Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Advent
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 2,1-5
Romani 13,11-14
Matei 24,37-44

Matei 24,37-44

Cum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi venirea Fiului Omului: căci cum era în zilele dinaintea potopului când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu şi-au dat seama până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Atunci vor fi doi pe câmp: unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat; două vor măcina la moară: una va fi luată, iar cealaltă lăsată. Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru. Dar aceasta s-o ştiţi: dacă ar şti stăpânul casei la ce oră vine hoţul, ar veghea şi nu ar lăsa să i se spargă casa. De aceea fiţi şi voi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul la care nu vă gândiţi.

 

Autori

pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ştefan Ciubotaru
volum colectiv ITRC 2

 

* * *

 

Duminica I Advent (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În zilele de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întărit peste culmile munţilor… şi vor curge într-acolo toate neamurile. Şi vor merge popoare multe şi vor spune: “Veniţi să ne suim pe muntele Domnului… ca El să ne înveţe căile sale şi să umblăm pe cărările sale”. El va judeca neamurile şi va povăţui popoare multe şi ele îşi vor preface săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. (Is 2,1-5)

Ne aflăm la începutul unui nou an liturgic, iar acest început este dominat de o proclamare profetică care, în substanţă, anunţă, pe de o parte, o manifestare viitoare a lui Dumnezeu menită să refacă ordinea în univers şi să repună în drepturi pe cei sărmani şi prigoniţi, şi, pe de altă parte, o aşteptare vigilentă a celor credincioşi pentru a-L întâmpina pe Cel care vine.

Profeţia din această duminică ne conduce privirea către muntele Sionului unde se află Dumnezeu, locuind în Templul Său. Către acest loc profetul vede îndreptându-se mulţimi nenumărate de oameni aparţinând nu doar poporului ales, ci tuturor naţiunilor de sub cer. Toate aceste mulţimi vin către Ierusalim pentru că au descoperit chipul luminos al Domnului mai ales în justeţea Legii şi a Voinţei Lui care singure dezamorsează tensiunile şi războaiele şi transformă săbiile în pluguri şi lăncile în seceri. A învăţa căile sale şi a umbla în cărările înseamnă mai mult decât a studia Legea şi a o pune în aplicare cât mai fidel cu putinţă; înseamnă a contempla în ordinea proiectată de Legea divină însuşi chipul luminos al lui Dumnezeu, Creatorul, iar trăirea în conformitate cu această Voinţa divină înseamnă angajarea în a deveni ceea ce El a voit să fim.

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau… până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi… Vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi în care zi vine Domnul… (Mt 24,37-44)

Timpul devenirii în ceea ce Dumnezeu a voit să fim este limitat, după cum reiese din fragmentul evanghelic de astăzi. Venirea Fiului Omului va fi intempestivă, ne mai lăsând timp de corecţii. Cei care vor fi gata vor avea parte de o primire triumfătoare în bucuria lui Dumnezeu. Prin urmare, imperativul vegheaţi exprimă, în contextul acestei duminici, ideea de a nu pierde din vedere că venirea Fiului Omului poate avea loc în orice moment şi ne sugerează să nu lăsăm să ne slăbească atenţia şi mai ales angajarea în împlinirea noastră.

 

* * *

 

Toate au început în Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cu duminica de azi, prima din Advent, începe un nou an liturgic, anul A.

Să punem la începutul acestui an smerenia ca temelie a vieţii noastre spirituale şi fiecare să se considere ca un elev de clasa I, care păşeşte pentru prima dată pragul şcolii. Rupt din mediul familial şi transplantat în cel şcolar, face cunoştinţă cu trei lucruri noi: cartea, colegii şi învăţătorul. Toate aceste trei lucruri vor trebui transpuse în viaţa sa, pentru a deveni om matur, o personalitate nouă.

Liturgia cuvântului de azi ni se prezintă ca o mare şcoală şi ne oferă cele trei elemente necesare maturizării noastre spirituale. Prima lectură din cartea profetului Isaia (2,1-5) este “cartea”; lectura a II-a din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani (13,11-14) ne face cunoştinţă cu “colegii”; iar lectura a III-a, din Evanghelia după sfântul Matei (24,34-44), ni-l prezintă pe acela care este “Învăţătorul”.

Prima lectură, “cartea”. Să facem cunoştinţă cu dânsa!

“Cartea” este o invitaţie, o chemare, un îndemn stăruitor spre cunoaştere, spre ştiinţă, spre erudiţie. Acela care a scris cartea a pus în ea o părticică din sufletul său, a pus în ea un act de iubire. Prima lectură ne face această invitaţie plină de iubire: Veniţi să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob, ca el să ne înveţe căile sale şi să umblăm pe cărările sale!

Şcoala noastră este aşezată pe munte, ca să o vadă toţi. Nu este o casă oarecare, ci este Casa Domnului, adică aici vom face cunoştinţă cu Dumnezeu însuşi pe postul de învăţător şi domn. (Domnul este acela care dă, de la cuvântul don, adică dar; fiindcă şi termenul Deus derivă din cuvântul grec τεεív = téein, care înseamnă curare et fovere universa = a avea grijă şi a sprijini totul. Explicaţia dată de Ioan Damaschinul, De fide Orth., Înseamnă, în ultimă instanţă, iubire, ceea ce este deasupra oricărei existenţe şi Dominus, izvorul oricărei existenţe. Dumnezeu ne-a dat mari şi preţioase daruri pentru ca prin mijlocirea lor să ne împărtăşim de natura lui divină (2Pt 1) cum îl citează sfântul Toma de Aquino în ST II, qu. XXX, c.9). El este primul care se angajează să ne pună cartea în mâini. Ce cinste!

