Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a după Rusalii (A tuturor sfinţilor)
Evanghelia: Matei 10,32-35.37-38;19,27-30
Apostolul: Evrei 11,33-40;12,1-2

Matei 10,32-35.37-38;19,27-30

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? Iar Isus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Trei feluri de creştini

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un muncitor la căile ferate a spus la un moment dat: “Duminica nu lucrez niciodată decât pentru Domnul”. “Şi care este plata?” a fost întrebat. El a răspuns: “Ei bine, plata nu e chiar aşa de grozavă, dar pensia da.”

În Evanghelia de astăzi, Isus vorbeşte parcă despre planul de pensii; vorbeşte despre răsplată. Petru îl întreabă: “Noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?” Isus îi răspunde: “Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri… Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.”

Când citim aceste cuvinte, unii ne întrebăm dacă Isus încearcă să ne mituiască să venim în Împărăţia cerurilor cu promisiunea unor tronuri. Nici vorbă! Isus a arătat adesea că a fi creştin nu este uşor. El le-a promis ucenicilor săi persecuţii şi cruce. El Însuşi spune în Evanghelia de astăzi: “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Isus nu a încercat niciodată să îi mituiască pe oameni ca să îl urmeze; a încercat să îi provoace. El nu a promis niciodată că în această lume se va face un fel de balanţă a faptelor bune, ci ne-a făcut cunoscut faptul că în această lume ni se va părea că nu merită să fii bun şi că virtutea nu este răsplătită. Însă Dumnezeu nu are doar această lume pentru a răsplăti. El are întreaga eternitate. În fond şi la urma urmei, dacă faptele noastre ar primi întotdeauna o răsplată imediată în această lume, atunci virtutea ar deveni o meserie.

Sunt însă unii care simt că motivul recompensei nu ar trebui să aibă vreun loc în viaţa creştină. După cum spunea dr. Steimle: “Ei sunt deranjaţi de continua subliniere a recompensei în Biblie: viaţa veşnică, viaţa din belşug, comori în ceruri”. Aceşti oameni simt că trebuie să fim buni pentru simplu fapt că trebuie să fim buni, virtutea fiind însăşi răsplata pentru aceasta. Ei cred chiar că ideea de recompensă ar trebui să fie eliminată din viaţa creştinului. Cineva spunea odată că ar dori să stingă tot focul iadului cu apă şi să ardă toate bucuriile raiului în foc, pentru ca oamenii să caute să fie buni nu pentru vreo recompensă, ci pentru binele lor. Nu putem să nu fim de acord. Dar totuşi, Isus vorbeşte despre recompense în mod repetat.

El vorbeşte despre recompensă în Evanghelia de astăzi: “oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”. Altundeva spune că iubirea dreaptă, rugăciunea dreaptă şi postul drept vor avea recompensele lor. Iar la Fericiri ne spune: “Când veţi fi persecutaţi în numele meu, bucuraţi-vă căci răsplata voastră mare este în ceruri”. La Luca 14,12-14 El spune: “Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor.”

Dacă nu doreşte să ne mituiască, atunci de ce tot vorbeşte Isus despre recompense? Este simplu: pentru a ne asigura că viaţa nu este fără sens, că culegem ceea ce semănăm, că astfel nu trăim într-un univers nebun, că există un Dumnezeu care îl conduce, care se asigură ca cei credincioşi, precum şi cei necredincioşi, să îşi primească răsplata cuvenită.

Să ne amintim că tot ceea ce Dumnezeu ne dă este HAR. Nu putem să câştigăm ceea ce ne dă Dumnezeu; nu putem să merităm; nu ne poate fi Dumnezeu dator. Ceea ce ne dă ne dă din bunătatea Inimii Sale. Ceea ce ne dă nu este o plată ci un dar, nu o recompensă ci un har. Tocmai de aceea ceea ce dă Dumnezeu este atât de disproporţionat cu ceea ce putem noi face vreodată: “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1Corinteni 2,9).

Există trei tipuri de creştini. Primii sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu deoarece se tem să nu ajungă în iad. Putem să spunem că aceştia sunt ca nişte sclavi, care fac totul din teama de ce le-ar putea face lor Stăpânul. Al doilea tip de creştini sunt angajaţii. Ei lucrează asemenea muncitorilor. Dacă fac ceva bun este doar pentru că aşteaptă ca Dumnezeu să îi recompenseze pentru aceasta. Ei vor să fie plătiţi pentru tot ce fac. Sunt persoanele care negociază cu Dumnezeu: “Eu fac aceasta Doamne pentru Tine, dacă Tu faci aceasta pentru mine”. Isus a vorbit despre angajaţi atunci când i-a pomenit pe oamenii care fac binele pentru a primi aprecierea oamenilor. “Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor” (Matei 6,2). Al treilea şi cel mai înalt creştin este acela care îşi iubeşte aproapele în mod spontan fără a se gândi vreodată la iad sau la a primi răsplată pentru ceva. În “Pelerinul rus” citim: “Dumnezeu doreşte ca noi să venim la El nu ca şi sclavi sau mercenari ci asemenea unor fii şi fiice care duc o viaţă cinstită din iubire pentru El şi din dorinţa de a-l sluji”.

Într-o dimineaţă un băieţel a pus o bucată de hârtie lângă farfuria mamei lui. Pe ea scrisese: “Mama îi datorează lui John: Pentru diferite comisioane: $.25; Pentru că am fost bun: $.10; Pentru că am luat lecţii de muzică: $.15; Total: $.55.” Mama lui a zâmbit dar nu a spus nimic. La amiază a aşezat “nota de plată” cu 50 de dolari pe ea lângă farfuria fiului ei. Dar mai era o altă hârtie pe care scria: “John îi datorează mamei: Pentru că am fost bună: $0.00; Pentru că am avut grijă de el când a fost bolnav: $0.00; Pentru încălţări, haine, mănuşi, jucării: $0.00; Pentru mâncare şi pentru camera lui frumoasă: $0.00. Total: John îi datorează mamei: $0.00.” Lacrimile au izbucnit din ochii lui. S-a aruncat în braţele mamei lui şi dându-i înapoi cei 50 de dolari a spus: “Ia banii înapoi, mamă, şi lasă-mă să te iubesc şi să fac lucrurile gratuit.”

Cât de însufleţitoare sunt exemplele de creştini care au lucrat pentru Dumnezeu nu ca sclavi sau mercenari ci în mod spontan din iubire faţă de El. A. J. Cronin povesteşte despre o asistentă medicală care timp de douăzeci de ani, a asigurat singură servicii pentru o zonă întinsă din Anglia. “M-au uimit”, spune el, “răbdarea ei, curajul şi voioşia ei. Nu era niciodată prea obosită noaptea ca să se scoale pentru un apel urgent. Salariul ei era inadecvat, şi la un moment dat târziu în noapte, după o zi extrem de epuizantă, am îndrăznit să protestez în faţa ei: ‘Soră, de ce nu le cereţi să vă plătească mai mult? Dumnezeu ştie că meritaţi’. ‘Dacă Dumnezeu ştie că merit’, a răspuns ea, ‘asta e tot ceea ce contează pentru mine’.” Ea lucra nu ca un sclav sau mercenar ci doar din iubire pură pentru Dumnezeu.”

O voluntară din biserică făcea ture la un spital, înveselindu-i pe pacienţi şi ajutându-i în multe feluri mărunte. Un pacient a remarcat după ecusonul ei că făcea parte dintr-o anumită Biserică. A întrebat-o: “Eşti angajată de Biserică să faci această muncă?” “O nu”, a răspuns ea repede. “Sunt voluntară.” Înainte să poată explica mai departe, pacientul a întrebat: “De ce?” Ea a răspuns: “Îl iubesc pe Domnul, şi acesta este un mod în care pot exprima acest lucru, ajutându-i pe ceilalţi.” Pacientului nu prea îi venea să creadă acest lucru. “Adică nu eşti plătită? Faci totul degeaba?” “Nu chiar degeaba”, a zâmbit ea, “ci pentru speranţa că pot să vă aduc mângâiere vouă bolnavilor şi să împărtăşesc cu voi iubirea şi tăria Mântuitorului nostru”. Omul a tăcut câteva momente, apoi a răspuns: “Dacă Biserica se îngrijeşte cu adevărat atât de mult de noi cei bolnavi, poate mai există speranţă pentru această lume a noastră.”

Un medic misionar în Coreea care tocmai efectuase o operaţie chirurgicală importantă pe o ţărancă săracă, a fost întrebat: “Doctore, cât ai fi fost plătit pentru o astfel de operaţie în America?” El a răspuns: “Cam cinci sute de dolari.” “Cât de mult vei fi plătit aici?” Privind la coreeanca săracă, el a răspuns: “Pentru această operaţie voi primi recunoştinţa ei şi zâmbetul Stăpânului. Acestea valorează pentru mine mai mult decât toţi banii pe care mi i-ar putea da lumea.”

Există un lucru interesant despre promisiunea de recompensă pe care o face Isus: destinatarii sunt cei care fac ce fac, fără să se gândească la răsplată. În parabola cu Judecata de Apoi, când Isus le spune celor drepţi: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia pregătită pentru voi”, aceştia sunt surprinşi. Ei întreabă: “De ce Doamne? Ce am făcut noi să merităm aşa ceva?” Iar Isus le răspunde: “Am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat. Am fost …”

Lumea are recompensele ei: bani, recunoaştere, onoare, dar nici una dintre acestea nu se pot compara vreodată cu recompensa pe care Dumnezeu o păstrează pentru cei care îl slujesc zi de zi din iubire spontană şi recunoscătoare pentru ceea ce El a făcut pentru noi pe Cruce: “Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

O rugăciune a Sf. Ignaţiu de Loyola rezumă bine cele ce le-am spus: “Învaţă-mă, Bunule Domn, să te slujesc aşa cum meriţi; să dau şi să nu contabilizez costurile, să lupt şi să nu iau aminte la răni; să trudesc dar să nu caut odihnă; să lucrez şi să nu cer vreo recompensă pentru că ştiu că fac voia Ta, prin Isus Cristos, Domnul nostru. Amin.”

 

* * *

 

Duminica tuturor Sfinţilor

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

I. Despre sfinţenie

Această primă duminică după Rusalii este dedicată venerării tuturor sfinţilor, deoarece Sfinţii sunt o ilustrare a acţiunii sfinţitoare a Spiritului Sfânt în toate acele suflete care L-au primit cu toată iubirea în viaţa lor, colaborând cu deplină generozitate şi fidelitate cu harurile şi darurile Lui. Ei sunt Evanghelia trăită eroic, zi de zi, imagini vii ale lui Isus Cristos, realizând, fiecare, în starea sa de viaţă, pe măsura talentelor, temperamentului şi chemării sale, virtuţile divino-umane ale lui Isus. Ei se plasează atât de sus pe scara desăvârşirii creştineşti, încât se şi spune că “sfinţii sunt de admirat, nu de imitat” – aforism numai în parte valabil, deoarece deşi ei au deprins virtuţile într-um mod ieşit din comun, inaccesibil creştinilor de rând, totuşi rămâne în puterea noastră a tuturor de a ne însuşi spiritul care i-a animat în tot ce au săvârşit ei, adică dragostea de Dumnezeu şi semeni. Căci şi ei au fost oameni asemenea nouă, cu slăbiciuni şi porniri uneori mai violente decât ale noastre, puşi să trăiască în condiţii ce le cereau eforturi eroice pentru a-şi păstra şi spori viaţa harică. Găsim sfinţi în toate păturile sociale. Ludovic cel Sfânt a fost rege; Sfântul Izidor a fost plugar; Sfânta Zita a fost servitoare; Sfânta Ioana de Chantal, contesă; Sfânta Bernadeta Soubirous o simplă păstoriţă, iar Sfântul Benedict Labre, cerşetor. Astfel că Sfântul Augustin, în lupta cu sine care avea să-l întoarcă la Dumnezeu, privind nesfârşita şi atât de variata pleiadă de sfinţi, ruşinat de laşitatea cu care se complăcea în propria mizerie spirituală, îşi zise: “Dacă aceştia şi acestea au putut, eu de ce să nu pot?” Această întrebare ni se impune şi nouă, tuturor, căci chemarea la sfinţenie este universală. “Fiţi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”, ni se spune în Vechiul Testament, iar Isus în predica de pe Munte ne porunceşte: “Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel din Ceruri este desăvârşit” (Matei V, 48). Or, când Dumnezeu ne impune o obligaţie, El ne dă şi ajutorul necesar ca s-o împlinim, căci altfel ar fi nedrept.

Deoarece însă unii credincioşi au o părere greşită despre sfinţenie, să vedem ce este ea. Dar, mai întâi, să vedem ce nu este sfinţenia.

Unii înţeleg prin sfinţenie ceva cu totul imposibil de realizat într-o viaţă obişnuită, ceva ce presupune puteri ieşite din comun, puterea de a face minuni, de a citi în suflete; alţii cred că a fi sfânt înseamnă a te izola de lume, a posti mult, a sta toată ziua în rugăciune, a umbla pe la toate bisericile, a umbla cu capul plecat şi cu ochii în pământ. Or, sfinţenia nu constă în nici una din faptele înşirate; unele din ele pot să fie consecinţe, efecte ale sfinţeniei, dar nu însăşi sfinţenia; altele pot să izvorască dintr-o mândrie mascată, din gândul de a atrage, printr-o atitudine sau faptă cucernică, atenţia altora.

Sfinţenia adevărată constă în cu totul altceva: în iubirea de Dumnezeu şi aproapele, iubire care se manifestă în împlinirea voinţei lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii şi concretizată în îndatoririle stării de viaţă în care te-a aşezat Providenţa. Oricine – elev, student, muncitor, profesor, inginer, doctor, avocat, ţăran, mamă, căsătorit sau necăsătorit, bogat sau sărac – este un candidat la sfinţenie dacă îşi îndeplineşte cu cea mai mare desăvârşire îndatoririle stării sale, căci acestea exprimă voinţa lui Dumnezeu faţă de el. Însuşi Isus când, în timp ce predica, este anunţat că “mama sa şi fraţii săi îl aşteaptă afară”, răspunde arătând spre învăţăcei: “Iată Mama Mea şi fraţii Mei; căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, este fratele Meu şi sora Mea şi Mama Mea” (Matei XII, 49).

Precum preotul adună cu o sfântă grijă toate fărâmiturile de pâine sau ostie consacrată de pe masa altarului, conştient că în fiecare din ele, oricât de mică ar fi, este prezent Însuşi Isus Cristos întreg, tot astfel trebuie să adunăm cu atenţie fiecare faptă, oricât de neînsemnată ar fi, căci ea conţine şi ni-L împărtăşeşte în mod mistic pe Dumnezeu. Cum? Întrucât conţine voinţa lui Dumnezeu, căci acolo unde este voinţa Sa, este prezent El Însuşi, deoarece nu este nici o deosebire între voinţa Sa şi fiinţa Sa, esenţa Sa divină.

Mulţi greşesc crezând că harul sfinţitor, viaţa divină din noi sporeşte numai prin rugăciuni şi prin Sfintele Taine. Nu, ea se îmbogăţeşte cu fiecare faptă bună săvârşită în stare de har. Începând cu efortul ce îl depun dimineaţa la deşteptare să înving somnolenţa spre a mă scula, continuând cu îmbrăcarea, aştepatarea autobuzului, multiplele operaţii de la locul de muncă, statul la cozi, rezolvarea problemelor ce mă aşteaptă acasă, şi sfârşind cu rugăciunile de seară, toate acestea fac să scadă sau să urce nivelul vieţii harice din sufletul meu. Măruntele mele îndeletniciri sau acţiuni constituie respiraţia sufletului meu, sporindu-mi şi împrospătându-mi trăirea interioară. Este un adevăr pe care Conciliul Tridentin îl defineşte astfel: “De va zice cineva că la un om în stare de prietenie cu Dumnezeu orice faptă bună nu este învrednicită în mod real de o creştere a harului, să fie anatemă”.

Ce bogăţie de merite şi ce progrese în sfinţenie am realiza dacă am trăi clipă de clipă acest adevăr!

