Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXI-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
Isaia 66,18-21
Evrei 12,5-7.11-13
Luca 13,22-30

Luca 13,22-30

Urmându-și drumul către Ierusalim, trecea prin cetăți și sate învățând. Odată a spus cineva: “Doamne, sunt puțini cei mântuiți?” El le-a spus: “Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulți vor căuta să intre și nu vor putea. După ce stăpânul casei se va scula și va închide poarta, stând afară, veți începe să bateți la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el vă va răspunde: «Nu știu de unde sunteți». Atunci veți începe să spuneți: «Noi am mâncat și am băut împreună cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre». Însă el va spune: «Nu știu de unde sunteți; plecați de la mine voi toți, răufăcătorilor!» Acolo va fi plânset și scrâșnire de dinți când îi veți vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob și pe toți profeții în împărăția lui Dumnezeu; voi însă veți fi alungați afară. Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor fi așezați la masă în împărăția lui Dumnezeu. Și iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patrașcu
pr. Mihai Blaj
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Problema esențială: mântuirea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Un om, care se credea în sine sfânt, a murit și s-a prezentat la poarta raiului în care a început să bată cu insistență. Tatăl ceresc a întrebat: Cine-i acolo? El a răspuns: Doamne, tu mă cunoști bine; eu sunt cel care a făcut următoarele fapte bune pe pământ (și a înșirat faptele bune: rugăciuni, pomeni, posturi etc.). Pot să intru? Din rai, nici un răspuns. Tăcerea l-a speriat atât de mult încât s-a trezit din somn tremurând. Dimineața s-a dus la un om al lui Dumnezeu să-i descopere nedumerirea și să afle de ce faptele sale bune nu i-au permis intrarea în rai. A aflat că erau cuprinse de o mare doză de egoism, că a dorit să ajungă la sfințenie după planul său și nu după voința lui Dumnezeu. Conformându-se învățăturii sfintelor evanghelii a reușit să-și schimbe viața. Când a murit cu adevărat și a bătut la poarta raiului cu multă smerenie, a fost întrebat: Cine ești? a răspuns: Sunt Isus, pentru că el a fost viața mea pe pământ. I s-au deschis larg porțile raiului și a intrat să vadă ceea ce ochiul n-a văzut și să audă ceea ce urechea n-a auzit și să simtă ceea ce la inima omului nu s-a suit (1Cor 2,9).

Mântuirea este Isus. Viața noastră trebuie să fie conformă cu învățătura și viața lui, cum spune sfântul Paul că trebuie să avem în noi aceleași sentimente care au fost în Isus (Rom 15,5).

De obicei numim mântuire numai punctul final: intrarea în viața veșnic fericită. În realitate ea cuprinde o activitate sau o acțiune divină continuă și se extinde la întreaga istorie a omenirii care a culminat cu moartea și învierea lui Isus și continuă pe scara ascendentă a harului, adică printr-un apel și un sprijin repetat din partea lui Isus în inimile tuturor oamenilor de a birui egoismul în favoarea iubirii, a carității pentru întreaga omenire, fiindcă în cer nimeni nu se poate bucura de unul singur, nimeni nu-și găsește fericirea în sine numai pentru sine, ci toți cei răscumpărați, în care locuiește Dumnezeu și fericirea veșnică, sunt cu adevărat fericiți privind la numărul infinit al celor aleși (Ap 7,9), dovada iubirii infinite a Celui necuprins de mintea creată. Din acest motiv, prima lectură de azi ne arată că chemarea la mântuire nu este nici necondiționată, nici exclusivă, iar apartenența la poporul lui Dumnezeu nu este un privilegiu personal, ci un serviciu pentru alții, serviciu de care depinde mântuirea personală.

Istoria mântuirii culminează în Cristos deoarece el singur a răspuns perfect la chemarea de a sluji numai din iubire, de a se jertfi total pentru alții, de a ne sfinți prin meritele sale (Evr 10,10-12).

Prin această înscriere perfectă în voința divină de a sluji, Isus obține pentru întreaga lume două lucruri esențiale mântuirii noastre: repararea a tot ceea ce a stricat păcatul lui Adam și realizarea unei vieți noi în propria sa ființă de Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, pentru a o dărui tuturor celor de bunăvoință: Pace pe pământ oamenilor de bunăvoință (Lc 2,14).

Ca să înțelegem această operă măreață ar trebui să cunoaștem, să înțelegem tot abisul răului în care ne-a aruncat păcatul și binele infinit venit din har. Nu este ușor să înțelegem suferințele trupești și sufletești, moartea vremelnică și pe cea veșnică, iadul și chinurile lui cumplite etc. Dacă am înțelege toate acestea, am cunoaște că ceea ce a reparat Cristos nu poate spune nici o limbă omenească și nici chiar îngerească. Nu numai atât, dar opera de reînnoire este infinit mai măreață decât opera creației, fiindcă ne face oameni noi – părtași ai naturii divine (2Pt 1,4), părtași ai spiritului lui Cristos, părtași ai carității divine pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre (Rom 5,5), părtași ai virtuților și meritelor lui Isus, sau, după cum spune sfântul Toma de Aquino: Patimile lui Cristos sunt în așa măsură proprietatea noastră, ca și cum noi înșine le-am fi îndurat. Ca să putem aprecia la justa valoare această operă de reînnoire, ar trebui să cunoaștem extensiunea, mărimea meritelor, virtuților și pătimirilor lui Isus, ar trebui să cunoaștem valoarea carității divine pe care Duhul Sfânt o revarsă în inimile noastre. Ceea ce nu este numai greu, ba chiar imposibil, deoarece sunt infinite. Deoarece Isus ni le oferă nouă și Duhul său Sfânt le dă strălucire divină, Dumnezeu a binevoit ca noi să-l numim Tată. Astfel, Isus a devenit Mirele Bisericii și Cap al trupului mistic, ca toți cei renăscuți din apă și Duh Sfânt să poată moșteni toată bogăția dumnezeirii ascunsă în Cristos (Col 2,3), fiindcă acolo unde a inundat păcatul, a prisosit harul (Rom 5,20).

Câți profită de acest har? Sau, cum l-a întrebat un oarecare pe Isus: Doamne, sunt puțini cei care se mântuiesc? Isus nu-i dă un răspuns precis, din multe motive, dar în principal a voit să lase omului teama în suflet că poarta mântuirii este îngustă și mulți nu vor reuși să intre prin ea. Teama îl face pe om să vegheze; ea este mai de folos decât un număr statistic, fiindcă îndemnul la veghere (Mt 24,42) îmbogățește spiritualitatea, mărește dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, tinde tot mai mult să intre în intimitatea cuvântului lui Dumnezeu, dă mai multă înțelegere față de suferință, duce la acceptarea morții trupești ca la o eliberare totală de egoism și la o încredințare deplină în Providența divină. Cum spune N. Sarale: “Sentimentul de teamă este sentimentul lui Dumnezeu și al veșniciei și ca atare constituie o mare și nestemată comoară. Teama, în mod logic, duce la sfințenie, adică la suava și umila lăsare în voia Providenței”. Teama față de propria mântuire devine sfântă prin sentimentul de frică a lui Isus din timpul agoniei (Mt 26,37) și prin darul Duhului Sfânt, al fricii de Dumnezeu, care ne duc inevitabil la acel: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 25,46).

Este mai de folos să tremurăm pentru mântuirea noastră decât să stăm mulțumiți cu certitudinea ei. Sfântul Arsenie, întrebat de ce se teme de moarte după ce a trăit toată viața în pocăință, a răspuns: Tremur, dar nu numai acum în fața morții, deja de cincizeci de ani tremur și mă tem de judecata Celui Atotputernic. A trăit îndemnul inspirat de Duhul Sfânt: Cu frică și cu cutremur să lucrați la mântuirea voastră! (Fil 2,12).

Teama este o pocăință acceptată; ea purifică sufletul până în adâncul său, acolo unde nu poate pătrunde nimeni, nici chiar pocăința cea mai aspră. Poarta cea îngustă este frica de a nu fi făcut niciodată destul pentru suflet. Știința exactă duce la automulțumire, la prezumție, la lâncezeală.

Pentru ce poarta este îngustă? Oare ca să-i împiedice pe cei mulți care vor încerca să intre prin ea? Nu. Isus a spus: Am venit să aibă viață și s-o aibă din belșug (In 10,10). Dar expresia de poartă îngustă arată cât de greu îi vine omului să înțeleagă că mântuirea depinde de harul gratuit din partea lui Dumnezeu – ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu (Mt 19,26) – și de disponibilitatea omului pentru caritate față de semeni, care este Calvarul vieții; însă numai aici îl putem întâlni pe Cristos, pe Calvar, prin acceptarea crucii de fiecare zi (Mt 16,24).

Când Isus a spus că mulți vor căuta să intre și nu vor putea, a spus acest lucru nu atât în raport cu numărul locuitorilor de pe pământ, ci cu binefacerile lui Dumnezeu față de oameni. Ele sunt atât de multe și mari – harul care prisosește – încât chiar dacă din miliardele de oameni nu s-ar osândi decât doi sau trei, tot ar trebui să se spună că sunt prea mulți.

Nouă ni se cere să tremurăm pentru moartea lor, ca nimic să nu fie cu neputință la Dumnezeu, ca nimeni să nu se piardă.

Această teamă mare, față de un număr atât de mare al acelora care nu vor putea intra prin poarta îngustă, care nu-l cunosc sau se împotrivesc lui Isus, are menirea de a mări iubirea noastră până la granițele infinitului, de a ne face cât mai asemenea cu Învățătorul și de a ne ruga asemenea lui Isus de pe cruce: Tată, iartă-i că nu știu ce fac! (Lc 25,34). Amin.

 

* * *

 

Unde se află sufletul prințesei Diana?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

La 31 august 1998, la un an de la moartea prințesei Diana, numeroase publicații au apărut cu titluri precum: “Unde este sufletul prințesei Diana?” Punctul de plecare era o știre despre o femei din Anglia care și-a retras copiii de la școala de duminică deoarece profesoara de religie le explicase copiilor că sufletul prințesei este în iad, după ce mama le spusese copiilor că sufletul i-ar fi în rai. Drept urmare a ajuns întrebarea zilei: unde este sufletul prințesei Diana? Un popular post de radio a cerut chiar opinia Diecezei anglicane pentru a afla exact unde se află sufletul prințesei.

