Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXII-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Deuteronom 4,1-2.6-8
Iacob 1,17-18.21-22.27
Marcu 7,1-8.14-15.21-23

Marcu 7,1-8.14-15.21-23

Fariseii și unii dintre cărturarii veniți de la Ierusalim s-au adunat în jurul lui și au văzut că unii dintre discipolii lui mâncau cu mâinile necurate, adică nespălate – căci fariseii și toți iudeii nu mănâncă dacă nu-și spală mâinile, ținând astfel obiceiurile din bătrâni, iar când se întorc de la piață, nu mănâncă dacă nu se purifică; mai sunt și multe altele pe care le-au primit ca să le păzească: spălarea paharelor, a oalelor și a vaselor de bronz. Așadar, fariseii și cărturarii l-au întrebat: “De ce discipolii tăi nu urmează obiceiurile din bătrâni, ci mănâncă cu mâinile necurate?” El le-a spus: “Bine a profetizat Isaia despre voi, ipocriților, după cum este scris: ‘Acest popor mă cinstește cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învățături care sunt doar porunci ale oamenilor’. Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi țineți obiceiul oamenilor”. Chemând din nou mulțimea, le-a spus: “Ascultați-mă cu toții și înțelegeți! Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutățile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru și-l fac pe om impur”.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverși alți autori
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
FSC
Diverși alți autori

 

* * *

 

De la evitare la implicare

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Doi călugări, fratele Francisc și unul mai bătrân, mergeau pe un drum de țară, într-o zi ploioasă. Pe drum au văzut la un moment dat o frumoasă tânără, îmbrăcată în mătăsuri, care nu îndrăznea să treacă drumul datorită noroiului de pe drum. “Haide”, îi spune fratele Francisc, “te trec eu.” A luat-o în brațele sale puternice și a trecut-o drumul. Cei doi călugări au mers apoi mai departe, în liniște, până la mănăstirea lor. În cele din urmă călugărul bătrân nu s-a mai putut abține: “Călugării nu ar trebui să stea lângă tinere”, a spus el, “mai ales lângă tinere frumoase și atrăgătoare ca aceea! De ce ai ajutat-o?” “Dragă frate”, a spus fr. Francisc, “eu am dus fata de pe o parte pe alta a drumului, dar tu ai adus-o până în mănăstire!” Cu gândul, desigur…

În acești doi călugări vedem cele două frecvente căi de abordare a spiritualității creștine, respectiv evitarea și implicarea. Spiritualitatea evitării subliniază îndeplinirea cu devoțiune a obligațiilor religioase, și fuge de cei priviți ca păcătoși, de teama ca nu cumva aceștia să contamineze. Ținta ei este să ne țină separat de lume, nici gând să schimbe lumea sau să încerce măcar așa ceva. Spiritualitatea implicării, pe de altă parte, subliniază solidaritatea activă cu păcătoșii. Nu fuge de ei, ci aleargă să le întindă o mână, crezând cu tărie că este mai bine să aprinzi o lumânare decât să blestemi întunericul. Echilibrul în spiritualitatea creștină presupune reconcilierea acestor două tendințe, punerea lor în armonie. După cum ne spune Iacob: “Religiozitatea curată și fără pată înaintea lui Dumnezeu și a Tatălui este aceasta: a-i vizita pe orfani și pe văduve în necazurile lor (implicarea) și a se păstra nepătați de lume (evitarea)” (Iacob 1,27).

În Evanghelia de astăzi, fariseii și cărturarii vorbesc despre spiritualitatea evitării. Atenția lor cade asupra respectării ritualului. Plângerile lor privitoare la mâncatul cu mâinile nespălate nu au de-a face cu igiena personală. Ei sunt interesați de ritualul spălării mâinilor pentru că ei credeau că astfel se apără puritatea ritualică a evreilor de presupusa impuritate a neamurilor. Nerespectarea prescripțiilor de către discipolii lui Isus făcea mai neclară distincția dintre evrei și neamuri, ca și cum ar fi fost tot una. Isus apără această spiritualitate a includerii “proscrișilor” cu cuvinte ferme: “Ascultați-mă cu toții și înțelegeți! Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur” (Marcu 7,14-15).

Prin această afirmație, Isus a demolat întreaga construcție a fobiei religioase de atunci, alungând teama de oamenii ce nu sunt ca noi. Neamurile nu îi fac mai impuri pe evrei decât evreii pe neamuri. Nimic și nimeni din afara persoanei nu poate să murdărească o persoană. Dacă în jurul tău vezi murdărie, poate fi pentru că tu o duci acolo. O persoană cu mintea curată nu vede decât curat peste tot, în toți și în toate. Am putea să extindem puțin frumoasa fericire spusă nouă de Isus: “Fericiți sunt cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu peste tot, în toți și în toate”. Nu ne mirăm atunci că Isus nu a ezitat să atingă un lepros, să mănânce cu păcătoșii, să lase o femeie “necurată” să se atingă de el. S-a apropiat atât de mult de oamenii cu o reputație proastă încât a primit și o poreclă: “prietenul vameșilor și al păcătoșilor” (Matei 11,19).

Astăzi este o zi potrivită pentru a mai ne analiza odată orientarea spirituală. Cultivăm o spiritualitate a evitării, ca bătrânul călugăr care ar fi lăsat o tânără pe marginea drumul doar pentru a respecte niște reguli de om concepute și pentru a nu-și compromite sfințenia? Dacă da, Evanghelia de astăzi ne provoacă să fim mai mult asemenea fratelui Francisc, care a întins mâna spre cei aflați în nevoie, știind că dacă nu ești deja murdar în inimă, atunci nimeni și nimic din afară nu te poate murdări.

 

* * *

 

Legea și conștiința

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Glasul lui Dumnezeu din sufletul omului este conștiința. Ispititorul caută să bruieze glasul lui Dumnezeu prin aceea că mereu vrea să adauge ceva la Legea divină, ca să pară că o întregește, dar în realitate nu caută decât să-i anihileze sensul și să-i micșoreze efectul pozitiv asupra vieții. Datinile strămoșești ale evreilor sunt elocvente, dar nici noi creștinii nu ducem lipsă de bigoți, care reduc religia la o simplă împlinire mecanică a câtorva forme și formule de rugăciuni convenționale și declamatorii, de care profetul Isaia se poate plânge și azi în numele lui Dumnezeu că sunt cinstiți numai cu buzele, dar inima le este departe (cf. Is 29,13). Bigoții, asemenea ipocriților, pozează în virtuoși și înfierează pe toți cei care nu fac la fel ca ei, uitând că însușirea virtuții de bază, a smereniei, nu-i lauda de sine, ci iubirea față de toți, spiritul de jertfă pentru toți. Isus, care a venit să desăvârșească Legea și profeții (cf. Mt 5,17; 7,12), a fost ucis din cauza bigoților și a ipocriților care au strigat cu fanatism orb că ei au o lege și după acea lege el trebuie să moară (cf. In 19,7). Așa se întâmplă când bigotismul și ipocrizia robesc conștiințele.

Deseori, ba chiar întotdeauna, superstițiile bruiază glasul conștiinței ca omul să-i dea lui Dumnezeu un cult ce nu-i demn de maiestatea divină și creaturilor să le dea un cult care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Idolatria, care n-a dispărut total nici din rândul credincioșilor, bruiază cel mai puternic glasul conștiinței. Sfântul Paul spune că zgârcenia este tot o închinare la idoli, fiindcă foarte mulți cred în puterea banului mai mult decât în atotputernicia lui Dumnezeu. Deseori auzim spunându-se: banul te face om, el îți dă putere, înțelepciune, dreptate și fericire. Banului i se consacră aproape tot timpul, toate gândurile, toate faptele. Isus spune clar că nu putem sluji lui Dumnezeu și banului (cf. Lc 16,13). Același lucru se poate spune despre orice patimă trupească, așa cum sunt mâncarea și băutura (cf. Fil 3,19), necurăția și beția; precum și orice patimă spirituală, ca mândria și ura etc. Într-un cuvânt, câte vicii sunt, tot atâția sunt și idolii cărora li se slujește.

Dacă oamenii ar pune în slujba lui Dumnezeu gândurile, cuvintele și faptele pe care le pun în slujba patimilor, fericirea de pe pământ s-ar apropia de fericirea raiului ceresc. Să mai repet încă o dată? O fac: dacă oamenii ar pune în slujba lui Dumnezeu gândurile, cuvintele și faptele pe care le pun în slujba patimilor, fericirea de pe pământ s-ar apropia de fericirea raiului ceresc.

