Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XX-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Proverbe 9,1-6
Efeseni 5,15-20
Ioan 6,51-58

Ioan 6,51-58

Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”. Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: “Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” Dar Isus le-a zis: “Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”.

 

Autori

pr. Joseph Pellegrino
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

O invitaţie la ospăţul etern

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Începând din ultima duminică din luna iulie, cu excepţia Sărbătorii Schimbării la Faţă, toate pasajele evanghelice duminicale au fost luate din al şaselea capitol al Evangheliei lui Ioan. Această concentrare pe capitolul 6 din Ioan se va încheia duminica viitoare, dar mesajul acestui capitol îşi atinge apogeul în această duminică. Versetul care urmează după pasajul evanghelic de astăzi ne arată că aceasta este încheierea învăţăturii lui Isus în Sinagoga din Capernaum. Aş dori să medităm puţin împreună această parte fundamentală a Noului Testament.

Evenimentele din al şaselea capitol din Ioan au loc la începutul sărbătorii evreieşti a Paştelui. Celebrarea Paştelui a apărut din combinaţia a două sărbători evreieşti: eliberarea poporului evreu din Egipt şi Sărbătoarea Azimelor. Înjunghierea mielului de Paşti reamintea acţiunile lui Dumnezeu prin care i-a protejat pe israelieni în Egipt, iar Sărbătoarea Azimelor reamintea cum Dumnezeu a hrănit poporul în deşert cu mană. În timpul Exodului, oamenii au primit atât mana cât şi legea. Cu trecerea timpului, darul manei şi darul legii au devenit dovezi egale ale preferinţei lui Dumnezeu pentru poporul Său.

În zilele Exodului, mana care nu era mâncată în câteva zile trebuia să fie aruncată, căci nu mai era bună la nimic. La începutul capitolului al şaselea al lui Ioan, Isus înmulţeşte pâinea, dar cele douăsprezece coşuri cu resturi au fost păstrate, nu aruncate. Isus oferă o pâine care ţine o veşnicie. Când după înmulţirea pâinilor Isus umblă pe apă, discipolilor Lui le este clar că vine de la Dumnezeu. Când Isus spune că Dumnezeu Tatăl l-a însemnat pe Fiul cu sigiliul Său, discipolii îşi dau seama că lucrările lui Isus sunt lucrările lui Dumnezeu.

Isus învaţă acum poporul că mana şi legea, termeni pe care îi foloseşte pe rând, sunt limitate şi adresate unui anume popor. El vorbeşte despre o nouă pâine care vine din ceruri, care este eternă şi pentru toţi oamenii. De acum nici Moise, care este Legea, nici Mana, sau Înţelepciunea, sau Tora, nu mai sunt suficiente. Isus, Pâinea Vieţii, va satisface cele mai profunde nevoi ale omului. El promite viaţa eternă celor care îşi perfecţionează fidelitatea faţă de Lege crezând în Fiul trimis de Tatăl. Moise a arătat spre mană spunând: “Aceasta este pâinea pe care Domnul v-a dat-o drept hrană.” Isus indică spre Sine însuşi şi spune: “Eu sunt pâinea vieţii. Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pentru viaţa lumii.”

Cei care îl contestau pe Isus şi se opuneau lui, iudeii cum îi numeşte Ioan, apar la începutul Evangheliei de astăzi incapabili să treacă dincolo de realitatea fizică şi să intre în cea spirituală. Isus va oferi ceea ce este fizic ca un mijloc pentru a intra în spiritual. El foloseşte termeni violenţi, trup şi sânge. Când Isus spune că trupul Său este hrană, iar sângele Său băutură, El spune că moartea Sa fizică va oferi hrană şi băutură spirituale veşnice.

Isus nu vorbeşte doar despre faptul că oamenii trebuie să creadă în El. El foloseşte expresia: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu”. El foloseşte termeni euharistici, termeni pe care creştinii din primele veacuri îi cunoşteau din celebrările lor euharistice şi termeni pe care noi îi cunoaştem din Liturghiile noastre: “pâine”, “hrană”, “trup”, “sânge”, “a mânca”, “a bea”, “voi da”, “pentru voi”. Isus, adevărata pâine din cer, va înlocui vechea pâine din cer, mana şi legea, cu trupul Său frânt şi cu sângele Său vărsat. Locul concret în care credinciosul întâlneşte adevărata pâine din cer este Euharistia. Euharistia este acţiunea în care credinciosul participă la misterul răscumpărător al Crucii.

Când primim Sfânta Împărtăşanie, primim trupul şi sângele lui Isus jertfit. Când primim Sfânta Împărtăşanie, intrăm în realitatea mistică. Mă doare atât de mult când aud oameni reducând acest Sacrament la o masă între prieteni. Mă doare când aud oameni simplificând acest mister la primirea unei pâini binecuvântate. Pâinea nu este doar binecuvântată. Pâinea este Isus. Şi nu este doar Isus care merge, sau care învaţă, sau cel în comuniune cu Tatăl Său. Euharistia este Isus care moare pentru noi, se jertfeşte pentru noi, şi ne cheamă să ne jertfim şi noi pentru ceilalţi.

Euharistia este infinit mai mare decât mana care a căzut din cer în timpul Exodului. Euharistia este jertfa eternă a lui Isus oferind viaţă celor care mănâncă trupul Său şi beau sângele Său. Reflecţiile noastre – o dată la trei ani – asupra capitolului al şaselea din Ioan urmăresc să ne facă să înţelegem mai bine şi să apreciem mai mult darul pe care îl primim de fiecare dată când mergem, poate cu rutină, la împărtăşanie. Când venim la biserică, trebuie să ne pregătim pentru primirea Euharistiei. Trebuie să reflectăm la ceea ce facem şi la Cel pe care îl primim. Trebuie de asemenea să ne gândim la ce a făcut El pentru noi. Jertfa veşnică a lui Isus Cristos intră în fiinţa noastră şi curge prin venele noastre, dându-ne tot ce avem nevoie pentru susţinerea şi dezvoltarea comuniunii noastre cu Dumnezeu.

 

* * *

 

Euharistie – Iubire – Înţelepciune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Când Dumnezeu se revelează omului, descoperirea poartă întotdeauna o amprentă trinitară, fiindcă vine de la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Din acest motiv şi banchetul spiritual, pe care Isus vrea să-l ofere oamenilor, va purta această caracteristică din sânul lui Dumnezeu. Liturgia cunoaşte foarte bine cultul adus Tatălui prin Cristos în unire cu Duhul Sfânt prin Misterul credinţei, sfânta Euharistie, care ocupă locul central în viaţa noastră, aşa cum am văzut în duminica precedentă.

Euharistia este culmea iubirii lui Isus faţă de oameni. Iar culmea înţelepciunii divine faţă de noi este iubirea. Înţelepciunea este culmea asemănării omului cu Dumnezeu, deoarece Isus este Înţelepciunea întrupată, adică chipul desăvârşit al Tatălui (cf. 2Cor 4,4).

Să trecem aceste consideraţii prin prisma lecturilor de la Liturgia cuvântului de azi!

Lectura I-a: Prov 9,1-6. Înţelepciunea, ca persoană, construieşte casa, pregăteşte sala, aşază masa, trimite slugile să cheme pe cei bogaţi şi pe cei săraci să mănânce pâine şi să bea vinul oferit din belşug cu toată dărnicia.

Ce vor să spună toate acestea?

Vor să spună că acela este înţelept, care ştie să slujească, să se ofere pe sine însuşi ca jertfă pentru fericirea altora, adică pentru a-i aduce la înţelepciune. Pâinea şi vinul înseamnă înţelepciunea care se dăruieşte.