Cât timp trăieşte omul, vrea să ştie multe: de ce răsare soarele, de ce apune; ce este viaţa şi ce este moartea; ce este timpul şi ce-i veşnicia; cât cântăreşte cea mai mică părticică de materie şi cât de mare este universul; cine, ce şi unde este Dumnezeu etc. Dorinţa de a şti o moştenim de la străbunii noştri, Adam şi Eva, care au dorit cunoaşterea totală a binelui şi răului (cf. Gen 3,6). Vrem să ştim şi să înţelegem totul, dar mai presus de toate şi înaintea tuturor, trebuie să ştim şi să credem că Dumnezeu ne-a creat, în primul rând, pentru iubire. Dacă ne-am da interesul pentru iubire, după cum ni-l dăm pentru ştiinţă, am înţelege mult mai multe lucruri din cer şi de pe pământ, din noi şi din alţii, şi am fi mult mai fericiţi în acela care ne este Domn şi ne dă, ca să fim şi noi domni în viaţă.

Invitaţia: Veniţi să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob ne-o adresează profetul Isaia în numele lui Iahve, ca la rândul nostru să o adresăm semenilor noştri. Actul iubirii divine să ne transforme în iubire faţă de semeni, ca astfel: Nici un neam să nu mai ridice sabia împotriva altuia şi să nu se mai pregătească pentru războaie; să-şi transforme săbiile în pluguri şi suliţele în seceri, să aducă roade.

Să recunoaştem cu sinceritate: avem tot felul de cărţi, dar nici una nu ne învaţă în acest fel. De mii de ani se scriu cărţi şi oamenii le învaţă, dar se pare că se întâmplă tocmai contrariul, şi anume: nu numai că plugurile se prefac în săbii şi secerile în suliţe, dar chiar cartea este luată din mâna copiilor şi pâinea de la gura lor pentru a fi schimbate în rachete şi bombe atomice. Unde au învăţat aceşti oameni arta războiului? Ce manuale de şcoală au folosit? Ce învăţători au avut? Cu toată siguranţa că nu s-au urcat pe muntele Domnului; n-au intrat în casa Domnului şi n-au primit cartea de rugăciuni din mâna Domnului. Răspundeţi voi, neamuri ale pământului, voi, conducători ai popoarelor, voi, oameni de ştiinţă, aţi avut vreodată în mână Sfintele Scripturi, cartea în care cuvântul Domnului vă invită la iubire şi pace? Poate, dar aţi rămas repetenţi!

Având convingerea că sfârşitul lumii este cuprins în începutul ei, că fiind începutul lumii un act al iubirii lui Dumnezeu, sfârşitul va fi tot un act al iubirii divine şi nicidecum un act al urii infernale. Sperăm că în cele din urmă va înţelege tot omul că Domnul va judeca neamurile şi va da legea iubirii sale la popoare fără număr, ca toţi să trăiască şi să se bucure de pace.

Lectura a II-a: “colegii”.

Dacă manualele, pe care le poartă elevii la şcoală, îi fac colegi fiindcă le învaţă împreună, cartea noastră, Sfânta Scriptură, ne face mai mult decât colegi, ne face fraţi. Cu acest cuvânt: Fraţilor, ni se adresează sfântul apostol Paul spre a ne trezi din somn, din somnul păcatului care duce la moartea veşnică.

Avem multe de învăţat de la colegi, dar avem şi mai multe de învăţat de la fraţii mai mari care formează tradiţia, de la semenii noştri care în spirit de iubire au umblat cuviincios, nu în chefuri şi beţii, nu în desfătări şi fapte de ruşine, nu în certuri şi invidie, ci conform Scripturii. Acum este ceasul să ne trezim din somn, să ne privim ca fraţi, să trăim ca sfinţii.

Într-o seară, pe o străduţă întunecoasă, sfântul Ludovic Maria Grignion de Monfort întâlneşte un cerşetor bolnav şi plin de răni. Fără a aştepta ca nefericitul să-i ceară ajutorul, sfântul îi vorbeşte, îl încurajează, îl îmbrăţişează şi luându-l pe spate, s-a îndreptat spre casa congregaţiei sale. Era târziu şi poarta încuiată. Sfântul bate şi strigă în repetate rânduri: Deschideţi poarta să intre Isus! Fraţii s-au trezit şi i-au deschis, fiindcă toţi ştiau că Isus intră în lume prin poarta care se deschide şi se numeşte aproapele, pe care fiecare creştin trebuie să-l trateze ca pe un frate.