În cartea sa intitulată “Despre iubirea de Dumnezeu” Sfântul Francisc de Sales ne istoriseşte despre Sfânta Francisca Romana, o femeie măritată din Roma secolului al XVI-lea, că într-o zi pe când îşi recita Oficiul Sfintei Fecioare, fu chemată de soţ. Îşi întrerupse numaidecât versetul şi ieşi, apoi reveni pentru a-şi relua rugăciunea. Dar de-abia îngenunche când din nou fu chemată, şi în acest fel trebui să-şi întrerupă de patru ori rugăciunea, dar o făcu prompt, cu multă răbdare şi calm, ştiind că, răspunzând prompt îndatoririlor de soţie şi stăpână a casei, împlinea voinţa lui Dumnezeu. Când în cele din urmă izbuti să-şi termine versetul întrerupt, îl văzu scris cu litere de aur.

Nu o dată ni se întâmplă şi nouă la fel. Nu ne apucăm bine de un lucru şi trebuie să-l întrerupem pentru altul mai urgent sau mai important. De-abia ţi-ai început rugăciunea şi trebuie să te ridici pentru a răspunde unei nevoi sau cereri din partea soţului, copilului, sau vreunui cerşetor ce îţi bate la uşă, ori să arunci o privire la soba de gătit; şi, ajunsă la capătul zilei, priveşti la toate aceste lucruri mărunte şi agasante, unele neterminate din lipsă de timp, şi rămâi dezamăgită ca în faţa unor deşeuri, fărâme de acţiuni, ispitită să te plângi că ziua ţi s-a scurs în zadar. Dar priveşte puţin mai atenţă şi ele îţi vor apărea învăluite în aur, în veşnicie, căci prin ele te-ai întâlnit cu Dumnezeu, a cărui voinţă ai urmărit-o de-a lungul zilei, şi te-ai dăruit Lui, iar El ţi s-a dăruit ţie. Într-adevăr desăvârşirea din nimicuri e alcătuită, dar desăvârşirea însăşi nu este un nimic. Amin.

II. Urmarea lui Cristos

“Deci pe tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor,
mărturisi-l-voi şi Eu înaintea Tatălui Meu din ceruri.
Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor
şi Eu Mă voi lepăda înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”
(Matei X,32-33)

Am văzut cum în ziua de Rusalii, prin pogorârea Spiritului Sfânt, a luat naştere primul nucleu al Bisericii, în urma predicării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, când s-au botezat aproximativ trei mii de suflete. Plini de credinţă şi de curajul primit prin revărsarea peste ei a Izvorului de viaţă divină, Apostolii L-au vestit pretutindeni pe Isus Cristos, cel înviat şi înălţat întru slavă la ceruri, atrăgând astfel în corabia Bisericii tot mai multe suflete, din toate popoarele. Din sămânţa Evangheliei, împrăştiată de ei, au răsărit şi s-au înmulţit creştinii, ca prin minune, şi din rândul lor s-au ridicat nenumărate figuri de sfinţi, de mucenici şi mucenice, care strălucesc, prin mărturia vieţii lor, ca nişte faruri peste veacuri.

Duminica de azi, întâia după Rusalii, numită Duminica Tuturor Sfinţilor, este închinată tuturor acestor sfinţi, adică acelora care şi-au întocmit întreaga viaţă după Evanghelie, zugrăvind în persoana lor, clipă de clipă, cu cuvântul şi cu fapta, chipul modelului nostru divin, al lui Isus Cristos, atingând în felul acesta cele mai înalte trepte ale desăvârşirii. Pentru acest motiv ei constitue pentru fiecare din noi pilde vii, vrednice de a fi nu numai venerate, ci şi urmate.

Ei sunt sărbătoriţi nemijlocit după Rusalii, deoarece opera de sfinţire a sufletului este atribuită Spiritului Sfânt, care mi-L împărtăşeşte pe Cristos, vărsând în noi viaţa suprafirească, prin Taina Sfântului Botez, viaţă pe care o întreţine şi o dezvoltă în continuare prin celelalte Sfinte Taine.

Dar Spiritul Sfânt, după cum am văzut în Duminica Rusaliilor, nu poate lucra în sufletul nostru dacă Îi închidem uşa. El are nevoie de supunerea şi conlucrarea noastră liberă. Altfel, luminile, şoaptele, îndemnurile Sale rămân fără rod. De aceea, putem spune că opera sfinţirii şi mântuirii noastre este rodul colaborării noastre cu harurile şi cu cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt, şi că ea se realizează în măsura fidelităţii cu care noi cooperăm cu acestea. Să ne reamintim de sentinţa Sfântului Augustin: “Dumnezeu care te-a creat fără tine, nu te mântuieşte fără tine.” Am merita oare cununa gloriei cereşti fără contribuţia efortului nostru? Poate fi declarat cineva erou fără să lupte? Se poate bucura cu adevărat un elev, care la sfârşitul anului şcolar ar fi încununat cu laurii de premiant, după ce tot anul s-a complăcut în lenevie şi nepăsare? Această distincţie nu ar fi oare pentru el mai degrabă o pricină de ruşinare decât o bucurie adevărată? Aşa e şi cu mântuirea şi fericirea noastră. Dumnezeu ne cere aportul trudei, strădaniei noastre statornice. Dar El nu ne sileşte, ci ne respectă libertatea, ne sugerează, ne şopteşte, ne cheamă: “Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Marcu VIII, 34; Luca IX, 23). Deci rămânem liberi să acceptăm sau să respingem chemarea. Dar, odată alegerea făcută, Mântuitorul nu admite compromisuri şi jumătăţi de măsură. Dăruirea de sine pentru cauza Sa trebuie să fie totală şi definitivă. “Cel ce nu se leapădă de tot ce are şi nu-şi ia crucea sa şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei X, 38).

Or, această obligaţie a lepădării de noi înşine şi a dăruirii totale lui Dumnezeu, a alipirii de El, noi ne-am asumat-o prin angajamentul solemn rostit în Botez, prin gura naşilor. Atunci am declarat că ne lepădăm de Satana, de potfele, de trufia şi de slujirea lui, şi ne unim cu Cristos, ne îmbrăcăm cu virtuţile Lui. Iată de ce cu acest prilej se cântă: “Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat”. Aşadar orice concesie, oricât de mică, făcută Satanei, printr-o minciună, printr-o vătămare a dragostei frăţeşti, este o încălcare a făgăduinţei de fidelitate făcută în Botez lui Cristos, Împăratul şi Dumnezeului nostru.

El ne cere o adeziune fermă, fără rezervă, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. El nu a fost omul vorbelor, un contemplativ inactiv, ci “a început a face şi a învăţa”. Mai întâi a întrupat în faptă ceea ce mai apoi a învăţat cu cuvântul. Deci şi noi numai atunci vom putea spune că Îl urmăm pe Cristos, că Îl mărturisim înaintea oamenilor, când vom face cum a făcut El, adică dacă, înainte de a vorbi, facem. Numai prin faptă, vorba capătă reazem şi temelie, capătă viaţă. Ba putem spune că fapta nici nu are nevoie de vorbe: dacă faci, prin aceasta ai şi vorbit. Fapta e mai grăitoare decât cuvântul (I. Miclea, Ecouri din veşnicie, vol. I, p. 41).

Aceasta este trăirea cu adevărat creştină. De pilda vie a unei astfel de trăiri are nevoie omul azi. Fascinat de strălucirea a tot ce i-a pus la îndemână civilizaţia, robit de lux, îmbuibare şi de tot ce izbeşte retina şi epiderma, omul acestui veac a cărui normă şi ţel este a stoarce clipei prezente maximum de plăcere senzuală, acest om ce nu ţine seamă de nici o frână morală şi tăgăduieşte cu atâta cinism orice drept al lui Dumnezeu de a se amesteca în viaţa sa intimă, acest om are nevoie mai mult ca oricând de viaţa lui Cristos trăită palpabil de ucenicul de azi, de creştinul viu care să arate prin ceea ce face, oriunde şi oricând, mai mult decât prin cuvinte, că el este un alt Cristos, că în sufletul şi viaţa lui s-a întipărit imaginea vie a lui Cristos; are nevoie de creştinul care să fie o permanentă copie vie a Mântuitorului, şi a cărui conduită de fiecare clipă să fie expresia poruncii Maestrului divin: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât, văzând faptele voastre cele bune, să-L preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei V,16). Numai o astfel de trăire va putea sparge crusta egoismului şi hedonismului neopăgân în care s-a închistat omul veacului nostru.

Sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi au fost tot atâtea modele ale acestui fel de trăire creştină, totală şi fără compromis, mergând cu mărturisirea faptică a lui Cristos până la vărsarea sângelui. Ei au fost exemple de fidelitate faţă de Spiritul Sfânt, în cele mai mici amănunte din viaţă.

Statornicia şi neînfricata cutezanţă cu care şi-au mărturisit credinţa în faţa morţii sunt atât de mişcător redate de Apostolul neamurilor în fragmentul citit azi, din epistola sa către Evrei, text pe care îl încheie cu următorul îndemn: “Pentru aceea şi noi, având atâta nor de mărturii pus împrejurul nostru, lepădând toată sarcina (adică tot ce ne împiedică mersul spre sfinţenie, n.n.) şi tot păcatul ce ne înconjoară, să alergăm cu răbdare la lupta care este pusă înaintea noastră, căutând la povăţuitorul şi împlinitorul credinţei, Isus, care în locul bucuriei ce îi era pusă în faţă (căci, ca Dumnezeu, avea cea mai mare fericire, n.n.) a răbdat crucea, nebăgând seamă de ocară şi a şezut de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu” (Evrei XII,1-2). Acest îndemn ni se adresează, deopotrivă, şi nouă tuturor, celor de azi şi celor de mâine.

Un exemplu strălucit şi pilduitor de tărie în credinţă şi statornicie în a-L urma pe Cristos îl costituie cei doisprezece ierarhi în frunte cu primul cardinal român, dr. Iuliu Hossu – mărturisitori şi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), victime ale prigoanelor şi maltratărilor din închisorile regimului ateo-comunist, a celei mai inumane orânduiri sociale din istoria omenirii. Şapte dintre ei au murit în închisoare. Este unicul caz din istoria Bisericii când – cum declară Suveranul Pontif – nici unul dintre episcopii unei Biserici naţionale nu a defecţionat de la credinţă, în prigoane. Iată de ce mărturia lor luminoasă este pentru noi nu numai un îndemn de tărie şi statornicie în a-L mărturisi pe Cristos în viaţa de fiecare zi, ci şi un titlu de încredere şi speranţă în Pronie, prin mijlocirea lor.

Şi să nu credem că a-i urma pe sfinţi este cu neputinţă, sau că acesta ar fi un lucru rezervat unor suflete cu totul deosebite. Nu. Sfinţii au fost şi ei oameni cu slăbiciuni, unii chiar cu porniri foarte năvalnice spre păcat, dar ei şi le-au înfrânat cu statornicie, îmblânzindu-le şi devenind în scurt timp stăpâni pe firea lor; au trăit în condiţii nefavorabile ca şi noi, au îndeplinit diferite slujbe ca şi noi, făcând parte din cele mai diferite stări sociale. Singurul lucru care i-a deosebit de noi a fost o mare dorinţă şi o puternică şi statornică voinţă de a face în toate voia lui Dumnezeu, de a se sfinţi prin îndeplinirea îndatoririlor impuse de starea lor. Însufleţiţi de această dorinţă şi voinţă ei au respins prompt şi categoric orice fel de ispite, urmând cu fidelitate inspiraţiile şi îndemnurile Spiritului Sfânt. Or, Dumnezeu, care e drept şi preabun, şi vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, nu refuză nimănui harurile sale, astfel că, dacă numai unii se mântuiesc iar alţii se osândesc, vina o poartă numai omul care conştient şi voit respinge harul, lumina şi ajutorul ce i le oferă Dumnezeu în situaţia concretă în care se află.

Sfântul Toma de Aquino, întrebat odată de sora sa ce să facă pentru a se mântui, i-a răspuns acesteia scurt şi simplu: “Să vrei!” Iată, iubiţii mei, ce ne lipseşte şi nouă: Să vrem. Să vrem deci, dar să vrem sincer, cu tot sufletul, cu toată puterea, cu toată fiinţa noastră. Amin.

 

* * *

 

Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1).

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).

Auzi ce zice Dumnezeu către Elifaz Temaniteanul şi cei doi prieteni ai lui, care supăraseră pe sfîntul şi dreptul Iov: Acum luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).

Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu… să vă dea vouă duhul înţelepciunii… (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).

Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).

Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor”. Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Iubiţi credincioşi,

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită “Duminica Tuturor Sfinţilor”. Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.

Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pămînt; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sîngele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pămînt, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pămînteşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sînt: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului şi se roagă neîncetat pentru mîntuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pămînt, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa numita biserică luptătoare.

Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pămînt, ajutînd cel mai mult la mîntuirea sufletelor omeneşti. După cuvîntul Mîntuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte! (Luca 15, 10), trebuie să înţelegem cît de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.

Dar să vorbim cîteva cuvinte şi despre sfinţii români care au odrăslit pe pămîntul ţării noastre din primele secole creştine şi pînă în zilele noastre.

Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decît foarte puţini sfinţi locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim că la noi, mai întîi poporul şi credincioşii canonizau pe sfinţi şi îi cinsteau după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai tîrziu de la sine. Însă trebuie să ştim că avem şi noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi, preoţi aleşi, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai creştinismului, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre.

De la primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, pînă la Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica (+ 1868), şi Iosif cel Nou de la Partoş (+ 1656), canonizaţi în anii 1955-1956; de la sfinţii mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea, pînă la marele domn martir Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, tăiaţi cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuvioşi călugări din Dobrogea şi Munţii Buzăului, începînd cu Sfîntul Ioan Cassian (c. 360 – c. 435), pînă la Cuviosul Iacob Hozevitul (+ 1960) şi cuviosul sihastru anonim descoperit în mai 1968 în incinta Mînăstirii Neamţ şi Cuviosul Paisie de la Neamţ (+ 1794), recent canonizat, constatăm că avem sute şi sute de sfinţi autohtoni, mulţi necunoscuţi de noi, care sînt scrişi în calendarul sfinţilor din cer şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim “următori lui Hristos”, să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor.

Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: “Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!”

Amin.

 

* * *

 

Duminica tuturor sfinţilor

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Daţi-mi voie să pun o întrebare. Ce căutăm noi astăzi, aici, la Biserică? Să ne gândim… am venit la Biserică pentru că vreau să îi aduc mulţumire lui Dumnezeu… am venit pentru ca să mă împărtăşesc… am venit pentru că este un loc bun pentru a mă întâlni cu alţi oameni… am venit pentru că aşa se obişnuieşte? Pentru a răspunde la întrebarea de ce suntem aici, daţi-mi voie în primul rând să subliniez că termenul de ‘Biserică’ nu se referă la această clădire în care ne adunăm. Ea este ‘o’ biserică, dar nu este Biserica. Biserica, Trupul lui Cristos, este alcătuită din mine, din tine şi din milioanele de creştini care se adună în unitate pentru a-i aduce laudă Dumnezeului Unic şi Adevărat.

Facem şi noi aşadar acest lucru? Să privim puţin la semnificaţia cuvântului Biserică. În greacă, termenul pentru Biserică înseamnă a chema, a-i chema pe credincioşi să se adune împreună, şi a invoca cerul pentru a cere îndurarea lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o chemare pentru fiecare dintre noi, o chemare la a ajunge la intimitatea cu Dumnezeu, la a participa la viaţa Sa. În cele din urmă aceasta înseamnă că suntem chemaţi să devenim sfinţi! Într-adevăr, şi eu şi voi suntem chemaţi să ne alăturăm celor invizibil prezenţi acum aici cu noi, ale căror chipuri le vedem pe pereţii lăcaşelor noastre bisericeşti. Mulţi dintre voi vă gândiţi acum: “Cum aş putea eu oare să devin asemenea Sfântului Nicolae sau Sfântului Gheorghe, sau chiar asemenea celei mai mari sfinte a Bisericii noastre, Preasfânta Fecioară Maria?” Nu este atât de greu pe cât am crede. În fond, aceşti oameni au fost pur şi simplu trup şi suflet, aşa cum suntem şi noi, dar ei au ales să dedice tot ceea ce aveau, să se dedice trup şi suflet lui Dumnezeu – unicul scop al existenţei noastre.