Cei lipsiţi de înţelepciune, care răspund la chemare, sunt cei săraci cu duhul (Mt 5,3), pe care Isus îi numeşte fericiţi în predica de pe munte. Aceşti săraci trebuie slujiţi, iubiţi, fiindcă ei sunt mereu chinuiţi de foamea după dreptate şi adevăr, deoarece trăiesc mereu smeriţi, neglijaţi, uitaţi, alungaţi, înfometaţi, însetaţi etc., dar mereu disponibili de a sluji pe cei mai sărmani decât ei, pe toţi dezmoşteniţii soartei. Prin urmare, înţelept este acela care se dăruieşte total pentru alţii. Însă nimeni nu se dăruieşte dacă nu iubeşte.

Pâinea şi vinul ne pun în contact cu rădăcina adâncă a ştiinţei – Dumnezeu -, şi cele oferite în spirit de credinţă devin jertfă, înţelepciune şi iubire (Emilio d’Angelo).

Lectura a II-a: Ef 5,15-20. Sfântul Paul vrea să fim realişti, să nu evadăm din realitatea vieţii, îndemnând: Nu vă îmbătaţi cu vin!

Azi, sunt multe drogurile care înstrăinează pe om de realitate şi în care mulţi îşi caută refugiul, dar vinul este cel mai căutat. Alcoolul a devenit o plagă naţională pentru multe ţări din lume. Beţia îl face pe om să-şi piardă minţile, să se comporte nebuneşte. Beţia îl ţine pe om departe de înţelegerea voinţei lui Dumnezeu, îl duce la desfrânare, la pierderea timpului şi la toate relele. Beţia este soră cu sărăcia şi calicia. Cine cheltuieşte peste ce câştigă, n-are-n casă mămăligă, spune un proverb din bătrâni. Să-l ascultăm pe înţeleptul Ben Sirah care zice: Muncitorul beţiv nu se va îmbogăţi, fiindcă cheltuieşte mult mai mult decât câştigă.

O legendă spune că Satana s-a arătat unui condamnat la moarte şi i-a spus: Eu te pot salva, dacă împlineşti măcar una dintre următoarele condiţii: 1) să-ţi ucizi argatul; 2) să-ţi baţi nevasta şi 3) să consumi zilnic cel puţin un pahar de vin. Condamnatul s-a întrebat: Ce să fac? Să-mi ucid servitorul? Nu, întotdeauna mi-a fost credincios. Să-mi bat nevasta? Nu, este singura care m-a iubit cu sinceritate. Mai bine beau, dar mă voi strădui să nu întrec măsura. Aducându-i la cunoştinţă hotărârea sa, Satana l-a salvat de la spânzurătoare şi omul s-a apucat să bea, mai întâi cu măsură, dar apoi a uitat măsura. Nevasta, reproşându-i viciul, a fost luată la bătaie. Când bătrânul argat a încercat s-o apere, i-a înfipt cuţitul în inimă. În cele din urmă şi-a găsit sfârşitul tot în ştreang, dar cu mult mai vinovat.

Un alt beţiv, rătăcind drumul spre casă, l-a întrebat pe un trecător: Bă, omule, unde duce drumul ista? Răspunsul a fost: Nene, drumul pe care mergi, duce: 1) în capăt, pe dreapta, la spital; 2) în faţă, la închisoare şi 3) la stânga, în capăt, la cimitir. Evadarea din realitatea vieţii, de a nu fi de folos altora, este culmea nebuniei.

Sfântul Duh ne îndeamnă: Părăsiţi nebunia şi veţi trăi! Mergeţi înainte pe calea înţelepciunii, ea duce la viaţă.

Lectura a III-a: In 6,51-59. Toată lumea cunoştea şi admira înţelepciunea lui Solomon, rămasă proverbială. Cu toate acestea, Isus afirmă despre sine că este mai mare decât Solomon (cf. Mt 12,42). În ce sens? În sensul că Isus posedă toată cunoaşterea lui Dumnezeu şi a omului, el fiind înţelepciunea personificată (1Cor 1,30), figura absolută şi modelul creaţiei, izvorul întregului univers (In 1,3), depozitul întregii bogăţii dumnezeieşti (Col 2,3).

Isus, invitându-ne la banchetul său, la care vrea să ne ofere pâinea şi vinul – trupul şi sângele său -, adică întreaga sa fiinţă, vrea să ne îmbogăţească cu înţelepciunea sa divină.

La toate popoarele cu vechi tradiţii, mâncarea şi băutura constituiau o realitate de ordin religios. Cea mai mare parte a religiilor din vechime, dar şi cele mai noi, au cunoscut şi mai cunosc încă banchetul sacru. A fi părtaşi la aceeaşi masă, a mânca împreună, statornicea printre cei invitaţi legături sfinte, la care se asociau şi zeii.

Chiar Euharistia creştină este un memorial, adică nu numai că aminteşte de un fapt din trecut, dar îl actualizează, îi conferă realitate istorică azi. Întrucât Euharistia este dăruirea lui Cristos sub chipul pâinii şi al vinului, împreună cu sufletul şi dumnezeirea sa, ca hrană pentru viaţa lumii, constituie culmea iubirii care a inventat această taină dătătoare de viaţă, de viaţa sa cea nouă, zămislită în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt. A ne împărtăşi înseamnă, nu numai a primi viaţa cea nouă, dar şi iubirea şi înţelepciunea care sunt în această viaţă divino-umană, înseamnă a ne îmbrăca în divinitate, a ne face părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4), înseamnă a atinge desăvârşirea Tatălui, înseamnă a-i oferi cultul suprem în spirit şi adevăr, fiindcă împărtăşirea este transformarea noastră progresivă în Cristos (sfinţii Toma şi Augustin). Isus a proclamat-o clar: Cine mănâncă trupul meu trăieşte în mine şi eu în el. Poate spune cu sfântul Paul: Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20).

A deveni Cristos, iubire, desăvârşire, bogăţie divină, înseamnă a ne dărui încontinuu – asemenea lui Isus – lui Dumnezeu prin aproapele.

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre trupul nostru?

Da, dacă ceea ce în ştiinţă se repetă atât de des că nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, este egal în noi cu: totul se dăruieşte pentru a forma un alt creştin cât mai asemenea cu Cristos. Sfântul Irineu spune: Trupurile noastre, hrănite cu sfânta Euharistie, nu mai sunt pieritoare, fiindcă poartă în ele însăşi sămânţa învierii veşnice.

Pâinea este oferită de boabele de grâu care mor sub povara pietrelor de moară; vinul ne este dat de bobiţele strugurelui care mor sub presiunea teascului. Nimic nu devine bun fără moarte, fără jertfa de sine. Isus ne-a dat pâine şi vin, fiindcă s-a jertfit pe lemnul crucii, a murit şi a voit să prelungească jertfa iubirii sale până la sfârşitul veacurilor, pentru a încorpora în misterul întrupării sale pe toţi oamenii de bunăvoinţă, ducându-i la starea omului desăvârşit (Ef 4,13), făcându-i fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii veşnice.

La 4 octombrie 1673, pe când sfânta Margareta Maria Alacoque se ruga, i-a apărut Isus şi i l-a arătat pe sfântul Francisc de Assisi înălţat la o mărire cerească mai mare decât a celorlalţi sfinţi şi i-a spus: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea şi cel mai unit cu dânsa. El se jertfeşte zilnic împreună cu inima mea dreptăţii dumnezeieşti spre a dobândi milă pentru păcătoşi. Există şi o jertfă cerească şi în viaţa de dincolo? Se pare că răspunsul este afirmativ.