Cum ar răspunde Isus unei astfel de întrebări? Să ne imaginăm că Isus este pe pământ astăzi și un reporter vine la El și îl întreabă: “Unde este sufletul prințesei Diana?” Oare ce ar răspunde? Cred că Isus l-ar privi în ochi pe reporter și i-ar spune: “Vezi să îți salvezi tu sufletul, când mai poți încă.” Aceasta este tocmai ideea evangheliei de astăzi. Isus merge prin diverse sate, croindu-și drum spre Ierusalim. Cineva îl oprește și îl întreabă: “Doamne, sunt puțini cei mântuiți?” (Luca 13,33). Ce răspunde Isus? “Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulți vor căuta să intre și nu vor putea” (v. 24). Vedem că Isus nu răspunde cu adevărat întrebării omului. De fapt El răspunde la o întrebare mult mai importantă: “Cum mă pot eu mântui?”

Când punem o întrebare despre mântuire pot fi două feluri de a o face. Putem întreba din curiozitate, pentru a obține informații, fapte și cifre care nu afectează mântuirea. Sau putem să întrebăm ceva relevant, căutând cu adevărat adevărul care conduce spre mântuire. Răsfoind Evanghelia vom vedea că Isus nu are timp pentru întrebări din curiozitate. De fapt ori de câte ori cineva îl întreabă din simplă curiozitate Isus profită de ocazie pentru a răspunde unei întrebări relevante pe care persoana în cauză ar trebui să și-o pună. “Doamne, sunt puțini cei mântuiți?” este o întrebare pusă din pură curiozitate. Dacă am primi răspunsul cu ce se schimbă mântuirea noastră? Isus schimbă întrebarea cu una relevantă, îndemnând: “Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă”.

Întrebările din curiozitate prin rapid la presă și la mase. Când va veni sfârșitul lumii? Cine este anti-cristul? Ce semnificație are numărul 666? Și altele… Sunt simple curiozități. Isus nu răspunde la astfel de întrebări. Înainte de Înălțarea la cer discipolii l-au întrebat: “Doamne, în acest timp vei restaura împărăția lui Israel?” Ce răspuns au primit? “Vouă nu vă este dat să cunoașteți timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veți primi o putere și îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, și până la marginile pământului” (Fapte 1,6-8).

Ca să ne mai relaxăm puțin: un predicator le vorbea credincioșilor despre pedeapsa veșnică. “În Ziua Judecății”, spunea el, “va fi plânsetul și scrâșnirea dinților.” O femeie bătrână din mulțime l-a întrebat atunci: “Părinte, dar cu mine cum va fi? Eu nu mai am dinți!” Predicatorul i-a răspuns: “Nu vă faceți probleme: veți primi la momentul potrivit.” O întrebare mânată de curiozitate. Ca și cea despre unde se află sufletul prințesei Diana. Noi să căutăm însă să ne punem întrebări importante precum: “Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? Cum pot să îl slujesc mai bine pe Dumnezeu în contextul actual al vieții mele? Cum pot să profit de ocaziile pe care Domnul mi le oferă aici și acum pentru mântuirea mea?” Să reflectăm astăzi asupra unor astfel de întrebări relevante.

 

* * *

 

Cine trece de acea poartă?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Sub semnul contradicției

Liturgia prezintă perspective care par în contrast între ele. Pe de o parte o chemare universală, și de altă parte o stranie excludere a celor mai apropiați. Ne asigură Isus: “Vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi, și vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu”. Și al Treilea Isaia prezintă aceste cuvinte ale Domnului: “Eu voi aduna toate popoarele și toate limbile: ele vor veni și vor vedea gloria mea”. Și chiar din mijlocul acestor națiuni îndepărtate Dumnezeu va alege “preoți și leviți” (astăzi această ultimă perspectivă nu mai trezește uimire, dată fiind evidența sa).

Dar este o poartă închisă care lasă afară, fără milă, pe cei care stau acolo, gata să intre, și protestează din cauza interdicției neașteptate de a intra: “…Am mâncat și am băut în prezența ta și tu ai învățat în piețele noastre…” Această situație paradoxală este exprimată în sentința: “Sunt unii dintre cei din urmă care vor fi primii și unii dintre primii care vor fi ultimii”. În afară de cei de departe primiți cu brațele deschise și cei apropiați respinși pentru că sunt “necunoscuți”, avem pe de o parte un orizont nesfârșit, și de altă parte o “poartă strâmtă”, prin care nu este ușor de trecut. În sfârșit, chiar și scrisoarea către Evrei semnalează un alt fapt contradictoriu: Dumnezeu care iubește este și Dumnezeul care nu ezită să folosească biciul în privința acelora pe care îi “recunoaște ca fii”. Dar să vedem lucrurile mai îndeaproape.

O boală periculoasă contractată în țară străină

Al Treilea Isaia semnalează în comunitatea, care s-a reconstituit după încercarea traumatică a exilului din Babilon, simptomele alarmante ale unei boli periculoase: integralismul. Fenomenele care derivă din el sunt mai mult decât evidente: închideri, schimbări în atitudini defensive și respingeri ale lumii externe văzute ca împărăție a răului, mentalitate exclusivistă în privința privilegiilor, siguranță îngâmfată, aroganță, practici (chiar și în domeniul sacrului) de tip “clientelistic”.

Împotriva acestei viziuni meschine a mântuirii, un fel de rasism religios care tinde să-l sechestreze pe Dumnezeu în propriile scheme rigide discriminatorii, prima lectură și evanghelia propun din nou în mod provocator o viziune universalistă. Dumnezeu trezește o vastă mișcare, un flux neîncetat, de-a dreptul o mobilizare a popoarelor care răstoarnă orice previziune meschină, aruncă în aer orice calcul bazat pe privilegii. Dumnezeu nu suportă anumite bariere reductive. Și deschide orizonturi surprinzătoare. Împărăția binelui și a răului, teritoriul luminii și al întunericului, nu se pot delimita cu criterii exterioare, nu este vorba de arii geografice sau juridice bine definite, pentru că granițele lor trec prin inimi și conștiințe.

Nici unui credincios nu i-a fost încredințată gestiunea privată sau monopolistă a mântuirii. Bogățiile familiei nu sunt adunate într-un spațiu închis, dar sunt răspândite, “semănate” peste tot. A se deschide spre o viziune universalistă aduce capacitatea de a vedea larg, a suspecta binele prezent dincolo de acoperișul casei, a intra în dialog cu toții, a promova comuniunea dincolo de orice bloc de prejudecăți, a cultiva respectul față de cel diferit, a primi adevărul, binele, frumosul, din orice parte ar veni, a depăși criza respingerii față de cel străin, a stabili o senină și sinceră fraternitate.

“Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1Io 3, 20). Dumnezeu nu suportă clasificările noastre, discriminările noastre, delimitările noastre îndărătnice, catalogările conduse de criterii meschine, legaliste, formaliste (dintre cei care nu sunt “ai noștri” – dar sunt pentru totdeauna “ai săi! – Dumnezeu va alege “preoți și leviți” și încă alții…). A recupera o dimensiune universalistă înseamnă, în practică, a se măsura cu mărinimia lui Dumnezeu, evitând de a impune respirația noastră scurtă și privirea noastră nu prea obișnuită să vadă departe…

Suspiciune chinuitoare

Isus, pentru a demola siguranța și prezumția tipice celor care se simt “privilegiați”, insinuează o suspiciune chinuitoare: Există îndepărtați care sunt mult mai apropiați de cât apar. Și sunt apropiați care în realitate sunt iremediabil îndepărtați. Sunt necunoscuți care au acces la Împărăție. Și sunt din cei care au dreptul, care sunt excluși. Învățătorului îi este pusă o chestiune teologică mult dezbătută: “Sunt mulți cei care se mântuiesc?” (în mod normal cel ce pune întrebări de acest fel se crede ca aparținând de numărul celor aleși. Se arată curios să știe dacă compania sa va fi numeroasă, lăsând să se înțeleagă că i-ar plăcea o prezență selecționată, un fel de număr închis, altfel ce gust ar avea să păstrezi dreptatea, să faci sacrificii?… Evreii excludeau categoric pe păgâni din sfera mântuirii. Chiar se certau, în școlile rabinice, pentru a hotărî dacă toți ai lor vor fi mântuiți sau nu).

Isus încă odată nu se lasă ademenit în acest tip de problematică fictivă. Și, după ce a făcut să intre în scenă un “scandalos” alai de neașteptați, aș vrea să spun intruși (“vor veni de la răsărit și de la apus…”), pune dezbaterea pe un alt plan. Și așează în mijloc o neliniștitoare, dar destul de concretă, “poartă strâmtă”. Spune că nu este o problemă de a cunoaște numărul. Căci cantitatea nu trebuie să ne intereseze. Și nici nu este cazul de a ne imagina ce este dincolo de acea poartă. A face fișa celor aleși și descrierea Paradisului sunt probleme false. Unicul lucru care este important de știut este acesta: ce vrea Dumnezeu de la mine, aici, astăzi. În concluzie, ne place sau mai puțin, trebuie să ne facem conturile cu acea poartă strâmtă.

1 – Este poarta deloc-ușoară

Este periculos să ne facem iluzii: Dumnezeu este exigent. Pretinde mult. Creștinismul nu este o excursie mai mult sau mai puțin plăcută într-un peisaj pe fond religios. Ceea ce ni se propune este o cale dificilă, incomodă. A fi creștin este un “lucru serios”. Costul, termenii de luptă, sacrificiu, dăruire, implicare, sunt mai degrabă relevante. Dumnezeu nu este dispus să facă rabat în privința ușurătății, nu promovează “acțiuni” la reducere sau “solduri” pentru a spori clientela.

Și cu privire la deloc-ușoară. Ar fi oportun să avem prezent avertismentul autorului scrisorii către Evrei în privința “corecțiunii” și a “încercărilor” la care Domnul supune pe credincioșii “pe care îi iubește”. Pentru a rămâne pe calea aspră a statorniciei și a fidelității, și pentru a nu apuca pe cea a comodității, care exercită asupra noastră o evidentă atracție, trebuie să acceptăm lecțiile, de multe ori aspre, pe care Domnul ni le împarte prin mijloacele cele mai diverse. Pedagogia lui Dumnezeu nu este făcută numai din blândețe. Trebuie să acceptăm ca biciul să lovească pielea noastră delicată, nu pentru ca să devină mai dură, ci… și mai delicată.