În Duminica Tuturor Sfinţilor, ne amintim de toţi aceia care au plecat înaintea noastră, care au împlinit planul lui Dumnezeu pentru omenire aici pe pământ, care au acceptat chemarea lui Dumnezeu de a se uni cu El, şi de aceia mulţi care au suferit enorm şi au murit pentru credinţa lor. În aceste zile îi comemorăm nu doar pe acei sfinţi care ne sunt binecunoscuţi, ci îi comemorăm şi pe aceia ale căror nume nu le cunoaştem. După cum se ştie, în fiecare zi a anului, cu excepţia sărbătorilor mari ale lui Cristos şi ale Preasfintei Fecioare, este celebrată amintirea unui număr mare de sfinţi, ziua pomenirii fiecăruia fiind ziua în care au trecut în viaţa veşnică. Totuşi, trebuie să amintim de asemenea că fiecare persoană care ajunge în Împărăţia Cerurilor, prin harul lui Dumnezeu, este în esenţă un sfânt! Chiar şi cei dragi ai noştri plecaţi dintre noi au posibilitatea de a ajunge la sfinţenie. Deşi nu le acordăm în mod specific termenul de ‘sfânt’, ne rugăm totuşi şi sperăm că într-o zi ei şi noi toţi cei care trăim pe acest pământ vom fi împreună. Cei pe care îi cinstim în mod oficial ca sfinţi au fost recunoscuţi ca atare deoarece suntem siguri că ceea ce au făcut pe pământ şi moartea lor creştină dovedesc intrarea lor în Împărăţia cerească prin harul lui Dumnezeu. Astăzi este şi ziua în care mulţi oameni, care nu au un sfânt patron cunoscut al cărui nume îl poartă, îşi pot celebra onomastica.

Referitor la cine poate fi candidat la a fi numit sfânt în Biserică, vedem din icoanele din bisericile noastre că sfinţii noştri vin din diferite stări de viaţă. Avem sfinţi care au fost medici, soldaţi, episcopi, călugări, preoţi, călugăriţe, regi, regine, cupluri căsătorite, familii întregi care au fost ucise pentru credinţa lor, şi avem ca sfinte în Biserica noastră chiar şi prostituate care s-au căit. Vă puteţi imagina pentru un moment că fetele care îşi oferă trupul în cel mai degradant mod cu putinţă pot deveni cu adevărat sfinte? De asemenea, vârsta nu este un obstacol, şi acest lucru este extrem de important pentru tinerii Bisericii noastre. Mulţi dintre sfinţi, în special mulţi dintre martiri, au fost tineri şi adolescenţi. De exemplu, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, acelaşi care a scris Evanghelia ce îi poartă numele şi cartea Apocalipsei, avea doar în jur de 14 ani când a fost ales de Cristos să devină unul dintre cei 12 discipoli. Chiar şi Maica lui Dumnezeu a fost foarte tânără, potrivit tradiţiei acelui timp, când l-a născut pe Isus. Mai mult, Sfânta Marcela era doar o copilă când tatăl ei păgân a martirizat-o pentru credinţa ei, deoarece dorea să abuzeze de ea pentru relaţii incestuoase. În cele din urmă, prin suferinţele şi torturile pe care le-au îndurat, martirii au putut să obţină un loc special în Împărăţia lui Dumnezeu, un loc special în Biserica noastră, care este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi un loc special în inimile noastre, în care trebuie să facem prezentă Împărăţia lui Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, care sunt termenii şi condiţiile pentru a ajunge la sfinţenie? Tocmai am arătat că nu trebuie să fii tânăr sau bătrân, nu trebuie să fii episcop sau călugăriţă, şi cu siguranţă nu trebuie să treci prin viaţă încercând să afişezi acţiuni de falsă pietate şi pretinzând că ai o aură strălucitoare în jurul capului! Cristos ne spune în Evanghelia de astăzi cum putem să devenim sfinţi. Iată cum:

1. Trebuie să îl mărturisim pe Cristos înaintea tuturor oamenilor. Aceasta înseamnă să nu ne ascundem credinţa ca şi când ar fi ceva de care să ne ruşinăm. Să nu ne facem griji cu privire la ce ar putea gândi oamenii despre noi dacă mergem la biserică în fiecare săptămână. Să nu ne ruşinăm să ne facem semnul Crucii în public. Mai mult, să nu desconsiderăm practica rugăciunii sau a citirii Bibliei ca şi când ar fi ceva ce fac doar preoţii sau fanaticii religioşi. Avem o tradiţie creştină de 2000 de ani, şi un Dumnezeu care ne iubeşte foarte mult. Nu este ceva ce să ascundem, este ceva care trebuie să ne facă fericiţi şi mândri, şi ceva la care trebuie să dorim să ia parte întreaga lume.

2. Trebuie să îl punem şi să îl iubim pe Cristos înaintea tuturor celor pe care îi iubim. Trebuie să îl iubim pe Cristos mai mult decât pe mamele, taţii, fraţii şi surorile noastre, mai mult decât pe soţii şi soţiile noastre! Acesta este adesea un punct dureros pentru mulţi creştini şi este o condiţie destul de greu de îndeplinit. Totuşi, ceea ce trebuie să facem este să ne concentrăm atenţia şi iubirea asupra lui Cristos. După ce facem acest lucru, iubirea pentru membrii familiilor noastre vine în mod natural.

3. Punctul final, al luării Crucii şi al urmării lui Cristos, este strâns legat de cel de mai înainte. Mesajul lui Cristos duce adesea la conflicte şi diviziuni în cadrul familiilor, datorită necredinţei oamenilor şi indiferenţei totale faţă de Creator. Pentru a-şi duce Crucea până la capăt, adevăratul sfânt trebuie să fie pregătit, dacă este absolut necesar, să îşi sacrifice chiar şi relaţiile de familie. Adevăratul sfânt trebuie de asemenea să fie pregătit să îndure nedreptăţile acestei lumi.

Sunt aşadar trei puncte cheie: a-l mărturisi pe Cristos, a-l iubi pe Cristos mai mult decât pe oricine altcineva, şi a ne lua Crucea şi a-l urma pe Cristos. Cine ştie? Poate că într-o zi, icoane cu chipul dumneavoastră vor împodobi pereţii bisericilor noastre!

 

* * *

 

Duminica Tuturor Sfinţilor

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Duminica de azi, cea dintâi după pogorârea Duhului Sfânt, Biserica o închină pomenirii tuturor sfinţilor, atât a celor ştiuţi şi cinstiţi de oameni, cu numele înscrise în sinaxarul Bisericii, cât şi a celor ştiuţi numai de Dumnezeu; pe cei “rătăciţi în munţi, în pustie, în peşteri şi în crăpăturile pământului”, cum am auzit în Apostolul zilei, precum şi a celor care au trăit în lume, între oameni, prin sate şi oraşe, singuratici sau în familie, ale căror nume şi număr îl ştie numai Dumnezeu. Numărul lor este atât de mare încât Sf. Apostol Pavel îi numeşte “nor de mărturii” (Ev. 12, 1).

Pomenirea lor se face în această duminică pentru că sfinţii, prin vieţile şi virtuţile lor minunate, sunt cele mai bune dovezi despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserica cea adevărată a lui Hristos. O Biserică fără sfinţi este ca o fântână fără apă, ca o grădină fără flori.

Mulţimea de sfinţi, întocmai ca nişte stele strălucitoare într-o noapte de vară, împodobesc Biserica noastră, dovedind şi prin aceasta că este vie, că are ajutorul Duhului Sfânt cel făgăduit de Isus Apostolilor şi urmaşilor până la sfârşitul veacurilor. Ei sunt fraţii noştri, ai creştinilor care, în virtutea iubirii care-i leagă de lume, se roagă şi mijlocesc pentru oameni. Împreună cu sufletele drepţilor, sfinţii şi îngerii alcătuiesc Biserica cerească triumfă toare, legată prin iubire de noi, cei din Biserica luptătoare.

Sfinţii sunt iubiţii lui Dumnezeu şi “prietenii Mântuitorului”, aşa cum El însuşi i-a numit (Ioan 15, 14), pentru că au crezut în El fără şovăire, au mărturisit numele lui în lume şi care, în locul celor trecătoare, au ales cele veşnice, în locul gloriei omeneşti, au suferit şi s-au jertfit pentru Hristos, ridicându-se la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale. Biserica a orânduit ca la Duminica tuturor Sfinţilor să se citească din Sf. Evanghelie a lui Matei cuvintele Mântuitorului, prin care arată răsplata celor ce îl mărturisesc şi îi urmează Lui. “Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32-34).

Are nevoie Mântuitorul să fie mărturisit înaintea oamenilor? Da, iubiţi creştini, pentru că a-L mărturisi pe Mântuitorul înseamnă a da dovadă de credinţă în El, înseamnă a răspândi în lume învăţătura despre Dumnezeul cel adevărat, a fi bucuros că eşti creştin, adică închinător al lui Hristos, căci nu este posibilă mântuirea fără credinţă în El.

A-l mărturisi pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos înseamnă a mărturisi descendenţa noastră divină. Înseamnă că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine divină.

Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-l recunoaştem. Şi o dată cu El şi pe Fiul Său, Isus Hristos, şi pe Duhul Sfânt. La aceasta ne cheamă, de fapt, cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim depen-denţa de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Isus Hristos, pe care îl primim ca Mântuitor ce ne însoţeşte şi ne orientează spre Împărăţia cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi primire cu bucurie nu putem fi creştini.

Cum trebuie să mărturisim credinţa? În primul rând mărturisind credinţa în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin simbolul credinţei, în taina sufletului nostru şi în comunitate, aşa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sf. Liturghii, când îl mărturisim în comun: “Cred într-Unul Dumnezeu… şi într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul”.

Prin simbolul credinţei facem o mărturisire de credinţă. Dăm mărturie despre Dumnezeu “în Treime”, despre credinţa noastră în Dumnezeu – Stăpânitorul, Creatorul, Proniatorul -, adică cel ce are grijă de noi şi de lumea creată de El şi, desigur, şi de Dumnezeu – Judecătorul. Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toţi avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu părinţilor noştri, fraţilor noştri, copiilor noştri prin viaţa şi faptele noastre. După cum spune chiar textul Evangheliei, trebuie să dăm mărturie în faţa oamenilor, adică unul faţă de altul, în public, nu numai în faţa propriei noastre conştiinţe, ci ca pe o declaraţie publică făcută în faţa celorlalţi.

Domnul Isus cere în chip expres o mărturisire publică de credinţă. Nu numai una ascunsă. Una deschisă şi, după cum am auzit din text, este categorică această cerere, încât Mântuitorul nu se mulţumeşte să spună numai afirmativ, ci revine, ca întotdeauna în vorbirea biblică, repetând ideea la modul negativ spre a o întări, cum face şi atunci când vorbeşte despre Judecata de Apoi (Mat. 25). Mântuitorul spune: “Dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 10, 33). Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca martor al apărării în faţa judecăţii celei din urmă.

Mulţi sunt, adesea, ispitiţi să creadă că o mărturisire de credinţă este de ajuns. Dar când stau de vorbă cu cineva şi, fie de frică, de ruşine, fie din indiferenţă, fie din cine ştie ce alte motive, arată faţă de Mântuitorul, dacă nu chiar necredinţă, în orice caz o nedemnă indiferenţă deşi în acelaşi timp ar putea să aibă o mustrare. Dacă îi situăm pe unii ca aceştia faţă în faţă cu acest text evanghelic, nu îi avantajează cu nimic. E mai corect şi mai folositor să fie cinstiţi, drepţi şi, dacă sunt credincioşi, să mărturisească aceasta. Dacă nu cred, să fie, de asemenea, cinstiţi şi să spună că nu cred.

Să nu-şi închipuie nimeni, aşadar, că de credem numai în conştiinţa noastră, dar îl negăm pe Dumnezeu la vedere, ne îndreptăţim sau am avea vreo justificare în faţa lui Dumnezeu.

Acest fapt ar trebui să dea multora de gândit. Mulţi, la un examen personal serios de conştiinţă, ar constata de câte ori nu s-au aflat în afara poruncii lui Hristos, atunci când a fost vorba să facă o declaraţie de credinţă! În istorie, mărturisitori au fost, în primul rând, Apostolii, cei care au trăit zi de zi, timp de trei ani şi jumătate, cu Mântuitorul, iar după aceea, au fost cei care au crezut în Mântuitorul, în învăţătura Lui, şi care L-au mărturisit în faţa oamenilor. După Apostoli, cei care L-au mărturisit în faţa oamenilor, cu preţul vieţii lor, au fost martirii. În timpul persecuţiilor au dat dovadă de o credinţă hotărâtă, au mărturisit pe Hristos în faţa judecătorilor, în public. Drept urmare, unii au fost omorâţi cu pietre, alţii au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au fost înecaţi sau aruncaţi în groapa cu lei, alţii au fost supuşi la cele mai grozave chinuri pentru că l-au mărturisit pe Hristos cu o credinţă neîndoielnică, hotărâtă şi chiar plină de bucurie.

Trei secole creştinismul a dat un număr imens de martiri. Pe aceştia, laolaltă cu toţi ceilalţi, ştiuţi şi neştiuţi, îi sărbătorim noi astăzi. Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: “Sângele martirilor a fost sămânţa creştinilor”. Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut şi pe păgâni, uneori chiar şi pe cei care rosteau sentinţele, să treacă la creştinism şi să devină, la rândul lor, martiri, sfinţi mărturistori, văzând credinţa şi neînfricarea celor pe care îi judecau.

Şi poporul român a dat mulţi martiri pentru credinţă, unii ştiuţi, alţii neştiuţi. E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu, care a fost omorât de turci, după ce i-au fost ucişi cei patru fii, la Constantinopol, în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credinţa lor creştină şi ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scăpat cu viaţă.

În această Duminică a Tuturor Sfinţilor poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemaţi să devină sfinţi, sau suntem chemaţi toţi? Porunca se află în Sfânta Scriptură: “Fiţi Sfinţi” (Petru 1, 16; Levitic 11, 14), tot aşa cum o altă poruncă expresă a Mântuitorului îndeamnă: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mat. 5, 48). A fi desăvârşit înseamnă a fi sfânt. Dar a fi sfânt nu înseamnă numai a fi martir.

A însemnat aceasta numai în vremea persecuţiilor sau în alte împrejurări de persecuţie, când creştinismul era confruntat cu interdicţii care veneau de la stăpâniri care îşi apărau religia sau doctrinele lor. Afi sfânt, după cea mai simplă definiţie, înseamnă a fi liber de păcate, a birui orice ispită, a rămâne curat; a te păzi şi a nu face, sub nici o formă, rău nimănui.

Sfinţenia este desăvârşirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească şi dovada nemărginitei sale puteri care, din om face fii ai luminii. Sfinţii au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin viaţa de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice, iubirea de Dumnezeu şi slujirea omului. Viaţa lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită. Sfinţenia vieţii tuturor creştinilor, a celor retraşi ca şi a celor ce trăiesc în lume, e nu numai posibilă, dar şi necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieţii noastre cu Isus, prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioşilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceştia să poată duce “războiul nevăzut” împotriva duhurilor răutăţii (Efes 6, 12). Dar pentru aceasta se cere ca viaţa lui Hristos să se oglindească şi în viaţa creştinului, cu toate momentele sale.

Există multe forme de sfinţenie şi acestea se pot dobândi în diferitele moduri de viaţă ale oamenilor. Oriunde eşti, proslăveşte pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău. Nu e de ajuns să fii monah, preot, nu e de ajuns să te ia lumea drept sfânt, sau să te crezi tu aşa ceva, trebuie să şi fii cu adevărat.

Sfinţenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în iubire, în cuminţenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni măcar la o viaţă creştină, cât de cât bună, în faţa lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria şi slava deşartă. Mândrie este când te lauzi tu singur, slava deşartă este când te laşi lăudat, cu plăcere şi consimţământ, de către alţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarăşă smerenia şi prin gândurile acesteia vine la dragostea şi la mulţumirea lui Dumnezeu”. De multe ori suntem gata să ne smerim. Dar va fi aceasta adevărata smerenie? Nu cumva uneori ne smerim ca să fim lăudaţi? Examenul îl putem trece în faţa altora, a celor ce ne smeresc ei pe noi. Suntem în stare să răbdăm smerenia venită de la altul? Suntem în stare să-l răbdăm pe cel ce ne smereşte? Pe cel care ne jigneşte? Suntem în stare să primim aceasta şi să spunem: “Da, este adevărat?” Abia atunci ne verificăm smerenia.