Numai sfânta Euharistie ne face şi pe noi sfinţi, cât mai aproape de inima lui Isus şi mijlocitori de haruri pentru păcătoşi, lăudând şi cântând Domnului în inimile noastre, mulţumind totdeauna pentru toate prin Cristos lui Dumnezeu Tatăl. Făcând aceasta pe pământ, lecţia nu se uită în veci.

Dă-ne, Doamne, darul de a ne dărui! Amin.

 

* * *

 

Sângele Meu este adevărată băutură

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el”. Pasajul evanghelic continuă lectura din capitolul 6 al Evangheliei lui Ioan. Elementul nou este acela că la discursul despre pâine Isus îl adaugă pe acela despre vin; la imaginea hranei El o adaugă pe aceea a băuturii, darul trupului şi al sângelui Său. Aici, simbolismul euharistic îşi atinge apogeul şi deplinătatea.

Săptămâna trecută am spus că pentru a înţelege Euharistia, este important să începem cu semnele alese de Isus. Pâinea este semnul hranei, al comuniunii între aceia care mănâncă împreună; prin ea omul vine la altar şi întreaga muncă umană este sfinţită. Să vedem şi care este semnificaţia sângelui şi a vinului. Ce înseamnă cuvântul sânge pentru noi şi ce evocă el? În primul rând, evocă întreaga suferinţă care există în lume. Dacă, aşadar, în semnul pâinii este adusă la altar munca omului, în semnul sângelui întreaga durere umană este şi ea adusă aici. Este adusă pentru a fi sfinţită şi a primi semnificaţie şi speranţa mântuirii prin sângele nevinovat al Mielului.

Însă de ce oare Isus a ales tocmai vinul ca semn al Sângelui Său? Doar din cauza asemănării ca şi culoare? Ce reprezintă vinul pentru oameni? Reprezintă bucuria, sărbătoarea; nu reprezintă atât utilitatea (aşa cum o face pâinea) cât desfătarea. Nu este doar pentru a fi băut, ci şi pentru a toasta. Isus a înmulţit pâinile pentru nevoia poporului, dar la Cana a înmulţit vinul pentru desfătarea nuntaşilor. Scriptura spune că “vinul veseleşte inima omului… şi pâinea inima omului o întăreşte” (Psalmul 103,16-17). Dacă Isus ar fi ales pâinea şi apa pentru Euharistie, ar fi indicat doar sfinţirea suferinţei (“pâinea şi apa” sunt de fapt sinonime cu postul, cu austeritatea şi pocăinţa). Alegând pâinea şi vinul El doreşte să indice şi sfinţirea bucuriei. Cât de minunat ar fi dacă şi noi am învăţa să trăim bucuriile într-o manieră euharistică, adică în aducere de mulţumire lui Dumnezeu. Prezenţa şi privirea lui Dumnezeu nu umbresc bucuria noastră cinstită; dimpotrivă, o sporesc.

Însă, pe lângă bucurie, vinul evocă şi o problemă gravă. În a doua lectură ascultăm acest avertisment al Apostolului: “Nu vă îmbătaţi cu vin în care este desfrânare, ci fiţi plini de Duhul”. El sugerează ca îmbătarea cu vin să fie combătută cu îmbătarea cu Duhul, o beţie înlocuind-o pe cealaltă. În prezent există multe iniţiative pentru recuperarea persoanelor care se confruntă cu problema alcoolismului. Aceste iniţiative încearcă să folosească toate mijloacele sugerate de ştiinţă şi psihologie. Nu putem decât să le încurajăm şi sprijinim. Însă cei care cred nu trebuie să neglijeze mijloacele spirituale, care sunt rugăciunea, sacramentele şi cuvântul lui Dumnezeu.

În lucrarea “Pelerinul rus”, este relatată o poveste adevărată. Un soldat dependent de alcool şi ameninţat să fie dat afară din armată a mers la un călugăr sfânt pentru a-l întreba ce să facă pentru a-şi învinge viciul. Călugărul i-a cerut să citească un capitol din Evanghelie în fiecare seară înainte de a se culca. Soldatul a făcut rost de o Biblie şi a început să citească cu sârguinţă. Însă în curând s-a întors deznădăjduit la călugăr pentru a-i spune: “Părinte, sunt prea ignorant şi nu înţeleg nimic din ceea ce citesc! Daţi-mi altceva să fac”. Călugărul i-a răspuns: “Continuă să citeşti. Tu nu înţelegi, dar diavolii înţeleg şi tremură de frică”. Soldatul a făcut după cum i-a spus călugărul şi a scăpat de viciul său. De ce să nu încercăm şi noi aceasta?

 

* * *

 

În casa înţelepciunii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Slugi puţin amabile

Înţelepciunea pregăteşte o masă. Chiar şi Isus ne invită la masa sa. În aparenţă, o acţiune simplă. Dar, în realitate, lucrurile se complică nu puţin. Se nasc unele echivocuri. Să încercăm să le indicăm. Înainte de toate, “slugile” însărcinate de a înmâna invitaţiile. Chipuri întunecoase, serioase, încruntate, încreţite, cuprinse din belşug de plictiseală. Un aer sever, indisponibil. Surâd, şi chiar mai rău… O atitudine aproape ameninţătoare. Cu degetul ameninţător. Unul care este întunecat, care nu lasă să presimţi nimic bun.

Pare că duc invitaţia la dezhumarea unui cadavru, sau o înştiinţare ca să se prezinte la oficiul taxelor, sau convocarea pentru o ceremonie plicticoasă. Prezintă prescripţii minuţioase şi pentru îmbrăcăminte. Desigur nu bănuiesc că în casa Înţelepciunii se găsesc muzica, dansurile, jocurile. În locul listei vinurilor de băut, dau impresia că prezintă reţete farmaceutice, cu medicamente respingătoare de înghiţit. În sfârşit, prescripţii, norme, regulamente, în loc de un program pentru o sărbătoare.

Apropo. Unele Euharistii ne fac să ne gândim la toate mai puţin la un banchet, la o reuniune convivială. Se aseamănă cu o veghe funebră, la care până şi cântecele provoacă somnolenţă, când nu îmbracă o tristeţe mare. Dumnezeu, atunci când a vrut să anunţe sosirea pe pământ a Fiului propriu, a trimis îngeri să aştearnă o noapte voioasă. Astăzi s-ar spune că o anumită înţelepciune reuşeşte să recruteze numai ciori care croncăne. Înţelepciunea divină, în ziua în care a inaugurat lecţiile pe povârnişurile unui munte, a proclamat: “Fericiţi… fericiţi…” Astăzi sunt “repetitori” plictisiţi care, chiar şi atunci când sunt constrânşi să spună “fericiţi”, pare că dau alarma.