Fraţilor, să lepădăm şi noi faptele întunericului: ura, dispreţul, certurile, mânia, cuvintele de ocară, bârfele, vorbăriile de rău etc. şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii: cu iubire faţă de toţi, dar mai ales faţă de cei păcătoşi, pentru care să ne rugăm, să plângem pentru convertirea lor, aşa cum a făcut o fetiţă pentru tatăl ei. Părintele Tarin, S.I., al cărui proces de beatificare a început din anul 1924, pe când predica, a observat un copil care stătea retras într-un colţ al bisericii şi plângea. Era o fetiţă. După predică a chemat-o în sacristie şi a întrebat-o despre motivul lacrimilor ei. Suspinând şi printre lacrimi a reuşit să spună: Toţi copiii vin la sfânta Împărtăşanie împreună cu părinţii lor, numai eu vin singură şi… Părintele a întrebat-o: Sărmana de tine, tu nu ai părinţi? Ea a oftat adânc şi a spus: Nu îl am decât pe tata, dar el nu vine la biserică, ba chiar mă bate ori de câte ori află că mă împărtăşesc. Lăcrimând la rândul său, părintele Tarin i-a zis: Nu te nelinişti, copila mea, roagă-te pentru tăticul tău când te vei împărtăşi şi recomandă-l preasfintei Fecioare Maria, iar când te vei întoarce acasă, spune-i că vreau să fac cunoştinţă cu el. Fetiţa a zis: Mă tem că el nu va veni, ci mă va bate iarăşi. Părintele Tarin a asigurat-o: Vei vedea că nu te va bate. Stăruie să vină numaidecât şi acum du-te şi te împărtăşeşte! Întoarsă acasă, tatăl a văzut-o cu ochii înlăcrimaţi şi a întrebat-o: De ce ai plâns? Ea a spus adevărul: Am fost la sfânta Împărtăşanie şi am plâns că nu ai fost cu mine, fiindcă toţi copiii merg cu părinţii lor. Tatăl nu i-a mai spus nimic şi nici nu a lovit-o ca de obicei. Încurajată de acest lucru, ea îi spune că părintele Tarin vrea să-i vorbească. Tatăl s-a umplut de furie, a înjurat şi a blestemat ca la gura iadului, dar n-a lovit-o. Spre seară au ieşit împreună la plimbare. Trecând prin faţa bisericii, fiica l-a prins de mână şi l-a tras spre intrare. De ruşinea trecătorilor, nu s-a opus, a intrat în biserică. Lângă confesional aştepta părintele Tarin, spunându-şi Breviarul. Copila s-a grăbit spre el şi i-a spus: Părinte, vă prezint pe tăticul meu! Ea s-a retras şi tatăl a rămas pentru a face cunoştinţă cu Domnul prin părintele Tarin, care venise în acea localitate pentru a ţine misiuni. Era pe la cinci seara, iar când peste trei ore trebuia să-şi înceapă predica, mai asculta încă spovada sărmanului om şi despre care mai târziu avea să spună plin de emoţie: Parcă simt şi acum cum cad peste mâinile mele lacrimile fierbinţi ale sărmanului tată.

Să deschidem porţile sufletului ca să intre Isus!

Tu ai un tată, o mamă, un frate, o soră, o rudă, un prieten, un vecin, un cunoscut etc. care nu vine la biserică şi nu se împărtăşeşte? Întinde-i mâna frăţeşte şi spune-i: Vino să umblăm în lumina Domnului!

Lectura a III-a: “Învăţătorul”.

Când am păşit pentru prima dată pe pragul şcolii şi el, învăţătorul, m-a primit zâmbind, nu ştiam că mă voi izbi de atâtea probleme greu de rezolvat. Învăţătorul m-a avertizat să încep bine, cu toată seriozitatea, cu toate puterile, ca să termin bine, deoarece la fiecare sfârşit de an se vor da examene: cei buni vor trece clasa, cei leneşi vor rămâne repetenţi. Eu trebuie să mă silesc pentru un premiu. Acelaşi lucru face şi Isus cu noi: ne avertizează azi că viaţa este o şcoală grea şi vor reuşi numai cei care iau lucrurile în serios. Trebuie să ne dublăm efortul la învăţătură pentru motivul că viaţa este scurtă, chiar dacă am trăi cât Matusalem, 969 de ani (Gen 5,27), tot scurtă rămâne şi tot vom ajunge la judecată, la examen. Şi ce vom răspunde? Ne vom scuza: Doamne, n-am auzit, n-am ştiut că tu vii la mine prin fiecare om pe care îl întâlnesc în această lume? Scriitorul George Bernanos ne avertizează: Fiecare om pe care îl întâlnim în această viaţă, chiar şi numai pentru o clipă, este un mesaj pe care ni-l trimite Dumnezeu şi pe care noi îl putem descifra cu puţină iubire.

Ca la Crăciun să ne întâlnim cu Dumnezeu, trebuie să-l întâlnim pe Isus în fiecare zi, în fiecare persoană. Dacă în unii nu se vede chipul lui Dumnezeu, trebuie să-i ajutăm să simtă bucuria sărbătorii, a întâlnirii cu Învăţătorul.

Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Crăciunul mama tuturor sărbătorilor.

