloc în seamă pe profeți. Ei doreau o dovadă, a continuat el; de exemplu, dacă cineva din morți le-ar vorbi, atunci ei ar crede.

Poate, iubiții mei, ați cerut și voi același lucru. Așteptați ca cineva din cealaltă viață să vă reasigure că eforturile voastre de aici merită. Dar sunteți siguri că atunci veți crede, și nu veți mai avea alte probleme sau întrebări? Nu sunteți conștienți de ceea ce spune Pavel despre limitările în această viață ale cunoașterii pe care o putem dobândi (1Corinteni 13,12)? Cu alte cuvinte, acum când vedem lucrurile printr-o oglindă, în ghicitură, avem multe întrebări și minunății inexplicabile. Cu toate acestea, în cealaltă viață, vom vedea lucrurile clar, pentru că le vom vedea direct, de la persoană la persoană. În acest timp, putem vedea doar o parte a adevărului. Dar în timpul care va veni, vom primi cunoașterea perfectă, dată nouă de Dumnezeu.

Nu sunt de ajuns, dragi frați, atâtea lucruri ca să ne convingă de viața cealaltă? Avem și predicarea Apostolilor, sângele milioanelor de martiri cărora nu le-a păsat de persecuții și de suferințe, pentru viața cealaltă. Ei s-au luptat să dea mărturie despre Cristos și adevărul Lui. Nu este de ajuns înțelepciunea Sfinților Părinți? Aceste minți strălucite care au scris nu doar despre această viață, ci cu o profundă intuiție și despre viața care va veni. Catacombele nu vorbesc oare suficient de clar despre teologia escatologică a Bisericii? Nu este posibil ca atâtea scrieri eclesiastice pe aceste subiecte să fi fost scrise în van. Să nu mai vorbim despre misionarii care călătoresc în lumea întreagă pentru a predica acest mesaj. Oare rugăciunile, liturgiile, mănăstirile, bisericile, preoții și seminariștii noștri, toate să fie în van? Cu siguranță nu! Toate acestea au un singur scop – a îmbunătăți situația spirituală a omului cât mai este aici pe pământ, pentru a-l pregăti pentru viața veșnică; a-l face pe om mai bun pentru ca prin participarea la bunătatea lui Dumnezeu, să poată deveni moștenitor al vieții veșnice. Amin.

 

* * *

 

Cel mai bogat este cel care dă mult

Autor: pr. Leonardo Sapienza
Traducere: pr. Angelo Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

“In viața ta ai primit bunuri și Lazăr rele; acum el este consolat și tu ești în mijlocul torturilor“.

Avea dreptate Sf. Bernard: “Bogăția se adună cu pedeapsă, se conservă cu frământări, și se pierde cu durere”. Își dă seama de aceasta bogatul din Evanghelie , dar când aceasta este prea târziu!

Vă aduceți aminte? La școală vine mereu momentul în care trebuie “să ne prezentăm temele făcute” (Francois Mauriac). Atunci nu mai este timp pentru a remedia ceea ce am uitat sau pentru a corecta greșelile.

A-ți auzit cuvântul evangheliei. Este clară condamnarea pentru cei care trec prin viață distrați de plăceri, de bogății, de nepăsare. Dar vine momentul când se fac socotelile. Și atunci își dau seama că ar fi putut să-și folosească mai bine viața pentru a face binele, în loc să o ducă bine!

În mentalitatea curentă, imaginea bogatului este asociată în mod instinctiv la aceea a bucuriei, a fericirii. Nu ne gândim, că de multe ori, aceea poate să fie masca fericirii; parodia fericirii! Iar dedesubt este golul, plictiseala, tristețea cea mai profundă.

Să fim atenți să înțelegem până la capăt lecția Cuvântului lui Dumnezeu. Să învățăm să nu ne lipim inima de bogăție. Să învățăm să împărțim cu alții ceea ce avem: vom fi bogați de fericirea altora!

Să ne aducem aminte că : “Bogat este cel ce are mult. Mai bogat este cel care are nevoie de puțin. Dar cel mai bogat este cel care dă mult”. (Gerhard Tersteegen).

Cum spune Sf. Pavel: “Există mai multă bucurie în a da decât în a primi”. Figura bogatului imbuibat ne reamintește versetul Psalmului 49, care zice: “Când vezi că un om se îmbogățește nu te teme, nu-l invidia; când va muri, nu va lua nimic cu el”.

Gandhi comenta astfel această lecție: “Omul se distruge prin politica fără principii, plăcerea fără conștiință, bogăția fără muncă, înțelepciunea fără caracter, afacerile fără morală, religia fără credință, iubirea fără sacrificiu. Acestea sunt lucrurile care pot să ne distrugă”.

 

* * *

 

Bogatul și săracul Lazăr

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu ne cere să revedem valorile după care ne ghidăm în viață. În această pericopă, păcatul condamnat de Isus este cel al omisiunii: adică al omului care, ajuns bogat, nu mai observă oamenii săraci și nevoile lor: câinii îl observă pe Lazăr, însă bogatul nu îl observă. Isus condamnă faptul că nu avem grijă de cei mai săraci.