Prostul nu este de găsit

Al doilea echivoc priveşte pe destinatari. Pe adresă sunt înşirate titluri nu chiar exaltante: “necunoscător”, “lipsit de prudenţă”. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, şi Paul (lectura a doua) ne pune din partea sa: “proşti”, “necugetaţi”. Cine se recunoaşte în acele categorii? Toţi, dimpotrivă, se consideră înţelepţi, iscusiţi, experţi ai vieţii. Sau, cel puţin, şireţi. Nimeni nu are plăcere să fie considerat ignorant. Fiecare se gândeşte că ştie mai mult decât alţii. Să mă aşez în bănci, ca un şcolar? Nici nu mă gândesc! Oricum, dacă ar fi fost o catedră liberă, toţi s-ar fi precipitat s-o ocupe…

Apţi pentru a învăţa, nu de a învăţa de la alţii. Instrucţie religioasă? “Drept cine mă ia? Nu suntem nicidecum analfabeţi, noi! Închipuieşte-ţi, în epoca televiziunii…” Cateheze? “Haină pentru copii”. Studiul catehismului? Se simt atotştiutori, ei ar fi în stare să rescrie “Summa”, şi ar fi scris-o şi mai bine decât Toma de Aquino. Sunt creştini care acceptă chiar să meargă la spovadă, cu condiţia să nu fie consideraţi păcătoşi. De fapt, se anunţă precizând: “Nu am făcut nimic rău, eu…” Aşa cum sunt unii oameni care merg la medic ţinând mâinile în faţă: “Priveşte că mă simt foarte bine”.

Cunosc persoane care admit exclusiv predicile care… agiornamentează ideile lor, care aprobă practicile lor, şi confirmă obiceiurile lor. Dacă preotul se hazardează să vestească un Cuvânt care îi pune în discuţie, contestă mentalitatea lor, îi obligă să revadă poziţiile şi prejudecăţile, fisurile siguranţelor lor, atunci este pedepsit cu… ultima bancă. Data viitoare, cel care se consideră primul din clasă – în avantaj şi conduită – se pune în poziţie strategică care să-i permită să iasă imediat, până să sune nota neplăcută.

Înţelepciunea ar trebui să modifice plicurile-invitaţie, şi să scrie deasupra: inteligent, expert, exemplar, competent, scutit de lecţie. Ar vedea ce îmbulzeală ar fi la uşă… Majoritatea celor convocaţi la şcoala Înţelepciunii ar trebui să prezinte diploma de intrare. Alţii, apoi,au nimerit acolo din curiozitate… Da. Este dur să ne dăm seama că acele expresii folosite de Stăpâna casei vor să sublinieze o condiţie fundamentală pentru a fi admişi: umilinţa. Care înseamnă, în cazul specific: acţiunea mă priveşte, mă atinge de aproape. Nu am tocmai nevoie de ea, poate este singura dată pentru a înţelege ceva…

Dar unde stă cu casa înţelepciunea?

Al treilea echivoc priveşte topografia. Casa înţelepciunii este vecină cu casa prostiei, şi poate fi confundată cu aceea. Mulţi nu ştiu să distingă. Cu atât mai mult încât valeţii concurenţei se arată destul de abili să momească pe clienţii colegelor lor serioase şi cicălitoare, sau mormăitoare. Astfel, unii nu-şi dau seama de înşelăciune. Şi, fără a sta prea mult pe gânduri, se îndoapă cu frivolităţi, vorbării, stupidităţi, gol, superficialitate, zgomot, aparenţă, simulări.

Voracitatea care caracterizează pe aceşti comeseni este impresionantă. Se creează o dependenţă de acel tip de hrană dificilă de eliminat. Nu s-a mai terminat de învăţat de a comite nebunii, de a interpreta în chip greşit viaţa, de a răsturna toate valorile, de a plasa incorect raporturile cu alţii. Printr-o frecventare asiduă, devenim capabili de a nu gândi, de a nu raţiona, de a nu ne pune prea multe probleme serioase (mai mult, niciuna), de a dezactiva conştiinţa, de a se amesteca cu turma, ascunzând faţa proprie ascunzându-ne în mijlocul masei.

Pentru ca vinul să nu se urce la cap…

Ultimul echivoc. Este pentru cei care intră şi se aşează la masă. Dar s-a socotit oportun să aducă cu ei pacheţelul propriu cu hrana adaptată pentru stomacul propriu, ştiinţa care convine capului propriu. Şi nu ezită să pună mâinile la piept, ignorând felurile de bucate “tari” pregătite de Înţelepciune. Sau ne limităm la câteva gustări, aşa, ca să nu apărem nepoliticoşi. Un pic de creştinism, şi mult din tot restul. Un pic de Cuvânt al lui Dumnezeu, şi tone de vorbărie.

Cât priveşte vinul, nu-l suportăm. Poate să se urce la cap, şi atunci nu ne mai adunăm nimic în viaţă, şi mai ales în afaceri. Este mai bine să-l stropim cu apa prudenţei, a bunăstării, a realismului sănătos, a compromisului. Paradoxurile evanghelice sunt diluate cu soluţii de raţiune, diplomaţie, arta de a se aranja. Duritatea mesajului lui Cristos trebuie să fie îndulcită, ţinând cont de slăbiciuni şi în special de cerul gurii noastre fine. Exigenţele lui Dumnezeu sunt conciliate cu interesele noastre imediate, cu gusturile noastre, preferinţele noastre. Sunt puţini aceia care ştiu să reziste până la capăt în jurul acelei mese pregătite. Acceptă să se hrănească exclusiv din acea hrană. Iau în serios lecţiile Înţelepciunii. Nu se precipită îndată afară pentru a uita ce au învăţat.

Pâinea euharistică nu foloseşte pentru a ne conserva, ci pentru a ne pierde

Pagina din Evanghelie prezintă ultima parte din marele discurs ţinut la Cafarnaum după înmulţirea pâinilor. În timp ce, în versetele precedente, Isus se referea la persoana proprie ca “pâine a vieţii”, aici tema este specific euharistică. Şi chiar în această privinţă s-ar putea ridica un echivoc. Mulţi practicanţi consideră Euharistia ca un element – cel puţin primar – al panoramei lor religioase. O practică – cel puţin principala – alături de altele. Ceva fix, imuabil, punct ferm. Dar nu ajung să priceapă forţa transformatoare a pâinii vieţii”.

Întâlnesc persoane care îmi spun: “Nu pot să mă lipsesc de Împărtăşania zilnică. În ziua în care mă abţin, am impresia că îmi lipseşte ceva”.În mine se ridică îndoiala că avem nevoie de ea pentru a ne recunoaşte, pentru a ne simţi siguri, pentru “a ne menţine” imuni de schimbări, de a ne “conserva” (sau, cel puţin, a conserva acea imagine de sine cu care ne-am obişnuit; chiar şi imaginea credinciosului “de duminică”). Primesc Euharistia pentru a fi ei înşişi, mereu aceia, şi nu pentru a fi diferiţi, să devină “alţii”. Dacă înţelegi cu adevărat ce este acel “trup”, acel “sânge”, accepţi în mod necesar riscul de a nu mai fi sigur de tine, de a nu te mai regăsi, de a dispărea.

Toate acestea au înţeles foarte bine iudeii, care, cu pretextul lui “cum”, au refuzat acel dar pentru că intuiau că ar fi schimbat total identitatea lor. Din păcate, în schimb, există creştini care reuşesc să împace Euharistia cu conservarea comportamentelor ne inspirate desigur de Evanghelie, de ură faţă de cineva, de atitudini egoiste, de obiceiuri puţin discutabile. Cine se apropie de Sf. Împărtăşanie trebuie să se înţeleagă – înainte de toate pe sine însuşi – : “Eu sunt acela!” În timp ce, în schimb, ar trebui să mărturisim: “Nu mai vreau să fiu acela care sunt…Nu mă mai suport…” Adică, ar trebui să demonstrez că, primind acea pâine, eu nu mă accept aşa cum sunt, totul se schimbă în viaţa mea. Problema nu este că, dacă lipseşte Împărtăşania, îţi lipseşte ceva, ci: ce se întâmplă când nu-ţi lipseşte Împărtăşania! Atunci când urmează numai… Împărtăşania, nu e nimic altceva, înseamnă că practic refuzi Euharistia, în acelaşi moment în care o primeşti.