Dar şi smerenia merge până la un anumit punct. Ea nu trebuie să depăşească o anumită limită.

Cu privire la mărturisirea adevăratei credinţe, aceasta trebuie mărturisită hotărât, fără şovăire, rămânând la ceea ce ne-a învăţat Mântuitorul şi ne este transmis prin Biserică.

Un alt aspect al sfinţeniei priveşte activitatea sau lipsa de activitate.

Mulţi spun: “Nu fac rău nimănui, nu mă amestec în rău”. Despre tot ce se petrece în jurul său, zice: “Nu mă priveşte”. Dar trebuie să ştim că sfânt nu-i acela care nu face rău, care nu îndreaptă un rău, atunci când poate. Cu absenţa şi retragerea, nu te mântuieşti. Trebuie să faci binele, când de intervenţia ta depinde o schimbare în bine.

Sfântul este un om pozitiv. Este un om care se implică în viaţa altora, se implică în societate, când poate fi de folos, când poate schimba lucrurile în bine.

Cinstirea Sfinţilor va rămâne în Biserică de-a pururi un izvor de putere şi inspiraţie. Ziua Tuturor Sfinţilor este o chemare pentru a-i venera şi a-i cinsti. Ei sunt mijlocitori între noi şi Dumnezeu, modele pe care Biserica ni le oferă spre urmare.

Încă în vremea cât au fost în viaţă, aleşii Domnului au mijlocit pentru ajutorarea celor în nevoi şi au fost ascultaţi. Avraam, Moise, David, Ilie, Petru şi Pavel au potolit mânia lui Dumnezeu, au scăpat din grele primejdii pe fraţii lor de credinţă, au vindecat bolnavi, au înviat morţi.

În ceruri ei poartă o grijă permanentă pentru cei care luptă şi suferă în lume. Ei se roagă neîncetat tronului dumnezeiesc, pentru izbăvirea Bisericii şi a fiilor ei. După cum ne descoperă Apocalipsa, zi şi noapte rugăciunile sfinţilor se înalţă înaintea lui Dumnezeu, ca o tămâie bine mirositoare. Cei care se opun cultului sfinţilor greşesc amarnic. Ies din tradiţia Bisericii, care i-a consacrat pe sfinţi din primul moment al vieţii ei, începând cu Sfântul Ştefan.

Sfinţii sunt creştini care au biruit păcatul şi au ajuns în împărăţia luminii de sus, fiind “oameni din casa lui Dumnezeu”, şi au trecere la Dumnezeu, după cuvântul Scripturii care zice: “Mult poate rugăciunea dreptului care o face” (Iacob 5, 16). De aceea îi invocăm ca mijlocitori. La rugăciunea sfinţilor, Dumnezeu poate răspunde cu o minune. Căci ei sunt ca nişte lumini şi călăuze de mare ajutor şi Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă. Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. Un sfânt pe o icoană în odaia noastră devine un protector al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care ne rugăm în nevoi.

Sfântul a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existenţa veşnică. Pentru a realiza sfinţenia vieţii, e nevoie ca toate simţurile trupului şi sufletului nostru să fie luminate de lumina harului Duhului Sfânt.

Chemarea la sfinţenie este chemarea la fericirea noastră, atât cea vremelnică, aici pe pământ, cât şi la cea veşnică în ceruri, căci cei ce se silesc spre fapte bune şi viaţă curată au de pe acum conştiinţa vieţii veşnice. Ea este posibilă pentru fiecare creştin, care, în Sfântul Botez a primit arvuna mântuirii, prin harul Duhului Sfânt. Ea este necesară pentru orice om care doreşte să trăiască o viaţă vrednică de om şi de creştin, de folos pentru el, mai întâi, apoi pentru cei din jurul său. Un om cu viaţă sfântă este o binefacere pentru cei în mijlocul cărora trăieşte, pentru familie, pentru Biserică, pentru societate.

Biserica ne cheamă necontenit, prin toate învăţăturile şi slujbele ei, să ne sfinţim viaţa. Prin aceasta ea nu înţelege numai o corectitudine oarecum formală, exterioară, ci mai ales, o trăire lăuntrică, în duhul credinţei şi tradiţiei noastre. Ea ne dă mijloacele prin care putem realiza această sfinţenie, iar prin cinstirea sfinţilor, aşa cum o facem şi astăzi şi în fiecare zi, ea ne oferă pilde vii şi ajutoare, căci sfinţii se roagă pentru noi şi rugăciunile lor sunt bine primite la Dumnezeu.

Să nu socotim sfinţenia vieţii ca un vârf de munte cu neputinţă de a-l urca, ci să ne apropiem cu încredere, cu ajutorul harului şi vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne lăsăm răpiţi de urgiile şi păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinţii Părinţi pe care îi prăznuim astăzi şi, într-un glas şi cu o inimă, să strigăm: “Pentru rugăciunile Sfinţilor, Părinţilor noştri, Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pe noi”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica tuturor sfinţilor

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă, prăznuieşte astăzi Duminica tuturor Sfinţilor, adică pe toţi sfinţii care sunt trecuţi în calendar şi în sinaxare, precum şi pe toţi aceia care încă nu sunt cunoscuţi de noi până în momentul de faţă. Duminica aceasta se mai numeşte şi duminica mare, tocmai pentru acest bogat praznic al tuturor sfinţilor; căci nu prăznuim câţiva sfinţi, ci milioane de milioane de sfinţi, care au iubit pe Dumnezeu, L-au propovăduit chiar cu preţul vieţii lor şi au murit în această lege binecuvântată de Dumnezeu.

Calendarul nostru bisericesc, este ca o salbă de mărgăritare, pe care se înşiră pietrele preţioase ale sfinţilor din toate zilele. Este cu neputinţă a vorbi despre viaţa fiecăruia într-un timp aşa de scurt. Vom aminti totuşi câţiva sfinţi care au trăit pe pământul ţării noastre de la începutul creştinismului.

Mulţi dintre credincioşi se întreabă de ce pământul românesc nu a rodit mai multe chipuri de sfinţi, cuvioşi, ierarhi, martiri, cum au rodit celelalte ţări ortodoxe. Oare ţara noastră nu a avut aceeaşi credinţă dreaptă din primele veacuri? Oare poporul nostru a fost mai puţin credincios ca celelalte popoare ortodoxe? Nimic din toate acestea, căci avem destule dovezi care mărturisesc că pământul nostru strămoşesc a fost încreştinat chiar din primul veac creştin.

Istoria Bisericii Române, ne spune că Sfântul Apostol Andrei, a venit în hotarele Sciţiei, intrând în Tracia unde a fost răstignit pentru Hristos. Istoria ne spune că Dacia a fost colonizată în întregime de romani, după înfrângerea lui Decebal, la anul 105 după Hristos. Sămânţa Sfintei Evanghelii, a pătruns astfel în ţara noastră din două părţi: dinspre Mediterana şi prin părţile Dobrogei prin negustorii greci, care s-au stabilit aici şi au întemeiat câteva oraşe şi anume: Tomis sau Constanţa, Istria sau Mangalia etc.

Avem dovezi prin urmare cum a pătruns creştinismul pe pământul ţării noastre în primul veac după Hristos. De altfel în scurtă vreme a ajuns la o mare înflorire, căci găsim până în zilele noastre multe urme şi ruine de biserici vechi, morminte şi pietre funerare, precum şi moaşte de sfinţi care ne confirmă cele ce ne spune istoria. S-au aflat inscripţii pe morminte cu conţinut creştin ca de exemplu: “Tibi terna levi” – în traducere – “Să-ţi fie ţărâna uşoară”. S-a descoperit apoi în comuna Basarabi o mică biserică săpată în stâncă de calcar cu iniţialele “Iis Hs”, precum şi alte semne care datează din timpul persecuţiilor creştine (Veacurile II şi III).

În centrul oraşului Constanţa, s-a descoperit mozaicul unei mari biserici creştine care datează din epoca de aur a creştinismului. O altă mărturie nepieritoare o avem la Turnu-Severin, unde se găseşte un piedestal de piatră pe care sunt săpate în limba greacă cuvintele: “Bucură-te Hristoase!”

Un mare scriitor creştin – Tertulian – şi cunoscut ca cel mai însemnat bărbat al Bisericii Creştine, care a trăit între anii 160-240 după Hristos şi care ocupa înalte funcţii civile în Roma, într-una din scrierile lui aminteşte o mulţime de popoare care au crezut în Hristos încă de la început. Pomeneşte printre altele de ţara dacilor, a germanilor şi sciţilor. Se află de asemenea în Mănăstirea Cocoşul (Dobrogea), patru sicriaşe, în care se găsesc osemintele a patru sfinţi mucenici, care au primit moarte mucenicească în primul veac al creştinătăţii. Aceste sicriaşe au fost descoperite în anul 1971 în satul Niculiţel din apropierea mănăstirii. Numele acestor sfinţi sunt: Zoticos, Atalos, Filipos şi Camasis.

În actele Sinodului de la Niceea din anul 1935 găsim şi iscălitura lui Teofil, episcop al Mitropoliei Goţiei. Lui îi urmează ca episcop al Goţiei, Ulfila, creştin de origine capadociană. Pentru a dovedi cât de răspândit era creştinismul în tot Imperiul Roman, chiar pe timpul lui Traian împăratul, ascultaţi scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei din Asia Mică, către împăratul Traian precum şi răspunsul lui Traian, relativ la modul cum trebuie să procedeze acest Pliniu în persecuţia ordonată contra creştinilor.

Iată mai întâi scrisoarea lui Pliniu de care am amintit: “Eu am datoria doamne, de a recurge la înţelepciunea voastră în toate cazurile de îndoieli ce am. În anchetele făcute contra creştinilor, nu ştiu ce să întreb şi nici pe cine să pedepsesc.

Nu ştiu dacă trebuie a avea aceeaşi măsură de pedeapsă pentru copii ca şi pentru tineri şi bătrâni; dacă căinţa merită iertare şi dacă cineva se face vinovat numai pentru că poartă numele de creştin. Pe cei ce mi-au mărturisit de două ori şi de trei ori că sunt creştini şi au persistat în această mărturisire, am poruncit să fie omorâţi. Pe cetăţenii romani, pe care i-am găsit culpabili de această manie religioasă, am dispus să fie trimişi la Roma.

Dar acuzaţiile se înmulţesc în fiecare zi. Am primit scrisori anonime în care foarte mulţi sunt acuzaţi că sunt creştini. Pe cei care au negat formal şi au adus sacrificii zeilor şi s-au închinat statuii voastre i-am eliberat. În aceste anonime sunt numele unor persoane care au fost cândva creştini, dar de douăzeci de ani şi mai bine nu mai sunt creştini. Aceştia adoră statuia voastră şi vorbesc de rău pe creştini. Singura vină a creştinilor este că se adună înainte de a se lumina de ziuă şi cântă în mod alternativ imne, cântece în onoarea lui Hristos, ca unui Dumnezeu. În slujbele lor religioase nu săvârşesc fapte culpabile, nu comit furturi sau desfrânări, nu-şi calcă cuvântul niciodată şi nu ascund ceea ce li s-a încredinţat.

Despre toate acestea m-am încredinţat chiar de la două femei sclave care au servit în acele adunări şi n-am descoperit la ei altceva decât existenţa unor superstiţiuni de necrezut. De aceea am lăsat lucrul, până vă voi asculta şi cred că această chestiune vă va interesa având în vedere marele număr de persoane ce se numesc creştini, din toate cetăţile, de amândouă sexele şi de toate condiţiile sociale. Această credinţă a lor a cuprins nu numai oraşele, dar şi satele şi câmpiile şi este foarte puţin sigur că ei vor mai umple vreodată templele noastre, care s-au golit”.

Iată acum şi răspunsul înţelept al împăratului Traian la această scrisoare:

“Te ştiu scumpul meu Pliniu ce conduită trebuie să ai faţă de cei ce sunt acuzaţi că sunt creştini. Căci nu se poate stabili aceeaşi regulă care să poate fi aplicată egal în cazuri atât de diferite. Nu trebuie să faci nici o cercetare contra creştinilor, dar dacă ei sunt denunţaţi formal şi se dovedeşte că ei sunt creştini trebuie să-i pedepseşti. Acei care mărturisesc că nu sunt creştini şi probează aceasta aducând jertfe zeilor noştri, chiar dacă ar fi bănuiţi, să-i ierţi. Scrisorile anonime să nu le ţii în seamă orice fel de acuzaţii ar fi, fiindcă ar fi un exemplu rău şi cu totul nedemn pentru secolul nostru”.

Din scrisoarea lui Pliniu şi răspunsul înţelept al lui Traian împăratul se constată că religia creştină era foarte mult răspândită în Imperiul Roman chiar în secolul I. Aflăm apoi tot din istorie că ţara noastră a fost călcată în picioare de toate popoarele asiatice timp de aproape 1000 de ani, începând cu hunii şi avarii şi terminând cu tătarii, spaima creştinilor. În timpul acestor zece secole, cine ştie câte jertfe au dat strămoşii noştri, cât sânge nevinovat s-a vărsat şi câţi martiri români n-au murit pentru credinţa creştină!

Cine se putea ocupa atunci, să ţină seama de toţi şi să le scrie măcar numele? Nu mai vorbim despre viaţa fiecăruia în parte. Cu toate acestea au existat mulţi martiri români care s-au nevoit, fie în ţara noastră, fie în hotarele altor ţări, prin mănăstiri sau ca pustnici prin singurătatea munţilor noştri. Nu puţini martiri a dat poporul nostru din Ardeal: mitropolitul Sava Brancovici, Sfântul Ilie Iorest, Oprea Miclăuş, Visarion de la Cioara, care au pătimit pe la anul 1700. Sunt alţi sfinţi care au suferit în diferite părţi din ţara noastră cu mult înainte ca: Dacianus care era ostaş în armata romană din garnizoana Silistra şi care fiind creştin pe ascuns, a fost descoperit şi chinuit cumplit, tăindu-i-se capul la 20 noiembrie, anul 303 pe vremea împăratului Diocleţian. Mai târziu moaştele lui au fost duse în Italia şi se păstrează în catedrala din Ancona, iar pe mormânt se află inscripţia: “Aici odihneşte Sfântul Martir Dacianus, adus de la Silistra”.

Avem apoi preotul daco-roman numit Montanus, din Singifumus şi soţia sa Maxima care au pătimit în Serbia fiind înecaţi în râul Sava, la 26 martie 304. În aceste persecuţii au fost omorâţi mulţi creştini în oraşul Tomis (Constanţa), printre care Macrobius şi Gardianus. În Isaccea este pomenit un oarecare Flavian; în Cernavodă Sfântul Chiril; în Siştov Sfântul Mucenic Lupu; în Mitoviţa, episcopul Irineu şi diaconul Demetrius.

Între barbarii care primiră creştinismul, goţii nu se convertiră sincer. Atanaric, regele lor, văzând că se măreşte pe fiecare zi numărul credincioşilor, aprinse focul unei persecuţii violente împotriva creştinilor. Nu se ştie de numărul celor martirizaţi, dar din mitologiile greceşti reiese că ar fi fost vreo 51, între care cei mai însemnaţi au fost Nichita şi Sava.

Sfântul Sava Stratilat a trăit în Dacia Traiană, pe vremea împăratului Aurelian la anul 274. Când acest împărat ordonă să treacă armatele peste Dunăre, Sfântul Sava refuză să plece, spunând că el este creştin şi preferă să rămână cu fraţii săi din Dacia Traiană. Când regele goţilor porni persecuţia contra creştinilor, Sfântul Sava primi chinuri grele şi pentru că a refuzat să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, a fost lovit de unul din sclavii lui Atanaric cu lancea aşa de tare, că toţi cei ce erau de faţă credeau că l-au omorât. Dar Sfântul Sava zise celui care-l lovise: “Crezi oare că m-ai omorât?”