Isus nu condamnă bogăția ori proprietatea privată, El condamnă folosirea necinstită a bogăției și faptul că bogatul nu a avut milă și dragoste de cei săraci, adică nu a știut să împartă din surplusul său celor nevoiași. Isus atrage atenția că prea multa grijă de bogății îndepărtează omul de Dumnezeu și de cei dragi ai săi, punându-i în pericol mântuirea, pentru că, după cum spune Isus “acolo unde îți este inima (adică unde și cu ce ți-ai cheltuit viața), acolo va fi și comoara ta (adică răsplata veșnică)”. De fapt, după moarte lucrurile se inversează: bogatul care în viață și-a pus nădejdea în bunurile pământului merge sub pământ, iar Lazăr – ce se traduce Dumnezeu mă ajută și mă salvează – primește premiul mântuirii, deoarece în Domnul s-a încrezut.

Noi, creștinii, trebuie să știm că ceea ce contează în absolut este cum ne pregătim mântuirea, iar aceasta se face urmând poruncile, ori calea pe care ne-a dat-o Isus. După moarte, bogatul se pare că ar vrea să se convertească, s-ar mulțumi și cu o picătură de apă, dar este prea târziu. Bogatul îi cere lui Avram să-i instruiască, să-i avertizeze pe frații săi cu o minune, pentru că așa vor crede (și vor ști să se pregătească pentru viața veșnică), dar Avram îi răspunde că pentru convertire nu sunt necesare minunile. Ajunge pentru creștini să meargă la biserică, să creadă în ceea ce le spun preoții din Scripturi și să facă fapte bune.

Necazul săracului Lazăr nu este doar că nu are ce mânca ci și faptul că nu are cu ce se îmbrăca. Cu alte cuvinte, este tratat mai rău ca și animalele: câinii se săturau la masa bogatului, dar Lazăr rămânea cu firimiturile. Folosirea necinstită a bogăției e condamnată de Isus pentru că nu se poate sluji și lui Dumnezeu și banului. Isus pune pe primul loc grija și dragostea de oameni când spune: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu (respectați poruncile) și toate celelalte vi se vor alătura vouă (bogăția și dragostea dintre voi).

Astăzi cam 15% dintre oameni sunt bogați și consumă 82% din resursele lumii, iar săracii consumă cam 5% (clasa de mijloc consumă restul). Faptul că în România 60.000 oameni mor anual din cauza sistemului sanitar, oare nu este o lipsă de neatenție față de cei săraci? Faptul că în anul 2009 industria auto din România va trimite în șomaj peste 7.500 de oameni, oare nu alimentează lipsa de grijă față de cei mai săraci? Iubiților, Evanghelia ne invită să descoperim o clasă socială uitată și marginalizată. Totodată ne atrage atenția că viața omului pe pământ este timpul lăsat de Domnul pentru a fi milostivi, pentru a trăi în pace și a-i iubi și ajuta pe cei de lângă noi, ca împreună să ne bucurăm în Împărăția cea veșnică.

Bogatul care avea de toate, și care s-a închis în el, îl pierde pe Domnul, pierde bogăția, pierde viața, se pierde pe el însuși, pierde numele, pierde tot. Săracul care nu avea nimic, stă lângă Dumnezeu, câștigă viața, își păstrează numele, câștigă tot. Săracul este cel numit Lazăr, este “Domnul ajută”. Dumnezeu vine până la noi în persoana celor săraci, care bat pe la ușile noastre, pentru a ne ajuta să trecem peste prăpastia construită de bogații fără suflet. Lazăr este și Isus, Mesia sărac și slujitor, ce n-a fost primit, dar a cărui moarte a schimbat în mod radical toate lucrurile.

 

* * *

 

A săracului Lazăr

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Ne aflăm în fața unei frumoase învățături morale pe care Isus o lasă creștinilor, imortalizând două tipuri de oameni prezenți mereu în istoria omenirii. Unul este înconjurat de bunuri materiale de care este profund atașat, reprezentându-i pe cei care nu reușesc să se ridice la condiția de om în deplinătatea actelor umane și se izolează din egoism față de aproapele, rămânând în fantasmele și strălucirea iluzorie a lumii. O asemenea persoană nu are un nume propriu: este «bogatul», unul din cei mulți care se condamnă pierzării. Al doilea este drag lui Isus pentru că este sărac și singura lui încredere este în Dumnezeu; este un «prieten» al Mântuitorului, ca unul din cei apropiați, fapt pentru care este numit «Lazăr». Și prin «Lazăr» înțelegem pe cei care își trăiesc viața acceptându-și condiția, fiind oameni în adevăratul sens al cuvântului, în orice încercare a vieții.

Bogatul se îmbrăca în veșminte de mare preț, bucurându-se în toate zilele, în chip strălucit, cu prietenii lui. Acest bogat nu se gândește la Dumnezeu, la sufletul său nemuritor, la răspunsul în fața Judecății lui Dumnezeu, sau la viața veșnică. Se folosea de toate bunurile lumești de parcă unica realitate este aici, în lumea trecătoare.