Pacea adevărată, din interior, ajunge la maturitate când i-am permis Domnului să ne deranjeze, adică de a ne lua pacea. În anumite împrejurări o lovitură mai dură, mai mult decât mângâierea, poate să ne ajute să “ne dea puteri mâinilor care cad și genunchilor loviți”. O chemare bruscă, mai mult decât cuvintele acoperite cu miere, au puterea de a ne face să împlinim “un pas drept cu picioarele noastre”. Pentru a nu ne obișnui să șchiopătăm este necesar ca Cineva, fără multe complimente, să ne ia comodele cârje.

2 – Este poarta “surprizelor”

Aș îndrăzni să spun a dușului rece. Trec prin ea fără probleme unii care vin de cine știe unde și sunt sosiți acolo cine știe cum (cine ar fi bănuit că anumite valori autentice evanghelice ca dreptatea, generozitatea, modestia, sinceritatea, onestitatea, atenția față de aproapele, ar fi găsit atâția “purtători sănătoși” necunoscuți, ne cuprinși în cataloagele oficiale?). Și anumiți indivizi care au (și își dau) aere de a fi ai casei, găsesc poarta închisă și se simt blocați de cuvintele de gheață: “Nu vă cunosc. Nu știu de unde sunteți”. Apar ca “necunoscuți”, “nevăzuți niciodată”, “de proveniență necunoscută”, tocmai frecventatorii obișnuiți ai casei, cei ce se lăudau cu o mare familiaritate cu Stăpânul (“am mâncat și băut în prezența ta și tu ai învățat în piețele noastre”), cei care dădeau de înțeles că-l cunosc perfect și vorbeau despre el cu o uluitoare dezinvoltură.

Atitudinea lor ar putea fi lichidată ca “trafic de influență”. Este posibil ca aceștia uneori și-au arogat un rol de a pregăti liste cu cei admiși, sau cel de paznici la poartă, și au desfășurat funcția – abuzivă – de controlori inflexibili, suspicioși, ai documentelor celorlalți, în mod deschis înclinați spre excludere decât spre primire. Acum tocmai aceștia descoperă că nu sunt în posesia biletului valabil de intrare. Judecătorii severi, implacabili, sunt respinși. Și – oroare! – sunt admiși cei care nu aparțineau la categoria celor “ai noștri”.

3 – Este poarta probelor

Pentru a trece trebuie arătate probe solide. Ceea ce contează nu este apartenența declarată la “clubul celor mântuiți”, numele înscris într-un registru, formule gargarizate, prietenii lăudate, gura plină de cuvinte creștine, predici făcute sau ascultate, practici religioase la care au participat (“am mâncat și am băut” cine știe de câte ori Euharistia), ci angajamentul concret, efortul asiduu, coerența vieții, mărturia făcută cu fapte, obiceiul de a consulta conștiința. Nu este suficient de a proclama și apăra valorile evanghelice. Trebuie “dovedit” că le-am imprimat în conduita noastră.

Trebuie să mă conving. Acea poartă este strâmtă. Mai ales pentru mine. Mântuirea nu este ușoară. Pentru mine. Intrarea nu este sigură. Pentru mine. Am impresia că “poarta strâmtă” este echivalentă cu “urechea acului” prin care este extrem de improbabil să poată trece bogata-cămilă. Numai că aici poarta este strâmtă pentru toți, nu numai pentru bogați. Și dacă este vreo cocoașă prea mare care face extrem de grea trecerea, aceasta este reprezentată de prezumția așa-zișilor “drepți”, puri, perfecți, sau a celora care se laudă cu raporturi “de banchet” cu Domnul, revendică cunoștințe pe tărâm religios la toate nivelurile și care, în ciuda acestora, se simt înghețați de acea etichetă de “făcători de nelegiuiri”. Putem spune că poarta strâmtă interzice accesul omului care minte (sau mai bine, a acelui individ a cărui viață este minciună)?

P.E. Balducci propune o reflexie în cheie istorică care merită să o prezentăm: “…Creștinii au apucat pe poarta largă. Fidelitatea față de cuvântul Domnului care pare că a animat comunitatea primitivă, implica renunțarea la putere, la bogăție, la cultura dominantă, implica o stare de marginalizare în privința societății. Dar foarte curând comunitățile creștine au ales poarta largă. Erau mulți, ca să deschidă porțile. Erau împărații, clasele bogate și la sfârșit până și ambientele culturale. Și astfel creștinii au intrat pe calea largă, o cale pe care noi o numim, în reconstrucțiile noastre istorice, civilizația creștină. O cale largă unde stau toți, în așa măsură că nimeni nu poate să-și spună creștin…”

 

* * *

 

A intra pe poarta cea îngustă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa evanghelică de astăzi se dezvoltă în întregime plecând de la acea întrebare inițială pe care cineva i-o adresează lui Isus: “Doamne, oare puțini sunt cei care se află pe calea mântuirii?” După cum se vede, întrebarea se învârte asupra numărului: câți sunt oare cei care se mântuiesc? Mulți sau puțini? Răspunsul lui Isus deplasează atenția de la “câți” la “cum” se mântuiesc. Este aceeași atitudine pe care o cunoaștem în legătură cu parusia. Ucenicii întreabă: “Când va veni Fiul Omului? “, iar Isus răspunde “cum” vor trebui să se pregătească ei la acea reîntoarcere a Domnului, și cum să-L aștepte.

Acest fel de a lucra al lui Isus nu este straniu și nici nepoliticos, ci este atitudinea unui Învățător care vrea să-și instruiască ucenicii, trecând de la nivelul curiozității la acela al înțelepciunii, de la probleme inactive, ce pasionează poporul, la probleme adevărate, care slujesc împărăției lui Dumnezeu. Prin urmare, în această Evanghelie, Isus folosește prilejul pentru a-i învăța pe ucenici cu privire la mântuirea sufletului. Desigur că aceasta ne interesează în cel mai înalt grad și pe noi, ucenicii de astăzi, care ne confruntăm cu aceleași probleme. Dar ce spune Isus în această privință? Doar două lucruri: unul negativ și unul pozitiv; primul, ce nu este suficient pentru mântuire, și al doilea, tocmai ceea ce este folositor pentru mântuire.

Nu este de folos, sau în tot cazul, nu este suficient pentru mântuire faptul de a aparține unui popor, unei anumite rase, tradiții sau instituții, chiar dacă este vorba despre poporul ales din care provine Mântuitorul: “Noi am mâncat și am băut în fața Ta, și în ulițele noastre ai învățat norodul. Vă spun că nu știu de unde sunteți!” În istorisirea lui Luca, este clar că cei care vorbesc și revendică privilegii sunt iudeii, însă în istorisirea lui Matei cadrul se lărgește, în contextul Bisericii. Aici îi aflăm pe creștini care reclamă asemenea privilegii: “Am prorocit în numele Tău (adică în numele lui Isus), am făcut minuni…”, însă răspunsul Domnului este neschimbat: “Îndepărtați-vă de la Mine…”

Așadar, pentru mântuire nu este suficient numai simplul fapt de a-L fi cunoscut pe Isus, ori de a aparține Bisericii, ci se cere ceva mai mult. Și tocmai la acest “ceva mai mult” se referă Isus prin acele cuvinte cu privire la “poarta cea strâmtă”. Aici este răspunsul pozitiv, acel răspuns care asigură cu adevărat mântuirea. Ceea ce ne pune pe calea mântuirii nu poate fi un oarecare titlu de posesiune, ci o hotărâre personală. Aceasta apare și mai clar în textul lui Matei, care pune față-n față cele două porți – una strâmtă și una largă – care duc una la viață și alta la moarte.

Această imagine “a celor două căi” Isus o reia de la Moise și de la proroci. Două sunt căile – citim în cărțile vechi – una a vieții și alta a morții, însă mare este deosebirea dintre ele. De calea vieții ține dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, binecuvântarea pe cel care te blestemă, înfrânarea dorințelor trupești, iertarea, sinceritatea și mai ales păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Căii morții îi aparține tot ce e contrar acestora: violența, ipocrizia, minciuna, opresiunea, și tot ce este contrar poruncilor lui Dumnezeu și fericirii omului.

Doctrina cu privire la calea cea strâmtă își află dezvoltarea potrivită în lectura a doua de astăzi: “Domnul îl pedepsește pe cel care-l iubește… ” Calea cea strâmtă nu este astfel dintr-un motiv neînțeles, sau dintr-un capriciu al lui Dumnezeu, care s-a distrat făcând-o așa, ci din cauza păcatului, pentru că a existat păcatul și răzvrătirea. Calea cea strâmtă a crucii este mijlocul predicat de Isus, și chiar inaugurat de El însuși, spre a îmbunătăți această răzvrătire (păcatul) și a intra în împărăție. Dar pentru ce există o cale largă și spațioasă, și o altă cale îngustă, mai greu de parcurs? Oare calea ce duce la prăpastie și la rău este mai plăcută de parcurs, iar cealaltă este totdeauna dură și obositoare?

Aici trebuie să facem o precizare, spre a nu cădea în ispita autorului Psalmului 73. Chiar și acelui credincios din Vechiul Testament i se părea că nu există nici un fel de suferință pentru cei nelegiuiți, că trupul lor le este totdeauna sănătos și rumen, că nu duc lipsă de nimic și nu sunt loviți de nenorociri ca ceilalți, ci totdeauna liniștiți și nestingheriți de nimeni, adună bogății ca și cum Dumnezeu i-ar prefera pe ei. Psalmistul s-a scandalizat în așa fel de aceasta încât a fost ispitit să abandoneze calea nevinovăției sale, și să facă și el ca ceilalți oameni. În această stare de agitație a intrat în Templu, a început să se roage, și la un moment dat i s-a luminat mintea. Abia atunci a înțeles care este sfârșitul lor, adică sfârșitul nelegiuiților, și a început să-L laude pe Dumnezeu și să-I mulțumească din inimă pentru că nu se îndepărtase de El. Așadar, lumină se face numai prin rugăciune și prin reflecții serioase asupra sfârșitului, a deznodământului.