Porunciră atunci să fi supus morţii. Soldaţii care erau însărcinaţi să împlinească această poruncă ziceau unul către altul: “Omul acesta este nevinovat, de ce să nu-l lăsăm să plece unde vrea, căci ighemonul nu va şti nimic”. Dar Sfântul Sava care-i asculta cum vorbesc, le zise: “Grăbiţi-vă iubiţilor să faceţi cum v-a poruncit, că iată eu văd dincolo de râu ceea ce voi nu puteţi vedea. Văd pe cei ce au venit să primească sufletul meu şi să-l ducă la locul măririi; aşteaptă numai momentul când va fi despărţit sufletul de trup”.

Soldaţii îl cufundară atunci în apa Buzăului cu un fel de osie de fier amestecată cu lemn, legată de gât. Astfel îşi dădu sufletul generalul Sava Stratilat. Soldaţii scoaseră corpul şi-l lăsară pe mal fără să-l îngroape, dar creştinii împreună cu ducele Sciţiei (un mare creştin), l-a trimis în Capadocia ţara sa natală cu o scrisoare unde se istorisesc chinurile sfântului şi locul unde şi-a dat sufletul. Scrisoarea trimisă de Biserica din Goţia către cea din Capadocia, are următorul cuprins:

“Aveţi grijă să săvârşiţi Sfânta Jertfă a Liturghiei în ziua când prea fericitul martir Sava a fost încoronat de Dumnezeu. Faceţi cunoscut celorlalţi fraţi din toată Biserica universală, apostolică, să binecuvânteze pe Domnul care a binevoit să preamărească pe servitorii Săi”. Noi românii lăudăm pe Dumnezeu că a binecuvântat ţara noastră prin martirizarea acestui sfânt care a pătimit într-o localitate din apropierea râului Buzău, sfârşindu-şi viaţa în apele acestui râu.

Sfântul Nichita – ce se tâlcuieşte biruitor – fiind un vrednic ostaş a lui Hristos s-a luptat împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci şi a dreptei credinţe. El a fost botezat de Teofil episcopul goţilor în numele Sfintei Treimi. În pământul dacic era de neam mare şi slăvit, aducând pe mulţi la credinţa lui Hristos. După câtăva vreme Atanaric al goţilor, a pornit iarăşi o cumplită prigoană asupra creştinilor. Sfântul Nichita mustrând pe călăul acesta pentru chinurile cu care muncea pe creştini a fost omorât , iar numele lui este prăznuit cu mare laudă la 15 septembrie, ziua morţii lui.

Biserica Creştină Ortodoxă mai prăznuieşte în ziua de 29 septembrie, pe marele martir Eustatie Plachid. Acesta locuia în Roma şi era unul dintre cei mai vestiţi generali ai romanilor. Pe când era păgân, a participat alături de Tit la războaiele pornite împotriva evreilor, atunci când templul din Ierusalim a fost distrus în întregime. În timpul lui Traian a luat parte la războaiele împotriva dacilor. Deşi bogat şi închinător la idoli avea inimă bună şi era foarte milostiv.

Într-o zi pe când era la vânătoare după obiceiul său, văzu înaintea lui un cerb şi pe când se pregătea să-l omoare, o voce se auzi strigând: “De ce mă prigoneşti Plachido?” El nedumerit întrebă: “Cine eşti tu care îmi grăieşti?” “Eu sunt Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu pe care-L prigoneşti fiindcă eşti închinători la idoli”. Atunci el zise: “Rogu-mă Ţie Doamne, învaţă-mă ce să fac!” I se răspunse: “Să mergi împreună cu soţia ta şi cu cei doi fii ai tăi la un preot creştin şi acela te va învăţa ce trebuie să faci”.

Întorcându-se acasă, povesti soţiei sale ce i s-a întâmplat, iar aceasta îi spuse că a auzit şi dânsa în noaptea trecută în vis un glas zicându-i: “Tu, bărbatul tău şi fiii voştri, mâine veţi veni la Mine şi Mă veţi cunoaşte pe Mine Isus Hristos, adevăratul Dumnezeu”.

Nemaizăbovind, ei se duseră la un preot din Roma, pe nume Ioan şi se botezară îndată. Plachida primi din botez numele de Eustatie, soţia sa se numi Teopista, iar fiii lor unul Agapie şi celălalt Teopist. După botez, urmând sfatul evanghelic, împărţiră averea la săraci şi plecară din Roma în altă parte spre a se întări mai mult în dreapta credinţă.

În acest timp Traian porni război împotriva dacilor şi trimise pe doi soldaţi ai lui Antioh şi Acachie să-l caute în tot imperiul pe bunul şi viteazul său general Plachida şi să-l roage să se întoarcă, că patria lor este în pericol. Venind la Roma, lui Eustatie i se încredinţă de Traian comanda legiunilor şi pornind cu război asupra dacilor ieşi biruitor din înfruntarea cu Decebal. Tot astfel a fost trimis el şi-n alte expediţii. Murind însă Traian şi urmându-i Aurelian la conducerea imperiului, acesta porunci lui Eustatie, pe când se întorcea victorios dintr-o expediţie să aducă jertfă de mulţumire zeilor.

El fiind creştin, rămase afară din templu împreună cu soţia sa şi cu cei doi fii, care erau tot militari, nevoind să mai jertfească idolilor păgâni. Împăratul observă aceasta şi-l întrebă: “Dar pentru ce nu intri în capişte să mulţumeşti zeilor?” Eustatie răspunse: “Eu, împărate, cu toţi ai casei mele suntem creştini şi numai Dumnezeului nostru celui viu Isus Hristos trebuie să-I mulţumim pentru izbânda câştigată, căci El ne-a întărit, nu idolii făcuţi de mâini omeneşti”.

El persistă în credinţa sa, iar împăratul, mâniindu-se, porunci să i se ridice viaţa prin fel de fel de chinuri atât lui cât şi soţiei şi copiilor lui. Astfel se sfârşi acest martir în anul 117 după Hristos, iar Biserica Creştină îi serbează pomenirea atât lui cât şi soţiei şi fiilor lui în ziua de 20 septembrie a fiecărui an.

Alt martir tot din Dacia Traiană este Sfântul Mercurie. Acesta era fiul lui Gordian, de origine scit. El a servit ca ofiţer într-una din legiunile aduse de Traian în Dacia. Fiind trimis de împărat într-o expediţie şi ieşind biruitor a fost înaintat la gradul de general. Împăratul roman pornind persecuţia împotriva creştinilor, află că şi Mercurie, generalul său este creştin şi îl supuse chinurilor spre a se lepăda de credinţa creştină. El nu-şi lepădă credinţa pe care o primi de la tatăl său şi fiindcă era foarte mult iubit de soldaţi a fost trimis de împărat de teamă să nu se facă răscoală, tocmai în Cezareea Capadociei, unde i se tăie capul în anul 251 după Hristos, ziua 25 noiembrie.

Din descrierea pe scurt a vieţii acestor sfinţi martiri din Dacia Traiană, se poate vedea în mod clar cum creştinismul era destul de răspândit şi la noi chiar pe timpul stăpânirii romanilor, iar mai târziu era aşa de dezvoltat încât întâlnim episcopi şi predicatori speciali care preferau moartea de martiri decât să-şi trădeze credinţa creştină. Să amintim acum câţiva sfinţi români din veacurile mai de pe urmă, care au trăit în ţara noastră prin sfintele mănăstiri şi au murit în sfinţenie, adeverindu-ne prin minuni şi tămăduiri că au avut viaţă curată, trăită după poruncile lui Dumnezeu.

Să amintim mai întâi pe Sfântul Leontie de la Rădăuţi, despre care un teolog rus scria aşa: “În Rădăuţi, în Episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg nestricat”. El a trăit între anii 1400-1450.

Sfântul Vasile de la Moldoviţa şi Sfântul Gavriil de la Neamţ, au fost stareţi de mănăstiri în secolul al XV-lea, Sfântul Rafael de la Agapia a trăit în mănăstirea Agapia Veche, pe la anul 1600, iar Sfântul Ioan de la Prislop pe la anul 1762.

Să pomenim cu pioşenie pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, fost mitropolit al Timişoarei. Pentru minunile săvârşite la mormântul lui a fost trecut în rândul sfinţilor. Să amintim apoi pe Sfântul Iosif de la Bisericani, Sfântul Chiriac de la Taslău, Sfântul Epifanie de la Voroneţ, Partenie de la Agapia, Ioan de la Râşca, Sfântul Ioan Românul, omorât de turci la 1662 căruia i se mai zice şi Ioan Valahul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi mulţi alţii.

Sfântul Daniil Sihastru, duhovnicul lui Ştefan cel Mare este numit sfânt în trei documente ale mănăstirii Voroneţ unde a fost stareţ. Nu putem să nu amintim de cuvioasa Teodora de la schitul Sihla, care se ostenea pe la 1760 în schitul acesta în post şi rugăciuni; moaştele ei au fost duse la Orlov în Rusia la 1835. Avem apoi pe maica Nazaria de la muntele Ceahlău, precum şi maica Mavra din acelaşi munte; Sfântul Nifon de la schitul Prodromul din Athos, Sfântul Ieronim Costin ce se află în Italia ca un mare făcător de minuni precum şi Sfântul Ioan Iacob de la Ierusalim, ale cărui moaşte încă şi astăzi îi sunt neputrezite.

Cine ar putea spune apoi câţi drepţi credincioşi creştini au murit şi s-au jertfit ca eroi şi martiri ai dreptei credinţe ortodoxe, vărsându-şi sângele ca să-şi păstreze credinţa, neamul şi ţara. Câtă trăire creştină observăm în timpul domnitorilor noştri creştini, mai ales al lui Ştefan cel Mare căruia i se zicea şi cel Sfânt, care înainte de orice bătălie postea, se ruga, se spovedea şi se împărtăşea, iar după izbândă înălţa o biserică sau o mănăstire drept mulţumire lui Dumnezeu.

Să amintim acum şi pe Constantin Brâncoveanu, care silit fiind de turci să-şi lepede credinţa strămoşească, a preferat moartea de mucenic el şi copii lui. Acum nu ne sileşte nimeni să ne lepădăm şi totuşi s-au găsit destui care şi-au vândut sufletul pe un blid de linte. Constantin Brâncoveanu a suferit pentru credinţă şi pe când îi jupuiau pielea de pe corp el zicea: “Câini păgâni şi liftă rea / De-aţi mânca şi carnea mea / Să ştiţi c-a murit creştin / Brâncoveanu Constantin”.

Cine ştie câţi plăcuţi ai lui Dumnezeu s-au nevoit în cursul vremurilor şi au suferit mucenicia de la atâţia păgâni şi necredincioşi ce au trecut prin ţara noastră. Fie că s-au nevoit prin mănăstiri, fie în peşteri şi singurătate, Domnul Hristos îi are scrişi pe toţi în Cartea Vieţii Veşnice. Cei care nu aţi citit vieţile sfinţilor vă îndemnăm să căutaţi, să citiţi şi să nu vă lipsească cunoştinţa vieţii nici unui sfânt mai important. Nu se poate să nu găsiţi în viaţa vreunui sfânt, modelul de urmat.

Citiţi să vedeţi luptele lor, răbdarea lor, cum au dispreţuit ei deşertăciunile lumii acesteia; cum au răbdat ei cele mai groaznice chinuri ca să nu se lepede de credinţa în Dumnezeu, cum se aflau în faţa lor cazanele cu smoală topită, cu răşină topită cu plumb, grătare cu jăratec, spânzurătorile, crucile, târâtoare otrăvitoare, foamea şi închisorile strâmte şi ticsite fără pic de aer; apoi băuturi otrăvitoare, fel de fel de cuvinte insultătoare şi ighemonii care nu le cereau nimic altceva decât un singur cuvânt: că se leapădă de Hristos.

Sfinţii erau aşa de tari şi hotărâţi în caracterul lor, căci o singură dată au zis DA la chemarea lui Dumnezeu. Şi-au deschis inimile pentru Harul divin şi toată viaţa l-au mărturisit pe Isus cu tot sufletul şi din toată inima lor. Tot aşa de tare şi hotărât au zis NU pentru diavolul, ca să nu mai facă voia lui. De au fost din neam nobil sau dintre cei săraci, de au trăit în pustie sau în lume, de au fost căsătoriţi sau în feciorie, clerici sau mireni, robi sau liberi, viaţa sfinţilor a fost o Evanghelie trăită cu adevărat. Ei au fost sfinţi pentru că în toate împrejurările mai presus de orice au iubit pe Dumnezeu şi pe semenii lor. Ei şi-au jertfit odihna, sănătatea, libertatea şi orice le oferea viaţa aceasta pentru adevăr şi dreptate.

Iată deci cum au crezut ei, cum au trăit şi cum au fost următori ai lui Hristos. O mare parte însă din lume are o părere greşită despre sfinţi, mulţi crezând că sfinţii sunt sfinţi, pentru că s-au născut sfinţi. Nu, fraţi creştini, sfinţii au ajuns sfinţi pentru că au trăit viaţa în sfinţenie. Cheia sfinţeniei lor nu este un har aparte, ci cuvintele Evangheliei de astăzi: “Cine ţine la viaţa lui, o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine, o va găsi!”

Aceste cuvinte le-au înţeles sfinţii. Ei au înţeles că Mântuitorul a vrut să ne spună prin aceste cuvinte să nu mai trăim noi cu păcatele noastre, ci El să trăiască în noi cu sfinţenia Sa. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel despre sine: “Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine”. E acelaşi lucru pentru care ne rugăm şi noi: “Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Să ascultăm şi noi deci îndemnul Sfântului Apostol Pavel care ne zice să ne aducem aminte de mai marii noştri care ne-au grăit nouă Cuvântul lui Dumnezeu şi ne sfătuieşte să fim cu luare aminte cum şi-au încheiat ei viaţa şi să le urmăm credinţa.

Pildele sfinţilor ne mişcă şi ne încurajează să ne îndeplinim cu credinţă datoriile noastre. Exemplele sfinţilor sunt ca nişte faruri şi călăuze de mare preţ. Pildele sfinţilor fac să amuţească cârtirile celor ce spun că Sfânta Evanghelie pretinde prea multă jertfă, că e mai presus de puterile omului şi că poruncile lui Dumnezeu sunt prea grele. Sfinţii, să nu uităm că au fost şi ei oameni, vase de lut şi mulţi dintre ei, mai înainte de a se întoarce la Dumnezeu au greşit şi au căzut unii chiar în păcate grele.

Să ne gândim ce a fost mai întâi marele Apostol Pavel, Maria Magdalena, Maria Egipteanca, Sfânta Teodora, Sfânta Pelaghia, Fericitul Augustin şi mulţi alţii. Dar când s-au întors la Dumnezeu, cu adevărat au terminat-o cu păcatele şi au început o viaţă curată, sfântă şi aşa şi-au sfârşit viaţa. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune să luăm aminte cum au sfârşit-o ei cu viaţa şi nu cum au început-o, că majoritatea oamenilor încep bine şi termină prost şi astfel îi apucă moartea nepregătiţi.

Câţi părinţi nu plâng şi spun de copiii lor că atunci când erau lângă ei, când erau mici mergeau la biserică, se rugau, erau buni, iar acum nici nu vor să mai audă. Vai, de părinţii care au copii necredincioşi, vai şi de ei şi de părinţii lor. Să ne facem socoteala fiecare şi să vedem dacă ar veni moartea zilele acestea şi am încheia cu viaţa, cum ne aflăm cu sufletul acum? Suntem gata pentru împărăţia cerului, sau suntem în întunericul păcatelor?

Dacă viaţa noastră nu este după voia lui Dumnezeu, să ne întoarcem astăzi, acum, nu mâine; astăzi să zicem: “DA Doamne, vin să fac voia Ta!” Să fim împlinitori ai poruncilor lui Hristos, să ne predăm inima noastră, viaţa şi voinţa noastră ca Mântuitorul nostru Isus Hristos să ocupe locul cel dintâi în inimile noastre.