Ca sfârşitul nostru să fie o zi de bucurie, de sărbătoare, să-l strigăm pe cel ce ne-a dat începutul bucuriilor, aşa cum îl striga un suflet nobil: Vino, Isuse! La revărsatul zorilor, strig către tine, pentru că tu eşti soarele vieţii mele. Vino spre a împrăştia întunericul ce-mi ascunde frumuseţea iubirii tale şi spre a-mi înveseli duhul meu cu lumina ta! Vino, Isuse! Suspin către tine în ceasul amiezii, pentru că tu eşti viaţa inimii mele. Vino spre a-mi da flacăra iubirii tale şi spre a nimici cu focul tău urmele păcatelor mele! Vino şi fă să răsară florile propunerilor sfinte şi apoi prefă-le în roade de sfinţenie! Vino, Isuse! Suspin către tine în tulburările sufletului, pentru că tu eşti puterea care potoleşte furtunile şi redă liniştea! Vino şi adu pacea acestei sărmane făpturi, care de atâţia ani se luptă pentru biruinţa iubirii! Vino, în sfârşit, şi dă-mi coroana muceniciei mele! Vino, Isuse! Suspin către tine la sosirea serii, pentru că numai tu eşti lumina apusului meu! Vino şi înveseleşte tristeţea fiinţei mele care se stinge; vino, şi, în tăcerea făpturilor ce nu vorbesc celui ce moare, fă să aud glasul tău care făgăduieşte pace, odihnă, iubire şi fericire pentru totdeauna! Suspin către tine în umbrele nopţii, pentru că lumina ta nu mai apune. Vino şi pune-mi în inimă germenul vieţii nemuritoare, pentru ca în încăperile întunecoase ale mormântului şi sub uitarea rece a celor ce trăiesc, să rămână vie în mine scânteia care în zilele din urmă se va preface într-un foc destinat să ardă tămâia închinăciunilor veşnice!

În zare ne apare Crăciunul. Pe colina sufletului nostru orgolios să ridicăm templul menit să-l primească pe pruncul Isus şi toată suflarea să spună: Să urcăm pe muntele Domnului, să intrăm în casa lui şi să ne bucurăm de mântuirea adusă pentru fericirea noastră veşnică, adică să ne bucurăm de propria personalitate în sânul celor trei persoane divine! Amin.

 

* * *

 

Duminica I-a din Advent (A)

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cu această duminică începem un nou an liturgic. Să vedem mai întâi ce este anul liturgic. Anul liturgic este celebrarea – memorialul operei de mântuire a lui Dumnezeu înfăptuită în Isus Cristos pe care îl celebrăm de-a lungul unui an: de la Întrupare la Rusalii şi până la aşteptarea venirii glorioase a Mântuitorului.

Celebrarea anului liturgic însă nu trebuie înţeleasă greşit ca o simplă amintire a operei de mântuire realizată de Isus Cristos acum 2000 de ani, deoarece în fiecare celebrare euharistică Isus Cristos este prezent cu jertfa sa pentru a asocia participanţii la propria jertfă la comuniunea cu Tatăl ceresc.

În cadrul anului liturgic, după evocarea misterului pascal, Biserica nu are nimic mai sacru ca celebrarea Naşterii Domnului. Crăciunul ca şi sărbătoarea Paştelui este precedat de un timp de pregătire numit Advent. Acesta cuprinde o perioadă de patru săptămâni, timp ce are o dublă semnificaţie: mai întâi este un timp de pregătire la sărbătoarea Crăciunului când cinstim prima venire a Fiului lui Dumnezeu în lume; în al doilea rând, amintindu-ne de prima venire, mintea noastră trebuie să se îndrepte spre cea de-a doua venire a lui Isus de la sfârşitul lumii. Să aprofundăm în continuare aceste două teme: prima şi a doua venire a lui Isus, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat la liturgia cuvântului.

În prima lectură, profetul Isaia ne vorbeşte despre era mesianică în care toate popoarele se vor îndrepta spre Ierusalim, spre “Muntele Casei Domnului”, însă nu pentru a oferi o jertfă ci pentru întâlnirea cu Domnul care să-i înveţe căile sale. Ca urmare a primirii hotărârii şi poruncilor lui Dumnezeu, în locul duşmăniilor şi ostilităţilor ce tulbură lumea, va domni între oameni pacea, acea pace mesianică despre care ne vorbeşte profetul Isaia în care oamenii îşi vor transforma săbiile în fiare de plug şi suliţele în seceri. Însă, după cum ştim cu toţii, aşteptarea mesianică din Vechiul Testament s-a împlinit odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi astăzi se vorbeşte atât de mult de războaie, de revoluţii, de neînţelegeri de tot felul. Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să vizionăm o emisiune de actualităţi.

De ce oare toate acestea? De ce? Din cauză că oamenii nu-l primesc pe Cristos în inimile lor ci, dimpotrivă, îl răstignesc din nou prin atâtea păcate. Se vorbeşte astăzi atât de mult de pace, dar pacea lipseşte mai mult ca oricând. Doriţi o adevărată pace a inimii, în familie, în lumea întreagă? Urmaţi atunci îndemnul profetului din finalul primei lecturi de astăzi: “Voi cei din casa lui Iacob, veniţi să umblăm în lumina Domnului”.

Dar ce înseamnă “a umbla în lumina Domnului”? Ne-o spune Sf. Paul în a doua lectură a duminicii de astăzi. El ne învaţă să lepădăm faptele întunericului, adică păcatul sub toate formele sale: beţii, certuri, desfrânări, fapte de ruşine … şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii care sunt virtuţile, mai ales credinţa, speranţa şi dragostea, virtuţi care trebuie să fie vii.