A găsi timpul de a trăi

În opoziţie cu prostia, Paul recomandă celor care vor să fie înţelepţi: “Profitaţi de timpul prezent”. Ideea de fond este aceea a timpului drept capital preţios pe care îl ai în mâini şi care este folosit în felul cel mai bun. Apostolul sugerează o observaţie particulară pentru a folosi bine timpul: să mulţumim (“…Aducând mulţumiri mereu pentru orice lucru lui Dumnezeu Tatăl”). Faceţi ceea ce trebuie, şi puneţi înăuntru iubire, bucurie şi recunoştinţă.

Un al doilea element de înţelepciune: a ne întreba despre ceea ce vrea Domnul de la noi în orice moment (Să ştiţi să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu…”). Nu este posibil să umplem existenţa cu o afacere oarecare, dar cu ceea ce doreşte Domnul. Precis, care este voinţa lui Dumnezeu? Viaţa. Ne-o descoperă Isus însuşi: “Eu am venit ca să aibă viaţa, şi s-o aibă din belşug” (In 10,10). Dumnezeu doreşte să ne vadă trăind cu adevărat. Alţii îţi spun: “Munceşte… munceşte…” El îţi cere ca să ai timp pentru a trăi. Paul, astăzi, observând ritmurile noastre mereu mai obositoare şi activităţile mereu mai frenetice, probabil ar traduce gândul său mai mult sau mai puţin aşa: “Mai ales, în mijlocul tuturor lucrurilor cărora vă dedicaţi, vedeţi să găsiţi un pic de timp pentru a trăi”.

 

* * *

 

Eu trăiesc prin Tatăl. Cine mănâncă trupul meu, va trăi prin mine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În rugăciunea de la începutul Liturghiei de azi am auzit aceste cuvinte: Dumnezeu în iubirea sa a pregătit daruri nevăzute pentru acei care îl iubesc (LR).

Pe cine nu-l interesează darurile lui Dumnezeu? Care sunt ele? Cum le putem dobândi?

În lectura a II-a (Ef 5, 15-20) sf. Paul îi îndeamnă pe credincioşii săi din Efes să se comporte ca buni creştini, nu ca nebunii, ci ca oameni înţelepţi, spre a câştiga bunurile nevăzute şi fiindcă mântuirea este binele suprem, ei trebuie să profite de timpul prezent, de fiecare clipă, fiindcă zilele sunt rele; nu sunt rele în sine, ci din cauza celui rău care acţionează în istorie. Creştinul tinde spre un dincolo, care va fi bun în totalitate, fiindcă acolo Dumnezeu va fi totul în toţi (1Cor 15, 28). Dar, din când în când acest dincolo mai răbufneşte într-un fel sau altul aici şi acum în istoria prezentă. Aşadar, în întunericul acestor zile rele mai strălucesc cu intermitenţă unele momente luminoase care sunt semnele timpului, împrejurări deosebite – kairoi – în care se distribuie mântuirea. Creştinul trebuie să fie înţelept şi să profite de aceste împrejurări mântuitoare până în cele mai mici amănunte. Sf. Paul foloseşte un cuvânt grecesc («exagorazein») care se referă la un târg avantajos, în care se cumpără ieftin, dar numai după ce s-a făcut un tur prin tot târgul, fiindcă pe piaţa istoriei rele sunt expuse tot felul de lucruri aparent bune, dar în realitate sunt rele. Când se iveşte ocazia unui lucru bun, chiar dacă este scump, dar dacă foloseşte spre mântuire, spune sf. Paul: Să nu fiţi nepăsători! Căutaţi să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu! A lăsa să-ţi scape ocazia înseamnă nebunie, fiindcă mântuirea depinde de voinţa lui Dumnezeu. Pe piaţa istoriei rele se dovedeşte înţelept acela care ştie să achiziţioneze lucrurile cele mai bune. Sf. Paul încheie cu îndemnul de a celebra Euharistia, la care, spre a dobândi mântuirea, adunările trebuie să fie model de sobrietate, de cumpătare şi chiar mai mult: este necesar să se favorizeze în toate acţiunea Duhului Sfânt care aici şi acum împarte darurile sale (cf. CBL p. 1682-1683). Deci Euharistia este în centrul atenţiei şi se dobândeşte prin cumpătare şi favorizarea acţiunii Duhului Sfânt.

Liturgia cuvântului întăreşte îndemnul sfântului Paul prin cuvintele din lectura I-a (Prov 9, 1-6) în care Înţelepciunea, ca o doamnă onorabilă, invită în casa sa pe cei neînţelepţi şi pe cei lipsiţi de minte: Lăsaţi prostia, ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii! Ca să rămână cu viaţă, Înţelepciunea oferă celor invitaţi la ospăţ carne de vită şi vin pregătit cu grijă.

Viaţa este scopul chemării. Înţelept este acela care se străduieşte să-şi înţeleagă sensul vieţii. Pentru această înţelegere, Înţelepciunea se dovedeşte deosebit de activă: îşi construieşte o casă de lux, pe şapte coloane, adică perfectă din toate punctele de vedere, ca ospăţul să fie la înălţime. Această casă ne duce cu gândul la templul lui Solomon, locuinţa lui Dumnezeu şi locul în care israeliţii se adunau spre a oferi jertfele şi banchetele tradiţionale.

Banchetul este un simbol al bunurilor mesianice. Însăşi Împărăţia Cerurilor este prezentată sub forma unui banchet din măreţul templu al paradisului în care templul este Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul (Ap 21, 22). Participanţii la banchet dobândesc viaţa Mielului şi vor trăi prin Tatăl.

Isus Cristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1, 24), a pregătit un banchet la care se oferă pe sine însuşi ca hrană şi băutură, el este Mielul care se oferă ca jertfă şi ospăţ, aşa cum reiese din Evanghelia zilei de azi (In 6, 52-59).

Fiindcă invitaţia lui Isus de a-i mânca trupul şi de a-i bea sângele constituie şi o ameninţare: Amin, amin grăiesc vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi, consider că este necesar să intrăm în înţelegerea mai profundă a limbajului dur folosit de Mântuitorul.

Cuvintele carene şi sânge ale Fiului omului arată întreaga sa fiinţă umană supusă slăbiciunii şi suferinţei. A-i mânca trupul şi a-i bea sângele are ca prim înţeles unirea cu slăbiciunea şi suferinţa sa spre a-l înţelege ca pe slujitorul suferind al lui Iachwe (cf.Is 53) care are o misiune profetică şi mesianică. Mântuirea vine prin suferinţă şi o acceptă acei care acceptă unirea cu «Slujitorul suferind». Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze (Mt 16, 24).

Expresia Mâncaţi carnea şi beţi sângele! are şi sensul peiorativ de răzbunare. Este îndemnul lui Isus de a-l jertfi, sinonim cu acel Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi reclădi (In 2, 19). Puterea jertfei lui Isus de pe Calvar, când duşmanii îi «vor mânca trupul şi-i vor bea sângele» prin răstignire, stă în voinţa sa ca viaţa Tatălui, în mâinile căruia îşi încredinţează sufletul (Lc 24, 46), să ajungă până la noi. Isus transformă răzbunarea în binecuvântare.