Lazăr reprezintă chipul întregii nevoi: nu are deasupra capului un acoperiș și se află la poarta «bogatului», depinzând de capriciile puterilor lumii profane. Corpul său era acoperit cu bube, era atât de neputincios, că nu era în stare să alunge câinii, care-i lingeau rănile dureroase și era atât de flămând, încât dorea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului. Săracul Lazăr mânca cu plăcere astfel de bucăți de pâine murdare, căzute de la masa bogatului, dar nici pe acestea nu avea cine să i le dea.

În ochii lumii, bogatul este fericit căci are parte de o viață demnă, are totul îndeajuns și trăiește în lux. El ar putea spune împreună cu bogatul căruia i-a rodit pământul din plin: «Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani! Odihnește-te, mănâncă, bea, fericește-te» (Luca 12, 19). Pentru oamenii de rând săracul Lazăr este de compătimit, deoarece el este flâmând, bolnav, fără adăpost și părăsit de toți.Viața a trecut repede, a venit moartea atât pentru săracul Lazăr, cât și pentru cel bogat. Atunci s-a produs marea schimbare. Bogatul se afla în flăcările infernului, suferind chinuri mari, iar săracul Lazăr se bucura de fericirea Cerului. Bogatul, lipsit de caritate, a devenit cerșetor, strigând cu putere:«Părinte Avraame, ai îndurare de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie» (Luca 16, 24). Meritul lui Lazăr este acela că a suferit pe pământ toate neajunsurile și suferințele, punându-și speranța în Dumnezeu. Dacă a ajuns în Cer, înseamnă că sufletul său a fost o avere nevăzută pentru cei din jurul său. Ce semnificație are această parabolă pentru zilele noastre? Dumnezeiescul Mântuitor ne învață că viața pe pământ este o pregătire pentru eternitate, «Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să vină»(Evrei 13, 14). În același timp, Isus ne amintește că fericirea pe pământ trece repede. Bogăția, plăcerile, luxul, trec și numai lucrurile de caritate au valoare veșnică. În viața eternă, dreptatea va domina, iar adevărul și virtutea va triumfa. Chiar și «Un pahar de apă rece», oferit semenului va fi recompensat (Matei 10, 42). Ce se va semăna pe pământ, aceea se va culege în eternitate. De aceea Avraam s-a adresat bogatului: «Adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta și Lazăr asemenea pe cele rele; iar acum aici, el se mângâie, iar tu te chinuiești» (Luca 16, 25). Această pildă reprezintă o mângâiere pentru toți cei care suferă diferite neajunsuri și-și poartă crucea cea grea, căci atunci când vor trece din lumea aceasta la Dumnezeu, El: «va șterge fiecare lacrimă din ochii lor» (Apocalipsa 21, 4).. «Fericiți cei îndurători, că aceia îndurare vor afla»,- a spus Isus Hristos (Mt. 5, 7). Noi ne adresăm lui Dumnezeu: Dă-ne Doamne, de aceea suntem datori să repetăm aceeași lucrare de caritate atât pentru semenii noștri, cât și pentru cei care au nevoie de ajutor. Hristos, Mântuitorul nostru, spune: «Tot, ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut»(Matei 25, 40).

Bogatul îl imploră pe Avraam: «Părinte Avraame, trimite-l pe Lazăr la casa tatălui meu; căci eu am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin» (Luca 16, 27-28). Avraam i-a dat un răspuns înțelept: «Au pe Moise și pe profeți; să asculte de ei» (Luca 16, 29). Legea lui Moise este de ajuns pentru mântuirea celor care au trăit până la Hristos, iar legea lui Dumnezeu, adânc implementată în sufletele fiecărui om, este de ajuns pentru a crea valori spirituale «care nu se perimează» și îl conduce în Cer. Profețiile s-au împlinit, însă puțini au avut puterea de a recunoaște Adevărul. Frații bogatului refuză și Legea lui Moise și Legea naturală, sădită de Dumnezeu în adâncul sufletului, astfel încât nici Învierea lui Isus nu o primesc. Bogatul și frații săi nu au credință… «Nu, Părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor converti». Avraam i-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți» (Luca 16, 31).

Un alt Lazăr, prietenul Domnului, apare în Noul Testament ca un discipol al Său. Acest Lazăr va cunoaște moartea și învierea, devenind un semn viu și mărturie a Învierii lui Isus și a învierii morților în timpurile de apoi. «Bogații nu au primit mântuirea»: când Hristos l-a înviat pe Lazăr din morți, în Betania, «Atunci s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare, căci din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Isus», mărturisește Evanghelistul Ioan (12, 10 -11).

Credința, speranța și iubirea față de Dumnezeu sunt bunuri care nu-și pierd valoarea nici în Cer și nici pe Pământ. Bogați sau săraci în această lume, puternici sau pribegi, înțelepți sau slabi, suntem chemați să trăim aici pe pământ ca oameni în deplinătatea umanității noastre, pentru a strânge adevărata comoară care este în Ceruri.

Rugăciune

O, Dumnezeule, bunătatea și veșnica Ta voință nu caută și nici nu dorește altceva, decât sfințenia noastră, și nu acceptă, ca satana, să se năpustească asupra noastră pentru a-i persecuta pe oameni, tocmai pentru aceea, ca să se arate în noi virtutea iubirii și a adevăratei înțelepciuni, ca prin aceasta iubirea imperfectă, să devină perfectă.