Calea celor nelegiuiți este largă numai la început, dar pe măsură ce se înaintează pe ea, aceasta devine tot mai strâmtă și mai spinoasă, pentru ca în cele din urmă să se sfârșească în vreo prăpastie sau vreo înfundătură fără nici o ieșire… Calea celor drepți este îngustă la început, însă apoi devine o adevărată magistrală “via regia”, pentru că pe această cale îl vom afla pe Isus Cristos, pe Duhul Sfânt cu toate darurile Lui. Caracteristica bucuriei pământești este de a diminua lent toată plăcerea, pentru ca în cele din urmă să degenereze în plictiseală și tristețe, asemenea unei cupe care la fund conține drojdie; caracteristica bucuriei care vine de la Dumnezeu este de a crește în intensitate și a genera o dorință tot mai puternică, pe măsură ce se înaintează. Despre aceasta avem o frumoasă confirmare și în lectura a doua de astăzi: “Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată, pare o pricină de întristare, și nu de bucurie, dar pe urmă, aduce celor ce au trecut prin școala ei roade de pace ale neprihănirii”.

Să reluăm deci, firul cuvântării: Isus a ilustrat două metode deosebite de a se afla pe calea mântuirii: a pretinde posedarea ei prin vreun privilegiu din naștere, sau prin vreun merit din trecut (de a fi făcut minuni în numele lui Isus), și a căuta această mântuire zi de zi, cu toată umilința, așa cum a făcut Isus. Acum, acest cuvânt a intervenit în realitatea noastră de astăzi: Ce ne spune? Evidențiază două moduri de a fi în Biserică, adică scoate la lumină două categorii de creștini: cei care se cred feriți de orice primejdie, numai prin simplul fapt că aparțin Bisericii, pentru că au fost botezați sau pentru că își botează copiii, ori pentru că discută adesea despre religie cu prieteni și cunoscuți, și acei creștini care își trăiesc cu adevărat credința lor: cei care se roagă, cei care colaborează, după putință, la răspândirea împărăției lui Dumnezeu, cei care își dau toată silința de a-i iubi pe frați.

Despre aceștia din urmă spune Isus că sunt puțini. “Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei care o află” (Matei 7,14). Cu toate acestea, s-ar părea că aici Isus se pronunță chiar și asupra numărului celor mântuiți, însă în realitate nu vorbește despre cei care se mântuiesc, ci numai despre cei care se află pe calea mântuirii. Putem noi oare presupune, chiar și pentru moment, că numai acel număr mic de creștini practicanți și zeloși se vor mântui, în timp ce toți ceilalți se vor pierde pentru vecie? Este posibil a ne gândi la așa ceva și a mai continua să credem în paternitatea lui Dumnezeu? Eu cred că cea mai mare nenorocire a noastră stă în faptul că tindem tot mai mult spre schematizare, și spre a-i indica alternative rigide chiar și lui Dumnezeu, fără a ne da seama că poate avea și alte căi de a ajunge la El decât cele cunoscute de noi.

Isus are în vedere mântuirea, întrucât aceasta poate fi realizată după planul normal revelat de Dumnezeu, mântuirea care trebuie să slujească drept semn pentru mântuirea altora. Nu este exclus ca Dumnezeu să poată mântui și în afara acelui cadru privilegiat, să spunem așa în afara planului oficial al mântuirii, care trece prin Israel și Biserică, și care nici în Israel și nici în Biserică nu este realizat decât într-o mică măsură, și într-un mic număr de credincioși. Scris este: “Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască!” (1Timotei 2,4).

O bună parte din lecturile de astăzi evidențiază această universală chemare a lui Dumnezeu la mântuire: “Eu voi veni ca să adun toate popoarele…; ele vor vedea slava Mea”. “Te vor lăuda Doamne, toate popoarele pământului! ” Iar în Evanghelie am auzit cuvintele: “Vor veni de la Răsărit și de la Apus… și se vor așeza la masă în împărăția lui Dumnezeu”. Însă, din moment ce Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor, El este destul de puternic de a realiza ceea ce vrea. Într-o bună zi, apostolii, îngroziți de exigențele expuse de Isus, au exclamat: “Atunci cine poate fi mântuit? ” Iar El a răspuns cu următoarele cuvinte, care ne pot lămuri și pe noi: “Ceea ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu”.

Sfântul Pavel spune și el ceva care ne poate lumina cât de cât asupra acestei dificile probleme: “Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, și care este Isus Cristos, și dacă clădește cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: Ziua Domnului o va face cunoscută căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. Ce anume înseamnă acest foc, nu știm; poate efectiv înseamnă ceva asemănător cu ceea ce teologia și tradiția Bisericii numesc “purgator”, dacă prin acesta înțelegem un adevărat loc, sau mai bine spus o ocazie de curățire și de recunoaștere a propriilor greșeli. O oarecare doctrină despre purgator este cerută de credință, pentru ca însăși credința să nu se schimbe în disperare.

Vom încheia așadar cu aceste gânduri: tot va trebui să trecem prin poarta cea strâmtă; deosebirea este că unii vor trece acum, în viața aceasta cu dragoste, spre a cunoaște chiar de pe acum libertatea și slava fiilor lui Dumnezeu; alții vor trebui să treacă într-un mod misterios după moarte, când trecerea va fi mult mai anevoioasă. Deci, Cuvântul Domnului ne lasă astăzi cu două sentimente deosebite: unul este “frica mântuitoare”, la gândul cât de actuală și de serioasă este problema mântuirii noastre, iar altul, un sentiment de bucurie gândindu-ne cât de mare este voința lui Dumnezeu de a ne mântui cu orice preț. Pentru a ne asigura de această voință a Sa, El ni L-a dat pe Isus Cristos, și fiecare Sfântă Împărtășanie pe care o primim este reconfirmarea și garanția că Dumnezeu ne vrea binele și că ne vrea mântuiți.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Is 66,18-21)

Ultimul capitol al cărții lui Isaia aparține unei unități literare care are caracteristici proprii: una dintre acestea este marea deschidere universală care caracterizează planul lui Dumnezeu în ceea ce privește omenirea. Că este vorba de un plan aici îl demonstrează faptul că toate verbele din aceste fraze sun la viitor: “voi veni … voi pune un semn … voi trimite”.

Autorul acestei părți a cărții profetice se pune deci în slujba nu doar a unei istorii a mântuirii care aparține trecutului ci, tocmai plecând de la ea, el își îndreaptă privirea spre un viitor care aparține numai Domnului și care totuși se simte deja în prezent: aceasta este atitudinea pe care trebuie să o avem, în calitate de buni creștini, atunci când citim și medităm profețiile Primului Testament.

În termeni mai moderni s-ar spune că cu această profeție Domnul vrea să ne deschidă mintea spre dimensiunile conviețuirii interetnice, interculturale și interreligioase care astăzi îi provoacă într-adevăr pe toți oameni. Dar ceea ce este important de subliniat este faptul că această situație nu este deloc nouă și nu trebuie considerată ca un “inedit” în istoria omenirii. Din contră, ea corespunde exact planului lui Dumnezeu – creator și eliberator – care vrea să facă din toate popoarele un singur popor, din toți oameni o singură familie, din toate grupurile o singură comunitate. Acest lucru va fi posibil numai dacă toți vor recunoaște că Domnul este unicul Dumnezeu, că de la el ia naștere orice inițiativă de mântuire, că numai el poate (con)duce la bun sfârșit planurile oamenilor făcându-le să se îndrepte către un unic țel.

Lectura a II-a (Evr 12,5-7.11-13)

Citând o exortație conținută în Cartea Proverbelor (3,11 și următoarele), Autorul scrisorii către Evrei formulează niște gânduri care “trădează” un scop pedagogic clar. Nu este dificil să “prindem” acea pedagogie divină care izvorăște din toată Biblia și în mod special din cărțile sapiențiale. Este o cheie de lectură foarte importantă aceasta: prin ea putem înțelege că Scriptura nu conține doar memoria istoriei mântuirii, ci și un “cod, o parolă” de comportament care derivă din acea istorie și care-i dă împlinire.

Exortația apostolică se dezvoltă în două direcții:

Înainte de toate ea se referă la sensul suferinței omului în toate sensurile: pentru cel care crede nimic nu se întâmplă “din întâmplare”, sau din necesitate (“că așa a fost scris”), ci datorită unei providențe care – chiar dacă de multe ori este dificil să o identificăm – totuși este mereu prezentă și activă în istoria oamenilor. Iar aici prin “sens” se înțelege atât “semnificație” cât și “direcție, orientare”. Fiecare om are nevoie să înțeleagă unele lucruri pentru a ști unde să meargă; orientarea vieții sale nu poate să nu depindă de convingerile pe care reușește să și le facă. Dumnezeu respectă în totalitatea această existență a noastră și – chiar și prin Biblie – vine în întâmpinarea nevoii noastre de lumină și de claritate.

În al doilea rând, exortația apostolică tinde să dea putere și curaj celor care sunt încă implicați într-o luptă “fără margini” împotriva forțelor răului. Noi nu riscăm doar momente de slăbiciune și pierdere a puterilor, ci suntem expuși și posibilității de a lua străzi greșite, deviate și alternative. Corecția atunci are scop terapeutic evident, la fel ca oricare corecție paternă; întrucât, conform unei legi naturale, orice fiu este ținut să pășească pe aceeași stradă cu aceleași intenții și cu aceleași motive care au inspirat viața Tatălui.

În ceea ce ne privește – după învățătura scrisorii – Domnul înfăptuiește o corecție capabilă să provoace pe moment tristețe și durere; dar în timp poate provoca reacții puternice și curajoase, să dea bucurie și să aducă roade de pace și dreptate. E ca și cum s-ar spune că corecția lui Dumnezeu, atunci când este primită cu inima de fiu – sinceră și docilă – deschide orizonturi spre alte etape de creștere în istoria fiecărui om.

Evanghelia (Lc 13,22-30)

Pagina evanghelică de azi ne prezintă două imagini care așteaptă să fie interpretate în lumina contextului care le îmbracă. Pe de o parte imaginea “ușii strâmte” prin care e necesar să ne forțăm să intrăm; pe de altă parte, imaginea mulțimii imense care vine din toate părțile lumii spre cetatea binecuvântată în care are loc banchetul împărăției lui Dumnezeu.