Sunt persoane care recurg, direct sau indirect, prin intermediari, la ajutorul diavolului, fie pentru a obține cunoașterea lucrurilor oculte, fie pentru a face lucruri ciudate, care depășesc puterile omenești, fie pentru a face cuiva un rău. Magia neagră, vrăjitoria și magia n-au dispărut o dată cu Vechiul Testament, deși practicarea lor era pedepsită cu moartea. Ca Legea să-și facă efectul spiritual în mijlocul poporului său, Dumnezeu a dat poruncă să fie uciși toți vrăjitorii (Dt 20,27). În Noul Testament se amintește de Simon magul, vrăjitor din Samaria, condamnat de sfântul Petru (Fap 8,20). Deseori, ca să-și mascheze malefica legătură cu Satana, vrăjitorii cer clienților unele practici religioase secundare în dauna celor esențiale ca, de exemplu, să plătească trei Liturghii la trei biserici diferite, să dea pomană unui copil sau unui bătrân, să spună de cinci ori Tatăl nostru dimineața și seara etc., dar pe unul sau pe altul, descris ca dușman, să nu-l ierte nici la moarte, fiindcă – susține vrăjitorul – nenorocirea din urmă, care te pândește la tot pasul, este mai mare decât cea dintâi. Și astfel ura anulează valoarea oricărei fapte bune.

Credința în lucruri cu noroc sau fără noroc este foarte răspândită, fiindcă mulți se tem de o nenorocire imaginară mai mult decât de un păcat oricât de grav. În special farmecele constituie un șantaj spiritual în floare. Amenințarea cu deschiderea cărții, cu scoaterea de părticele, cu scrisul pe toacă, cu bolmoajele aruncate în curte etc., îi face pe mulți să tremure și să se îmbolnăvească de frică, nu de farmece.

Credința deșartă în prezicerile viitorului, horoscopul, ghicitul în ghioc, în cafea, trasul în bobi, citirea în palmă etc., ocupă un spațiu mare de timp în viața de fiecare zi a multora. Mai ales azi când mass-media își fac o profesiune din programele lor.

Cunoașterea viitorului aparține numai lui Dumnezeu singur. Este sigur că el nu le va da carisma profetică asupra viitorului acelora care îi calcă poruncile. S-a adeverit exact cum mi-a spus, zic unii, dar nu-și dau seama că unele preziceri se datorează întâmplării, altele aranjamentelor omenești și de ce nu, acolo unde nu-i credință, diavolul își bagă coada ca să pescuiască în ape tulburi.

Credința în visuri. Este adevărat că Dumnezeu a binevoit să se descopere oamenilor și prin visuri, precum visul lui Iacob (Gen 28,12), visurile lui Iosif (Gen 37,5 ș.u.), visul lui Mardocheu (Est 1,1) visurile sfântului Iosif, prin care îngerul îl înștiințează atât despre logodnica sa, Maria, cât și despre salvarea pruncului Isus (Mt 1,20; 2,22) etc. De fapt, unele dintre aceste așa-numite visuri nu erau altceva decât stări extatice, cum a fost visul lui Adam, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui (Gen 2,21).

Când visurile sunt de la Dumnezeu, ele lasă în sufletul omului siguranța intervenției sale divine. Dacă cineva crede că Dumnezeu îi face descoperiri prin visuri, este mai bine să creadă că el vrea să-i pună credința la încercare, de a nu crede în visuri, de a ține poruncile ca dovadă a iubirii sale. Să nu ascultați de visătorii voștri, spune Domnul, fiindcă visurile lor voi le pricinuiți! Așa spune Scriptura (Ier 29,8).

Este adevăr de credință că sufletele celor morți sunt: în rai, ale celor buni; în iad, ale celor răi; în purgator, ale celor care mai au de ispășit pedepse vremelnice. Dar toate sufletele sunt în mâna lui Dumnezeu (Înț 3,1) și nici un suflet nu poate să comunice, sub nici o formă, cu cei vii, decât cu permisiunea specială a lui Dumnezeu. Dar cum am putea noi crede că Dumnezeu ar permite unor suflete să vagabondeze noaptea prin cimitire, pe străzi, prin case, să ia parte la ședințe spiritiste, numai de dragul unora care vor bani, al altora care vor să se distreze sau să-și satisfacă simpla curiozitate de a afla ceva? Unii cred, dar se înșală, fiindcă ceea ce se petrece în toate acestea, mai ales la așa-numitele ședințe spiritiste, nu-i decât înșelătorie, iluzionism sau hipnotism și, dacă nu se pot explica pe cale naturală, pot fi și acțiunea diavolului, fiindcă uneori Dumnezeu permite ca unele acțiuni oculte să-i aducă pe oameni la convingerea existenței supranaturalului, el lasă pe cei necredincioși în puterea Celui Rău, fiindcă el poate scoate binele și din rău. Răul în sine nu este nicidecum opera lui Dumnezeu.

Ce putem spune, de exemplu, despre Saul, regele lui Israel, care a chemat duhul profetului Samuel prin intermediul vrăjitoarei din Endor (1Rg 28)? Scriptura ne răspunde clar: Dumnezeu a permis aceasta numai ca să-l pedepsească mai mult fiindcă a respins lumina Duhului Sfânt; Duhul Domnului l-a părăsit fiindcă s-a împotrivit adevărului evident (1Rg 15,26).

Moise spune în lege: Să nu fie nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, sau să dea cu ghiocul, nimeni să nu întrebe morții. Căci oricine face aceste lucruri, este urâciune înainte Domnului (Dt 18,10-12).

Tot ce conștiința îți spune că este rău, să nu faci!

Sunt unele babe care sting cărbuni, varsă cositor, leagă de deochi etc. și trec drept femei credincioase, se spovedesc și se împărtășesc des. Fac bine? Ele spun că da, fiindcă, în timp ce fac toate acestea, spun rugăciuni și nu formule magice. Au conștiința împăcată că fac bine celor bolnavi. Este drept, nu fac farmece, efectul binefăcător vine pe cale naturală de la vaporii care se degajă din apă, ceea ce ar putea face oricine, dar dacă ele păstrează secretul ca pe ceva miraculos, magic, misterios, pot genera scandal. Și știm ce rău mare este scandalul!

Dăm dovadă de înțelepciune când păzim poruncile cu credință în Dumnezeu și ne străduim să lepădăm tot ce este stricăciune și răutate.

Prin luptă dublă: contra păcatului și pentru dobândirea virtuților, salvăm conștiința cea dreaptă din noi, alipindu-ne de Dumnezeu și punându-ne în el toată speranța (Ps 72), ajungem instrumente vii care cântă gloria lui Dumnezeu (Ef 1,12).

Așa să fie!

 

* * *

 

Ce îl face pe om impur?

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În pasajul din Evanghelia acestei duminici (Marcu 7,1-8a.14-15.21-23), Isus taie de la rădăcină tendința de a acorda mai multă importanță gesturilor și ritualurilor externe decât dispozițiilor inimii, dorința de a părea mai buni decât suntem, pe scurt, ipocrizia și formalismul. Însă în vremurile noastre putem trage din acest pasaj al Evangheliei o învățătură nu doar de ordin individual ci și social și colectiv. Pervertirea pe care Isus o critica, de a acorda mai multă importanță curăției exterioare decât purității inimii, este reprodusă astăzi la scară mondială.

Există foarte multă preocupare pentru contaminarea fizică și exterioară a atmosferei, a apei, a întregului strat de ozon; în schimb, există o tăcere aproape absolută despre murdăria interioară și morală. Ne revoltăm când vedem păsările marine ieșind din apele contaminate de pete de petrol, incapabile să mai zboare, dar nu arătăm aceeași grijă pentru copiii noștri, corupți și exploatați de la o vârstă fragedă din cauza mantiei răutății care se extinde deja la fiecare aspect al vieții.

Să fie foarte clar: nu este vorba de a contrapune cele două feluri de contaminare. Lupta împotriva contaminării fizice și grija pentru igienă sunt un semn al progresului și civilizației la care nu trebuie să renunțăm cu nici un preț. Totuși, Isus ne spune, cu acea ocazie, că nu este de ajuns ca noi să ne spălăm mâinile, vasele și tot restul; aceasta nu merge la rădăcina problemei. Isus lansează așadar programul unei ecologii a inimii. Să luăm câteva dintre lucrurile care “îl fac pe om impur”: bârfa cu viciul legat de aceasta, de a spune lucruri rele despre aproapele. Dorim cu adevărat să întreprindem sarcina de a ne vindeca inimile? Dacă da, trebuie să ne angajăm într-o bătălie totală împotriva obiceiurilor de a bârfi, de a critica, de a murmura împotriva persoanelor care nu sunt de față, de a-i judeca rapid pe ceilalți. Aceasta este otrava cel mai greu de neutralizat odată ce s-a răspândit.