Rugăciune

Doamne Dumnezeul cerului şi al pământului, cela ce prin sfinţii Tăi tot pământul luminezi, trimite Duhul Tău ceresc, să sufle peste noi şi să ne încălzească sufletele cele reci şi amorţite de păcate, ca să ne ridice spre lauda Prea Sfântului Tău nume. Primeşte rugăciunile sfinţilor Tăi, care se roagă pentru noi şi îndreptează viaţa noastră ca să ajungem şi noi a Te lăuda după cuviinţă şi a împlini poruncile Tale cum au făcut şi înaintaşii noştri, ca împreună cu ei să Te slăvim şi noi în ceruri în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro

La cuvintele Apostolului: “Şi nu numai atât, ci ne lăudăm, şi în suferinţe” (Romani 5, 3)

Este o muncă grea pentru lucrătorul de pământ a conduce plugul, a trage brazdele, a arunca sămânţa, a suferi vremea rea şi frigul, a abate de la ogor apa cea de prisos, a săpa canale prin mijlocul ogorului şi a fâneţelor. Dar această muncă obositoare şi foarte grea i se face uşoară şi suferită când priveşte cu duhul semănăturile cele înverzite, secera cea ascuţită, aria cea plină de snopi şi bucuria cu care se aduc acasă roadele coapte.

Tot aşa corăbierul cutează a se arunca în valurile sălbatice, nu se teme de furtună şi de marea cea foarte adeseori vuitoare, rabdă vânturile cele nestatornice, valurile cele grozave ale mării şi durata cea lungă a călătoriei pe mare. Toate acestea le rabdă şi le suportă, căci gândeşte la povara mărfurilor, la limanuri şi la pieţele de comerţ, şi vede cu duhul înaintea sa câştigul cel nemăsurat pe care-l nădăjduieşte.

De asemenea, ostaşul suferă cu bărbăţie rănile, nu se teme de armă, rabdă foamea şi frigul, marşurile lungi şi toate primejdiile bătăliei, gândind la biruinţă, la semnele triumfale şi la cununa biruinţei, pe care nădăjduieşte să o dobândească.

Dar ce zic eu acestea şi la ce trebuiesc toate aceste exemple? Eu am voit să mă folosesc de acestea, pentru ca să vă îndemn să ascultaţi cu sârguinţă cuvântul lui Dumnezeu, şi să vă faceţi râvnitori şi osârdnici la fapta cea bună. Căci dacă cei mai sus numiţi, lucrătorul de pământ, corăbierul şi ostaşul, cu linişte suferă greutăţile pentru nădejdea şi privirea la lucrurile viitoare, deşi acelea sunt numai nişte lucruri care se sfârşesc odată cu viaţa pământească, cu cât mai vârtos sunteţi voi datori să ascultaţi fără obosire învăţătura cea dumnezeiască şi să luptaţi pentru viaţa cea veşnică, să răbdaţi cu tărie de suflet toate ostenelile şi greutăţile? Nădejdea ce o au aceia se întinde numai la nişte bunuri pământeşti, şi acestea foarte nesigure. Ba încă adeseori ei mor, fără de a fi putut vedea împlinirea aşteptărilor lor; ei se bucură de nădejdile lor, dar adeseori nu dobândesc nimic, deşi au răbdat tot felul de supărări.

Lucrătorul de pământ, de pildă, după toate ostenelile şi luptele sale, tocmai când gândea să-şi ascute secera şi să înceapă secerişul, trebuie să se întoarcă acasă cu mâinile deşarte, căci grâul s-a pălit, sau l-au stricat lăcustele, ori o ploaie peste măsură, sau a venit altă nenorocire de la vremea cea rea. El a întrebuinţat toată osteneala şi a făcut tot lucrul, însă nu gustă roadele nădejdii sale.

La fel se întâmplă adeseori corăbierului. încă de mult se bucura de încărcătura sa cea mare şi scumpă, cu multă satisfacere dezvelea vâslele şi naviga pe marea cea întinsă. Acum este aproape a intra în liman, dar deodată se izbeşte de un mal sau de un şir de stânci ascunse sub apă, sau i se întâmplă altă nenorocire neprevăzută şi pierde toată încărcătura, ba încă adeseori abia poate el însuşi cu trupul gol a scăpa.

Tot aşa soldatul, poate că a rezistat la sute de bătălii şi a biruit pe vrăjmaşi, dar se întâmplă ca în momentul biruinţei celei hotărâtoare el să-şi piardă viaţa, şi toate ostenelile şi zbuciumările lui să fi fost zadarnice.

Dar cu creştinul nu merge aşa. Nădejdile lui sunt tari, sigure şi nepieritoare; ele nu pier împreună cu moartea, ci sunt îndreptate către viaţa cea veşnică, fericită, nemuritoare, şi nu se pot zădărnici aici de vremea cea rea, nici de nenorociri neaşteptate, şi nici chiar de moarte. Astfel, împlinirea nădejdii noastre şi marea răsplătire cea viitoare ne luminează chiar în mijlocul nenorocirii. De aceea zice Sfântul Pavel: “Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Vă rog să nu trecem fără atenţie peste aceste cuvinte, ci fiindcă vorba noastră a intrat în limanul marelui cârmaci Pavel, să ne oprim cu plăcere la gândirea asupra graiurilor sale, care deşi sunt scurte, totuşi cuprind multă învăţătură înţeleaptă. Ce înseamnă aceasta, şi ce voieşte el să înţelegem, când zice: “Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”? Cuvintele: “nu numai atât”, arată că el a vorbit înainte de alte bunuri, la care acum adaugă avantajul pe care îl avem din suferinţe. De aceea a zis el: “Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”. Dar pentru ca să înţelegem mai bine aceste cuvinte, aveţi puţină răbdare, ca să vorbim despre aceasta mai cu de-amănuntul.

Când învăţătura cea dumnezeiască s-a propovăduit de către Apostoli şi ei s-au dus în toate laturile lumii spre a răspândi cuvântul despre cucernicie, când ei se sileau a stârpi rătăcirea din rădăcină, respingeau aşezămintele închinătorilor la idoli, războiau toată răutatea, Curăţeau pământul, răsturnau capiştile idoleşti, altarele şi sărbătorile păgâneşti, şi în locul acestora învăţau a cunoaşte pe Unul Adevăratul Dumnezeu, deşteptau nădejdea la viaţa din cealaltă lume şi grăiau despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, răspândeau învăţătura cea înţeleaptă despre înviere şi vesteau împărăţia cerească, atunci, din această pricină, a izbucnit un război cumplit şi înspăimântător, cel mai grozav dintre toate. Mare zgomot, larmă şi răscoală era în toate cetăţile şi satele şi casele, în locurile cele locuite şi în pustie, pentru că se stricau obiceiurile cele vechi, păgâneşti, se răsturnau prejudecăţile cele de mult timp înrădăcinate şi se introduceau învăţături noi, de care mai înainte nimeni nu auzise, împotriva acestei învăţături s-au alarmat domnii, iar împăraţii cei puternici ai pământului s-au aprins de mânie, oamenii simpli s-au tulburat, toate locurile publice clocoteau de zgomot, scaunele judecătoreşti s-au înfuriat, săbiile s-au scos din teacă, armele s-au apucat şi legile s-au mâniat. Pedepsele, muncile, schingiuirile şi tot ce omului i se pare groaznic ameninţau.

Precum este marea când se tulbură şi este îngreunată cu grozavele sfărâmări de corăbii, aşa era atunci starea lumii. Tatăl se lepăda de fiul său pentru credinţa cea sfântă, mama se despărţea de fata sa şi fratele de frate, stăpânul se înfuria asupra slugii, toată firea era răsculată, şi nu a izbucnit numai un război civil, ci luptă şi război în fiecare casă, în fiecare familie. Căci cuvântul Domnului pătrundea ca o sabie, şi despărţind mădularele bolnave de cele sănătoase, pricinuia pretutindeni dezbinare şi luptă şi aducea mii de lupte şi prigoniri asupra credincioşilor. De aici a urmat că unii au fost aruncaţi în temniţă, alţii târâiţi la judecători, iar alţii erau duşi la moarte. Unora li se răpeau bunurile şi averea, alţii se trimiteau în surghiun, alţii erau căzniţi. Ticăloşia şi nenumărate nenorociri cădeau asupra lor mai numeroase decât zăpada în zilele cele tulburi ale iernii; înlăuntru era lupta, afară frica de prieteni şi de Străini, şi chiar de cei cu care erau legaţi prin legătura firii şi a sângelui.

Acestea le-a văzut Sfântul Pavel, acest mare Apostol al lumii, acest învăţător al adevărurilor cereşti. Necazurile erau de faţă, înaintea mâinilor şi a ochilor săi. Bunurile erau numai nădăjduite şi făgăduite, adică împărăţia cerească, învierea şi îndulcirea de bunurile care covârşesc cu mult toată gândirea şi toată vorba. Dimpotrivă, cuptoarele cele înfocate, uneltele de schingiuire, sabia, pedeapsa de tot felul şi uciderea erau nu numai aşteptate, ci şi simţite. Iar cei care trebuiau să se lupte contra tuturor acestora abia se lepădaseră de altarele şi de statuile idolilor, de desfrânări, de îmbuibare şi de desfătare şi se întorseseră la creştinătate; încă nu erau obişnuiţi cu gândirea cea înaltă despre viaţa cea veşnică, ci erau încă lipiţi de lucrurile cele de faţă, şi pentru aceea era de temut că mulţi vor fi mici la suflet şi vor cădea, când ei în toate zilele vedeau prigonirea.

Vezi, acum ce face înţelepciunea lui Pavel, care s-a învrednicit de la Dumnezeu de taine negrăite! El necontenit le vorbea de cele viitoare, le înfăţişa premiul luptei, le arăta cununile de biruinţă, îi întărea şi îi îmbărbăta prin nădejdea bunătăţilor celor veşnice. Şi cum grăieşte el? “Eu socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Prin aceasta el vrea să zică: “Ce-mi vorbeşti mie de răni, de grămezile de lemne aprinse, de Călăi, de pedeapsă, de foame, de pierderea averii, de sărăcie, de temniţă şi de legături? Adu aici tot ce vrei, tot ce oamenilor li se pare grozav şi totuşi nu ai putea numi nimic care să poată preţui cununile şi răsplătirile acelea. Toate aceste pătimiri încetează cu viaţa aceasta, iar răsplătirile cele veşnice nu au sfârşit. Cele dintâi sunt vremelnice şi trecătoare, cele din urmă netrecătoare şi veşnice. Aceasta învaţă Pavel şi în alt loc, zicând: “Necazul de acum este trecător şi uşor” (II Corinteni 4, 17).

Aşadar, el le declară neînsemnate, după mărime şi fel, şi micşorează frica greutăţii lor prin scurtimea timpului. Căci chiar dacă nenorocirile, după firea lor, ar fi grele şi nesuferite, totuşi greutatea lor slăbeşte prin scurtimea timpului, căci necazul nostru de acum, cel uşor şi trecător, ne aduce o slavă veşnică, care covârşeşte totul, neprivind la cele văzute, ci la cele nevăzute, “căci cele văzute sunt trecătoare, iar cele nevăzute veşnice” (II Corinteni 4, 17-18).

Dar poate va zice cineva că toate aceste bunuri sunt numai nădăjduite, iar omul cel mic la suflet şi greoi nu se atrage, precum se cuvine, prin arătarea acestor bunuri, ci caută să găsească chiar în viaţa de acum mângâiere şi odihnă. De aceea, acest înţelept învăţător, Pavel, nu ia temeiuri de mângâiere numai din cele viitoare, ci încă şi din viaţa de acum. Mai întâi numără toate bunurile ce s-au săvârşit pe faţa pământului şi pe care cineva nici nu le nădăjduia, dar de care se îndulceşte. Iar aceste bunuri prezente sunt cea mai mare şi mai sigură dovadă pentru cele pe care noi încă le nădăjduim.

Însă în ce se cuprind acele bunuri, cărora noi ne-am şi făcut părtaşi? Întru aceea, zice Apostolul Pavel, că Dumnezeu a dat pe Fiul Său, pe Fiul Său cel Unul-Născut şi iubit, pentru noi, robii cei prihăniţi, şi pe noi cei îngreuiaţi cu nenumărate păcate şi apăsaţi de povara cea mare a nelegiuirilor, nu numai ne-a izbăvit de păcat, ci încă ne-a prefăcut în drepţi. Fără a pune asupră-ne ceva greu şi ostenitor, ci numai cerând de la noi credinţă, ne-a făcut drepţi şi sfinţi, ne-a declarat fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai împărăţiei cerului şi împreună-moştenitori ai lui Hristos; ne-a făgăduit învierea, nestricăciunea trupului, petrecerea cu îngerii, o fericire care covârşeşte toată gândirea – locuinţa în cer. Ne-a făgăduit legătura cu Însuşi Dumnezeu, a revărsat aici jos harul Sfântului Duh peste noi şi ne-a slobozit de sub stăpânirea diavolului şi a duhurilor rele; a stârpit păcatul, a ridicat blestemul, a sfărâmat porţile iadului, a deschis iarăşi raiul şi a trimis nu un înger sau arhanghel, ci pe propriul Său Fiu, spre a ne face fericiţi, precum a vestit prin gura proorocilor: “Nu un trimis, nici înger, ci însuşi Domnul ne-a mântuit” (Isaia 63, 9).

Iar toate acestea, adică sfinţirea şi îndreptarea noastră încă de aici, şi numai prin credinţă, trimiterea Unuia-Născut, a Fiului lui Dumnezeu, din cer pentru noi, darea pentru noi de către Tatăl a Fiului Său cel preaiubit, primirea Sfântului Duh, dobândirea unor haruri atât de bogate şi a unor binefaceri atât de multe, nu sunt, oare, toate acestea mai preţioase decât miile de cununi şi de bunuri cărora avem a ne face părtaşi? După ce Pavel a arătat toate acestea în puţine cuvinte, iarăşi vine a vorbi despre nădejde. După ce a zis: “Deci, fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5, 1-2), el adaugă îndată: “Noi ne lăudăm şi în suferinţe”.

Aşadar, după ce a spus ceea ce se săvârşise, că ne-am îndreptat, şi că Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi şi prin El avem apropiere la Tatăl, şi ne-am făcut părtaşi harului şi darurilor Lui, şi că ne-a slobozit din păcate, şi după ce a pomenit de bunurile cele viitoare, adică de “slava cea viitoare cu care noi ne lăudăm”, totuşi, observă că această nădejde nu este de ajuns spre a trezi pe cei mici la suflet şi a-i îmbărbăta.

Socoteşte acum înţelepciunea Sfântului Pavel. Chiar din lucrurile care par a întrista pe ascultători, a-i tulbura şi a-i nedumeri, tocmai dintr-acelea el împleteşte cununi de mângâiere şi de laudă. Căci după ce a enumerat toate acestea, zice: “Eu însă socotesc binefaceri nu numai cele înşirate până acum, că noi ne-am sfinţit şi ne-am îndreptat prin Fiul lui Dumnezeu, că noi ne-am îndulcit de harul lui Dumnezeu, ne-am slobozit din păcat, că ni s-au dăruit atât de multe, şi încă atât de multe ni s-au făgăduit în cealaltă lume, adică slava cea negrăită, nemurirea, învierea trupului, petrecerea cu îngerii şi cu Hristos, locuinţa în cer”, ci el adaugă la acestea şi cele ce se socotesc de oameni înfricoşate, adică judecăţile, temniţa, moartea, ameninţările, foamea, schingiuirile, munca, cuptoarele înfocate, surghiunirea, luptele, răscoala şi cearta; toate acestea le adaugă la darurile şi binefacerile lui Dumnezeu.

El socoteşte că cineva trebuie să se bucure nu numai de lucrurile acelea, ci să se laude şi în suferinţe, precum zice: “Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos” (Coloseni 1, 24). Vezi tu acest suflet viteaz, acest suflet înalt şi acest duh nebiruit, care se laudă nu numai pentru cununi, ci se bucură încă şi de lupte; nu numai pentru răsplătiri se veseleşte, dar saltă de bucurie chiar şi pentru luptă; se veseleşte nu numai pentru plată, ci şi pentru strădanie? Nu-mi spune mie de împărăţia cerului şi de cununile neveştejite şi de premiul luptei, ci de lucrurile de acum, cele pline de osteneală şi de grijă. Despre ele să vorbeşti cu mine, şi eu îţi voi arăta că noi, şi pentru acestea trebuie să ne bucurăm, ba încă cu deosebire să ne bucurăm foarte în luptele pământeşti.