Învață-ne, o, Dumnezeule, să Te iubim pentru Tine însuți, pentru că Tu ești cea mai mare și veșnică bunătate, iubirea demnă de a fi dobândită, iar pe semenii noștri să-i iubim pentru Tine, nu pentru propriul nostru folos, ci pentru aceea că sunt ființe iubite pe care le-ai chemat la existență, o, Preaînaltă și veșnică Bunătate. Învață-ne să-i servim, în ceea ce ei nu pot să-Ți servească.

Fă iubirea noastră perfectă. Căci atunci când iubirea este perfectă, nu încetează să iubească și să servească, chiar și atunci când ea se împărtășește de nedreptăți și amărăciune; de asemenea și atunci când nu află satisfacție și plăcere în semeni, străduindu-se mai întâi de toate să-ți placă Ție. Amin.

(După Sfânta Ecaterina de Siena)

 

* * *

 

Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astazi este continuarea Predicii de pe Munte, unde, dupa enumerarea Fericirilor, Isus, a spus: “Nu va strangeti comori pe pamant, unde hoti le fura si moliile le mananca, strangeti-va comori in cer, unde nici hoti nu le fura si nici moliile nu le mananca.”

Si a fost spusa multimi cu scopul ca aceasta sa retina: obligatia ce revine crestinului de a-si ajuta aproapele; A cunoaste ceea ce-l asteapta dupa moarte, daca, multul sau putinul pe care-l avem nu-l folosim asa cum trebuie, cu toate ca, zilnic, vedem si auzim ca multi semeni de ai nostri se zbat in crunte lipsuri si nevoi.

Sa nu uitam, niciodata, ca nu suntem decat administratori bunurilor pe care astazi, aici pe pamant, le posedam si ca, dincolo, va trebui sa platim pentru modul cum le-am folosit, ca sa nu fie si pentru noi prea tarziu ca pentru bogatul din Evanghelia de astazi, care a vazut ca dupa moarte starea lui s-a inversat cu cea a saracului Lazar.

Iar despre cat de greu va fi dincolo vedem din rugamintea pe care bogatul o adreseaza lui Avraam, si din care ne dam seama ca tot proorociile si cartile lui Moise sunt mai edificatoare pentru ca, si daca ar invia cineva din morti, nimeni nu l-ar accepta, dovada ca nici cand a inviat Isus, dupa trei zile si aratarea sa dupa 40 de zile, nu a fost acceptata in totalitate, nici macar de ucenicii sai.

De aceea, avand exemplul Mielului lui Dumnezeu “care ridica pacatele lumii” si jertfa sa zilnica pe altarele Bisericilor crestine, pana la a doua venire, este cea mai folositoare celor care asteapta Judecata de Apoi. Si, singura posibilitate de a ajuta sufletele plecate dintre noi, raman rugaciunile si sfintele Liturghii pe care, preoti, prin ridicarea mainilor spre cer, se roaga cu nume si fara nume pentru toti cei plecati dintre noi, ca si pentru cei ramasi printre noi, dar aflati in mari necazuri si lipsuri, pentru toti cei prezenti la sfanta Liturghie, cerand mila si imblanzirea Dumnezeesti manii pentru toti pacatosi.

Sfanta Evanghelie nu ne spune ca bogatul l-a alungat sau batjocorit pe Lazar. Nu i-a adresat nici un cuvant de ocara. Nu a facut nimic din aceste. Si totusi a ajuns in Iad! Cauza ? Tocmai aceasta ca, avand atatea posibilitati de a-l ajuta, bogatul pur si simplu, nu a miscat nici un deget pentru a face acest lucru.

De aceea, pentru a nu ni se intampla si noua la fel ca acestui bogat, este nevoie sa fim atenti si sa privim in jurul nostru, sa vedem daca nu sunt si langa noi Lazari nostri. Iar daca nu-i vedem, sa-i cautam.

Sa fim mereu atenti la toate micile si gingasele avertismentele pe care le primim de la Dumnezeu, pentru ca, in ceasul mari socoteli, milostenia, credinta si faptele bune, modul cum ne-am preocupat de propria noastra mantuire vor fi avocatii aparari noastre in fata judecatorului Suprem. Amin.

 

* * *

 

Bogatul și lăcomia

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Dacă banul nu este o slugă pentru tine, va deveni stăpânul tău. Omul lacom nu poate fi proprietarul bogăției, ci bogăția îl stăpânește pe el” (F. Bacone).

Este ușor pentru un sărac să se încreadă în Dumnezeu, căci nu are nimic altceva în ce să creadă. Este greu pentru bogat să se încreadă în Dumnezeu, deoarece toate averile lui îi strigă: Încrede-te în noi!” (M. Bubber).

În toate timpurile s-a recunoscut farmecul, atracția pe care o are banul asupra omului bogat dar și faptul că îl împinge să devină lacom, zgârcit. Lăcomia lovește și bogații și săracii, pentru că izvorăște din sentimentul omului: “Lăcomia (zgârcenia) este iubirea exagerată de a poseda, de a avea în stăpânire” (Cicero).