Jertfa Calvarului a fost începutul banchetului, nu atât pentru cei care l-au răstignit şi i-au devorat fiinţa umană prin dinţii cruzi ai instrumentelor de tortură, cât mai ales pentru sine care s-a oferit conştient şi liber spre a-i atrage pe toţi la sine (In 12,32), începând cu însăşi Mama sa, Maria, care este singura fiinţă care i-a înţeles iubirea şi a acceptat-o în spirit de jertfă, lăsând ca prin sufletul ei să treacă sabia spre a se descoperi secretele din multe inimi (Lc 2, 34-35), devenind Mama Bisericii, adică a tuturor acelora care îşi vor afla fericirea prin credinţa în cuvântul lui Cristos şi mai ales la Masa euharistică.

Cei care acceptă cuvântul lui Isus, asemenea Mamei sale, devin comesenii lui Isus la ospăţul bucuriei, dar; aşa cum reiese din învăţătura banchetului de nuntă, de fiecare dată se află printre cei chemaţi şi câte unul care intră fără haină de nuntă. Aceştia sunt acei care fac ca banchetul să poarte şi amprenta jertfei. Ospăţul Calvarului şi-a avut uvertura la Cina de taină: printre ucenicii care se hrănesc cu Trupul şi Sângele lui Isus, cu o realitate (Lc 22, 17-19) şi nu cu o figură de stil, s-a aflat şi Iuda trădătorul care luând îmbucătura, a intrat satana în el (Lc 22, 3) şi a dat ospăţului caracterul de jetrfă, de durere, fiindcă l-a constrâns pe Isus să spună cu adâncă tristeţe: Mai bine era de omul acesta dacă nu se năştea (Mt 26, 24).

Isus a acceptat ca întotdeauna ospăţul euharistic să poarte amprenta jertfei: este mâncat ca la ospăţ de cei cu inima curată şi este devorat ca de dinţii fiarelor sălbatice de cei care nu cred şi nu se angajează să trăiască viaţa cea nouă în Cristos.

Realitatea crudă a expresiei «de a mâmca trupul şi de a bea sângele» se datorează şi unei duble intenţii a evanghelistului Ioan: una contra doceţilor (care învăţau că Isus n-a avut nici carne şi nici sânge, ci a fost ca o formă spiritualizată, o aparenţă) prin care se afirmă adevărata realitate a omenităţii lui Cristos; a doua intenţie mai profundă este împotriva acelora care susţin că Euharistia nu-i decât o formă spiritualizată a întregii învăţături a lui Isus, fără o realitate obiectivă. Semnificaţia pe care evanghelistul Ioan a rezervat-o termenului de carne este aceea de a arăta că Euharistia este continuarea întrupării în timp (cf. CBL p. 1348-1350).

Ameninţarea: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu nu veţi avea viaţă în voi este echivalentă cu afirmaţia ioaniană că Orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire (1In 4, 3. 8). Cine nu crede în iubire nu poate avea viaţă veşnică, nu se poate bucura de învierea celor drepţi.

Profeţii ajutau poporul să-şi dea seama că celebrarea Paştelui, participarea la ospăţul mielului, nu se identifică în mod automat cu participarea fizică de a mâmca şi bea, dar că este necesară convertirea inimii, adică reînnoirea propriei fidelităţi faţă de alianţa lui Dumnezeu.

Isus, venit să instaureze o «nouă şi veşnică alianţă», îşi pregăteşte banchetul cu o pâine nouă: Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer menită să fie pentru fiecare comunitate creştină un izvor de viaţă în caritate: unire şi slujire reciprocă în speranţa învierii: Eu îl voi învia în ziua de apoi. Nu din întâmplare, tocmai pe durata banchetului de la ultima Cină Isus a comunicat păcătoşilor iertarea, a descoperit celor săraci pâinea care coboară din cer şi a făcut ucenicilor cele mai umane confidenţe şi le-a dat chiar viaţa sa (cf. MAC p. 932): Eu trăiesc prin Tatăl. Cine mănâncă trupul meu va trăi prin mine, va trăi viaţa Tatălui, viaţa veşnică.

Acestea sunt acele lucruri mântuitoare pe care apostolul Paul ne îndeamnă să le achiziţionăm de pe piaţa istoriei rele, «darurile nevăzute» pregătite de Dumnezeu acelora care îl iubesc.

Azi ni se cere şi nouă dovada înţelepciunii creştine. Suntem capabili să o dăm?

Să încheiem, aşadar, cu începutul, cu rugăciunea Bisericii: Revarsă, Dumnezeule, în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă!” (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XX-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un copilaş, pregătindu-se pentru prima Împărtăşanie, i-a spus într-o zi mamei:

- Duminica este într-adevăr o zi frumoasă, pentru că avem timp să ne iubim!

Mama i-a răspuns:

- Dar noi, dragul meu, ne iubim în fiecare zi. Tatăl tău şi cu mine te iubim pe tine şi pe surioara ta în fiecare zi, ca şi duminica.

- Da, dar nu aveţi timp să ne-o spuneţi! a adăugat copilaşul. În timpul săptămânii tu lucrezi şi tata merge la birou în fiecare zi. În schimb, duminica aveţi timp să vă jucaţi cu noi şi să ne povestiţi multe lucruri frumoase, să ne duceţi la plimbare. Şi apoi, împreună, îmbrăcaţi de sărbătoare, mergem la biserică pentru Liturghie şi întâlnim acolo multă lume, ne strângem mâna bucuroşi, pentru că Dumnezeu ne iubeşte.

2. Tema

“Fiilor tăi, Doamne, le pregăteşti o masă de sărbătoare”: de aceea noi îţi oferim jertfa de laudă şi de mulţumire (= Euharistia).

3. Mesajul zilei

Invitându-ne în fiecare duminică la Liturghie, Domnul ne pregăteşte o masă de sărbătoare.

- Lui Isus îi plăcea să mănânce cu lumea şi, de fiecare dată când era invitat la cină, lăsa mereu daruri spirituale.

- Îţi aminteşti câteva invitaţii la masă pe care le-a primit Isus? (De la Levi, de la Marta şi Maria, de la Simon, de la Petru etc).

- Îţi aminteşti ce daruri le lăsa Isus celor care îl invitau? (Iertarea, cuvântul său, harul său, vindecarea).

- Isus vrea să stea la masă cu noi, dar şi mai mult vrea astăzi ca noi să stăm la masă cu el, pentru a realiza o comuniune de iubire şi pentru a ne oferi darurile sale spirituale.

Dar care sunt darurile pe care doreşte Isus să ni le ofere, pentru a face tot mai mare comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi cu fraţii?

- Sunt semănate şi incluse în diferite părţi ale Liturghiei şi mai ales în rugăciunea euharistică.

- Ajutaţi-mă să le descopăr. (Enumeraţi diferitele părţi ale Liturghiei şi cereţi să vi se spună care sunt darurile incluse).

$Riturile de primire (primirea, adopţia filială, Botezul etc.).

$Liturgia penitenţială (iertarea…).

$Liturgia cuvântului (adevăr, lumină, mângâiere etc.).

$Liturgia euharistică (dăruirea de sine, comuniunea de iubire, medicamentul nemuririi etc).

$Riturile de încheiere (Binecuvântarea pentru a continua Liturghia în viaţă).

Să amintim în mod deosebit formula de consacrare a pâinii şi a vinului.

- “Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi: acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi”.

$Invitaţie la masa divină.

$Totalitatea iubirii lui Isus faţă de noi.

$Iubirea sa este personală: adresată vouă…

- “Luaţi şi beţi din acesta toţi: acesta este potirul sângelui meu pentru noua şi veşnica alianţă, vărsat pentru voi şi pentru toţi întru iertarea păcatelor. Faceţi aceasta în amintirea mea”.

$Dumnezeu ne invită la masă cu el.