O femeie a mers odată să se spovedească la Sf. Filip Neri, mărturisind că i-a vorbit de rău pe unii oameni. Sfântul i-a dat dezlegarea, dar i-a dat un canon ciudat. I-a spus să meargă acasă, să ia un pui și să se întoarcă la el, smulgând pe drum penele puiului. Când s-a aflat din nou în prezența lui, i-a spus femeii: “Acum întoarceți-vă acasă și adunați una câte una penele pe care le-ați lăsat să cadă venind încoace”. “Imposibil!” a exclamat femeia. “Între timp vântul le-a împrăștiat în toate direcțiile”. Acest lucru a dorit să îl evidențieze Sf. Filip. “Acum înțelegeți – a spus el – că este imposibil să luați înapoi murmurele și calomniile odată ce au ieșit din gură”.

 

* * *

 

Duminica a XXII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iosif Comorasu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 3 septembrie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Între murdar și curat

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Un discurs supărător

Când într-o predică apare termenul de “lege”, cu sau fără majuscule, cineva simte aceeași neplăcere pe care o observă atunci când aude vorbindu-se despre bani. “Suntem aici”, comentează din vârful buzelor. Moise, în predica sa pasionată, care parcurge majoritatea paginilor din Deuteronom, nu ezită să scoată în continuu “norme și legi”, și nu pare că ascultătorii săi ar protesta (cât privește observarea, vai, aceasta este o altă treabă). Mai mult, Evreii se simt orgolioși tocmai din motivul Legii pe care au primit-o ca dar din partea Domnului (ar fi suficient să citim acel cântec minunat de laudă reprezentat de Psalmul 119), și care punea temelia superiorității lor față de celelalte popoare. Dar să vedem să subliniem, în cheie de actualitate, unele puncte, considerând și celelalte două lecturi.

1 – Legea, izvor de viață. Moise nu vorbește de “promulgare”, ci de “învățarea” Legii: “Ascultă normele și legile pe care eu te învăț”. Nu este atât o chestiune de a impune, ci de a face să înțeleagă. Nu suntem pe terenul codicelui, ci al înțelepciunii. Legea, astfel, devine instruire, și deci izvor de viață, ca înțelepciunea. Poruncile Domnului, departe de a complica viața, de a o mortifica, de a o limita, o favorizează, îi asigură o posibilitate de dezvoltare, înserând-o în planul lui Dumnezeu. Moise vrea mai ales să-i facă să înțeleagă că acele “norme și legi” coincid cu binele nostru adevărat.

2 – Intangibilitatea. “Să nu adăugați nimic la ceea ce eu vă poruncesc și nu scoateți nimic din ea”. Sunt semnalate două ispite veșnice din partea omului: a sustrage, a atenua, a elimina ceea ce este neplăcut; a adăuga, abuziv, o cantitate de prescripții suplimentare și minuțioase, făcând ca Legea să piardă caracterul său de universalitate și făcând-o de nerecunoscut față de intenția Legislatorului. În amândouă cazurile omul se descoperă substanțial neascultător, pentru că se substituie lui Dumnezeu manevrând arbitrar Legea sa. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să mențină legate cele două aspecte de seriozitate și simplicitate.

3 – Esențialitatea. Isus, din partea sa, denunță un alt abuz: “Neglijând porunca lui Dumnezeu, voi observați tradițiile oamenilor”. Se determină astfel, inevitabil, confuzia. Totul este pus pe același plan. Mai mult, adesea obiceiurile, interpretările oamenilor se termină prin a deveni mai importante și obligatorii decât porunca lui Dumnezeu, și oricum o întunecă. Se face o mutare periculoasă. Este abandonat centrul, neglijat conținutul esențial al mesajului, și se pune în zonele periferice, atenția este capturată de elemente marginale, se apără cu îndârjire poziții irelevante. A fi creștini se identifică cu un punct particular al moralei, care devine predominantă, chiar și obsesivă, și se termină în a pune pe al doilea plan exigențele cele mai radicale ale credinței.

Semnul de recunoaștere al discipolului și al comunității credincioșilor, stabilit de Cristos, este substituit cu devize abuzive (și, în ciuda aparențelor, destul de puțin angajante). Specificul creștin se multiplică și se diluează într-o serie greșită de manifestări, care practic îl anulează. Marele fluviu se pierde, alunecă în mii de meandre, râuri, golfuri și bălți, invadează teritorii discutabile, de aceea devine extrem de dificil de recunoscut, trebuie urmat marele curent. În fond, este ca și cum Cristos i-ar mustra pe farisei: “Sunteți foarte abili în a face… altceva”. Dacă ne gândim bine, chiar și acea tendință exasperată se referă la categoria purului și a impurului, reintră în această tendință a omului de a face “altceva”, de a face totul, cu excepția a ceea ce vrea cu adevărat Domnul.

4 – Elementul neprevăzut. În perspectiva biblică, atenționarea lui Iacob (lectura a doua), raportul cu Cuvântul se definește prin două atitudini complementare: a asculta și a practica. “Să fiți dintre aceia care pun în practică cuvântul și nu numai ascultători, înșelându-vă pe voi înșivă”. Noi reușim să ne înșelăm pe noi înșine inserând un al treilea element: a examina. De aceea, împreună cu ascultarea și practica (și aproape totdeauna pe seama lor) am introdus vorbăria mai mult sau mai puțin doctă, divagațiile mai mult sau mai puțin pertinente. Am devenit specialiști în interpretare, punctualizare, discutare, comentare, analizare, studiere, cernere, explicare. Învăluim Cuvântul lui Dumnezeu în mlaștina cuvintelor noastre. În loc să-l luăm în serios, spunem cuvinte în jurul Cuvântului. În loc să ascultăm (sau să citim) Cuvântul, ascultăm (sau citim) ceea ce “experții” spun despre Cuvânt. Dumnezeu ne vorbește și noi ne preocupăm de ceea ce se gândesc despre el alții.

5 – Avantaje și riscuri ale apropierii. “Care națiune mare are divinitatea așa de aproape de sine, așa cum Domnul Dumnezeul nostru este aproape de noi ori de câte ori îl chemăm?” Toți pretindem să-l simțim pe Dumnezeu aproape când este vorba de a-I cere ceva. Dar preferăm să nu-l simțim aproape când El ne cere ceva.

6 – Înlăturați “ismele”, dar fără a elimina Legea. De acord cu deformările legalismului, juridismului, ale cazuisticii, ale ritualismului. De acord cu riscul formalismului, prin care se observă mai mult aspectele exterioare, aparențele, decât substanța; comportamentele cât și convingerile profunde; fațada decât interiorul casei. Să înlăturăm și toate “ismele”, începând cu fariseismul, care reprezintă mereu o degenerare. Dar o dată denunțate și eliminate “ismele”, trebuie să încheiem cont cu Legea lui Dumnezeu. Fariseii observanți – și nu toți îmbrăcau caricatura fariseismului – încheiau acele conturi cu Dumnezeu. Sunt dintre aceia care fac să treacă prin contrabandă produse care nu au nimic în comun cu Evanghelia. Dar sunt și dintre aceia care fac să dispară Legea lui Cristos. Fariseii curățau exteriorul farfuriei și al paharului (Mt 23,25). Dar cineva, astăzi, fără să îndepărteze murdăria și “jaful” care este înăuntru, nu se preocupă deloc nici de faptul de a lăsa pe margine amprentele unsuroase. Desigur, trebuie să distingem între formă și substanță. Dar când lipsesc atât substanța cât și formele?

7 – Apropo de conștiință. Isus raportează totul la “înăuntrul” omului, adică la inima sa. Astăzi am prefera să apelăm la conștiință, ca “loc” al alegerilor decisive, al orientării globale care trebuie dată existenței noastre. Totuși ar fi oportun să punem întrebarea: care conștiință? Conștiința, de fapt, nu este un izvor necontaminat, și nici un mecanism perfect funcțional. Trebuie să recunoaștem că dacă legea se poate degenera, și conștiința se poate corupe. Așa cum nu trebuie absolutizată legea, tot astfel nu trebuie să considerăm conștiința ca un absolut. Obiectivității și stricteții reci a legii poate să corespundă “subiectivismul impenitent” al unei conștiințe exaltate prin ea însăși, sustrasă oricărui control, dincolo de orice verificare și confruntare.

Trebuie să recunoaștem că în mulți indivizi conștiința nu s-a dezvoltat, a rămas într-un stadiu adolescentin, și deci nu este în stare să înfrunte cu seriozitatea cerută problemele vârstei adulte. Să înlăturăm orice iluzie. Conștiința nu se conservă în stare pură (și nici nu se naște “imaculată”). Ea absoarbe germenii mentalității curente, ale modei, ale unei formații sigure, ale diferitelor obiceiuri. Conștiința trebuie curățită în continuu și, mai ales, să crească. Mi se pare deci destul de oportună notația lui Iacob (lectura a doua): “Primiți cu docilitate cuvântul care a fost semănat în voi și care poate salva sufletele voastre”. Cuvântul nu este depozitat în noi ca o pagină care nu se poate modifica, și nici ca o piatră. Cuvântul nu este cristalizat, ci viu. Este o sămânță care încolțește, se dezvoltă, nu un trup mumificat.