Acest îndemn este cu atât mai stringent astăzi cu cât – aşa cum spune Apostolul – “mântuirea este mai aproape”. Şi într-adevăr aşa este, căci cu toţii ne îndreptăm spre ultima fază a istoriei mântuirii, spre paruzie, adică venirea Domnului în slavă.

În evanghelie Isus ne vorbeşte tocmai de a doua sa venire de la sfârşitul lumii – al doilea punct al meditaţiei noastre: sfârşitul lumii. Aceste două cuvinte înspăimântă pe oameni. Lumea nu poate să le audă fără să se cutremure. Însă pentru cel care îl urmează pe Cristos aceste cuvinte sunt pline de speranţă, de aşteptare, de bucurie. “Ziua Domnului” este ziua mâniei pentru cei ce nu l-au urmat pe Cristos. În schimb pentru cei care au rămas fideli până la sfârşit este ziua răsplăţii.

În ajunul morţii sale, când îşi ia rămas bun de la ucenicii săi, Mântuitorul le alină tristeţea şi durerea cu aceste cuvinte pline de mângâiere: “Mă duc să vă pregătesc un loc, apoi voi veni iarăşi să vă iau pentru ca acolo unde sunt eu să fiţi şi voi cu mine” (In 14,3).

Cele dintâi comunităţi creştine aşteptau cu nerăbdare revenirea lui Cristos, repetând de nenumărate ori invocaţia: “Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Văzând însă că Isus întârzie, au început să se îndoiască şi chiar să se descurajeze. De aceea Sf. Petru este nevoit să intervină cu aceste cuvinte: “Nu uitaţi fraţii mei preaiubiţi că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani ca o zi” (2 Pt 3,8).

Poate unii dintre dumneavoastră vă întrebaţi: Când va fi totuşi sfârşitul lumii? Ei bine, această întrebare şi-au pus-o şi mulţi alţii, ba chiar unii s-au şi grăbit să dea un răspuns. Astfel în veacul trecut, W. Miller, fondatorul sectei adventiste, a anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1843. În ziua fixată toţi adventiştii s-au adunat pe un deal pentru a-l întâmpina pe Domnul. Dar Domnul nu a venit. Dezamăgit, a reprogramat data cu un an mai târziu. Dar nici de data aceasta Domnul n-a venit. Întemeietorul sectei iehoviste a anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1874, însă sfârşitul nu a venit. Atunci l-a prevestit pentru anul 1914, dar s-a înşelat şi el pentru a doua oară.

În anul 1940, când nemţii au ocupat Franţa, francezii se îmbulzeau, se călcau în picioare pentru a cumpăra cartea unui preot cu explicarea Apocalipsului. Anticrist coborâse în istorie. El se numea Hitler. Cine se mai putea îndoi de sfârşitul iminent al lumii? A trecut însă războiul, a murit Hitler şi sfârşitul tot nu a venit. Eşecurile acestor oameni ne ajută să învăţăm că nu trebuie să ne plecăm cu uşurinţă urechea la orice zvon care circulă. În Sf. Carte Dumnezeu nu a precizat anul când va fi sfârşitul lumii. Cristos ne spune clar în evanghelia duminicii de astăzi că Fiul omului va veni pe neaşteptate, ca un hoţ şi de aceea trebuie să fim gata oricând. Important nu este de a şti timpul când va fi sfârşitul lumii, ci de a fi pregătiţi să-l întâmpinăm pe Domnul oricând va veni el.

La 5 km de oraşul Mexic, în anul 1923, un vapor se scufunda. Toţi căutau cu disperare să se salveze. Pe puntea superioară a vasului care se scufunda stătea liniştit un episcop. Chemat în şalupa de salvare, el uită de sine şi oferă locul unui tânăr zicând aceste cuvinte: “Salvează-ţi trupul şi sufletul! Eu sunt pregătit să mă întâlnesc cu Domnul!”. Ce cuvinte frumoase!

Dacă peste câteva minute ar trebui să ne prezentăm înaintea Domnului, noi am putea spune cu sinceritate aceleaşi cuvinte, sau poate mai degrabă am fi cuprinşi de frică, de groază? Sfânta Maică Biserică vrea să smulgă din sufletele fiilor ei groaza faţă de venirea Fiului omului şi să sădească în inimile tuturor speranţa şi bucuria primilor creştini. De aceea ne îndeamnă să ne pregătim sufletele purificându-le de păcate. Să folosim bine timpul sfânt al Adventului pe care l-am început astăzi pentru a-l putea întâmpina pe Domnul cu fapte de sfinţenie.

Petru Sescu

 

* * *

 

Prima Duminică din Advent

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Cuvintele din Evanghelia de astăzi au un sens… ca să nu spun de ameninţare, dar cel puţin de un avertisment serios: “Vegheaţi, căci nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru… Fiţi gata pentru că în ceasul în care nu vă gândiţi Fiul omului va veni”. Prin urmare, este vorba de a şti: despre ce vorbeşte Isus? Cum ne priveşte pe noi aceasta? Ce credit trebuie să acordăm acestor cuvinte? Şi concret, ce semnifică acest “vegheaţi” şi “fiţi gata”?