Cu prima imagine Isus nu are de gând să dea un răspuns direct celor care în ceruseră dacă “sunt puțini cei care se mântuiesc”, ci invită doar la luptă, la angajare, la rezistență. Și este foarte semnificativ că în acest context Luca nu trece, așa cum face Matei, de la “ușa strâmtă” la “poarta largă”, ci de la “ușa strâmtă” la “ușa închisă”: astfel este accentuat dramatismul unei situații care s-ar putea dovedi negative. Încă o dată Isus clarifică faptul că a-l urma pe strada evangheliei este ceva foarte serios, care cere o opțiune fundamentală și mai ales o forțare continuă. Verbul grec care corespunde lui “a se forța”, la imperativ, exprimă ideea luptei și agresivității, a promptitudinii și urgenței. Nu ajunge doar să adunăm toate energiile posibile, ci nu se poate pierde nici un minut.

A doua imagine îi trebuie evanghelistului pentru a dezvolta o altă idee, aceea care contrapune pretențiile “celor puțini” cu surpriza “celor mulți”. Și aici vedem un ton polemic în cuvintele lui Isus: altădată El a trebuit să ia poziție în fața mândriei iudeilor care credeau că sunt drepți numai datorită observării unor tradiții sau datorită doar apartenenței la poporul ales. Pentru Isus, însă, nu mai există o situație de viață care poate să-l pună pe cineva mai presus de altcineva. Dumnezeu însuși nu face preferințe în privința oamenilor (cf. Fap 10,34; Lc 20,21). Nu e importantă nici măcar cunoașterea personală a lui Isus cel pământesc; ceea ce este esențial este a-L urma cu toate puterile, cu deplină libertate și disponibilitate. Scena finală – atât de bine subliniată în această pagină evanghelică – ne pune în fața unui mare pelerinaj la care pot participa toți aceea care au în comun cu Abraham sângele, dar și aceia care au moștenit de la el darul credinței.

 

* * *

 

Dacă azi s-ar încuia poarta, tu unde ai fi?

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

În urmă cu doi ani am avut posibilitatea să vizitez o biserică din Germania care, la intrare, avea o placă de marmură pe care erau scrise cu litere roșii câteva gânduri. Vă mărturisesc că, citindu-le, am simțit un gol în stomac și am rămas îngândurat multă vreme. Le-am notat imediat. Pe placa respectivă erau scrise următoarele cuvinte:

“Cristos Domnul ne spune astfel:

Voi mă numiți Învățător, dar nu mă întrebați nimic.

Mă numiți Lumină, dar nu mă vedeți.

Mă numiți Cale, dar nu mă urmați.

Mă numiți Înțelept, dar nu mă urmați.

Mă numiți Frumos, dar nu mă placeți.

Mă numiți Milostiv, dar nu-mi cereți iertare.

Mă numiți Stăpân, dar nu mă slujiți.

Mă numiți Dreptate, dar nu vă temeți de mine.

Dacă într-o zi o să vă osândesc, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău”.

Sunt preot de 3 ani și creștin de vreo 20 și ceva. Și vă mărturisesc cu sinceritate că în ceea ce privește credința creștină am o mare durere. Consider că generația noastră, generația actuală de tineri creștini, a trădat mesajul lui Cristos și prezintă, dar mai ales trăiește, un creștinism diluat, subțire, ieftin, căldicel. “Lăsați, oameni buni, că merge și așa. Dumnezeu e bun. El înțelege tot. El înghite orice. Îți suportă orice-ai face. Ce crezi tu că el vrea să fie singur în cer?” Un creștinism de duminică. “Lasă, nu contează cum arată viața ta, important e să vii la biserică. Hai să umplem bisericile astea! Asta contează. E pașaportul nostru pentru cer. Ce dacă mai greșesc și eu? Nu se pune. Ce dacă mă mai bucur și eu în taină cu (de) prietena mea? Dumnezeu e bun, mă înțelege că sunt tânăr. Ce dacă îl mai înjur și eu din când în când? El mă suportă căci știe că așa-s eu, mă mai scap. Ce dacă mai beau și eu un păhărel? Doar nu omor pe nimeni. Am și eu un viciu, ce! Ce dacă mă împărtășesc doar o dată pe an? Dumnezeu e bun, o înghite și pe asta. Veniți la biserică oameni buni! Să fie pline!” Un creștinism diluat. Subțirel. Ieftin.

Ascultăm duminicile acestea niște evanghelii care ne prezintă un cu totul alt creștinism și un cu totul alt Cristos decât ni-l imaginăm adesea. Nu vedem un Cristos care face compromisuri, care tace, care înghite orice, ci vedem un Cristos ferm, clar, radical. “Am venit să aduc foc pe pământ și cât aș vrea ca el să fie deja aprins” – ne spunea duminica trecută. “Nu știu de unde sunteți; plecați de la mine nelegiuiților” – ne spune astăzi. Pentru că Dumnezeu e, într-adevăr, bun, dar el nu e naiv. Dumnezeu este iubire, dar el nu e prostuț. Iar dacă noi credem în Isus Cristos, atunci trebuie să credem în acest Cristos, bun, dar radical, căci altul nu există. Nu l-am auzit niciodată spunând: “Veniți după mine. Nu contează cum. Important e să fim cât mai mulți. Buni, răi, nu contează cum, fiți cu mine. Să fie toți dacă se poate!” Nu. Cristos a spus: “Cine vrea să vină după mine, să facă asta, asta și asta. Ceilalți nu sunt vrednici”.

În fața evangheliei de astăzi vă rog să vă răspundeți fiecare, în conștiință, cu sinceritate, la următoarea întrebare. Dacă, prin reducere la absurd, în următoarele clipe ar avea loc în această biserică un atentat și am muri cu toții în câteva secunde, câți dintre noi îndeplinesc condițiile pentru a obține mântuirea? Dacă în următoarea clipă stăpânul casei s-ar ridica și ar încuia poarta, eu unde aș fi? Înăuntru sau înafară? Răsunsul la această întrebare este, pentru mine, cel mai important din câte există. Și el îți poate arăta foarte bine ce fel de creștinism trăiești. Unul subțire, ieftin, căldicel, ori unul matur, ferm, radical.

Am făcut anul acesta un sondaj de opinie în rândul tinerilor cu care am lucrat și prin care am vrut să văd care le sunt opțiunile în ceea ce privește credința creștină. Și am rămas perplex văzând că doar 46% dintre ei afirmă cu fermitate că iadul există. Mai bine de jumătate nu cred ori bâjbâie. Am dedus de aici mentalitatea de care vă vorbeam la început. Dumnezeu e bun, el este iubire, nu are cum să lase un suflet să meargă în iad. Dacă l-ar lăsa, de ce l-a mai creat? Iadul nu există. El e o invenție a Bisericii prin care aceasta îi sperie pe oameni pentru a-i putea manipula și ține sub control. Iar dacă Dumnezeu este bun și iadul nu există, înseamnă că-mi pot trăi viața cum vreau. Nu mă trage nimeni la răspundere. Ori îmi fac de cap, ori trăiesc “cuminte”, povestea mea se va încheia oricum cu un happy end. Ori primul lucru pe care aș vrea să-l reținem din evanghelia de azi e acela că iadul există. Iadul, ca mod de existență veșnică trăită în afara lui Dumnezeu, există. Nu știm câți duc o astfel de existență și nici măcar dacă duce vreun om o asemenea existență. Biserica s-a pronunțat despre mulți că sunt în mod sigur în cer, dar nu a afirmat nici măcar despre un singur om că ar fi în iad. Iadul, însă, există. O spune Cristos și o spune chiar logica unei minți care funcționează corect.

Doi. În cer nu se intră cu pile ori pe ochi frumoși. Isus ne atrage atenția că atunci când “se va încuia poarta”, unii vor începe să spună: “Doamne, noi am mâncat și am băut împreună cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre”. Adică “suntem de-ai tăi, ai uitat?” Dumnezeu va răspunde “Plecați de la mine, nu vă cunosc”, adică “Trucul ăsta nu ține!” Adesea avem ispita să credem că mântuirea se obține într-adevăr pe ochi frumoși. “Doamne, dar eu sunt preot, sunt persoană consacrată, ți-am slujit toată viața!” “Doamne, eu sunt un creștin. Eu nu sunt ca alții. Eu am venit duminica la biserică. Am înconjurat rozarii. Am înălțat novene!” La toate astea, Dumnezeu răspunde sec: “Felicitări! Dar nu ăsta e criteriul”. În cer nu se intră cu pile. Nu se intră prin alții, nu se intră în funcție de condiția socială ori poziția avută în Biserică, nu se intră după niciun considerent care este extern. În cer nu se intră în funcție de mama și credința strămoșilor tăi, nu se intră în funcție de religie ori confesiune, în funcție de biserica pe care ai frecventat-o. În cer se intră singur. Pe calea mântuirii mărșăluiești împreună cu alții, dar pe poartă intri singur, căci e îngustă și nu încap nici măcar doi.

Trei. În cer nu intri dacă ești gras. Dacă ești supraponderal. Am stat și m-am gândit: oare de ce spune Cristos că poarta prin care se intră în cer e îngustă și că unii vor căuta să intre pe ea, dar nu vor putea? Nu spune că “nu vor fi lăsați”. Spune că “nu vor putea”. Nu-mi vine în minte decât un singur răspuns: pentru că nu încap. Sunt prea grași. Bineînțeles că nu trupește, căci nu se intră (deocamdată) în cer cu trupul, ci sufletește. Pentru mine, gras sufletește e acel om care a ajuns să fie astfel fie din cauza unei boli, fie pentru că nu s-a hrănit cu ce trebuie, fie pentru că nu face îndeajuns de multă mișcare. Există nenumărate boli sufletești, dar toate se trag dintr-una care “umflă” extrem de mult sufletul: mândria. Există nenumărate ingrediente pe care le introducem în suflet și care-l îngreunează, gândindu-mă aici în special la lucrurile pe care le privim, citim ori facem și care se imprimă în suflet. Și există un stil de viață sufletească care, poate mai mult decât orice, face să ai un suflet stătut, stil numit așa de simplu de italieni prin celebra sintagmă dolce far niente. De aceea, acel “dați-vă silința să intrați pe poarta cea îngustă” înseamnă cerința Domnului de a munci mereu la cizelarea sufletului meu. De a avea mereu o viață spirituală sănătoasă și activă care să-mi mențină sufletul în formă. Căci în cer intră doar spiritele suple. Restul nu încap pe poartă.