Prin meditație, înrădăcinarea în diferite situații, impactul cu diverse evenimente ale istoriei – inclusiv cea personală – dobândește sensuri mereu noi. Cuvântul are nevoie de acel laborator privilegiat care este conștiința. Dar și conștiința are nevoie de Cuvânt pentru a funcționa corect. Așa cum omul este în devenire, tot așa și conștiința este în devenire. Nu este omologată o dată pentru totdeauna. Este “făcută”, corectată, rectificată în continuare. Se spune, obișnuit: “judecata fără apel a conștiinței”. Uitând că, la rândul ei, conștiința este judecată de Cuvântul lui Dumnezeu.

8 – Contactul cu aproapele purifică mâinile. Este încă o instanță la care conștiința trebuie să facă referire: omul. În special cel sărac, acela care nu contează, persoana care suferă, cel asuprit, victima abuzurilor. Iacob indică două categorii sociale “slabi” din timpul său: orfanii și văduvele. Astăzi putem să adăugăm pe bătrâni, negrii, emigranții, în sfârșit nenumărate feluri de discriminați și respinși. Rămâne oricum faptul că eu sunt ascultător față de lege în măsura în care o practic în favoarea celui respins, abandonat. Eu acționez “conform conștiinței” când mă las condus de inimă.

Conștiința mea este “luminată” când primește lumina din nevoia altuia. Conștiința mea este “pură” (Religia pură și fără pată în fața lui Dumnezeu…”) atunci când accept să-mi murdăresc mâinile pentru “a veni în ajutor” celor aflați în dificultate. Mă apropiu de Dumnezeu numai când am curajul de a nu mă îndepărta de aproapele meu. Fariseilor le era frică să se contamineze de anumite persoane. Creștinul știe că numai contactul cu mizeria îl face “prezentabil” în fața lui Dumnezeu. Dacă preotul și levitul ar fi avut curajul să “se murdărească” apropiindu-se de cel rănit, ar fi fost în stare apoi să celebreze un cult “pur”.

 

* * *

 

Dar inima lui este departe de mine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

După ce în cinci duminici de-a rândul Liturgia cuvântului ne-a introdus prin evanghelie în teologia forte a sf. apostol Ioan, care a culminat cu mărturisirea de credință a sf. Petru: Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu, acum ne întoarce la evanghelia lui Marcu spre a considera Legea lui Moise în viziunea Sfântului lui Dumnezeu.

Dar ce a înțeles sf. Petru când a afirmat că Isus este Sfântul lui Dumnezeu?… Ceea ce știa despre Isus este că: a făcut tuturor numai bine și nici un rău nimănui. Felul în care Isus făcea binele demonstra o iubire infinită. Felul în care, nu numai că a evitat răul, ba chiar a iertat păcatele multora, i-au dat convingerea că El poartă în sine sfințenia lui Dumnezeu, că este atât de sfânt încât ceva mai mult nici nu se poate concepe: «sfânt până la Dumnezeu», egal în sfințenie cu însuși Izvorul sfințeniei, că numai El a putut sfida fără teamă pe orice adversar: Care dintre voi mă poate învinui de păcat? (In 8, 46).

În virtutea sfințeniei divine, Isus, Regele desăvârșirii, își afirmă dreptul de a conduce pe oameni la sfințenie, de a îndrepta ceea ce denaturează conținutul Legii și de a da mijloacele sacramentale care să sprijine voința oamenilor de a fi sfinți, spre a șterge lacrimile Tatălui din ceruri cauzate de faptul că inima poporului său este departe de Dânsul. Isus începe cu Legea.

Măreția unui popor stă în a-l avea pe Dumnezeu cât mai aproape (Lec.I-a: Dt 4, 1-2. 6-8). Inițiativa apropierii o are Dumnezeu însuși care se revelează poporului. Legea, făcând parte din revelație, este un dar al iubirii divine care are menirea să-i apropie pe oameni de Creatorul lor. Când Israelul a primit Legea a simțit această iubire, această bunătate cerească, fiindcă Dumnezeu nu le-a impus Legea cu forța, nu «le-a băgat-o pe gât» spre a-i subjuga, spre a le răpi libertatea, ci spre a le-o dărui, spre a-i face să înțeleagă rațiunea lor de a fi, pentru a le deschide calea spre patria libertății și fericirii lor. Ascultarea conștientă și liberă față de Lege va demonstra tocmai înțelepciunea lor asupra valorilor teologice și morale care vin din înțelepciunea Legiuitorului. Destinul său este acela de a merge împreună cu Dumnezeu pe o cale care are ca țintă pe Dumnezeu însuși. Garanția fericirii pe care alături de Dumnezeu o dau evenimentele istorice care îl arată pe Dumnezeu iubitor și mântuitor. Trăirea Legeii dă generațiilor viitoare garanția fericirii cu Dumnezeu (cf. CBL p. 248-249).

Când Legea provine din iubire și trăirea ei tot din iubire, nu mai trebuie adăugat nimic și nici nu se poate scoate din ea nimic. Omul trebuie să adauge doar iubire fără măsură.

Să vedem dacă Isus este de aceeași părere (Mc 7, 1-8a. 14-15. 21-23).

Isus a afirmat-o clar că nu a venit să desființeze Legea și profeții, că o să desăvârșească toate (Mt 5, 17) prin iubirea sa, dar s-a ridicat cu vehemență împotriva unor prescrieri tradiționale și a unor omisiuni din spiritul Legii făcute de farisei și scribi. Numele de fariseu înseamnă milă, desăvârșire, dar a devenit sinonim cu fățarnic și ipocrit. Aprigi apărători ai spiritualității poporului, încetul cu încetul fariseii au atenuat în mod serios așteptările și speranțele mesianice care demonstrau o deschidere universală și considerate drept periculoase din punct de vedere politic și au accentuat practicile de cult, dându-le prioritate asupra datoriilor de fraternitate umană și asupra dreptății sociale din cauza confruntărilor cu păgânii, cu asupritorii lor. Cum să-i iubești? Dacă nenorociții – văduvele, orfanii, leproșii etc – sunt bătuți de Dumnezeu, de ce nu s-ar putea profita de pe urma lor?.. Și astfel, dintr-un semn al alianței și al libertății, Legea, împovărată de prescrieri omenești sau de practici de cult, a devenit cătușa robiei.

Un alt pericol grav și radical a fost și acesta: a pus la baza mântuirii dreptatea umană înaintea dreptății lui Dumnezeu. Mântuirea, conform practicilor adăugate, nu se baza pe har și pe inițiativa divină, ci pe observarea poruncilor și pe practica faptelor bune legate de cult, ca și cum omul ar fi fost capabil să se salveze singur (cf. MAC p. 944-945).

Un alt motiv pentru care Isus se opune cu vehemență fariseismului orb este și acesta: să facă inimile ucenicilor să vibreze la revelarea iubirii divine față de cei năpăstuiți, încurajându-i în misiunea lor viitoare.

Isus condamnă în concret prescrierile referitoare la curăție și necurăție. Relația curat-necurat este corelativă cu relația sacru-profan. Aceasta ar însemna că în lume sunt locuri și lucruri sfinte prin sine și devii sfânt intrând sau având acestea. Altele sunt rele și necurate și devii rău sau necurat prin locuri sau lucruri rele. Isus afirmă că locurile și lucrurile din lume nu sunt niciodată necurate, dar devin astfel numai prin inima oamenilor. Într-un cuvânt, Isus condamnă ceea ce putem numi «automatismul» amplificării Legii, adică acea căutare privilegiată a anumitor zone de refugiu (Legea înțeleasă în sens tradițional) care ar fi de ajuns spre a ne simți imediat ca și mântuiți. Nu sunt locuri sacre dinainte: nu-i suficient ca o persoană, un loc, o casă etc. să fie consacrate lui Dumnezeu ca să devină în mod automat sacre și tabu. Singura sfințenie posibilă vine după aceea, când omul, liber și conștient, adoptă o conduită conform cu voința lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: nu există sacru și profan în sine, curat sau necurat în sine. Creația este «seculară», poate fi sacră și profană datorită omului și lumii numai prin canalul dialogului dintre Dumnezeu și om (cf. CBL p. 1056-1059). In viziunea lui Isus este o ipocrizie să te speli pe mâini cu scrupulozitate sau să dai importanță la orice altceva din exterior, când inima este plină de vicii. Interiorul omului trebuie curățit fiindcă de aici vin intențiile rele, desfrânarea, furtul, crima, adulterul, lăcomia, reavoința, înșelăciunea, necurăția, invidia, calomnia, mândria, prostia. Fără curățirea inimii nu poate fi vorba despre observarea Legii, fiindcă tocmai acest lucru îl urmărește ea, ca să-l elibereze pe om de patimi și de vicii, spre a-l face capabil să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele (cf. Intimità divina p. 1135).