Despre exact ce anume vorbeşte Isus nu este chiar aşa uşor să o spunem. Este vorba despre “venirea Fiului omului”: o realitate care trebuie să se întâmple, care se va întâmpla cu siguranţă – conform cuvintelor Evangheliei – dar despre care nu se poate spune sau şti nici când şi nici cum se va întâmpla. Ştim doar că Isus folosea expresia “Fiul omului” pentru a vorbi despre el însuşi: prin urmare El este cel care trebuie “să vină”. Şi – conform cuvintelor lui Isus – suntem avertizaţi că această realitate ne priveşte pe toţi: “Vegheaţi… fiţi gata”.

Isus “a fost răstignit sub Ponţiu Pilat, a murit şi a fost îngropat”: aşa spunem în “Crezul” nostru creştin. Dar tot în Crez adăugăm apoi, spunând: “a treia zi a înviat… s a suit la cer, şade la dreapta Tatălui”. Dacă Evanghelia vorbeşte despre Fiul omului care “va veni”, aceasta se datorează faptului că aceeaşi Evanghelie vorbeşte despre Fiul omului care a venit, “ca să slujească şi să şi dea viaţa”, a fost răstignit şi a înviat din morţi (cf Mt 20,17 28).

În realitate, învierea lui Isus nu poate fi gândită în cadrul şi în limitele trecutului (ceva care s a întâmplat “atunci”… odinioară). Isus cel înviat trebuie mai degrabă gândit, pe de o parte la prezent (cf Mt 28,20: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”), iar pe de altă parte la viitor, ca punctul final de convergenţă al întregului drum al istoriei şi al fiecărei existenţe umane.

Atunci când Evanghelia vorbeşte despre “venirea Fiului omului”, vorbeşte despre momentul în care va deveni clar şi evident – pentru fiecare şi pentru toţi – adevărul Evangheliei înseşi.

Acest moment va veni. Va veni pentru fiecare om prin moartea proprie, şi va veni pentru lumea întreagă prin sfârşitul istoriei prezente, “în ceasul în care nu gândim”. Şi când va apărea clar adevărul Evangheliei (adevărul despre Dumnezeu Tatăl, adevărul despre Cristos cel înviat, adevărul iubirii dragoste, drept singură cale de realizare autentică a omului…) prin însuşi acest fapt, va apărea evidentă falsitatea sau vanitatea a tot ceea ce este contrar Evangheliei.

Iată de ce “venirea” lui Cristos Domnul, comportă o “judecată” despre viaţa fiecăruia, şi despre toate realităţile istoriei. Chiar în Crez, noi spunem: “Şi iarăşi va veni cu mărire, să judece pe cei vii şi pe cei morţi”. Aceasta însemnând: la sfârşitul sfârşitului se va vedea, fără nici un dubiu sau echivoc că numai Isus Cristos reprezintă măsura valorii tuturor lucrurilor.

Şi iată şi de ce Isus ne invită să “veghem” şi să “fim gata”. Nu este vorba de a renunţa la a trăi, ca şi cum ne am bloca într o aşteptare inertă a nu ştiu ce. Nu se pune problema neliniştii sau a fricii. Cu atât mai puţin este vorba despre calcule şi preziceri despre “sfârşit” (propriu şi al lumii).

Este vorba de a trăi cu seninătate, într-o permanentă atenţie spre adevărata valoare a lucrurilor: valoare care trebuie examinată în lumina Evangheliei şi a învăţăturii lui Cristos. Este vorba de a trăi intens prezentul, într o continuă căutare a tot ceea ce este adevărat, drept şi bun, “în aşteptarea împlinirii speranţei fericite şi a venirii mântuitorului nostru Isus Cristos”.

 

* * *

 

Se începe de la sfârşit

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Fiecare zi este ultima zi

Se începe de la sfârşit. Am putea spune, în mod paradoxal: “La început era sfârşitul”. Anul liturgic se deschide în perspectiva ultimei zile. O zi care, deşi rămâne secret, se înscrie în fiecare din zilele care compun calendarul nostru. Cunoaştem desigur pioasele recomandări: să trăieşti această zi ca şi cum ar fi ultima. Primeşte Euharistia ca şi cum ar fi ultima din viaţa ta. Îngenunchiază-te în faţa duhovnicului ca şi cum ar fi pentru ultima oară. Tu, preotule, celebrează cu evlavie Sfânta Liturghie ca şi cum ar fi ultima.

Totul este acceptabil, cu excepţia acelui “ca şi cum”. În realitate, aceasta este prima şi ultima zi. Nu va mai fi alta. Această Sfântă Liturghie este ultima. Nu o vei mai putea celebra o altă dată. Ocazia de a face bine pe care ai pierdut-o astăzi nu se va mai repeta. Cea care contează, şi pe care ar trebui s-o sărbătorim, este ultima Împărtăşanie. Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl asculţi astăzi este irepetabil. În viaţă nu este ca la teatru. În viaţă nu se dau replici. Orice acţiune este definitivă. Orice ocazie este unică. Orice gând, gest, discurs, sunt “exclusive”, care nu pot fi reproduse.

Această zi, această clipă, nu se prezintă din nou. Ziua pe care o trăieşti este ultima zi. Acest moment, pentru tine, este ultimul moment.