Aristotel ne invită să fim moderați față de bunurile exterioare, adică să le lăsăm să rămână niște instrumente, mijloace care să fie în slujba noastră, pentru a ne ajuta să trăim.

Omul care își lipește inima de bunurile materiale făptuiește o mare nedreptate: “Omul nedrept, necinstit este cel care dorește să aibă tot mai mult, el își va cheltui viața alergând și stând în compania bunurilor materiale. Când se roagă, cere aceste bunuri trecătoare. Astfel uită să ceară bunurile care sunt absolute și care sunt adevăratele bunuri pe care omul trebuie să le dobândească” (Aristotel).

Biblia atenționează omul să nu-și lipească inima de lucrurile materiale trecătoare. Omul se înșeală atunci când judecă: “Banul poate totul” (Ecclesiastul 10, 19); “Nu te osteni să ajungi bogat; nu-ți pune iscusința ta în aceasta. Oare vrei să te uiți cu ochii, cum ea se risipește? Căci bogăția face aripi, ca un vultur care se înalță către cer” (Pilde 23, 4-5); “Nu te încrede în bogățiile tale și nu spune: sunt autosuficient” (Cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 5, 1); “Privegherea celui bogat topește trupul lui și grija lui strică somnul” (Cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah 31, 1).

Și lăcomia este un păcat capital, pentru că manifestă o dorință dezordonată de a câștiga tot mai mult, fără o reală necesitate. Lăcomia este dorința exagerată de a obține și deține bunuri materiale și astfel stă la baza tuturor păcatelor. Prin intermediul bogăției, un om câștigă posibilitatea de a înfăptui orice păcat, ca să-și satisfacă toate dorințele și plăcerile păcătoase. Atunci când un om strânge bogății pe baza faptului că “Banul poate totul”, lăcomia devine izvorul tuturor păcatelor (Sf. Toma).

Ceea ce face din lăcomie un păcat, nu este atât faptul că omul arată o preocupare specială pentru bani și pentru lucrurile materiale, ci faptul că le dă o valoare exagerată, devenind pentru el sinonimul stimei, păcii, siguranței, puterii… Omul lacom nu înțelege că astfel se păcălește, deoarece importanța sa ca persoană constă în ceva mult mai măreț: în faptul că este copil al lui Dumnezeu.

De fapt, omul lacom uită care este scopul vieții sale pe pământ: mântuirea și astfel își pierde libertatea, demnitatea și viața, atunci când se preocupă exclusiv de avere. De fapt, i se întâmplă exact pe dos față de ceea ce se aștepta: pierde pacea, liniștea, fericirea, familia, mântuirea. Pierde totul!

Din păcate, nu putem spune că în zilele noastre omul dezaprobă păcatul lăcomiei, deoarece societatea se bazează pe bani și evaluează totul în funcție de câștig. Azi omul a făcut din ban un “rege” care-i stăpânește inima și viața. Atenția pe care mass media o acordă vip-urilor confirmă această afirmație. Se pare că aceștia sunt noii “preoți” ai zilelor noastre, iar lumea face tot posibilul să-i urmeze.

În realitate, prestigiului economic și social li se alătură foarte rar o bogăție morală, spirituală și umană, la fel de mare. Rar, mass-media ne informează cu privire la prețul pe care aceste persoane l-au plătit pentru succesul lor. Ne pot ajuta câteva exemple în acest sens: Marco Aristotel Onassis, cel mai bogat om din sec. XX, Elvis Presley, Michael Jackson, Benito Mussolini, Adolf Hitler, Nicolae Ceaușescu, Giovanni Agnelli, cel mai bogat om din Italia, Luciano Pavarotti. Succesul momentan al acestor oameni le-a adus, pe lângă un sfârșit tragic și distrugerea a ceea ce un om poate avea mai sfânt pe pământ: familia. Mulți dintre ei ajung la sfârșitul vieții să fie distruși și din punct de vedere economic.

Foarte rar mass media îi întreabă pe acești oameni de succes, dacă ar recomanda și altora să-i urmeze și care este prețul psihologic și spiritual pe care l-au plătit ca să ajungă atât sus; dacă s-au folosit de mijloace ilegale și imorale pentru a se realiza și ce fapte bune vor face cu banii câștigați.

Omul care își pune speranța și încrederea în bani, făptuiește un fel de idolatrie care îl orbește și nu-i permite să înțeleagă cât de mult pierde la nivel social, familial-personal și spiritual. Ideea că lăcomia este bună și că bogăția garantează o viață plăcută și liniștită, este falsă. Mai jos vom explica de ce acest lucru.

Influențat de gândirea lui Carteziu, omul modern a început să se îndoiască de orice. Singurul lucru de care nu s-a îndoit, a fost banul. Azi omul caută banul cu toate puterile sale, convins de faptul că acesta îi poate deschide și garanta accesul peste tot în lume.

Să nu uităm că banul a fost inventat pentru a fi un instrument care să-i folosească omului la schimbul de mărfuri, la comerț. Depășindu-și atribuțiile, banul a invadat întreaga minte a omului și a inversat toate valorile. Totul se petrece în funcție de câștig. Banul nu mai este un fel de ajutor pentru om, ci un patron al omului.