Ce au înțeles ucenicii din învățătura lui Isus?

Iată-l pe sf. Iacob în prim plan (Lec. a II-a: 1, 17-18. 21b. 27) care afirmă că adevărata religie, evlavie, adevărata legătură cu Dumnezeu este viața trăită în iubire. Dumnezeu însuși își trăiește propria viață numai în iubire. Nu stă în caracterul iubirii de a ispiti și de a duce la păcat, așa cum se întâmplă cu zeii altor religii și de care literatura este plină (începând cu Homer). Neconformitatea voinței omului față de voința lui Dumnezeu duce la păcat și păcatul la moarte (spirituală mai presus de cea fizică). Din contra, Dumnezeu este Tatăl luminilor (cf. Iob 38, 7. 28), adică este deasupra tuturor, chiar a astrelor, el nu-i supus schimbărilor, rămâne imutabil în iubire și vrea ca omul să fie asemenea lui. Ca să fie și să rămână astfel, Dumnezeu i se descoperă prin Cuvântul său. Dacă omul practică cele auzite, Legea divină generează în om libertatea, și atunci ea nu mai este un jug apăsător, ci călăuză și izvor de bucurie. Trebuie știut însă, așa cum am mai spus, observarea meticuloasă a Legii nu-i garanție suficientă pentru adevărata religiozitate. În această privință este foarte ușor ca cineva să se înșele. Pentru a evita acest pericol sunt două criterii caracteristice religiei creștine: binefacerea, bunăvoința față de cei nevoiași (văduve și orfani) și efortul de a duce o viață curată în această lume contaminată și secularizată (cf.CBL p. 1823).

Din păcate, fariseismul și formalismul nu-i un păcat numai al celor dojeniți de Cristos din acea vreme. Chiar de la începutul Bisericii un fel de a gândi în mod fariseic a încercat să blocheze dinamismul misionar impunând convertiților din păgânism circumciziunea și alte rituri evreiești. A fost necesară intervenția energică a sf. Paul și hotărârile primului conciliu apostolic din Ierusalim spre a stopa zelul nociv. Azi avem tradiționalismul celor comozi care se opun înnoirilor conciliare și știu să critice tot ceea ce afirmă Magisteriul Bisericii. Ne numim catolici – universali – și totuși atât de des ne lăsăm închistați în egoism; ne împărtășim și uităm comuniunea cu cei orfani, săraci, văduve și bolnavi (cf. MAC p. 945). Lipsa de iubire îmbătrânește Biserica și societatea și le pregătește epitaful.

Sper că iubirea ne-a chemat și ne-a adunat să celebrăm Euharistia spre a reîntineri Biserica, spre a ne jertfi cu Cristos pentru a-i șterge lacrimile Tatălui ceresc, spre a nu-l cinsti numai cu buzele, spre a fi aproape de el cu inima… De aceea, când preotul celebrant ne îndeamnă: Sus inimile!, să avem adevărul pe buze și în inimă când îi răspundem: Le avem la Domnul. Să ne rugăm: Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârșit, sădește în inimile noastre iubirea față de numele tău; unește-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun și veghează cu grijă ca să păstrezi ceea ce ai sădit în noi! (LR), convinși fiind că lumea rea se schimbă numai în măsura în care noi ne îndreptăm inimile spre tine. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

“Așa cum multe boabe de grâu formează o singură pâine, așa cum multe bobițe formează un singur vin, așa cum multe celule formează un singur trup…”

2. Tema

“Vrem să te cinstim, Doamne, nu doar cu buzele, ci și cu inima”, pentru a face parte într-adevăr din Biserică. Sau:

“Cei curați cu inima vor locui în casa Domnului”.

3. Mesajul zilei

În fața lui Moise care vorbește (cf. prima lectură) și în fața lui Isus care vestește Evanghelia (cf. Evanghelia), există două grupuri de persoane.

- Ambele grupuri ascultă cu urechile, dar unul singur cu inima.

- În fața lui Dumnezeu pot fi două popoare:

$”Acest popor mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine”;

$”Acest popor mă cinstește cu buzele, dar mai ales cu inima”.

$Isus încearcă să îi formeze pe ucenicii săi în vederea atingerii acestei sincerități a inimii, pentru că așa vrea să fie poporul său, Biserica sa.

- Doar cei curați cu inima vor locui în casa Domnului!

- Îi aparținem noi cu adevărat poporului, Bisericii lui Isus? Să vedem calitatea.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, trebuie să trăiască în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

- Prin Botez, noi ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu, cu toate drepturile de a locui în casa lui.

- Suntem fii demni dacă suntem liberi, și nu sclavi ai răului; suntem adevărați fii ai lui Dumnezeu dacă avem inima curată, și nu plină de răutate, dacă împlinim voința lui Dumnezeu și aderăm la ea, nu din obligație, ci din iubire.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are într-adevăr ca unică lege, legea iubirii.

- Iubirea adevărată include toate poruncile (cf. prima lectură).

- Iubirea adevărată depășește toate nedreptățile, toate diviziunile, toată falsitatea.

- Iubirea adevărată educă la “acord”, adică la a avea o singură inimă, un singur suflet.

- De aceea, în varietatea persoanelor și a darurilor, Biserica este asemănată cu:

$o familie, în care toți se iubesc, se apără, sunt de “acord”;

$o orchestră: diferite instrumente muzicale, dar o singură armonie;

$un cor: diferite voci, un singur cântec;

$o… echipă de joc cu mingea.

- Fiecare creștin trebuie să își facă partea lui, clar, sincer; dar ținând mereu cont de ansamblu; altfel nu există acord, ci “dezacord”.

- Toți suntem un unic șantier; trebuie, în funcție de capacitatea fiecăruia, să construim casa lui Dumnezeu.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are ca scop împărăția lui Dumnezeu.

- Doar la sfârșit fiii lui Dumnezeu vor fii puri și limpezi așa cum vrea Dumnezeu, motiv pentru care îl vom vedea așa cum este în realitate.

- Acum ne purificăm în credință în această lume; credincioșii răposați se purifică în focul iubirii lui Dumnezeu în purgator; doar la sfârșit vom fi toți curați în Biserica glorioasă, în împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.

- Doar cel care știe să iubească din toată inima va fi cetățean al împărăției iubirii.

4. Exemple

a) Biserica propusă de Conciliul al II-lea din Vatican – Biserica, noul popor al lui Dumnezeu – are:

- drept condiție: libertatea fiilor lui Dumnezeu;

- drept unică lege: iubirea;

- drept scop: împărăția.

Simplificând, copiilor li se poate spune așa: aparține familiei lui Isus cel care intră în “armonie”:

- cu sine însuși = loialitate;

- cu Dumnezeu, trăind ca adevărat fiu al lui Dumnezeu;

- cu ceilalți, trăind într-adevăr iubirea;

- și urmând planul lui Dumnezeu…

b) Exemplu de iubire și de iertare

În primii ani de după Primul Război Mondial, în Japonia era foamete. Națiunea fusese învinsă. Soldații se întorceau triști la casele lor și deseori le găseau distruse de bombe. S-a întors și un băiat de 17 ani, Shirieda, care a fost kamikaze, adică pilot sortit morții, și împreună cu alții se pregătise să întreprindă zboruri sinucigașe împotriva navelor americane.

Și-a găsit casa distrusă complet. Întrucât tatăl său murise în timpul războiului și el era cel mai mare dintre frați, a început să construiască o casă micuță. A găsit niște lemne, dar cuie nu putea găsi nicăieri. Deodată i-a venit în minte o idee: în apropiere erau misionari salezieni care construiau o biserică și, prin urmare, trebuiau să aibă cuie multe. Lucrul cel mai simplu era să meargă acolo și să ia câteva pe ascuns. Nu vedea în aceasta nimic rău; el era japonez, budist, ei, în schimb, erau europeni, creștini. S-a strecurat în magazia de materiale de construcție, a luat cuie și se pregătea să plece când l-a văzut un misionar italian, don Roncato. A început să alerge, dar misionarul era mai iute și l-a prins.

Ce a făcut? L-a pedepsit? L-a dus la poliție? Nimic din toate acestea. A ascultat cu calm explicațiile lui, apoi l-a dus înapoi în magazie și i-a mai dat niște cuie, spunându-i să se întoarcă la cei dragi ai lui și să își construiască o casă. Tânărul japonez a reflectat îndelung asupra motivului pentru care misionarul l-a iertat și a mai adăugat niște cuie. După câteva zile, s-a întors din nou la don Roncato, dar de această dată nu pentru cuie. Voia să cunoască învățătura lui Isus, despre iubire și despre iertare; și i-a plăcut atât de mult încât a vrut să devină creștin.