$Ne dă sângele său divin, viaţa.

$Ne dă veşnicia, gratuitatea prieteniei, cu o iubire personală şi totală.

$Ne iartă totul…

$Darul Liturghiei prin prezenţa sa.

Liturghia este cel mai mare cumul de bunuri!

- Este adevărat că Domnul ne pregăteşte la ea o masă de sărbătoare şi de iubire.

- Chiar dacă fiecare participant la Liturghie ar primi un miliard, acest dar ar fi nimic în comparaţie cu darul pe care ni-l oferă Dumnezeu, pentru această viaţă şi pentru veşnicie!

4. Exemple

Dumnezeu vrea o singură zi pentru el, dar care este… şi pentru noi.

a) Un muncitor lua în râs un coleg al lui bun creştin, pentru că duminica nu lucra pentru nimic în lume.

Atunci, colegul i-a explicat:

- Imaginează-ţi că am şapte mii de lei în buzunar. Întâlnesc un sărăcuţ care îmi cere pomană. Eu, emoţionat, îmi fac calcule şi îi dau şase mii.

Ce zici de aceasta?

- Aş spune că eşti foarte generos, a răspuns muncitorul. Săracul ţi-ar fi foarte recunoscător.

- Foarte bine. Dar iată că acel sărăcuţ sare la mine şi încearcă să îmi fure şi ultima mie de lei.

Ce zici de aceasta?

- Aş spune că face foarte rău. Cu o asemenea reacţie nu ar merita nici un ajutor!

Atunci, colegul a încheiat:

- Prietene, aceasta este istoria ta. Domnul ne-a dat şase zile pe săptămână pentru a lucra, cerând ca a şaptea zi să ţi-o dedici familiei, sufletului tău, recunoştinţei faţă de el. În schimb tu, în loc să îi fii recunoscător, îi furi şi ziua a şaptea. Ce crezi? (L. Veuillot).

b) Printre scrierile sfântului Petru Damiani (1007-1072), episcop şi doctor al Bisericii, călugăr camaldolez, există o carte intitulată “Dominus vobiscum”. A apărut în urma unui fapt real: un prieten eremit, care celebra mereu Liturghia singur, l-a întrebat pe marele maestru Petru Damiani dacă trebuia să spună “Domnul să fie cu voi” din moment ce nu era nimeni pe care să îl salute, nimeni care să răspundă. În sinteză, Petru Damiani a răspuns: Nu este adevărat că nu este nimeni în jurul altarului tău solitar, pentru că în jurul lui este toată Biserica, împrăştiată în Orient şi Occident, în mod invizibil, dar real (M. Magrassi).

 

* * *

 

Duminica a XX-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus mulţimii: “Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul meu”. Iudeii se certau zicând: “Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?” Isus le-a zis: “Adevăr, adevăr zic vouă: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul meu cu adevărat este mâncare şi sângele meu cu adevărat băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu rămân în el. Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care coboară din cer, nu ca aceea din care au mâncat părinţii voştri. Ei au murit; cine mănâncă din această pâine va trăi în veci”. Acestea le-a zis pe când învăţa în sinagoga din Cafarnaum. (Ioan 6,51-59)

Pasajul liturgic al evangheliei duminicii a XX-a de peste an reprezintă partea finală a Discursului asupra pâinii Vieţii (In 6,29-59) conferindu-i o concluzie teologică magistrală.

Tema hranei a format axa centrală a discursului; acum ideea de pâine a vieţii devine dominantă şi atrage către ea toate problemele care s-au ivit de-a lungul dezbaterii dintre Isus şi interlocutorii săi: ar fi vorba oare de o hrană care ar reaminti experienţele minunate ale trecutului pe care iudeii ar dori să le retrăiască (v. 31)? Sau ar fi vorba de Isus, Mesia, care îşi oferă trupul drept hrană şi sângele drept băutură, aşa cum pretinde el însuşi (v. 55).

Originea acestei hrane a fost afirmată încă de la începutul discursului. Întotdeauna a fost vorba de o pâine coborâtă din cer (v. 31-32). Or şi Isus se vede nevoit să afirme în faţa celor care pretindeau că îi cunosc tatăl şi mama (v. 41-42) că a venit din cer (v. 38). În acest caz originea cerească a pâinii, admisă fără prea multă dificultate, generează într-o formă destul de accentuată problema originii Mesiei, origine care nu a încetat să preocupe miniţile iudeilor. În cele din urmă, originea cerească a pâinii va determina o dublă problemă: pe cea a naturii hranei şi pe cea a identităţii lui Isus. Pâinea pe care Isus o oferă este dătătoare de viaţă veşnică, fiind aşadar o pâine a vieţii (v. 33 şi 35), iar, odată afirmată natura acestei pâini, Isus poate avansa pretenţia de a fi El însuşi această pâine a vieţii veşnice. Prin urmare va trebui ca trupul său să fie mâncat, iar sângele său să fie băut. Dificultatea cea mai mare care se iveşte imediat este “cum s-ar putea realiza acest lucru?” de vreme ce Legea interzicea ca sângele să fie băut întrucât în el rezida viaţa. Cu toate acestea menţiunea sângelui separat de trup orientează atenţia către aspectul sacrificial atât de prezent în cultul iudaic, iar Isus sugerase deja că va exista o jertfă atunci când vorbise despre pâine, care ar fi trupul său, oferit pentru viaţa lumii (v. 51). În plus, atunci când Isus afirmă că Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă va mânca pe mine va trăi prin mine, El clarifică faptul că sursa primă a darului dătător de viaţă veşnică se află în Tatăl, iar revelaţia totală nu va avea loc decât după Ceasul jertfei Fiului de pe cruce.

Noi, creştinii, putem înţelege adevărul învăţăturii acestui mister: Isus, mort şi înviat, este cu adevărat hrană prin trupul său şi băutură prin sângele său pentru viaţa sufletului nostru, încă de pe acum şi pentru toată veşnicia fericită. Se impunea, însă, ca mai întâi sângele să fie vărsat (Ev 9,22) şi ca Cristos să fi intrat în slava (Lc 24,26). Doar jertfa crucii şi Învierea preaglorioasă puteau oferi sensul profund şi răspunde la întrebarea “Cum poate acesta să ne dea trupul să-l mâncăm?” formulată de iudei.

 

* * *

 

Duminica a XX-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

“Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci” (In 6,51).

Acestea sunt cuvintele clare şi directe ale lui Isus rostite în sinagoga din Cafarnaum, cuvinte care se îndreaptă atât către contemporanii săi, cât şi spre noi, creştinii de astăzi.

Pericopa evanghelică de astăzi ne arată că aşa de mari şi de pline de mister au fost şi sunt aceste cuvinte încât unii dintre ucenicii săi s-au scandalizat şi au plecat. Dar, de fapt, intenţia evanghelistului Ioan prin prezentarea acestui discurs este alta. Şi anume ca, pătrunzând şi meditând aceste cuvinte despre pâinea cea vie şi încadrându-le în întreaga operă răscumpărătoare a lui Cristos, să descoperim că acesta este adevărul fundamental: cine vrea să se bucure de adevărata viaţă dumnezeiască trebuie să se deschidă faţă de pâinea cea vie care este însuşi Isus Cristos. Nimeni nu poate să se bucure de viaţa veşnică, dacă nu se predispune să participe la acest ospăţ.

Pâinea euharistică, pâinea oferită de Cristos la ospăţul său, are ca prim efect unirea intimă cu Isus. El intră în inima, în trupul celui credincios pentru a realiza cu el un raport profund de comuniune care transformă întreaga fiinţă.