Lupta aduce cu sine numai povară şi osteneală, dar Biruinţa face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăţia cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruinţă, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că aşa se întâmplă, priveşte la sfinţii din toate neamurile şi din toate veacurile, iau cum zice Iacov: “Luaţi pildă de suferinţă şi de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). Aşa, însuşi Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbeşte de nenumăratele pătimiri ale sfinţilor, pe care ar fi cu neputinţă a le număra pe toate, şi apoi adaugă: “Au pribegit în piei de oaie şi de capră, lipsiţi fiind, strâmtoraţi, rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38), şi cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncaţi în temniţă şi apoi biciuiţi. Ce Ziceau ei atunci? “S-au dus bucurându-se de la faţa sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).

Vedeţi că şi necazurile au slava şi răsplătirea lor? Priviţi numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniţă, Cum se ţâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau şi-l pândeau!

Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoşat chiar şi duhurilor rele. Când era în temniţă, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârşea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor şi stăpânirilor vrăjmaşe. Deci, fiindcă el ştia bine ce câştig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: “Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), şi pentru aceasta zice în acelaşi loc: “Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 şi 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotinţă despre sine şi dispreţuiau pe alţii, a fost silit să vorbească despre propriile sale însuşiri covârşitoare.

Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: “De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest “mai mult”, arată în cele următoare: “întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: “De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).

Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: “Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: “nu numai atât”! El vrea să zică: “Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: “Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: “Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile.

Tocmai aceasta o spune Sfântul Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: “Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.

Ştiind toate acestea, iubiţilor, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Isus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica tuturor sfinţilor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În Sfânta Scriptură citim că Profetul Daniel, aflat în exil în ţinutul Babilonului, nu a uitat niciodată de ţara lui. «A intrat în casa sa, care avea în cămara de sus o fereastră deschisă spre Ierusalim şi în fiecare zi îngenunchea de trei ori, şi s-a rugat şi a lăudat pe Dumnezeu» (Daniel 6, 1). Această amintire zilnică despre patria sa natală, i-a dăruit profetului putere şi tărie în pământul unde se afla pribeag.

În prima duminică după coborârea Spiritului Sfânt, Biserica noastră ne aminteşte că pe acest pământ suntem doar trecători. Asemenea psalmistului, putem spune cu toţii: «Străin sunt eu pe pământ» (Psalmul 118, 19). Suntem pelerini pe acest pământ pentru câteva zeci de ani, după care ne îndreptăm spre eternitate. Domnul Dumnezeu ne-a dăruit fericirea, frumuseţea şi splendoarea patriei cereşti. La fel ca Profetul Daniel, trebuie să avem mintea noastră aţintită asupra Ierusalimului ceresc şi să ţinem seama de eternitatea Cerului patria noastră adevărată şi că suntem datori să trăim în aşa fel încât să ajungem acolo unde ne vom putea întâlni cu toţi cei dragi ai noştri.

Sfântul Apostol Ioan, în revelaţia pe care a avut-o, a văzut pe locuitorii Cerului. El scrie: «M-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea să o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic» (Apocalipsa 7, 9-10).

Printre sfinţii din cer se află persoane încoronate, domnitori înţelepţi, sunt ierarhi bisericeşti, preoţi, monahi, călugăriţe o mulţime de laici din toate seminţiile popoarelor şi ale tuturor timpurilor. În rândul sfinţilor din Cer se află martirii şi toţi cei care şi-au sacrificat viaţa pentru Hristos şi pentru credinţa cea adevărată în Dumnezeu. «Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor», – spune Hristos (Matei 5, 10). În troparul din această duminică cântăm că Biserica lui Hristos este îmbrăcată cu sângele martirilor ei. În cuprinsul Utreniei, Biserica noastră face cunoscut că martirii au cunoscut o singură cale de urmat: moartea pentru Hristos.

În cer se află sfinţii poporului nostru. De-a lungul secolelor, chiar şi în secolul al XX-lea, au existat martiri şi mărturisitori ai credinţei în Hristos-Dumnezeu. Părinţii Bisericii noastre Greco-Catolice ameninţaţi de pericole, i-au învăţat pe copii religia, botezându-i în ascuns, administrând în secret Sfintele Sacramente şi au participat în ascuns la celebrările liturgice. Toate acestea au presupus mult curaj, având nevoie şi de har din partea lui Dumnezeu, dar ei purtând întipărită în inimile lor recompensa cerească, au fost gata să suporte orice persecuţie sau moarte.

* * *

Richard Wermbrand, care a avut de-a face câţiva ani buni cu regimul sistemului comunist, în cartea sa “Chinuiţi pentru Hristos” scria: “Am văzut creştini în închisorile comuniste care aveau la picioare lanţuri grele cu cincizeci de verigi, fiind torturaţi şi arşi cu fierul înroşit, iar pe rănile lor mari şi dureroase a fost presărată sare, neoferindu-li-se nici o picătură de apă. I-am văzut înfometaţi, îngheţaţi de frig, iar ei se rugau pentru comunişti. O astfel de atitudine nu poate fi explicată prin mijloace naturale. Ea este legată de acţiunea iubirii lui Hristos prezentă în inimile acestora”. Ei au ştiut să privească cu inima şi cu sufletul la cer. Au avut în minte vii cuvintele lui Hristos: «Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă» (Matei 10, 28).

Acest autor relatează în continuare cum la unul dintre procesele juridice, procurorul a întrebat-o pe o bună creştină:

- De ce-i îndemni pe oameni să devină membrii unei secte interzise?

- Scopul nostru, este de a dobândi pentru Hristos întreaga lume, a răspuns cu curaj femeia, având în minte credinţa vie legată de eternitatea cerească.

* * *

Un medic american, fost misionar în Corea, a operat o femeie săracă.

- Câţi bani ai fi putut câştiga, dacă ai fi făcut aceeaşi operaţie în USA? – a întrebat din curiozitate sărmana femeie?

- Câteva mii de dolari.

- Dar aici, în Corea, care va fi remunerarea ta?

- Recunoştinţa femeii sărace şi surâsul Mântuitorului au mai mare valoare pentru mine, decât toate bogăţiile lumii, – a răspuns modest medicul. Acest doctor s-a gândit la recompensa eternă din cer.

* * *

O femeie tânără se ocupa, fără nici un fel de remunerare, de oamenii bolnavi.

- Biserica v-a solicitat un astfel de serviciu? – a întrebat-o un bolnav, observând pe haina ei un însemn bisericesc.

- Nu, – a răspuns femeia, – eu singură, în mod voluntar, m-am angajat spre îndeplinirea serviciului de într-ajutorare.

- De ce?

- Pentru că-L iubesc pe Hristos, iar acesta este singurul mod pentru a-I dovedi că-L iubesc, deoarece El ne-a spus: «Tot ceea, ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut» (Mt. 25, 40).

- Nu luaţi nici o remuneraţie? Lucraţi pe gratis?

- Lucrez din principiu, împărtăşind cu voi iubirea lui Hristos.

- Dacă mai există pe pământ încă astfel de oameni ideali, lumea nu va pieri, – a răspuns bolnavul, entuziasmat de aceste cuvinte.

* * *

Un profesor a observat în mod evident, că numai sfinţii au ştiut cum să trăiască. La întrebarea: “Ce este un sfânt?” un elev i-a răspuns: “Sfântul, este un creştin obişnuit”. Sfântul, este omul care respectă poruncile lui Dumnezeu şi ştie cum să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele. Sfântul ştie să învingă răul. «Aceasta este biruinţa, care a biruit lumea: credinţa noastră» (1 Ioan 5, 4).

* * *

Care drum duce în cer? La cer ne conduce calea poruncilor lui Dumnezeu şi a fericirilor evanghelice, sacrificiul, munca, rugăciunea şi suferinţa. Uneori acest drum este foarte greu, dar pentru fericirea veşnică suntem datori să fim pregătiţi să suportăm totul.

Dacă locuitorii Cerului ni s-ar adresa nouă, ei ne-ar spune aceste cuvinte: “Ascultaţi, locuitori ai Pământului! Ascultaţi, iubiţi fraţi şi surori! Dacă aţi cunoaşte, cât de minunat este în cer şi ce plăcut este să te odihneşti aici după ostenelile de pe pământ! Pentru cer este foarte important să suferi totul. Dacă noi ne-am putea întoarce din nou pe pământ, atunci L-am servi cu şi mai mult zel pe Dumnezeu. «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (1 Corinteni 2, 9). Gîndul la Cer conferă puterea de a învinge greutăţile vieţii şi stimulează omul spre o trăire autentică a vieţii.

La fel ca şi Profetul Daniel în Babilon, să nu uităm niciodată de patria noastră – de eternitatea cerească. Această amintire ne dă puterea de a urma o viaţă dreaptă şi să fim lumină pentru lume. Mântuitorul-Hristos spune: «Oricine, va mărturisi înaintea oamenilor pentru Mine, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu» (Matei 10, 32).

Rugăciune

Cât de uşor este a spune: Dumnezeu este iubire! Cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu în El. De aceea întemeiază-ţi şi tu suflete al meu locuinţa în El, fiind locuitor al Lui. Rămâi în Dumnezeu şi El va rămâne în tine. Dumnezeu rămâne în tine, pentru a te sprijini, iar tu să rămâi în Dumnezeu pentru a nu cădea.

Tu, o Doamne, mă îndemni spre a Te iubi. Dar oare eu, Te-aş putea iubi dacă Tu, mai întâi nu m-Ai fi iubit pe mine? Fă, ca să nu fiu leneş în a-Ţi răspunde cu iubire la iubirea Ta, căci Tu, m-ai iubit primul pe mine, deşi am fost păcătos, şi astfel ai sfărâmat păcatele mele, chemându-mă în Biserica Ta, pentru a înceta să mai păcătuiesc. M-ai iubit atunci, când am fost bolnav, dar m-ai vizitat, cu îndurarea Ta, pentru a mă vindeca. Prin aceasta s-a arătat în mod clar iubirea Ta faţă de mine, căci ai venit în această lume, pentru ca prin Tine, să am viaţa cea veşnică.

Doresc să Te iubesc pe Tine, Dumnezeul meu, prin semenul meu, în mod necondiţionat, să Te urmez ajutându-l pe el, să Te imit sacrificându-mă pentru binele lui şi să fiu de-a pururi în preajma Ta, făcându-i cunoscută lui minunăţia iubirii Tale. Amin. (După Sfântul Augustin)

 

* * *

 

Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru din ceruri

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Editura Unitas

In aceasta prima Duminica dupa Rusalii, Biserica ii sarbatoreste pe toti cei care l-au slujit si imitat, cu toata fiinta lor, pe Isus Cristos ca si pe aceea care au suferit, mai degraba, Botezul Sangelui decat negarea credintei, pe aceea care, prin exemplul vietii lor, au dat curaj si putere crestinilor , au indreptat si modelat suflete, au pansat si au tratat boli sufletesti sau trupesti, au hranit si adapat pe cei flamanzi si insetati, au imbracat pe cei amarati si necajiti, ce si-au castigat prin propriile merite aureola cereasca si un loc in Imparatia cerurilor, cunoscuti sau necunoscuti, de aici si de pretutindenea acestui pamant – toti sfintii -.

Sfintii sunt cei despre care Isus a spus: “Pe cel ce ma va marturisi pe mine inaintea oamenilor si eu il voi marturisi pe el inaintea Tatalui meu.” Mt 10/32 – 33. Adica, acele madulare ale biserici lui Cristos care, prin vorba si prin fapta, au facut posibila prezenta, continua, a lui Cristos in Creatia lui Dumnezeu pe pamant.

Sfintii sunt crestinii nascuti prin Invierea Fiului lui Dumnezeu si care au biruit pacatul si pe Satana, luptandu-se aici pe pamant, in Biserica luptatoare, pentru a dobandi lacas vesnic in Biserica biruitoare din cer. Iar sfintenia este iubirea evanghelica aratata de catre Isus poporului nascut din jertfa sa pe cruce si implinirea ei, zilnic, in relatia cu aproapele nostru, oriunde ne desfasuram activitatea sau ne traim viata trecatoare: “caci, oricine face voia Tatalui meu, care este in ceruri, este fratele meu, sora si mama mea.” Mt. 12/49.

Aceasta Duminica este dedicata, dupa cum am aratat mai sus, nu numai sfintilor pe care-i cunoastem si care au cate o zi in calendarul crestin, in care-i sarbatorim, dar si al acelor sfinti pe care nu-i stim dupa nume si pe care-i pomenim, in rugaciunile noastre, generic; “toti martirii si marturisitorii credintei.” Ca atare, dupa invatatura Bisericii, toti crestinii fac parte integranta din comunitatea celor care au plecat, prin moarte, de pe pamant dar si din a acelora care, inca se mai afla in aceasta “vale a plangerii,” in care omul a fost adus de catre protoparinti sai Adam si Eva, in drum spre Tara Promisa de Fiul lui Dumnezeu. De aceea chemarea la sfintenie este generala si universala, dar si pentru ca, Dumnezeu, se ascunde sub infatisare lumeasca, in creaturile sale si doreste sa fie descoperit de catre fiecare dintre noi.

Sfantul Augustin, privind la pleiada de sfinti ce provin din toate paturile sociale; tarani, muncitori, sclavi, soldati, femei usoare, regi sau cersetori, a spus: “daca acestea si acestea au putut, eu de ce sa nu pot?!” Fiind convins ca, asemeni dupa cum a spus Tertulian (160 – 240), “sangele martirilor a fost samanta crestinilor si a sfintilor inaltati la cer” ce si-au castigat sfintenia in marturisirea lui Cristos prin vorbe si fapte in toate imprejurarile vietii lor.

Sarbatoarea tuturor sfintilor, cum mai este denumita Duminica a I a de dupa Rusalii, este in fapt sarbatoarea sperantei pentru ca fiecare crestin adevarat doreste sa faca, pentru aceasta, nenumarate eforturi ca sa ajunga in multele lacasuri pregatite de Dumnezeu omului. Subliniez cerestin adevarat, pentru ca sunt cel putin 3 tipuri de crestini:

1. Cei ce fac voia Domnului de frica iadului si a pedepsei divine ce i-ar putea ajunge;

2. Cei care fac voia Domnului pentru recompensele materiale pe care le primesc din aceasta sau pe care o asteapta;

3. Cei care fac voia Domnului fara frica de iad si fara a astepta nici un fel de recompensa materiala sau de orice fel.

La aceste categorii de crestini se adauga si numarul mare de oameni care considera ca sfintenia este ceva iesit din comun, cum ar fi: puterea de a face minuni sau necesitatea izolarii de lume si de a sta tot timpul in genunchi in rugaciune, de a-ti imparti averea saracilor si a trai sarac si in lipsuri, etc. Dar, cu toate ca aceste fapte sunt si unele dintre insusirile sfinteniei, ele nu sunt sfintenia insasi, si vedem aceasta din sfanta Traditie si Vietile Sfintilor, anume ca sfintenia nu tine cont de: varsta, stare sociala, pregatire culturala sau profesionala si nici de vre-o activitate clerica, ea cuprinde, in mare masura, urmatorii pasi:

1. Lepadarea de sine si luarea propriei cruci urmand pasii trasati de Isus pe pamant;

2. Marturisirea lui Cristos, indiferent de momentul sau imprejurarea vietii noastre, prin vorbe si fapte;

3. Apararea credintei crestine cu orice pret;

4. Manifestarea, intr-un mod vadit, a iubirii evanghelice in aproapele nostru, indiferent de starea materiala sau relatia sociala pe care o avem, la un moment dat, cu el.

Acest al patrulea pas este cel desprins din invatatura lui Isus cand a spus: “pentru ca ati facut unia dintre acestea mai mici ai mei, mie mi-ati facut.”

Sa-l rugam pe Domnul Dumnezeu sa ne dea si noua harul si puterea de a urma, macar de aici incolo, pasii Fiului sau si darzenia sfintilor care l-au marturisit pentru a gasi lacasul pregatit noua de la intemeierea lumii. Amin.

 

* * *

 

Nu vă fie frică de oameni, ci de Dumnezeu!

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu vă fie frică!

Pericopa ne prezintă partea finală a dialogului lui Isus cu apostolii, înainte ca aceştia să fie trimişi în misiune. Mântuitorul îi invită să nu le fie teamă să-L mărturisim înaintea oamenilor, deoarece şi El îi va recunoaşte înaintea Tatălui. Iubiţilor, suntem cu Dumnezeu numai dacă avem curajul să fim ucenicii care-L mărturisesc pe Domnul, tuturor. De fapt, Tereza de Calcutta, consideră că responsabilii propovăduirii, sunt toţi creştinii – prin vestirea Scripturilor şi prin exemplul vieţii – căci “Viaţa voastră strigă mai tare decât cuvintele voastre“. Prin cuvinte şi fapte, fiecare este chemat să răspândească vestea bună: faptul că Isus a venit în lume, a pătimit şi a înviat pentru mântuirea noastră, arătându-ne cât de mult ne iubeşte.