Și așa a făcut, iar la Botez și-a luat numele Ioan. După câțiva ani de lucru ca educator la o școală a salezienilor, a intrat în seminar și, în 1963, la Torino, a fost hirotonit preot. Și fratele lui mai mic s-a convertit și a devenit salezian; sora, în schimb, a intrat la surorile saleziene ca infirmieră. În sfârșit a devenit creștină și mama, care înainte era o budistă practicantă.

c) Responsabilitatea mărturiei

În autobiografia sa, Mahatma Gandhi povestește cât interes a nutrit pentru Biblie, mai ales pentru Predica de pe munte, pe când era student în Africa de Sud.

S-a convins că creștinismul era răspunsul la sistemul castelor, care timp de secole constituise o plagă pentru India, și s-a gândit serios la posibilitatea de a deveni creștin.

Într-o zi, s-a dus într-o biserică protestantă pentru a participa la o celebrare creștină și să primească instrucțiunile necesare.

La intrare l-au oprit și i-au explicat cu amabilitate că trebuia să se ducă la o biserică rezervată negrilor. A plecat și nu s-a mai întors niciodată.

d) Eu – scrie o soră – mă ocup de o duzină de pui. În fiecare an cloștile clocesc câteva ouă. Odată mi s-a întâmplat să observ comportamentul unei cloști cu cei trei puișori ai ei ieșiți de puțin timp.

Cloșca intenționa cu siguranță să îi învețe să mănânce. Doi au urmat-o și au învățat imediat. Al treilea, în schimb, a rămas să ciripească, fără să îndrăznească să iasă. Cloșca l-a chemat, dar el continua să ciripească. Dacă aș fi fost cloșcă, i-aș fi spus: “Ascultă, cu atât mai rău pentru tine, nu vei primi nimic; nu ai decât să vii cu frații tăi”.

Spre uimirea mea, mama îi abandonează pe cei doi puișori “inteligenți” și merge să îi ducă o porție bună micuțului nesăbuit.

Eu eram pe planul dreptății; cloșca, prin instinctul ei primit de la Creator, era pe planul iubirii, al gratuității, al slujirii… (B. Bro).

Dacă o cloșcă nu uită de puișorii ei, ce va face Dumnezeu? Este suficient să primim iubirea sa.

e) Sfat practic

Pentru ca toți copiii să înțeleagă că sunt “loiali” cu Dumnezeu, “dacă inima lor nu este departe de el”, este suficient să le cereți să se gândească la felul în care trăiesc cele patru momente liturgice de tăcere din cadrul Liturghiei legate de liturgia penitențială, de colectă, după omilie și după Împărtășanie: “dorm”, sunt distrați sau intră în dialog real cu Isus?

 

* * *

 

Duminica a XXII-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Câțiva farisei și cărturari, veniți de la Ierusalim, s-au strâns în jurul lui Isus. Și au văzut pe unii dintre ucenicii lui că mâncau cu mâinile necurățate, adică nespălate… Așadar fariseii și cărturarii l-au întrebat pe Isus: “Pentru ce ucenicii tăi nu respectă tradiția bătrânilor și mănâncă cu mâinile nespălate?” Isus le-a răspuns: “A avut dreptate Isaia, când a spus despre voi, fățarnicilor: «Acest popor mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de mine… Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi țineți tradiția oamenilor»”. Isus a chemat mulțimea din nou la el și a zis: “Ascultați-mă toți și înțelegeți bine ce vă spun: nimic din ceea ce este în afara omului și care pătrunde în el nu-l poate întina, dar numai ceea ce iese din el… Ceea ce iese din om îl întinează, căci dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele: desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înșelăciunea, răutatea, dezmățul, invidia, calomnia, mândria și nechibzuința. Toate aceste rele ies dinăuntru și-l întinează pe om”. (Marcu 7,1-8a.14-15.21-23)

Acest fragment evanghelic face parte dintr-o lungă discuție dintre farizei și Isus cu privire la interpretarea tradițională a legilor purității, discuție care ocupă două treimi din capitolul 7 (v. 1-23).

Controversa asupra ceea este pur sau impur marchează o etapă esențială în înțelegerea persoanei lui Isus. El va institui un rit nou atât pentru evrei cât și pentru păgâni, cel al euharistiei, rit sugerat deja în episoadele înmulțirii pâinilor. Or acest rit răstoarnă complet prescrierile rituale ale tradiției iudaice, reglate prin distincția dintre pur și impur. Comportamentul religios pe care îl revelează Isus este întipărit de Dumnezeu în adâncul inimilor și nu depinde de tradițiile omenești. De exemplu, referindu-ne la cazul care a stârnit controversa relatată pentru această duminică, cel al curățirii (spălării) mâinilor, ar fi de notat faptul că, într-adevăr cartea Leviticului este plină de prescrieri ritualice de purificare care au făcut obiect de interpretări minuțioase și de prescrieri multiple din parte generațiilor de rabini. Dar, în aceste interpretări sau prescrieri s-a ajuns până acolo încât adevărata adeziune față de Dumnezeu atât în cult cât și în viața de zi cu zi să fie măsurată prin observarea scrupuloasă a gesturilor exterioare: a-și spăla mâinile până la coate (v. 3), a spăla în mod ritualic paharele, oalele și celelalte vase (v. 4). Or, aceste prescrieri “de referință” veneau de la oameni și nu de la Cuvântul lui Dumnezeu, căci ele lipsesc din Sfânta Scriptură. Isus denunță ipocrizia acestor practici făcând referință la Scriptură prin citarea profetului Isaia (29,13), unde se spune că adevăratul cult, comportamentul religios autentic, izvorăște din inimă și nu depinde de determinările exterioare inventate de oameni. Astfel, pentru a primi sfânta împărtășanie nu este necesară împlinirea nici unei prescrieri rituale, ci numai de credință, acea credință care izvorăște din în inimă. Aceeași inimă poate fi însă și sursă impurității și a răului, iar Isus îi invită pe ucenicii săi să-și purifice spiritele și inimile de tot ceea ce îi împiedică să recunoască adevărata lui identitate.

Așadar se impune fiecăruia dintre noi să iasă din legalismul tradițiilor omenești pentru a se deschide față de persoane, față de ceea ce există mai profund în oameni: acest nivel al inimii unde se înnoadă dialogul dintre Dumnezeu și fiecare conștiință. Prin interpelarea sa abruptă, Isus se face ascultat (v. 14) ca cel care vorbește inimii, care actualizează Cuvântul lui Dumnezeu prezent în Sfânta Scriptură.

 

* * *

 

Duminica a 22-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 7,1-8.14-15.21-23

Ceea ce întinează realmente

1-4 Câțiva farisei și cărturari, veniți de la Ierusalim, s-au strâns în jurul lui Isus. Și au văzut pe unii dintre ucenicii lui că mâncau cu mâinile necurățate, adică nespălate, căci fariseii, ca de altfel toți iudeii, își spală întotdeauna mâinile cu grijă înainte de a mânca, respectând tradiția bătrânilor. Și atunci când se întorc de la piață, nu mănâncă înainte de a se fi spălat cu apă1; țin o mulțime de alte practici moștenite prin tradiție ca de pildă: spălarea paharelor, a oalelor și a celorlalte vase.

5 Așadar fariseii și cărturarii l-au întrebat pe Isus:

- Pentru ce ucenicii tăi nu respectă tradiția bătrânilor și mănâncă cu mâinile nespălate?

6 Isus le-a răspuns:

- A avut dreptate Isaia, când a spus despre voi, fățarnicilor, după cum este scris:

“Acest popor mă cinstește cu buzele,

Dar inima lui este departe de mine.

7 Cinstea pe care mi-o dau ei este zadarnică,

Învățăturile lor nu sunt decât niște prescripții omenești”

8 Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi țineți tradiția oamenilor.

14 Isus a chemat mulțimea din nou la el și a zis: «Ascultați-mă toți și înțelegeți bine ce vă spun: 15-16 nimic din ceea ce este în afara omului și care pătrunde în el nu-l poate întina, dar numai ceea ce iese din el, iată ce-l întinează pe om».

21-23 Ceea ce iese din om îl întinează, căci dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele: desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înșelăciunea, răutatea, dezmățul, invidia, calomnia, mândria și nechibzuința. Toate aceste rele ies dinăuntru și-l întinează pe om».

_________________________________________________________________________________

1 7,1-4 Își spală mâinile: Iudeii aveau reguli stricte cum și când să-și spele mâinile, în special dacă au fost în contact cu alte persoane. A atinge un bolnav, sau pe cineva care nu este iudeu (sau chiar a atinge ceva care-i aparține) era suficient pentru ca unui iudeu să nu i se permită să-l adore pe Dumnezeu în templu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

După ce am realizat o paranteză de peste o lună urmând capitolul 6 din Evanghelia după Sfântul Ioan, astăzi reluăm lectura semi-continuă din Evanghelia după Sfântul Marcu în ciclul B în care ne aflăm.