Cei care caută să se îmbogățească cu orice preț, sunt de acord cu această mentalitate. Azi se încheie tot mai multe afaceri murdare. Omul se folosește de computer ca să intre în posesia banilor altora. Unii clonează carduri în acest sens, iar justiția nu îi poate ține sub control. Mai mult, cineva care fură miliarde prin intermediul computerului, primește o pedeapsă mult mai mică față de cel care sparge o bancă și fură câțiva bănuți.

Computerul introduce omul într-o lume virtuală și-i dă impresia că este vorba doar de un joc. Furtul nu este un joc! Consecințele sale sunt grave!

Fenomenologia zgârceniei

Filozofii și părinții bisericii nu condamnă dorința omului de a se îmbogăți, ci lipsa de măsură, exagerarea, care schimbă lucrurile din mijloace aflate la dispoziția omului, în scopuri pentru viața omului și astfel omul – din stăpân al lumii – devine sclavul lucrurilor din lume. Problema este că omul nu mai stăpânește, conduce lumea, ci materia, banul îl conduce pe el. Omul își pierde liniștea și fericirea, nu se mai bucură de lucrurile pe care le-a realizat, deoarece păcatul lăcomiei nu îi dă liniște, împiedicându-l să fie mulțumit.

Celui zgârcit nu îi plac lucrurile, ci este încântat de proiectele pe care le poate pune în practică cu ajutorul banului. Are multe posibilități să facă binele, dar nu le realizează… și aici stă perversiunea păcatului său. Din acest punct de vedere, avarul este exact opusul celui lacom. (Dacă lacomul gustă și consumă, zgârcitul doar adună și își admiră averea, cheltuind exagerat de puțin).

Lacomul ar vrea să cucerească, să stăpânească totul, dar astfel pierde lucrurile esențiale pentru binele vieții sale, devenind tot mai meschin, îngust la minte, mic la suflet, singur și nefericit, demonstrând veridicitatea proverbului: “Cel care se încrede în lucruri, devine ca și ele”.

Zgârcenia (cunoscută ca și lăcomie) își arată fața în fapte ca: uciderea concurentului, omul devenind bolnav după muncă, expert în înșelătorii, sau implicat în jocuri de noroc… Această iubire de bani ne provoacă mult rău -nouă și altora- fie fizic, fie psihic. Acesta este paradoxul lăcomiei: ea urmărește dezvoltarea plăcerii prin intermediul achiziționării a tot mai multor bunuri, fapt ce îi cauzează omului o tot mai mare neplăcere și nefericire (S. Schimmel). Zgârcenia îi lovește mai tare pe cei bogați, care în ciuda averii lor, se simt tot mai săraci și nefericiți. În acest sens sf. Ambrozie amintește exemplul regelui Acab, care dorește să intre și în posesia singurei vii a lui Naboth. Naboth deși avea numai acea vie, era fericit și nu dorea nimic de la rege (cfr. 1 Regi 21, 1-29). Prin urmare, cine este bogatul și cine este săracul? Cine este nefericitul și cine este fericitul, se întreabă Sf. Ambrozie?

Dacă suntem atenți, nu nevoia îl împinge pe bogat să fie lacom, ci puterea. El speră că, cu cât va câștiga mai mult, cu atât va putea face ce dorește cu viața sa, eliminând senzația de nesiguranță din sufletul său și dependența de alții, protejându-se de calamități și de Dumnezeu. “Cu timpul acest păcat orbește omul și-l împinge să facă cele mai mari rele, numai să poată câștiga tot mai mult” (Cucci, p. 174). Bogatul se înșeală că va putea prin bani, să controleze orice aspect al vieții.

Dostoevski, în “Frații Karamazov”, descrie mizeria umană și spirituală la care îl împinge zgârcenia (lăcomia) pe om: este vorba de o bătrână căzută în Iad, căreia Dumnezeu hotărăște să îi mai dea o șansă, deoarece în viața ei, ea a dat o ceapă unui cerșetor. Astfel îi trimite o ceapă – legată cu un fir de ață – ca să o tragă în Rai. Celelalte suflete se prind de ea, dar ea se zbate să le alunge, până când ața se rupe. Astfel se pierde pe sine și pe cei cu care nu a vrut să fie împreună în Rai. Aceasta este tragedia zgârcitului. El se teme că va trebui să împartă cu alții lucrurile pe care le are. Strânge în brațe averea sa, fără să priceapă că tocmai în aceasta constă distrugerea, falimentul său. Omul lacom este preocupat de două lucruri: sporirea bogăției și frica de a o pierde. Posibilitatea de a se îmbogăți și frica de a pierde sunt gânduri care ocupă și subjugă mintea omului, chiar mai puternic decât alcoolul și drogurile. Ultimele au un efect limitat, pe când zgârcenia (lăcomia) are un efect nelimitat, fiind o boală sufletească.

Cel lacom se folosește de Dumnezeu – ca de un instrument – rugându-L să câștige tot mai multe bogății, să aibă o viață sigură, fără riscuri, fără să trebuiască să se încreadă în nimeni. Lăcomia este un păcat împotriva lui Dumnezeu, deoarece omul abandonează bunurile cerești în favoarea bunurilor pământești. Un astfel de om iubește mai mult banul, decât pe Dumnezeu. Lăcomia arată o dezordine în sentimentele interioare, deoarece omul, în loc să-și iubească viața și familia, iubește mai mult câștigul bunurilor materiale.