Se spune că pe patul morții, Dostoievski a fost întrebat dacă a crezut cu adevărat în Dumnezeu și dacă se merită să crezi în el. Și el răspunde, parafrazând cumva celebrul pariu al lui Pascal: “Dacă am crezut în el o viață întreagă, iar el nu există, nu am pierdut mare lucru. Dar dacă nu am crezut, iar el de fapt există, atunci am pierdut totul”. Miza e într-adevăr mare. Este înspăimântător gândul că trebuie să stai o veșnicie întreagă în fața porților închise. De aceea, dacă la întrebarea pusă la începutul acestei predici, răspunsul tău nu e unul îmbucurător, nu-ți cer acum să intri în mănăstire, nici să te retragi în deșert și nici măcar să fugi spre scaunul de spovadă. Atât îți cer: mai gândește-te puțin la viața ta. Căci Domnul Cristos ne spune astfel: “Voi mă numiți Învățător, dar nu mă întrebați nimic… Mă numiți Dreptate, dar nu vă temeți de mine. Dacă într-o zi o să vă osândesc, vă rog să nu mi-o luați în nume de rău”. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Predici.cnet.ro

1. Introducere

O fetiță, fiica unor părinți bogați, a organizat o sărbătoare pentru aniversarea ei. A invitat-o pe învățătoare și aproape toată clasa. Aproape toată, pentru că a omis un băiat. Colega ei de bancă a spus:

- De ce nu l-ai invitat pe Marco?

- Pentru că este sărac și tatăl său este în închisoare, a răspuns ea.

…Această fetiță nu cunoștea, cu siguranță, învățăturile lui Isus (S.J. KLIMEK, Il Vangelo nella vita dei fanciulli, L.D.C.).

2. Tema

Poarta împărăției lui Dumnezeu este îngustă: trec prin ea doar cei “mici”, conform Evangheliei.

3. Mesajul zilei

Dragii mei prieteni, care vreți cu inimi deschise să-l ascultați pe Isus, astăzi, în numele său, trebuie să vă spun un lucru frumos, dar greu. Ați auzit deseori în Evanghelie fraza: “Primii vor fi ultimii, iar ultimii vor fi primii”. Ce înseamnă?

- Isus voia să spună prin această frază: Mulți dintre cei care în timpurile sale păreau a fi mai demni să intre în împărăția lui Dumnezeu nu vor intra, de exemplu, mulți dintre scribi, dintre farisei, dintre reprezentații oficiali ai religiei.

De ce?

- Se credeau sfinți, bogați în merite, dar îi disprețuiau pe cei care erau mai săraci din punct de vedere spiritual, mai nefericiți, mai păcătoși: și în cer nu se intră dacă frații nu sunt iubiți. Nu este primit de Dumnezeu și nu poate intra în împărăția sa cel care pretinde că îl slujește pe Dumnezeu și în scurt timp îi disprețuiește pe fiii săi mai slabi. Cine îl iubește pe Dumnezeu trebuie să-i iubească și pe fiii săi, deveniți frați.

- După părerea unor cercetători ai Bibliei, faimoasa parabolă a banchetului de nuntă ar arăta cum primii invitați, nobili și prieteni ai regelui, nu au vrut să ia parte la căsătoria fiului, pentru că erau invitați la masa solemnă și cei păcătoși, răi, șchiopi, orbi, handicapați. Și le era rușine să stea cu acești frați nefericiți.

Iată de ce apar cele două afirmații frumoase în Evanghelia de astăzi:

- Împărăția lui Dumnezeu este deschisă tuturor;

- Împărăția lui Dumnezeu are poarta îngustă.

La întrebarea pe care i-o pune cineva lui Isus: “Sunt puțini cei care se mântuiesc?” Isus răspunde: “Nu, sunt foarte mulți, din toate părțile lumii: din Orient și din Occident, din nord și din sud. Toți sunt invitați să se așeze cu Dumnezeu la masă!”

- Dragul meu, și tu ești invitat! Te invit astăzi în numele lui Dumnezeu: “N., vrei să vii la nunta Fiului meu? Te aștept! Semnat: Dumnezeu”.

- Însă Isus adaugă: Împărăția lui Dumnezeu are poarta îngustă: nu pot intra toți. Intră numai cei mici după Evanghelie, cei care se simt săraci în spirit și sunt deschiși harului lui Dumnezeu; cei care se întristează pentru propriile păcate și invocă mântuirea lui Dumnezeu; cei care îl primesc pe Isus și evanghelia sa.

- Nu pot intra pe poarta cea îngustă a împărăției cei care au valize și genți pline de bogății; cei care se consideră “grași” din punct de vedere spiritual. Nu reușește să intre pe poarta cea îngustă cel umflat de orgoliu și de invidie…

“Fericiți cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor!”

4. Exemple

“Care fiu nu este corectat de tatăl?” (cf. a doua lectură).

În cartea sa, în mare parte autobiografică, cu titlul Doamna Tereza, publicată în 1977, Giovanni Mosca (umorist faimos și ilustrator dispărut în anii ’70) vorbește și despre tatăl ei, funcționar de stat, pe care s-a dus odată să-l viziteze la birou. “Am deschis un sertar de la biroul său, am scos un creion albastru și roșu, ascuțit la ambele capete, și mi l-am pus în buzunar. Am plecat. Drumul era scurt. Începe de pe strada 20 septembrie și coboară prin Quattro Fontane, la mică distanță de piața Barberini. Dar, ajunși la treizeci de pași de casă, chiar în fața gardului grădinii palatului Barberini, i-au zis: «Tată, vezi ce am luat?» și i-am arătat creionul.

Nu a spus nici un cuvânt. M-a luat de mână și ne-am întors. Era la sfârșitul lui februarie, când este deja primăvară la Roma și treci cu plăcere de la soare la umbră pentru a te bucura de frigul care începe să dispară. Simt și acum plăcerea acelei senzații. Ne-am întors la birou și tatăl meu mi-a spus: «Pune creionul înapoi». L-am luat, l-am pus înapoi în sertar, iar el mi-a spus: «Aceste creioane nu sunt ale noastre, ci ale statului. Pot să le folosesc numai pentru că scriind cu ele, îl slujesc, dar tu, luându-le pentru că îți plac, ai face un furt, ai fi un hoț», și a pronunțat cuvântul subliniindu-l cu gravitate.

Datorită tatălui meu, iată-mă onest. Am făcut totul pentru a-mi lua această etichetă de pe spate. Nu am reușit? Îmi cer scuze de la el și de la mine”.

 

* * *

 

Surprinderea în locul curiozității

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

“Voi aduce pe toți frații voștri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar de nuntă.” Is. 66, 18-21

“Domnul îl pedepsește pe cel pe care-l primește și bate cu nuiaua pe cel pe care-l primește.” Ev. 12, 5-7; 11-13

“Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă…” Lc. 13, 22-30

Imprevizibilitate

Din când în când apare în evanghelie și câte o curiozitate tipică bărbaților, de care, bineînțeles nu le este străină nici femeilor. Așa de pildă, este câte unul care ar vrea să cunoască “ziua și ceasul”. Alții ar dori să fie informați – de altfel așa cum este și cazul din evanghelia de astăzi – despre numărul, chiar și aproximativ al candidaților la mântuire: “Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii”. (Lc. 13, 23) Mai sunt unii care ar vrea să știe de pe acum dacă vor avea locuri numerotate în cer, și cum anume vor fi: canapele, fotolii, scaune capitonate, sau numai niște simple bănci așa ca la școală. (Mt. 18, 1)

În cele din urmă mai apare și câte un altfel de curios, care ar vrea să tragă cu ochiul în marea carte, pentru a ști cu precizie data judecății din urmă, să cerceteze lista celor promovați, ba chiar să afle și numele celor privilegiați de a fi cei dintâi în împărăția cerurilor. Isus refuză categoric de a satisface acest soi de curiozitate, deoarece cu totul altceva trebuie să știe omul. În locul curiozității intervine surprinderea, neprevăzutul. Se vor afla acolo așa zișii clienți nedoriți, cel puțin de noi, cunoscuți, vecini, rude apropiate. “Vor veni de la Răsărit și de la Apus, de la Miază-zi și de la Miază-noapte, ei vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu”. (Lc. 13, 29) Degeaba atunci ne vom da seama că printre invitații lui Dumnezeu se vor afla foarte mulți dintre acei oameni, pe care nu numai că i-am respins de la mesele noastre colective, dar pe care i-am ținut la distanță, i-am bârfit, i-am nedreptăți și persecutat.

Chiar și în prima lectură există această dimensiune a universalismului: “Vine vremea când voi strânge toate neamurile și toate limbile; ele vor veni și vor vedea slava mea.” (Is. 66, 18) Chiar și din alte neamuri vor fi aleși preoți și leviți. Surpriza nu sta numaiîn numărul ori proveniența extraordinară, pentru a nu-i spune suspectă, a celor chemați la banchet, ci în demnitatea celor excluși, pentru că tocmai aceștia sunt cei care trebuie admiși de drept. Cei ce se laudă acum că sunt prietenii de casă ai lui Dumnezeu, “Am mâncat și am băut în prezența Ta, și Tu ai învățat prin piețele noastre…” (Câte banchete pregătite sub pretextul de a manifesta cu o mai mare solemnitate slava lui Dumnezeu! și câte piețe forfoteau de lume, nu atât pentru ascultarea Cuvântului Domnului, cât mai ales pentru ca vorbitorii să poată fi aplaudați). Dar cu toate aceste titluri vor auzi cuvintele înspăimântătore, aruncându-li-se în față: “Nu vă cunosc… nu știu de unde sunteți!”.

Există totdeauna riscul ca cei care se cred prietenii Domnului, să afle mai apoi cu amărăciune, că Domnul nu-i cunoaște, că “nu știe de unde sunt”. Cu alte cuvinte: “N-am avut niciodată de a face cu voi, cu mentalitatea, cu siguranța voastră, și mai ales cu excomunicările voastre…”. Există riscul ca cei ce se socotesc privilegiați, la un moment dat să observe că ordinea inițială a fost răsturnată. “și iată că atunci cei de pe urmă vor fi primii, și cei din primele rânduri, se vor trezi printre cei din urmă la coadă”. Nimeni nu poate spune: “Dumnezeu gândește ca mine sau ca noi”. El nu are trebuință de a consulta nici un fișier pentru notificarea și dăruirea cu generozitate a darului său, din moment ce El își cunoaște casa care este lumea.