Textul din această duminică este luat de la începutul capitolului 7. Se începe de la versetul 1 până la versetul 23, însă cu câteva “decupări” pe care le face Liturgia pentru a face mai clar conținutul central al relatării și a nu se pierde în diferite aspecte legate care se realizează aici. De fapt omitem versetele 9 la 13 și 17 la 20.

Sunt descrise câteva din obiceiurile rituale pe care le au iudeii în general și fariseii în particular. Aceste obiceiuri, cât se pare, nu sunt realizate de ucenicii lui Isus. Astfel, câțiva farisei și învățători ai legii se apropie de Domnul întrebându-l cu privire la această atitudine a ucenicilor săi. Domnul reacționează în manieră foarte fermă și clară acuzându-i de fățărnicie. Acest cuvânt, fățarnic, este fundamental în dinamica textului. Din punct de vedere etimologic vine din greacă și înseamnă “a realiza un determinat rol protagonist în viață”. A face un rol protagonist într-o operă de teatru sau în orice ficțiune este foarte bine: actorul întruchipează un personaj determinat cu caracteristici particulare care nu trebuie neapărat să coincidă cu ceea ce este el în realitate (o persoană foarte bună poate să joace rolul răului într-un film). Problema este atunci când se joacă un rol distinct de cel care este în realitate în interioritatea sa în viață, în viața reală și concretă. Fățarnicul este deci acela care tinde să mimeze în viață, este fals în acțiunile vieții sale. Isus este foarte dur cu această expresie și o întărește cu două elemente în plus. În primul rând citează un text din Isaia unde Dumnezeu invalidează lauda și ascultarea poporului pentru că acestea se reduc numai la cuvinte, dat fiind faptul că în realitate poporul “niciodată nu se gândește” la Dumnezeu. În al doilea rând spune că marea problemă este că nu ascultă de poruncile cele mai importante și rămâne în simple învățături omenești. Fățarnicul rămâne la “suprafața” lucrurilor pierzând din vedere ceea ce este mai esențial și important.

Dincolo de duritatea lui Isus este important să ținem cont de faptul că versetul 4 spune că “unii farisei și cărturari” se apropie de Isus. Cuvântul “câțiva” trebuie să ne atenționeze în privința imaginii noastre despre farisei și cărturari. Nu toți fariseii și cărturarii trebuie în mod necesar să fie fățarnici. Cel puțin, sunt fățarnici aceștia care-l întreabă pe Domnul cu privire la atitudinea ucenicilor.

Ultimele versete sunt destinate tuturor: “Isus a chemat mulțimea” (versetul 14). În urma problemei ridicate în privința obiceiurilor strămoșilor, Domnul profită pentru a clarifica faptul că ceea ce-l întinează pe om în fața lui Dumnezeu nu e ceea ce intră prin gură ci acțiunile rele care ies din inima și din gura omului.

Pentru a ține cont: Fariseii sunt grupul religios din epoca lui Isus cu autoritate mai mare în fața poporului. Literalmente fariseu înseamnă “separat” sau uneori “interpret”. Ei cred în viața viitoare și acceptă în același timp liberul arbitru și providența. Imaginea lor în Noul Testament este în general negativă, ei sunt văzuți ca adversari ai lui Isus și sunt asociați cu cărturarii sau învățătorii Legii. Imaginea din scrierile rabinice este condiționată într-un sens pozitiv considerându-i pe rabini ca moștenitori legitimi ai fariseilor; sunt descriși ca niște conducători politici și religioși. Este realmente foarte dificil să avem o idee adecvată despre acest grup. În afară de varietatea datelor este foarte posibil ca să fi existat o evoluție internă care să facă din farisei un grup cu accente diferite în evoluția lor. Inițial compromiși cu politica, după aceea se va transforma într-un grup strict religios, campion al celei mai stricte interpretări a Legii și purtător de cuvânt al tradiției orale.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 15,1-20; Lc 11,38; Is 29,13.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționar cuvântul “Învățător” observând mai ales ideea de “Învățători iudei ai Legii”.

Întrebări pentru lectură

- Ce ni se spune despre iudei în general și despre farisei în particular la începutul textului?

- Cine se apropie de Isus?

- Ce au observat cei care se apropie de Domnul?

- Ce îl întreabă pe Isus?

- Cum răspunde Domnul?

- Ce înseamnă a fi “fățarnic”?

- Ce spune textul din Isaia pe care-l citează Domnul?

- Care este fraza pe care o spune Isus când termină citatul din profetul Isaia?

- Pe cine cheamă Domnul odată ce a terminat confruntarea cu unii farisei și cărturari?

- Ce le spune?

- Ce îi întinează pe oameni?

- De unde vine “răul” care există între oameni?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Sunt prea atașat de “obiceiuri” superficiale, fie ele omenești sau religioase, care îmi iau libertatea?

- Am ispita “să încep să critic” pe cei care nu împărtășesc aceleași obiceiuri pe care le am eu?

- Ce-mi evocă termenul “fățarnic”? Mi-l “aplic” mie sau tind să văd mai întâi atitudinile fratelui?

- Sunt sau nu sunt fățarnic?

- În ce aspecte ale vieții mele poate să fie un pic sau mai multă fățărnicie? Am ispita să “joc un rol” în viața mea distinct de ceea ce cred și caut să trăiesc din adâncul inimii mele?

- Cum percep astăzi textul din Isaia cu reproșul său puternic?

- Spun că-l ascult pe Dumnezeu și-l laud, însă niciodată nu mă gândesc la El?

- Sunt atașat de “regulile omenești” pe care Dumnezeu nu le-a cerut niciodată și le “pretind” de la ceilalți?

- Dau multă importanță “învățăturilor omenești secundare” pierzând din vedere centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu?

- Ca parte a poporului lui Dumnezeu, caut să ascult și să înțeleg ceea ce Domnul propune începând cu versetul 14?

- Unde se află originea “întinării” care există în inima oamenilor?

- De unde vine întinarea și păcatul din inima mea?

- Cedez în fața ispitei de “a atribui” lipsurile și păcatele mele lucrurilor care vin din afară?

- Sunt conștient că răul pe care-l fac sau pot să-l fac nu este în primul rând responsabilitatea “altora” ci a slăbiciunii mele?

- Caut “să mă gândesc” la Dumnezeu, să mă gândesc la valorile Împărăției?

- Gândesc “lucruri rele”? Trăiesc gândindu-mă la rău?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a ne ruga vă propun un psalm care vorbește despre condițiile necesare pentru a trăi în sanctuar, adică pentru a aduce cult de laudă și de ascultare lui Dumnezeu. Începând de la versetul 2 ni se dau piste pentru a vedea care sunt adevăratele atitudini ale rugătorului autentic.

15 (14)

Condițiile necesare pentru a fi în casa Domnului

(1a) Psalm. Al lui David.

1 (1b) Doamne, cine va locui în cortul tău?

Cine se va odihni pe muntele tău cel sfânt?

2 Cel care umblă fără prihană,

face dreptate

și spune adevărul din inimă;

3 cel care nu calomniază cu limba

și nu face rău semenului său,

nici nu aruncă ocară asupra aproapelui.

4 În ochii săi,

cel nelegiuit e vrednic de dispreț,

dar îl cinstește pe cei care se tem de Domnul.

Chiar dacă i-ar fi spre pagubă,

nu-și calcă jurământul.

5 Nu-și împrumută banii pentru dobândă

și nu ia mită împotriva celui nevinovat.

Cel care trăiește astfel

nu se va clătina în veci!

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza Cuvântul din această duminică poate să fie util să facem câteva avertizări libere cerând iertare pentru fățărnicia care poate să se ascundă în inima omului în raportul cu Dumnezeu:

- Iartă-mă, Isuse, pentru că te laud cu buzele dar nu mă gândesc la tine…

- Iartă-mă, Isuse, pentru că te ascult cu vorba însă după aceea stau departe de inima ta…

- Iartă-mă, Isuse…

- Iartă-mă, Isuse…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să încerc, în viața mea, să fac mereu diferență între esențial și principal și accesoriu și secundar pentru a nu rămâne la acest al doilea aspect și a da importanță reală primului aspect.

Propunere comunitară

- Dialogați în grupul de tineri cu privire la situațiile de fățărnicie mai obișnuite din ambientul vostru.