Isus ştie că discipolilor nu le va fi uşor să-L mărturisească. Îi informează că vor fi persecutaţi, dar imediat îi încurajează: “Nu vă fie frică!” Isus va repeta destul de des aceste cuvinte, arătând că ai Săi nu trebuie să tacă sau să abandoneze misiunea lor, din cauza fricii. Prin urmare, omului obişnuit să trăiască cu sentimentul fricii în suflet, creştinului subjugat de teamă, Dumnezeu îi dăruieşte certitudinea că, atunci când El se arată şi omul îi acceptă prezenţa, frica nu mai are sens şi este biruită.

Isus enumeră câteva motive datorită cărora omului nu trebuie să-i fie teamă. Mai întâi precizează: “Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns, care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10, 26). Isus crede în răspândirea Evangheliei, tocmai pentru că Tatăl este împlinitorul, artizanul acestei acţiuni, prin mijlocirea ucenicilor. Prin urmare, chiar dacă la început revelaţia lui Dumnezeu a fost încredinţată unui număr mic de persoane, spre a fi transmisă şi chiar dacă a fost refuzată, se va răspândi, deoarece Creatorul însuşi o va face cunoscută, fapt întărit de sensul expresiei “să iasă la iveală“, adică să fie descoperită direct de către Dumnezeu.

Un alt motiv, care trebuie să-i determine pe ucenici să nu le fie teamă, este redat astfel: “Nu vă fie frică de cei care ucid trupul, dar nu au putere să ucidă sufletul“. Isus nu le promite apostolilor că vor fi feriţi de relele care îi înspăimântă, ci le explică faptul că viaţa pământească nu este binele cel mai mare. Binele suprem este viaţa veşnică, iar răul este faptul de a trăi despărţiţi de Dumnezeu. Acesta este sensul învăţăturii: nu vă fie frică de oamenii care, în cel mai rău caz, pot să vă priveze de viaţa pământească, ci să vă fie “teamă” de Dumnezeu (adică să-L recunoaşteţi, adoraţi, iubiţi şi să împliniţi voinţa Sa), căci este infinit mai puternic decât duşmanii voştri şi de El depinde soarta voastră veşnică: mântuirea sau pieirea. De fapt, Isus ne îndeamnă să fim realişti, să discernem esenţialul, străduindu-ne să-l obţinem, chiar dacă acest fapt implică pierderea vieţii pământeşti.

Deşi sufletul nostru, destinat veşniciei, este comoara cea mai preţioasă care ne-a fost dăruită, ne îngrijim prea puţin de viaţa sufletească. Trebuie să fim atenţi, deoarece, valorizarea sau ignorarea sufletului sunt factorii care vor hotărî soarta noastră veşnică: “Oricine Mă va mărturisi în faţa oamenilor şi Eu îl voi mărturisi în faţa Tatălui Meu, care este în ceruri. Cine însă Mă va tăgădui în faţa oamenilor, îl voi tăgădui şi Eu în faţa Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mt. 10, 32-33).

A-L ignora pe Dumnezeu, este păcatul cel mare din cauza căruia, moartea a pătruns în lume. Totuşi, Isus ne-a arătat că “darul” de sine (jertfa Sa) este mai tare decât păcatul şi oferă posibilitatea oamenilor de a se reîntoarce la Tatăl. Astfel, trebuie să ne abandonăm în mâinile Domnului, recunoscând că prin iubirea şi puterea Sa, are grijă de noi şi ne dăruieşte mântuirea.

Martiriul reprezintă forma cea mai înaltă a propovăduirii. Martirii “sunt cei care au vestit Evanghelia, dăruindu-şi viaţa din iubire…” Când Îl iubim pe Dumnezeu şi ne jertfim pentru aproapele, suntem martirii zilelor noastre, deoarece mărturisim că valoarea cea mai mare nu este viaţa pământească sau orice formă de bunăstare şi succes – care trebuie căutate şi conservate cu orice preţ – ci arătăm, în cel mai evident mod, că valoarea cea mai mare este legătura noastră cu Dumnezeu şi respectarea voinţei Sale.

Pericopa ne cheamă să ne încredem în Dumnezeu, să sperăm în El cu curaj. Cine este dominat de teamă, se închide în sine şi caută să-şi facă dreptate cu “pumnii”. Isus ne spune să nu ne fie frică nici măcar de oamenii care ar putea să ne ucidă. Cât este de diferită învăţătura Sa, faţă de cea a oamenilor faimoşi din zilele noastre? Niciodată Isus nu încurajează violenţa. Niciodată nu ne îndeamnă să ne războim între noi, pentru că creştinul nu are duşmani, ci numai fraţi care sunt “diferiţi” de el.

Isus ne cere să denunţăm răul cu îndrăzneală. Ne invită să nu ne ruşinăm, să nu ne lepădăm de El, adică de cei săraci, slabi, suferinzi… “Cei mai mici” cu care Isus se identifică, sunt cei care nu au drepturi şi nici nu sunt recunoscuţi de societatea noastră… Cei care au ghinionul de a se fi născut în zone sărace şi “uitate” de lume… Să ţinem minte că atunci când ne simţim abandonaţi de fraţii noştri, ne simţim părăsiţi de Dumnezeu… Totuşi strigătul lui Dumnezeu ne răsună în urechi: “Nu te teme!” până şi firele părului din capul tău sunt numărate.

Un băiat fură bani din portofelul tatălui său. Descoperit şi certat, continuă să fure. Părinţii îi repetă că va ajunge un hoţ. Dacă ei vor continua să-i spună zilnic aceste vorbe, într-adevăr el va deveni un tâlhar. Trebuie să ne întrebăm: “Ce problemă are acest prunc? Care gol din sufletul său doreşte să-l astâmpere, furând?” Copilul este nefericit pentru că nu are bani sau pentru că are nevoie de atenţia şi de iubirea părinţilor? Deoarece, dacă ar fi aşa (şi aşa este, deoarece părinţii nu i-au “predicat” şi dăruit iubirea divină!), mânat de această nevoie de a fi iubit, va continua să fure, iar ei acuzându-l pentru că nu-i înţeleg comportamentul, vor face din el un hoţ. La ce ne foloseşte să ne învinuim copiii, ignorând mesajele pe care ni le transmit?

Pace şi spadă

Evanghelia ne vorbeşte mereu despre pace. Dar cum să înţelegem cuvintele lui Isus, care par să se opună păcii: “Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ. Nu pace am venit să aduc, ci sabie” (Mt. 10, 34-35). Cuvintele Domnului nu înseamnă că El aprobă dezbinarea şi violenţa cauzată de spadă, căci Isus doreşte să-i vadă pe oameni uniţi în jurul adevărului (cf. Io. 17,17-23).

În timpul acela, vestirea adevărului, faptul că Isus este Mesia, a fost un motiv de dezbinare între iudei. În familii, unii-L adorau pe Isus, alţii erau împotriva Sa. Astfel, Vestea cea bună, era un “motiv de dezbinare” (Lc. 2,34). Cunoscând acest lucru, putem înţelege o altă afirmaţie a lui Isus: “Căci am venit să despart fiu de tată, fiică de mamă, nora de soacră, iar duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Mt. 10, 36), prin care, Mântuitorul doar constată reacţia contemporanilor Săi faţă de vestirea Evangheliei.

În zilele noastre se întâmplă acelaşi lucru. Învăţătura Bisericii este “semn de dezbinare” deoarece creştinii urmează părerile lor şi nu ascultă de învăţătura Bisericii.

Isus a venit să aducă “spada” judecăţii divine, care separă pe cei buni de cei răi;pe cei care cred în El, de cei care îl refuză. Având înainte alegerea “pro” sau “contra” Isus, ucenicul trebuie să fie dispus să-şi ia crucea (chiar dacă acest fapt presupune inclusiv ruperea relaţiilor cu cei dragi) şi să-L urmeze pe Domnul. Aceasta este o problemă de viaţă veşnică sau de moarte eternă. Pentru a câştiga viaţa veşnică trebuie să fim dispuşi să ne pierdem viaţa pământească. Isus Cristos este Dumnezeu şi trebuie iubit mai presus decât orice altă persoană, chiar mai mult decât sinele. Acest fel de a vorbi al lui Isus este clar numai pentru cei care cred că Mântuitorul are puterea să învie morţii şi să dăruiască viaţa veşnică ,acelora care au renunţat la onorurile pământeşti pentru a-L urma.

Iubirea lui Dumnezeu are prioritate înaintea familiei!

Trebuie să ştim că, cu cât îl iubim mai mult pe Dumnezeu şi respectăm poruncile, cu atât îi iubim mai tare pe oameni, adică mai în adevăr, responsabilitate, respect şi libertate… “Cine-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10, 37). Luca redă acest cuvinte ale lui Isus într-un chip mult mai dur: “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lc 14, 26). Cum putem asocia aceste cuvine cu porunca a patra, în care ni se cere să ne respectăm părinţii (cfr. Mc. 7, 10-12; Mt. 19, 19)?

Mântuitorul nu se contrazice, ci insistă să afirme că valoarea supremă din viaţa noastră trebuie să fie ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. E bine să ne amintim că situaţia economică şi socială din timpului Isus era de aşa natură, încât familiile erau obligate să se sprijine tot mai mult pe puterile lor proprii. Nu aveau posibilitatea să împlinească “obligaţiile” faţă de cei din afara lor: ospitalitatea, invitaţia la masă, grija faţă de cei marginalizaţi. Această stare de fapt, făcea imposibilă viaţa comunitară; limita porunca a patra, exclusiv la nucleul familial şi nu la marea familie a umanităţii; împiedica vestirea deplină a “veştii bune“: Domnul este Tatăl, iar noi suntem fraţi şi surori, unii cu alţii. Acest adevăr trebuie să se înrădăcineze în viaţa comunităţii.

O comunitate vie şi frăţească este oglindirea (reflexia) chipului lui Dumnezeu. În acest context porunca lui Isus: “urăşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” subliniază că toţi ucenicii Săi trebuie să depăşească închiderea individualistă între zidurile propriei familii, pentru a se deschide comunităţii. Isus însuşi a practicat acest îndemn. Celui care îi vestise că mama Sa-L caută, i-a răspuns: “Şi privind pe cei ce şedeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mc. 3, 34-35). Lărgirea familiei! Acest fapt era – şi continuă să fie – pentru mica familie, calea care o ajută să conserve şi apoi să transmită mai departe valorile în care crede.

Isus le cere ucenicilor o iubire mai mare, inclusiv decât cea pe care o simt pentru propria familie. Numai cine are o astfel de iubire, este vrednic de Domnul. De trei ori se repetă “vrednic de Mine“. Privind la limitele şi păcatele noastre, ne simţim nevrednici… De fapt, nu este uşor să fim discipoli ai Domnului. Creştinismul nu se transmite prin naştere sau pentru că este un obicei tradiţional. Cineva poate fi un bun creştin numai dacă “alege” în mod liber să fie astfel. Evanghelia ne informează că alegerea de a fi creştini este foarte importantă, deoarece ucenicii lui Isus intră în legătură directă cu Mântuitorul, inclusiv cu destinul Său. De fapt, doar aflându-L, întâlnindu-L pe Isus, ucenicul îşi descoperă adevărata identitate.

Isus îşi află viaţa (Învierea) numai pentru că mai înainte şi-a “pierdut-o” pe cruce, adeverind “parabola bobului de grâu“… Felul în care şi-a trăit viaţa Isus, este exact opusul felului nostru de a gândi, care crede că omul este fericit numai dacă ţine pentru sine viaţa proprie, timpul, bogăţiile, afacerile… Cunoaştem dezastrul la care conduce această mentalitate: concentrarea exclusivă pe sine şi pentru interesele personale, cu orice preţ. Ucenicul îşi află fericirea în a-şi cheltui viaţa pentru Dumnezeu şi pentru cei săraci, renunţând la sine.

Adevărata familie

Legăturile familiale sunt comoara cea mai preţioasă pe care un om o are pe pământ. Însă pentru un ucenic nu poate exista nimic mai presus decât iubirea lui Dumnezeu.

Dând ultimele directive celor pe care îi trimite în misiune, Isus le aminteşte că relaţiile de familie nu sunt absolute, nu au drepturi nelimitate. Cea dintâi vocaţie a creştinului este a-L urma pe Isus; căci “Cine-şi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine-şi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de mine” (Mt. 10. 37). Isus ne învaţă că devenind ucenicii Săi, pătrundem într-o familie mai mare: “Cel care face voia Tatălui, este pentru Mine, frate, soră, mamă” (Mt. 12, 49).

Isus apreciază faptul că membrii unei familii, pot să se sprijine între ei, dar ajutorul lor este limitat şi nu poate satisface dorinţele infinite de fericire, iubire, dreptate, încredere, prezente în sufletul fiecărui om. Aceste năzuinţe pot fi astâmpărate numai de către Dumnezeu, doar în măsura în care omul – urmând exemplul lui Isus – caută să împlinească voia Tatălui.

Paradoxul crucii

A-ţi lua crucea, este paradoxul Evangheliei: cel din urmă va fi cel dintâi; cel care pierde, va câştiga; cel care dă totul, va primi totul; cel care moare, va învia. Câştigă viaţa, acela care are curajul să o piardă. Este o logică “puţin” diferită de mentalitatea noastră… Cine nu-şi ia cruce pentru a-L urma pe Domnul, nu este vrednic de Dumnezeu (cfr. Mt. 10, 38). Trebuie să ne amintim de cuvintele Sf. Pavel, pentru a înţelege corect acest verset: “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal 6, 14). A-ţi lua crucea presupune ca omul să se lepede în mod radical de sistemul răutăcios, existent în lume.

Numai cel care în viaţă îi dă prioritate lui Isus, cine zi după zi, renunţă la sine şi-şi duce crucea, află viaţa. De fapt, Isus ne spune să nu considerăm nimic (nici chiar egoismul nostru) mai important decât iubirea Sa. “Nici o persoană sau orice alt lucru nu trebuie să fie mai important decât iubirea lui Cristos” citim în capitolul al IV-lea al regulii Sf. Benedict. Isus doreşte să-L iubim mai presus de iubirea paternă, maternă sau filială. Ne cere să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe calea cea strâmtă, dar care duce la mântuire. Aşadar, ucenicul este chemat să aparţină lui Isus, experimentând destinul şi viaţa Sa, căci el nu mai este al său şi nici al altuia, ci numai al lui Cristos. Zilnic trebuie să ne luăm crucea, chiar dacă nu suntem răstigniţi, să putem suferi jignirile şi dispreţul celor de lângă noi, deoarece am învăţat acest lucru de la Isus.

Reacţia lui Petru

Petru îl întreabă pe Isus privitor la răsplata ucenicilor, văzând că aceştia – lăsând totul – L-au urmat (Mt. 19, 27). Acest fapt demonstrează că L-au însoţit pe Domnul nu atât din iubire, cât datorită profitului. Încă nu pricepuseră logica slujirii şi a gratuităţii.

Răspunzându-i, Isus descrie viaţa veşnică, în care vor fi primiţi cei care L-au urmat cu credinţă: “Iar Isus le-a zis: Adevărat zic vouă, că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 28-29).

Isus evidenţiază că apostolii vor sta pe cele douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cfr. Apoc. 4, 4). Apoi vor primi multe lucruri pe care le-au abandonat: casă, fraţi, surori… şi vor moşteni viaţa veşnică. De fapt, Isus afirmă că viaţa veşnică va reprezenta exact opusul lumii actuale, deoarece acolo: ultimii vor fi cei dintâi, iar primii vor fi cei din urmă.

Concluzie

După ce Isus termină discursul legat de misiune, pleacă. De fapt în următoarele două capitole putem constata că Isus se îndepărtează, tocmai pentru a pune în practică, în prima persoană, lucrurile abia predate ucenicilor, confirmând spusele sf. Iacob: “Credinţa fără fapte, moartă este“. Amin.