Aşteptarea celui neaşteptat

Şi există şi un alt aspect paradoxal. Trebuie să trăim conştienţi, în speranţă şi seninătate, fără nelinişte şi teamă, aşteptarea sfârşitului şi, mai ales venirea glorioasă a Domnului (parusia), dar aceasta va veni pe neaşteptate. Este vorba de ceva sigur şi necunoscut în acelaşi timp. Mă frapează şi mă neliniştesc mult acele indicaţii misterioase: “Doi oameni vor fi la câmp: unul va fi luat şi celălalt lăsat. Două femei vor fi la moară: una va fi luată şi cealaltă lăsată”. Din aceasta rezultă surprinzător faptul că evenimentul decisiv este prezentat în contextul ocupaţiilor zilnice, şi judecata (a fi luat de Domnul şi a fi lăsat, abandonat, separat de El) se exprimă în interiorul activităţii absolut obişnuite, profane. Pare că zilele şi obligaţiile din “zilele de lucru” devin materia de examen.

Dar apoi descoperim că şi criteriile de evaluare din partea lui Dumnezeu sunt imprevizibile. De ce din două persoane care fac acelaşi lucru, se dedică la aceeaşi activitate, una este primită de Domnul şi cealaltă condamnată? Lama ascuţită a judecăţii nu separă numai persoane. Separă şi acţiunile Bisericii, ale unei comunităţi, ale unui singur individ. Nu totul are aceeaşi valoare. Nu totul este acceptabil, nici prezentabil, în ciuda aparenţelor. Etichetele religioase care ar trebui să acopere şi să garanteze mulţimea, nu împiedică o riguroasă separare şi o severă distincţie.

Dumnezeu nu este dispus să “ia” totul în bloc. Dumnezeu scotoceşte în grămadă. Alege. Examinează. Preţuieşte. Distinge. Desigur: care din acţiunile mele sunt preţioase în ochii săi? Care dintre lucrurile pe care le adun, care din activităţile pe care le înmulţesc cu frenezie, îl interesează într-adevăr? Nu ar fi cazul să încep eu primul să “las” ceva care desigur El îl va lăsa, şi să mă dedic altui lucru care, poate, ar putea lua în consideraţie? Chiar dacă parusia vine pe neaşteptate şi venirea Domnului ne ia pe nepregătite (tipică, în această privinţă, parabola hoţului nocturn), totuşi cel credincios este constrâns să se întrebe asupra orientării pe care o dă prezentului său şi asupra consistenţei valorilor pentru care trăieşte.

Ce distrat?

Vigilenţa, care constituie una din temele de fond al marelui şi complexului discurs escatologic din Matei, şi care trebuie să caracterizeze existenţa creştinului, este ilustrată, în negativ, de atitudinea luată de contemporanii lui Noe în timp ce este gata să se abată asupra lor catastrofa: “…În zilele de dinainte de potop mâncau şi beau, se căsătoreau, până când Noe a intrat în arcă, şi nu au băgat de seamă că vine potopul care i-a înghiţit pe toţi…”. Acei indivizi nu sunt învinuiţi (cum se întâmplă în cap. 6 din Geneză) pentru conduita lor rea şi pentru motivul violenţei semănate pe pământ.

În gura lui Isus acuzarea se restrânge la o singură vină: “N-au observat nimic”. Adică, erau neatenţi, distraţi, împrăştiaţi, disipaţi. Şi chiar neprevăzători. Inconştienţi. Nesocotiţi. Încapabili de a “bănui” ceea ce era gata să urmeze. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în viaţa noastră. Nu facem nimic rău. Totul este normal. Totul este în regulă. Se mănâncă. Se bea. Ne expunem la radiaţiile benefice ale televiziunii. Se fac afaceri. Se comentează faptele altora. Sunt programate întâlniri. Se stabilesc vacanţele. Se organizează sărbători. Se răsfoieşte ziarul. Se aruncă o privire asupra horoscopului.

…Şi suntem distraţi în privinţa esenţialului. Suntem incapabili de a bănui. Da, a bănui că sub crusta superficială este o altă realitate de perceput. A bănui că anumite acţiuni au valoare veşnică. A bănui că anumite întâlniri pot fi determinante. A bănui că examenul cel mai important cu consecinţe iremediabile este cel dat astăzi. A bănui că viaţa poate fi trăită în alt mod. A bănui că acest timp, acest ceas, îmi sunt date pentru altceva. A bănui că… acesta nu sunt eu! Bănuiala că ceea ce este preţios, decisiv, tulburător, neaşteptat, poare fi ascuns sub învelişul obişnuitului şi al cunoscutului, reprezintă cealaltă faţă a vigilenţei.

Creştinul bănuieşte că sub solul profan pe care calcă înfloreşte un teritoriu sacru. Creştinul observă mesajul secret conţinut în situaţiile cele mai comune, percepe semnalul misterios care este transmis de realităţile cele mai neînsemnate. Cititorul atent al Evangheliei bănuieşte că aşteptarea se traduce, fundamental, într-o îndatorire de realizat. Ucenicul bănuieşte că ultima zi nu reprezintă o catastrofă, ci o promisiune, ba chiar o împlinire a tuturor promisiunilor.

Cineva sfâşie învelitorile

La începutul adventului răsună foarte oportun avertismentul dur al lui Paul: “Acum este timpul de a vă trezi din somn”.

Este ca şi cum apostolul ar trage, fără milă, învelişurile moi şi dese cu o smucitură viguroasă sfoara care ridică jaluzelele.