 

* * *

 

Duminica a XXII- a de peste an

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia

Dacă vrem să mergem printr-o țară necunoscută, fără a fi amenințați că ne rătăcim mereu, trebuie să urmăm o călăuză, un ghid care cunoaște acea țară. Viața aceasta este pentru noi o țară necunoscută. Pentru a nu ne rătăci, avem nevoie de un ghid, de cineva care să ne însoțească pe tot parcursul călătoriei noastre în această lume. Scopul călătoriei este, desigur, patria cerească. Singura călăuză care ne poate conduce spre acest ideal nu poate fi altul decât Dumnezeu. Prin poruncile pe care ni le-a dat, El a trasat drumul cel mai sigur pe care trebuie să mergem pentru a intra în fericirea veșnică.

Dacă de multe ori noi, oamenii, ne înfuriem atunci când alții nu ne ascultă, când nu pun în practică ceea ce le spunem, Dumnezeu, în schimb, continuă neobosit să ne fie Tată, făcându-ne cunoscute poruncile sale și cuvântul său. Este datoria noastră să facem să încolțească zi de zi iubirea sa în noi și în aproapele nostru. Cum trebuie să procedăm? Ne învață liturgia cuvântului de astăzi, care pune accentul pe ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și punerea lui în practică. Trebuie să păzim poruncile lui Dumnezeu deoarece ele ne ajută să ne amintim de El, de binefacerile lui, de mântuirea lui și, nu în ultimul rând, ne arată modul cel mai bun de a-i sluji lui și aproapelui.

În prima lectură, Moise îndeamnă poporul să asculte poruncile și legile lui Dumnezeu, să le împlinească, ca o condiție pentru a intra în stăpânirea țării promise. Putem observa că Dumnezeu este acela care vine în întâmpinarea poporului său căzut în păcat, îi oferă un ajutor, îi oferă Legea. Aceasta, făcând parte din Revelație, este un dar al iubirii divine care are menirea să-i apropie pe oameni de Creatorul lor. Când Israelul a primit Legea, a simțit, de fapt, iubirea, bunătatea cerească, fiindcă Dumnezeu nu i-a impus Legea cu forța spre a-i răpi libertatea, ci spre a i-o dărui, pentru a-l scoate din robia păcatului, pentru a-i deschide calea spre patria libertății și fericirii. Decalogul este un ajutor de care omul nu se poate lipsi în călătoria sa pe acest pământ.

Noi credem că suntem făcuți pentru libertate, și acest lucru este adevărat, numai că libertatea vine prin ascultare. Dacă ascultăm de legile unei țări, suntem liberi între granițele ei. Când suntem disciplinați față de Împărăția lui Dumnezeu și ascultăm de legile ei, atunci suntem liberi între limitele acelei arii. Dar aria ei este universală; prin urmare, suntem universal liberi. Trebuie, deci, să fim ascultători față de legile lui Dumnezeu, pentru că numai în felul acesta vom intra și noi în stăpânirea țării promise, ne vom bucura alături de sfinții din cer.

A păzi poruncile înseamnă a asculta, a-l avea pe Dumnezeu aproape, a îngădui să ni se arate drumul bun. Dacă ascultăm glasul lui Dumnezeu, El, care ne iubește în mod infinit, ne va conduce pe calea fericirii. Dar adesea suntem surzi la cuvintele sale de iubire, suntem închiși în egoismul nostru, în ipocrizie, uneori în răutate. Domnul însă continuă neobosit să ne vorbească despre bucuria și libertatea care vin doar de la El. Mesajul său, vestea sa cea bună, în orice fel o primim, are puterea de a face în așa fel încât viața noastră să nu mai fie aceeași. Ceea ce ne promite Dumnezeu este bucuria adevărată și deplină. În fața acestui adevăr, noi nu putem să rămânem indiferenți!

Desigur, acestea sunt lucruri pe care noi, creștinii, spunem că le cunoaștem, dar reușim noi oare să le traducem în fapte de viață concretă? Riscăm mereu să ne înșelăm pe noi înșine! Suntem convinși că suntem atenți, ascultători, și considerăm că ne aflăm pe calea cea dreaptă. În realitate, suntem un popor care îl cinstim pe Dumnezeu doar cu buzele, inima noastră fiind departe de El.

Asupra acestui aspect ne face conștienți și pericopa evanghelică de astăzi. Cristos ne arată modul în care trebuie să-l slujim pe Dumnezeu, ne învață că avem nevoie de curăția inimii pentru a intra în casa Tatălui. Isus nu a venit să desființeze Legea și Profeții, ci să le împlinească (cf. Mt 5,17). El condamnă cu vehemență atitudinea fariseilor și cărturarilor care se scandalizează văzând că ucenicii lui nu își spală mâinile înainte de masă, nerespectând astfel tradiția bătrânilor. Isus condamnă Legea înțeleasă în sens tradițional. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Isus este o ipocrizie să te speli pe mâini cu scrupulozitate sau să dai importanță la orice altceva din exterior, când inima este plină de vicii. Trebuie curățat interiorul omului, fiindcă de aici vin intențiile rele. Fără curățarea inimii nu poate fi vorba despre observarea Legii, căci tocmai acest lucru îl urmărește ea: ca să-l elibereze pe om de patimi și de vicii spre a-l face capabil să-l iubească pe Dumnezeu și pe aproapele.

Dacă ar avea fiecare om o fereastră pe frunte, astfel încât să i se poată vedea gândurile, ar fi o mare nenorocire. Negreșit, oamenii și-ar pierde respectul față de semenii lor dacă s-ar cunoaște realitatea din inima fiecăruia. În fața oamenilor putem să ne ascundem gândurile, putem avea o imagine frumoasă, dar Dumnezeu privește adânc în inimile noastre și ne citește toate gândurile. Trebuie, așadar, să ne curățăm inimile de mizeria păcatelor, să dăm prioritate Cuvântului să locuiască în noi. Să dăm apoi dovada prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre, păzindu-ne curați în mijlocul lumii și săvârșind fapte bune.

Procedând astfel, am înțeles cuvintele sfântului Iacob din a doua lectură de astăzi: “Primiți cu umilință cuvântul lui Dumnezeu semănat în voi, care are putere să vă mântuiască. Puneți cuvântul în practică, nu vă mulțumiți numai să-l ascultați” (Iac 1,21-22). Aceasta este adevărata religie, adevărata legătură cu Dumnezeu: viața trăită în iubire. Fără iubire noi nu trăim, ci doar existăm. Trebuie deci “să înaintăm spre Dumnezeu nu mergând, ci iubind” (Sfântul Augustin).

Dumnezeu însuși își trăiește propria viață numai în iubire. El este acela care ne-a iubit mai întâi, iar dovada iubirii sale nemărginite față de noi este tocmai trimiterea în lume a unicului său Fiu, “pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). În fața acestei iubiri noi nu putem să rămânem pasivi, ci trebuie să răspundem cu iubirea noastră. Acest lucru vrea să-l scoată în evidență și exemplul următor.

Într-o zi, un domn călătorea cu trenul. În compartimentul în care se afla el, era și o fetiță. Domnul, fiind un om prietenos, a început să-i spună povești și să se joace cu ea. Când era aproape de ținta călătoriei sale și voia să se dea jos din tren, fetița s-a așezat înaintea lui, l-a privit cu multă seriozitate și l-a întrebat: “Îl iubiți pe Dumnezeu?” Domnul nu a răspuns nimic. După un moment de tăcere, fetița a repetat întrebarea, dar el a plecat din compartiment fără să-i răspundă. Întrebarea fetiței însă îl însoțea neîncetat și pretutindeni, iar imaginea ei nu o putea uita deloc. Acea întrebare nu i-a dat pace, l-a neliniștit întruna, până în ziua când a dat răspunsul: ” Da, îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că El m-a iubit mai întâi!”

Trebuie să recunoaștem că de multe ori ne este rușine să dăm mărturie despre Cristos, despre iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Să nu dăm înapoi atunci când trebuie să ne manifestăm iubirea față de El, deoarece noi, creștinii, prin marele dar al Botezului “suntem chemați să fim martori ai lui Cristos în toate împrejurările” (Gaudium et spes 43). Să avem curajul să spunem asemenea acelui domn, însă cu promptitudine: “Da, îl iubesc pe Dumnezeu, pentru că El m-a iubit mai întâi!”

Să ne străduim să punem în practică legea cea nouă adusă de Cristos, care are la bază iubirea. Abia în acel moment vom descoperi adevărata noastră identitate, vom simți că suntem fii ai lui Dumnezeu, că viața noastră are sens doar mergând împreună cu El. Numai așa vom reuși să transformăm zilele noastre care adesea zboară fără să lase nici un semn. Dacă viața noastră va fi atentă la toate acestea, Domnul nu va mai spune că-l onorăm doar cu buzele, ci va spune că aude bătăile inimii noastre. Să ne rugăm, așadar, astăzi cu aceste cuvinte: “Doamne, fie ca, trăind, să ne împărtășim din viața ta și, murind, să ne împărtășim din moartea ta”.

Petru Antici