Cel lacom caută să își justifice comportamentul afirmând cât bine ar putea face cu averile sale… De fapt, el caută în lucrurile materiale acea pace, siguranță și liniște care însă, pot veni numai de la Dumnezeu. El simte că faptele sale îl laudă: “Iată ce multe ai făcut! Iată cât de bine te-ai descurcat! Iată cât de bine ți-ai folosit capacitățile!” Un astfel de om nu se mai recunoaște ca fiind o creatură limitată și nevoiașă (de ajutor). Pretinde că s-a mântuit singur și nu mai are nevoie nici de Dumnezeu. El caută bunurile materiale ca să îi umple golurile din suflet. Aici este marea greșeală a bogatului din Evanghelia de astăzi: uită că numai Dumnezeu îl poate mântui. Amin.

 

* * *

 

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, pe care astăzi Sfânta Maică Biserică o propune spre meditație tulbură viața noastră comodă. A trăi doar pentru avere și a te închide în fața săracului este una dintre cele mai periculoase ispite: aceea de a te simți mulțumit, de a putea face mai bine decât Dumnezeu, Isus revelându-ne, prin această parabolă, o soartă teribilă ce este rezervată celor care trăiesc în astfel de iluzii.

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și vizon…” Fiecare dintre noi este acest om despre care vorbește Isus. Nouă ne este adresată parabola, celor care trăim într-o societate ce devine pe zi ce trece o societate de consum, de opulență, fiindu-ne greu să ne identificăm cu Lazăr, care, din contră, reprezintă omul străzii, canalului, victima celor care trăiesc în bunăstare. Săracul se numește Lazăr și înseamnă “Dumnezeu ajută”. Este un lucru curios: aceasta este singura parabolă în care un personaj poartă un nume propriu. Luca, de altfel, este foarte atent cu cei ce sunt săraci, căci ei sunt “aleși și fericiți”, pentru că Dumnezeu ascultă strigătul lor și îi ajută.

Totodată, protagonistul principal este bogatul anonim. Asupra lui se îndreaptă reflectoarele, toate privirile; el este cel care din iad inițiază un dialog “strigat” cu Avraam, în zadarnica tentativă de a-i salva pe cei dragi ai lui. Acestuia creștinii au încercat să-i dea un nume propriu “Bogatul”. Oricum, acest bogat sunt eu. Căci numai dacă în acest mod citim pericopa de astăzi, identificându-ne cu bogatul, Cuvântul Domnului ar însemna ceva pentru noi, ne-ar trezi atenția.

Lazăr șade la poarta noastră și, dacă nu la poartă, fără îndoială la fereastră, la fereastra care se deschide spre lume: televizorul. Săracii se arată continuu în casele noastre, în știri, în telejurnale. Și nu numai prin imagini, ci și prin veștile pe care agențiile umanitare ni le oferă asupra sărăciei din lumea întreagă. Sunt și multe istorii despre sărăcii cotidiene, din țara noastră, din orașul nostru, din cartierul nostru. Cum reacționăm în fața acestor de provocări? Facem fel și fel de comentarii, poate exprimăm judecăți, dar…, apoi ne reîntoarcem la activitățile noastre, la afacerile noastre, la serviciile noastre, refugiindu-ne în micile sau marile noastre probleme, lăsând tot ceea ce am văzut în afara grădinii noastre, dincolo de poarta casei noastre.

Ceea ce ne atrage mai mult atenția în parabola lui Isus este indiferența absolută a bogatului față de Lazăr, pusă în evidență de contrastul dintre cele două nivele de viață: unul îmbrăcat în vizon, cu mese încărcate de mâncare, altul, acoperit de răni, ce moare de foame. Între cei doi există deja o prăpastie ce va fi revelată pe deplin în a doua scenă a parabolei, după moarte. De multe ori noi nu ne dăm seama de această prăpastie, de cât de mult ne desparte indiferența față de sărăcia altuia. Ceea ce vedem la televizor este numai ficțiune, spectacol de la distanță. Tot ceea ce auzim nu ne privește pe noi. Alții sunt cei care trebuie să se preocupe: Statul, Biserica, Asociațiile voluntare străine. Ca și cum străinii care vin la noi ca voluntari nu sunt și ei tot oameni în carne și oase ca și noi. Nimeni nu se mișcă să facă ceva pentru cel care este mai sărac decât el. Între noi și săraci nu există nici o legătură.

Dar, pentru a face ceva cu adevărat pentru alții, ar trebui să întâlnim cu adevărat mizeria și suferința, să coborâm în mijlocul ei, nu este suficient să auzim despre ea la televizor. Iată ce spune Abbe Pierre, fondatorul comunității Emmaus, comunitate ce se ocupă de cei săraci.Aveam 12 ani și pentru că tatăl nostru nu era niciodată acasă duminica dimineața, a devenit un mister pentru mine. Pe vremea aceea locuiam la un colegiu iezuit și, într-o duminică în care nu aveam catechism tata i-a zis mamei: “Astăzi îi voi duce cu mine pe Léon și Henri”. Am traversat orașul pentru a ajunge la un grup de case locuite de persoane în vârstă și foarte sărace, la periferia Lionului. Acolo am întâlnit 5 sau 6 prieteni de-ai tatălui meu, printre care și câțiva patroni, un general ieșit la pensie, cu toții membri ai unei asociații care și-au asumat obligația de a veghea la moartea săracilor până la înmormântarea lor.