După ce în duminicile precedente am văzut cum Mântuitorul a hrănit trupeşte o mulţime mare de oameni prin minunea înmulţirii pâinilor, Cristos ne invită astăzi din nou la ospăţ. Însă hrana pe care o oferă El la ospăţul euharistic nu este doar o întărire, o legătură trecătoare, ci una de durată: “Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine, şi eu în el” (In 6,51). Hrana pentru trup, chiar dacă pare trecătoare, se transformă prin legile metabolismului în trupul celui care o primeşte. Hrana oferită de Cristos, trupul şi sângele său, realizează între El şi cel credincios o viaţă nouă, viaţa dumnezeiască, viaţa harului care rămâne vie atât timp cât este în legătură cu izvorul.

Ucenicii care îl ascultau pe Isus ştiau şi înţelegeau ce este o pâine materială. Ştiau, de asemenea, că Tatăl ceresc a hrănit poporul ales în pustiu cu mană. Însă despre o pâine vie nu au auzit şi văzut niciodată. Dacă Dumnezeu, dându-le mana, s-a preocupat de foamea fizică, acum Isus le explica faptul că El îi va hrăni într-un mod nou, spiritual: “Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viţa lumii”. Dar ei spuneau: “Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” De aceea au tras concluzia: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Şi au plecat cu toţii (cf. In 6,60).

Biserica, prin liturgia cuvântului de astăzi, ne ajută să înţelegem acest discurs greu al Mântuitorului, ne ajută să facem distincţie între foamea spirituală şi cea fizică.

Evanghelistul Ioan, în elaborarea discursului său euharistico-teologic, foloseşte teme şi date ale literaturii sapienţiale. Indiscutabil, ele trimit la simbolismul banchetului pregătit de Înţelepciunea personificată din Cartea Proverbelor. Astfel, prima lectură de astăzi ne prezintă Înţelepciunea ca o stăpână care a pregătit în casa ei carne şi vin din belşug şi îi invită pe toţi să ia parte la ospăţul său, oferind alternativa la viaţa dezordonată a cărnii, la nebunia omenească, şi anume calea înţelepciunii.

Aceeaşi cale a înţelepciunii ne este recomandată şi de sfântul Paul în Scrisoarea către Efeseni. Apostolul neamurilor arată care este adevărata înţelepciune, şi anume înţelegerea voinţei lui Dumnezeu. Ca şi în prima lectură, omul este chemat să nu se lase condus de nebunia lumii, să nu trăiască asemenea celor fără judecată. Încercând să înţeleagă semnele timpului, creştinul are posibilitatea de a urma calea adevărată prin ascultarea de voinţa Domnului, reuşind să discearnă voinţa printre tentaţiile păcatului din timpul în care trăieşte.

În acest fel, ia naştere voinţa noului om, un om care ştie că a primit totul în dar, care ştie că este iubit, care simte mereu nevoia de a mulţumi şi de a-l celebra pe Dumnezeu. Această laudă adusă Domnului izvorăşte din interiorul comunităţii, aşa după cum Paul deja le-a sugerat şi colosenilor: “Învăţaţi-vă şi mustraţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea. Înălţaţi-i cu recunoştinţă lui Dumnezeu psalmi, imnuri şi cântări spirituale în inimile voastre. Şi orice aţi face, cu cuvântul sau cu fapta, toate să fie în numele Domnului Isus” (Col 3,16-17).

A şti să-ţi trăieşti viaţa cu înţelepciune, urmând voinţa lui Dumnezeu, nu este un lucru uşor. Înţelepciunea slujeşte iubirii dacă nu trăim numai pentru noi înşine, în mod egoist, ci trăim, în primul rând, pentru Biserică, pentru omenirea întreagă, pentru viaţă. Acest lucru se vede clar din viaţa Maicii Domnului şi a marilor sfinţi şi martiri ai Bisericii care au înţeles sensul adevărat al cuvintelor lui Cristos despre pâinea cea vie şi au trăit cu înţelepciune voinţa lui Dumnezeu.

La 2 mai 1999, odată cu beatificarea sa, Biserica ni l-a propus drept model pe fericitul Padre Pio, mare îndrăgostit al pâinii celei vii, a cărui figură traversează şi marchează acest sfârşit de secol XX. Sfântul oamenilor, cum a fost denumit în mod semnificativ, a nutrit o caldă iubire faţă de Isus Euharisticul. Liturghiile sale prelungite, în tăcere mistică şi pauze contemplative, erau un exemplu de credinţă pentru credincioşi, care se întorceau transformaţi la casele lor. Spunea fericitul Padre Pio: “Bătăile inimii mele, atunci când sunt cu Isus Euharisticul, sunt mai puternice. Uneori mi se pare că inima vrea să iasă din piept. La altar simt o aprindere atât de mare încât nu pot să o descriu”. Padre Pio era devorat de o sete şi o foame nepotolită după Sfânta Euharistie, pâinea cea vie. Astfel, marele îndrăgostit al Euharistiei ne recomandă tuturor “împărtăşania zilnică” şi dezaprobă neglijenţa şi indiferenţa cu care uneori este tratat sacramentul altarului.

Sfânta Împărtăşanie, pâinea cea vie lăsată nouă de Cristos, a dus la victorie pe vremuri, cât şi astăzi. Un exemplu în acest sens sunt primii martiri ai Bisericii care au înţeles ce înseamnă a trăi viaţa cu înţelepciune, au înţeles adevăratul sens al cuvintelor lui Cristos despre pâinea cea vie.

Să ne imaginăm un spectacol de circ de pe vremea lui Nero. Un mic grup de creştini este mânat spre mijlocul arenei. Bărbaţi cărunţi, sleiţi, mame cu prunci în braţe, tineri şi tinere… De jur-împrejur, mulţime furioasă. Se deschide o poartă şi din adâncul întunecat vin alergând lei înfometaţi de mai multe zile. Iar creştinii de acolo din mijloc? Tremură? Imploră milă? O, nu, ei se roagă, cântă. Fiarele se aruncă asupra lor, sfâşie cu ghearele carnea vie. Iar creştinii, cu ochii fixaţi spre cer, cu zâmbetul pe faţă, cântă! De unde au primit aceşti oameni puterea aceea incredibilă? Erau “statornici în frângerea pâinii şi în rugăciune”, ne spune Sfânta Scriptură (cf. Fap 2,42).

Contrar exemplului acestor martiri, noi astăzi ne plângem că, deşi ne-am împărtăşit des, iar am căzut în păcate. Vina nu este în Sfânta Împărtăşanie, căci fiecăruia Împărtăşania îi foloseşte atât cât o preţuieşte. Să învăţăm să preţuim hrana euharistică şi, călăuziţi de îndemnurile şi exemplul primilor martiri ai Bisericii, să ne cercetăm dorinţele inimii noastre, dacă printre ele există foame după pâinea vieţii veşnice. Pentru aceasta, cu toţii să ne rugăm Duhului Sfânt să reverse peste noi darul înţelegerii de care avem nevoie pentru a nu fugi, asemenea ucenicilor nestatornici, din faţa cuvântului lui Cristos.

Să ne rugăm împreună cu sfântul Toma de Aquino: “O, pâine vie, frământată în cer, dospită în sânul Fecioarei Maria, coaptă pe lemnul crucii, pusă pe altar, ascunsă în speciile sacramentale, întăreşte inimile noastre în bine şi călăuzeşte-ne paşii pe drumul vieţii; bucură sufletele, curăţă gândurile noastre”.

Ciprian Petre