Un orizont infinit, și o ușă strâmtă, îngustă

Totuși, această perspectivă universală a mântuirii, care reprezintă o zgomotoasă tăgăduire a tuturor pretențiilor monopoliste sau privatiste a favorurilor divine, toate acestea nu trebuiesc confundate cu ușurința. Orizontul este nemăsurat dar în același timp și evanghelia este o ușă îngustă, și nimeni nu e autorizat nici s-o lărgească și nici s-o desființeze. Aici nu este vorba de a cunoaște cuvântul de ordine sau de a avea în buzunar scrisorile credințiale, iscălite de propriul paroh pentru a avea intrare liberă pe acea ușă.

Unicul drept de trecere, autorizat, este angajarea personală și a hotărârii de a lua în serios exigențele cele mai aspre ale evangheliei, fără a căuta cu viclenie la minimum cota de dificultate. Cuvântul folosit de noi în traducere “siliți-vă”, în limba greacă este înlocuit cu “luptați-vă”, care implică ideea unei lupte îndârjite. Evident, aici nu poate fi vorba de a te lupta împotriva altor pretendenți sau concurenți, ci de a lupta pentru eliminarea din noi a tot balastul, tot ceea ce ne face anevoioasă calea care duce la cer.

Rămâne de specificat că ușa cea îngustă este construită în exclusivitate cu… material evanghelic. Nimeni nu are dreptul de a adăuga. Nimeni nu are dreptul de a adăuga alte elemente selective. Sunt prea suficiente pretențiile lui Cristos. de aceea, aici nu este vorba ca vreun prea zelos ceremonier, cu o mare carte în mână, să bareze intrarea pe ușa cea îngustă, cu pretenția de a supune candidații, adică invitații la vreo examinare suplimentară și abuzivă.

Iar acum drept încheiere:

- Trebuie să ne gândim serios și întotdeauna la ușa cea strâmtă. și, nu numai să luăm măsurile de rigoare, ci să încercăm a ne compara cu asprele cuvinte ale evangheliei.

- Trebuie să ne convingem că intrarea pe această ușă nu este o problemă numai de înscriere și nici de practică, ci aici este vorba numai de exercitarea dragostei. și stilul de a bate la ușa aceea este discreția și smerenia. Aici sunt excluse lăudăroșeniile virtuoase sau pălăvrăgeala pentru a atrage atenția asupra drepturilor noastre închipuite.

- Este de trebuință – cu toată meschinăria noastră – să ne bucurăm pentru că Dumnezeu și-a extins la toți oamenii chemarea sa, la toți oamenii de bună voință și la o mulțime fără de număr de “drepți”, pe care noi nu suntem în stare să-i catalogăm.

- Naturalmente, pe această ușă nu pot trece decât numai fiii. Însă care fii? Ce fel de fii? După precizarea autorului scrisorii către Evrei (lectura a II-a), nu fiii presupuși, ci numai aceia care primesc îndreptățirea.

Nu fiii nestatornici, șovăitori, care cedează în fața dificultăților, ci numai cei care depășesc cu curaj încercările. Corijarea părintească, mai ales atunci când este puțin mai aspră, poate părea uneori usturătoare pielii noastre delicate, și să provoace chiar tristețea sufletului nostru sensibil. Însă, primită cu simplicitate, ea este datoare de roadele păcii și ale dreptății. Corecțiunea, încercarea nu e totdeauna plăcută. Dar dacă este îndurată cu curaj, cu acel curaj susținut de credință, ea ne întărește pașii pe calea cea dreaptă și ne face să nu mai șchiopătăm. Corijarea și îndreptarea, mai ales aceea prin încercare și ispită, pe lângă faptul că formează un capitol fundamental al pedagogiei divine, reprezintă un element esențial pentru statornicie, pentru perseverență.

Aici apare chipul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu “care a învățat ascultarea din cele ce a suferit”. (Ev. 5, 8-9) Dar să fim înțeleși: nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este Tată pentru că își pedepsește fiii, ci Dumnezeu este “un Tată bun” chiar și atunci când pedepsește. Totul trebuie privit și considerat în lumina dragostei: atât orizontul infinit cât și ușa cea strâmtă, atât banchetul universal cât și aspra excludere, pentru că nu sunt excluși decât cei care refuză de a intra în logica dragostei, și care ar dori să forțeze trecerea prin pretenții absurde fariseice, a unei fidelități pur exterioare.

Vreau să spun că există posibilitatea de a trece prin ușa cea îngustă numai lărgind orizonturile dincolo de mentalitățile și de pretențiile noastre meschine, lărgindu-ne inima dincolo de calculele și prudențele noastre. Problema nu este aceea a restrângerii, ci mai degrabă aceea de a nu închide. Ușa cea strâmtă înseamnă incomoditate, nu opreliște.

 

* * *

 

Umilința este și o virtute

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Fiule, cu blândețe săvârșește lucrurile tale și vei fi iubit de omul cel iubit de Dumnezeu.” Sir. 3, 17-18; 28-29

“Voi v-ați apropiat de munte, de cetatea Dumnezeului celui viu…” Evr. 12, 18-19; 22-24

“Oricine se înalță va fi smerit, și cine se smerește va fi înălțat.” Lc. 14, 1; 7-14

Taina înțeleptului

Da, umilința nu a fost încă ștearsă printr-o trasare de peniță de pe lista virtuților. Modestia pare a fi de acord cu măreția. Iar simplicitatea nu complică raporturile cu alții. Asta ne-o sigură la unison atât prima cât și a III-a lectură. Iar confirmarea ne este oferită chiar de refrenul Psalmului responsorial: “Tu Doamne, ești Părintele celor smeriți”. Înțelepciunea lui Sirah este echilibrată, pătrunsă de bun simț și ancorată în concretizarea vieții de toate zilele, și te pune în starea unei binecuvântate senzații de seninătate.

Înțelept nu este omul acela, care, ca o activitate principală să practice învățătura, ci reflexia (“meditează pildele”). Iar semnul înțelepciunii nu este gura, care hodorogește într-una ca o moară hârbuită, ci numai “o ureche atentă”. Cu alte cuvinte, înțeleptul se cunoaște după dorința lui de a înțelege, și prin capacitatea lui de a asculta. În cele din urmă pomana, care pe lângă faptul că aduce un folos real și tangibil omului sărac, ușurează nu numai greutatea pungii, dar și sarcina păcatelor.

Pomana nu este un lux, ci o formă elementară de plată a datoriilor, față de Dumnezeu și față de aproapele. Din păcate, în zilele noastre mulți își închipuie că atât practicarea pomenii cât și sensul păcatului au fost depășite. Pomana nu înseamnă a arunca praf în ochii altora, ci mai ales așa cum foarte bine spune înțeleptul, de a arunca puțină apă pe foc, spre a face mai puțin insuportabilă conviețuirea cu noi înșine. De fapt. iadul, orice ar spune Sartre, nu sunt alții, ci de cele mai multe ori chiar noi înșine.

Un observator excepțional al obiceiului

Isus, cu observațiile sale din parabola celor chemați la nuntă, nu vrea să ne învețe numai un minimum de decență ori acea corectitudine de bună creștere, atunci când este vorba de a ne așeza la masă. Cuvântarea lui, care pornind de la obiceiurile pământești, devine religioasă și se transpune pe un alt plan, pe planul Împărăției cerurilor. Asta ca și cum ar spune: practicați pe mai departe arivismul cel mai deșănțat, deșertăciunea cea mai nerușinată, încăpățânarea cea mai diavolească. Faceți-vă loc cu coatele pentru a vă ocupa locuri privilegiate, lăudați-vă cât vreți cu faptele voastre necivilizate și păcătoase, dar să știți că la celălalt banchet, nu va mai fi așa.

Atunci se va lua în considerație numai smerenia, nevinovăția și vor fi satisfăcute pe deplin toate gusturile. Cei care acum sunt obișnuiți a se afla acum în fruntea altora cu toate mijloacele și sunt obsedați de a se face cunoscuți, vor fi constrânși a ceda locurile acelora care nu s-au considerat vrednici de a fi luați în seamă (singurii cărora li se va da toată atenția). Apoi, Isus pare a ne sugera ideea, că dacă avem de gând a face o masă de zile mai să ne dăm silința de a-i invita la această masă pe cei săraci din jurul nostru, pe toți aceia, de la nu ne putem aștepta la nimic, pe săracii disprețuiți și neluați în seamă de oameni.

Ospitalitatea oferă celor izolați, bătrânilor singuratici, pe lângă că reprezintă abolirea concretă a excluderii, formează un fel de garanție că nu vom fi dați afară din împărăție. și aceasta este o răsturnare a ordinii obișnuite. Nu noi suntem cei care distribuim locurile celor invitați, ci ei ne îndeamnă să urcăm mai sus. Săracii și izolații ne dau biletul de voie de a intra în banchetul ceresc. Oamenii aceștia săraci și izolați ne asigură comuniunea. Ei nu au cu ne răsplăti, ci răsplata o vei avea numai de la Dumnezeu; “și va fi ferice de tine pentru că ei n-au cu ce-ți răsplăti, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți”. (Lc. 14, 14)

Pe orizontul cotidian apare fața omenească a lui Isus

În acest context de răsturnări de poziții și perspective se înscrie și ultima parte a scrisorii către Evrei (lectura a II-a). De fapt, autorul aseamănă cele petrecute pe Muntele Sinai caracterizate prin manifestarea zgomotoasă a lui Dumnezeu și a dăruirii Legii, temelia Vechiului Legământ, cu viața creștinească, care se desfășoară în normalitatea ei de toate zilele. Pe Sinai poporul experimenta puterea lui Dumnezeu (focul, întunecimea, furtuna, tunetul, “cele zece cuvinte”), dar a stat la o distanță apreciabilă din cauza fricii.