Asociația însă, și-a schimbat misiunea. Acum membrii și-au dat jos geaca, și-au suflecat mânecile și au început, la circa 40 de bătrâni păduchioși, să le taie părul, să-i bărberiească, să-i spele, vorbind cu ei căutând o modalitatea de ai scoate din starea în care se găseau.

În timp ce ne întorceam acasă, tatăl nostru ne repeta ceea ce sfântul Vincențiu de Paoli a spus: “Vedeți cât este de greu să ajuți pe cei care suferă cel mai mult?”.

În duminica aceea, am întâlnit pentru prima dată mizeria, dar mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Numai experiențe ca și aceasta ne pot face să ieșim din indiferență.

Ceea ce scapă atenției noastre, atunci când trăim indiferenți, este faptul că în epoca globalizării, responsabilitatea mizeriei altora este și responsabilitatea noastră. De aceea nu putem fi dezinteresați. Trebuie să ne asumăm responsabilitățile noastre și să recunoaștem că există o legătură cu săracul ce ne stă alături. Dacă continuăm să fim indiferenți, dacă continuăm, să ridicăm ziduri între noi și ei, ne izolăm tot mai mult față de ceilalți semeni ai noștri aici și, zice parabola, chiar și după moarte.

Degeaba bogatul din infern cere ajutor lui Lazăr. Se adresează lui Avraam. Nici după moarte nu are o privire directă spre Lazăr. În realitate el este și mai închis în egoismul său. Se gândește la Lazăr doar ca la unul de care se poate folosi când îi comandă unul mai puternic decât el, Avraam, pentru a-și satisface nevoința sa. Chiar și cererea de intervenție în familia sa apare ca un act de egoism. El cere o probă materială, întoarcerea la viață a unui mort, pentru ca frații săi să-și poată, liniștiți, salva viața veșnică. Iată o situație disperată; cine s-a gândit numai la el însuși, nu poate să continue decât să se gândească la sine însuși și, în propriul egoism, găsește infernul, adică separarea de ceilalți, de ceilalți pe care toată viața sa nu i-a văzut ca oameni, ca semeni ai lui, ci doar ca lucruri ce puteau fi manipulate.

Iubiți credincioși,

Dacă ne-am opri aici cu meditația noastră, ar însemna să rămânem doar la nivelul Vechiului Testament. Parabola ar fi doar un frumos îndemn la a nu trăi în egoism, ci a învăța a împărți cu alții și dificila artă a prieteniei. Dar Isus sau, mai bine, Luca, pare că face în această parabolă aluzie la “Unul din morți” care s-a întors cu adevărat. Este Isus acel om care s-a întors la viață, mai mult, a înviat. Și cu toate acestea, El nu a reușit să ne convingă pe bogații care am putea fi chiar noi, mai mult îl ignorăm total. Dar El, la fel ca Lazăr, mai “zace” înaintea porții noastre. Nu din întâmplare Isus, în Evanghelie, s-a identificat cu săracul, care stă mereu la poarta inimii noastre, în tăcere, cerșind mântuirea noastră.

Iată de unde ar trebui să învățăm să împărțim cu alții: de la Isus, în sensul că înainte de toate trebuie să-l primim pe Isus și prin El pe om, fratele nostru. Astăzi, tot mai mulți creștini caută o morală fără Evanghelia lui Isus, fără să mai spere în Înviere. Dar această parabolă, indirect, pare a ne spune că cine se gândește să trăiască un creștinism fără Cristos este la fel cu cel care se veselește cu bunurile celui care le-a furat.

Dacă deschidem casa inimii noastre lui Isus, care este mereu afară, cerșind fără face zgomot, fără a protesta sau a striga, atunci vom ști să întâlnim privirea săracului Lazăr și vom putea trece de la egoism la împărțire, de la infern la sânul lui Avraam.

Îți mulțumim, Doamne, pentru această pericopă evanghelică. Tu nu condamni bogatul pentru că este bogat, nici nu îl înalți în slavă pe sărac pentru că este sărac. Condamni bogatul pentru că este închis în bogățiile sale făcându-se că nu-l vede pe sărac, ignorându-l, și îl înalți pe sărac pentru, că în sărăcie fiind, nu și-a pierdut credința, ci e credincios numelui său. Lazăr, ce înseamnă “Dumnezeu ajută”, a continuat să creadă când nu mai avea nici o speranță. Doamne, astăzi nu-ți cer bogăția, nici nu invoc sărăcia. Dă-mi ceea ce îmi trebuie pentru misiunea pe care mi-o încredințezi, dar, mai mult, dă-mi o inimă atentă cu fratele care trece pe lângă mine, pentru ca, atent cu el, să pot să Te întâlnesc pe tine. Amin.