Viața de credință a poporului Noului Legământ elimină atât distanța cât și teama, prin mijlocirea lui Cristos. Întâlnirea cu Dumnezeu prin Cel Înviat, se petrece într-un climat sărbătoresc și de prietenie. Pe orizontul credinciosului nu mai sunt fenomene cosmice, grandioase și înfricoșătoare, ci numai Fața omenească a lui Isus. Iar singurele semne sunt numai acelea a numelor noastre scrise în cer.

 

* * *

 

Străduiți-vă să intrați pe poarta cea îngustă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Începutul Liturghiei de azi este marcat de antifona următoare: “Pleacă-ți, Doamne, urechea ta și răspunde-mi! Mântuiește pe slujitorul tău care se încrede în tine, Dumnezeul meu! Miluiește-mă, Stăpâne: către tine strig ziua întreagă!” (Ps 85,1-3).

A striga ziua întreagă, a striga tot timpul, arată neliniștea omului față de propria slăbiciune și dorința mântuirii: siguranța existenței personale.

Același lucru l-am făcut și noi prin rugăciunea Bisericii, în care am cerut ca inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii (LR).

Liturgia cuvântului de azi caută să ne ancoreze în Isus, fiindcă numai în el a pus Dumnezeu toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3).

Prima lectură (Is 66,18-21) constituie una dintre cele mai frumoase teme ale lui Isaia: manifestarea măreață a gloriei lui Iahve prin atragerea universală a neamurilor păgâne ca să participe cu preoți și leviți la noua teocrație mesianică. Afirmația magistrală: Chiar dintre aceștia îmi voi lua preoți și leviți, este ca o perlă prețioasă pe care Isaia o plasează în planul mântuirii.

Noul Ierusalim al Domnului, adică împlinirea profeției, se află în Biserica universală realizată la Rusalii, curățită în sângele lui Isus și însuflețită de Duhul Sfânt. Toți copiii lui Dumnezeu rezultați din botez și credința trăită formează un popor sfânt, regesc, profetic, preoțesc (cf. 1Pt 2,5.9), din rândul căruia Dumnezeu își alege miniștrii săi: pe preoți și pe leviți, ierarhia Bisericii. Această preoție nu va mai fi ereditară, ca aceea de până acum, bazată pe sânge, ci vocațională, carismatică, profetică, va fi o participare la preoția totală care aparține numai Fiului omului (cf. CBL pag. 636), preoție obținută în virtutea riscului credinței pe care și l-a asumat: devenind Om disponibil voinței Tatălui, chiar până la urcarea pe cruce pentru mântuirea oamenilor prin preoții și leviții săi.

Problema care îl frământă pe orice credincios este: toți se mântuiesc? Și eu, chiar cu păcatele mele? Toți făcătorii de rele? Pot face parte din acest popor al lui Dumnezeu?

În evanghelia zilei (Lc 13,22-30) un oarecare îi pune lui Isus următoare întrebare: Doamne, sunt puțini cei care se mântuiesc?

Se pare că cel care a pus problema mântuirii, n-a pus-o întocmai așa cum o cunoaștem noi azi: de a ajunge moștenitori ai vieții veșnic fericite în patria cerească, ci mai mult: ca într-o cetate platonică, ca într-un stat al dreptății ideale, printr-o eliberare de nesiguranțele și suferințele lumii. Isus ține să pună mântuirea în perspectivă escatologică: când vor vedea pe Avram, Isac și Iacob la întâlnirea cu toți drepții care au părăsit pământul, fiindcă nu-i vorba de o cetate închisă în care se mănâncă, se bea și se ascultă numai lucruri plăcute urechilor.

Afară de aceasta, întrebarea pusă pare a fi mai mult de domeniul curiozității decât a interesului real al mântuirii. Or, Isus nu a venit să satisfacă curiozitatea oamenilor. Iar pe cei care îi vor asculta cuvântul și vor da despre el doar o mărturie istorică: Am mâncat și am băut de față cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre, îi va declara nelegiuiți, necunoscuți, fiindcă numai cunoașterea istorică a lui Isus nu-i suficientă pentru mântuire, deoarece nu-i o cunoaștere izvorâtă din credință. A cunoaște, în sens biblic, înseamnă a face o unitate între cunoscător și cunoscut din care să rezulte ceva nou. Cu cei păcătoși, care l-au cunoscut pe Isus doar ca om fiindcă au mâncat și băut de față cu dânsul și l-au numit Domn, nu s-a realizat nimic nou, ei au rămas aceiași păcătoși ca și mai înainte, au rămas străini de viața spirituală inaugurată de Isus. Acești străini sunt în primul rând iudeii care n-au crezut în cuvântul lui, apoi acei creștini care mănâncă Euharistia, îi ascultă cuvântul și-l numesc Domn în rugăciunile lor, dar nu pun în practică învățătura lui Isus, nu-i păzesc poruncile, nu-și asumă riscul credinței de a se împotrivi păcatului până la sânge, adică total.

Inițiativa mântuirii aparține numai lui Dumnezeu care alege întotdeauna cele mici ale lumii pentru a da de rușine pe cele (ce se cred) mari, săvârșind lucruri minunate prin cele mici care par firești și normale (cf. 1Cor 1,27). Isus apare în lume ca un simplu om și totuși realizează în sine tot ce depășește puterea noastră de imaginație, nu numai prin faptul unirii cu natura divină, ci chiar în faptul că om fiind, a avut o credință perfectă, care, până deunăzi, nici nu a fost observată, afară de autorul Scrisorii către evrei (12,2), susținându-se că în el totul a fost viziune beatifică. Adevărul este că Isus nu ne-a mântuit prin viziunea beatifică, ci prin credința sa scoasă din Scripturi și din inspirațiile Duhului Sfânt, iar în această credință a crescut, așa cum a crescut în statură, vârstă, înțelepciune și har în fața lui Dumnezeu și a oamenilor (cf. Lc 2,51), fiindcă s-a făcut întru toate asemenea oamenilor, afară de păcat (Evr 4,15). Numai datorită faptului că nu a cunoscut păcatul Isus a putut să fie “întemeietorul și împlinitorul credinței” (Evr 12,2). A începe și a duce la desăvârșire înseamnă a progresa.

Este Isus modelul credinței mele? Răspunsul trebuie să fie: Cu toată siguranța.

Invitația de a intra prin poarta cea îngustă înseamnă a ne angaja total la opera lui Cristos, de a ne lua riscul credinței, de a-l îmbrățișa pe Isus ca pe fratele nostru, înseamnă a ne îmbrăca în Cristos, a deveni alți cristoși.

A refuza invitația înseamnă autocondamnare la plâns și scrâșnire de dinți, excludere din împărăția fericirii în care se află Avram, Isac și Iacob, ei fiind întruchiparea celor credincioși, care au riscat și au câștigat.

Credința lui Isus este universală, este oferită tuturor spre mântuire, fiindcă toți îl au pe Dumnezeu drept Tată, de aceea vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor ședea la masă în împărăția lui Dumnezeu, vor realiza acea comuniune, prezisă de Isaia, dintre iudei și neamurile păgâne; din rândul cărora Dumnezeu își alege preoți și leviți (Lec. I).

Credința mea este universală?

Trebuie să învățăm să citim istoria mântuirii din evenimentele zilnice. Ca și viața lumii, evenimentul – o mică parte a acestei vieți – ascunde un sens profund invizibil. Numai creștinul care are credință îl poate descoperi, dar el trebuie să exerseze această credință, răspunzând exigențelor ei (M. Quoist, A reuși, Ed. Ars Longa, pag. 195). Prima exigență a credinței este tocmai universalitatea ei: Dumnezeu vrea ca toți să se mântuiască. Omul trebuie să vrea și să se lupte pentru același lucru, făcând credința sa vizibilă prin fapte.

Cei din urmă vor fi cei dintâi. Acest lucru Isus l-a pus în evidență de mai multe ori, arătând cum un păgân poate avea mai multă credință decât un iudeu. Mântuitorul a lăudat credința centurionului roman, spunând același lucru despre universalitatea credinței: “Adevăr vă spun: la nimeni în Israel nu am aflat atâta credință. Vă spun că mulți vor veni de la răsărit și de la asfințit și se vor așeza la masă în împărăția cerurilor cu Avram, Isac și Iacob, pe când fiii împărăției vor fi aruncați afară, la întuneric” (Mt 8,10-12); a lăudat credința cananeencei păgâne (cf. Mt 15,21-28) etc.

Azi nu sunt oare mulți păgâni mai credincioși decât noi?

Proba credinței este suferința. Acest lucru se desprinde din lectura a doua (Evr 12,5-7.11-13). Autorul Scrisorii către evrei pornește de la cartea Proverbelor (3,11-12) în care se spune că Dumnezeu îl corijează pe acela pe care îl iubește și-l supune încercării pe acela pe care îl recunoaște de fiu. Dacă un tată pământesc își supune fiul suferinței pentru a-l corija și a-l menține pe calea binelui, cu atât mai mult va face Dumnezeu acest lucru cu oamenii, el fiind Tatăl sufletelor, autorul vieții spirituale prin care omul devine părtaș al naturii sale divine.

Pe cine poate iubi Dumnezeu mai mult decât pe Fiul său unul-născut? Și pedeapsa pe care i-a aplicat-o putem spune că a fost proporțională iubirii infinite. Spre a-l corija? Ar fi o blasfemie a ne gândi la așa ceva, ci în Fiul său ne-a iubit pe noi, în Fiul său a pedepsit păcatele noastre, fiindcă Isus, Fiul omului, luându-și riscul de a fi om, și-a luat și riscul de a crede ca om, de a crede că poate face din cruce cheia paradisului pentru aceia pe care prin har i-a adoptat ca frați. Am spus-o duminica trecută și o repet și azi: Isus, prin credința sa însuflețită de iubire, a făcut din suferință materia primă a răscumpărării, a mântuirii.

În concluzie: se mântuiesc toți acei care știu să se folosească de această invenție, purtându-și crucea de fiecare zi, trecând prin poarta cea îngustă toate evenimentele istoriei, înțelegând că apartenența fiecăruia dintre noi la poporul lui Dumnezeu nu-i un privilegiu, ci o chemare la slujire pe urmele lui Isus.

Care este atitudinea mea față de suferință?

Dumnezeule, care unești într-o singură voință cugetele celor ce cred în tine, dă poporului tău harul să iubească ceea ce poruncești și să dorească ceea ce făgăduiești, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii (LR). Amin.