Noaptea din care trebuie să ieşim este cea a unei vieţi lipsite de culoare, fără semnificaţie, lipsită de gust, plată, banală.

Este ora de a întrerupe legănarea din fotoliul comod al obiceiurilor liniştitoare. Trebuie să scuturăm de pe umeri greutatea care ne face să târâm picioarele, să alungăm întunericul care ne înceţoşează vederea.

Trebuie să ne familiarizăm cu lumina. Lumina blândă care răsare de la Betleem. Şi cea, fulgerătoare, de la venirea finală a Domnului în slavă. Rămâne de precizat:

- Somnul periculos nu este numai cel personal, ci şi mai ales somnolenţa şi somnambulismul colectiv.

- Nu ajunge să ne sculăm devreme dimineaţa. Este important să ne trezim. Să deschidem ochii. Să ne dăm seama şi să interpretăm realitatea care ne înconjoară.

- Nu este suficient “să ne îmbrăcam”. Trebuie să ne lăsăm “pătrunşi” de Cristos, de gândurile sale, de sentimentele sale, de proiectele sale.

- Şi atunci când coboară întunericul, este necesar să luptăm împotriva nopţii aprinzând o lumină în noi. O lumină care să ne împiedice să ne pierdem în mijlocul risipirilor, tulburărilor, nebuniilor generale.

Este urgent să luăm hotărâri autonome, să facem alegeri curajoase, să adoptăm comportamente în lumina libertăţii şi care merg împotriva obiceiurilor comune. O ultimă notă. Splendida viziune a lui Isaia (prima lectură), care ne prezintă pelerinajul grandios al tuturor popoarelor în spre Ierusalim, s-ar putea completa cu tema întoarcerii de la muntele sfânt, unde au fost îmbrăcaţi în lumina Domnului şi hrăniţi cu Cuvântul său. Adică, ar fi interesant de a accepta transformarea care a avut loc. De verificat nu numai dacă sosesc, ci în special cum se pleacă. Cu alte cuvinte: nu este suficient de găsit drumul spre biserică. Este esenţial de găsit drumul după ce au mers la biserică. Nu este suficient să celebrăm Crăciunul. Ceea ce contează este cum ieşim din el. A te prezenta la întâlnire poate fi uşor. Ceea ce este decisiv este a te controla dacă, după întâlnire, ştii “să transformi spadele în fiare de plug, lăncile în seceri”. Dacă am pierdut obiceiul de a îndrepta armele împotriva duşmanilor. Dacă am dezactivat limba. Ba mai mult, dacă am şters de-a dreptul din vocabularul nostru cuvântul “război” şi termenul de “duşman”.

 

* * *

 

Duminica I-a din Advent

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Iată, eu vin curând; şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc 22,12)

Dorit Mesie, vino!
De veacuri multe aşteptat…
Durerea ne-o alină,
Ne scapă de păcat!

Această strofă din cântarea Bisericii, specifică Adventului, sintetizează năzuinţa celor credincioşi din cele două Testamente: Vechi şi Nou.

Crăciunul este precedat de un timp pregătitor, numit Advent (din latinescul adventus = care vine curând). Acesta cuprinde o perioadă de patru săptămâni, timp ce are o dublă semnificaţie: mai întâi de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului – prima venire a Fiului lui Dumnezeu în lume – şi în al doilea rând ne poartă cu gândul la cea de-a doua venire a lui Isus de la sfârşitul lumii.

Dacă la prima venire, Mesia, aşa cum ne spune sfântul Efrem Sirul: “… nu a venit să se sălbăticească, ci să îmblânzească sălbătăcia acestei lumi”, la a doua venire va răsplăti cu pacea veşnică a împărăţiei lui Dumnezeu pe toţi cei care s-au îmblânzit, au renunţat la sălbătăcia păcatului.

Şi, după cum sintagma: Sfârşitul este cuprins în început, tot aşa tema păcii universale a Ierusalimului ceresc este cuprinsă în lecturile liturgiei de azi.

Profetul Isaia ne vorbeşte în prima lectură (cap. 2,1-5) despre era mesianică, în care toate popoarele se vor îndrepta spre Ierusalim, spre muntele casei Domnului, nu spre a oferi vreo jertfă, ci pentru întâlnirea personală cu Domnul, care să-i înveţe căile sale. Primind învăţătura şi acceptând poruncile lui, în locul duşmăniilor şi ostilităţilor, în locul revoltelor şi războaielor care tulbură lumea din temelii, va domni pacea, pacea mesianică, nu “pax romana” a celui mai tare, ci “pacea lui Emanuel“, în care, după cum ne asigură profetul Isaia inspirat de Duhul Sfânt, “săbiile vor fi transformate în fiare de plug şi suliţele în seceri” (Is 2,4).

Ştim că aşteptarea mesianică a Vechiului Testament s-a împlinit odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu, numai că “sălbătăcia acestei lumi” este în plin avânt, azi, la două mii de ani de evanghelizare şi porţile iadului caută să facă săbii din fiare de plug şi suliţe din seceri. Este suficient să vizionăm o emisiune de actualităţi TV şi ne convingem. Cauza? Păcatul care îl ţine pe om în sclavia satanei, a acelui diavol, după expresia călugărului N. Steinhardt, este împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub controlul raţiunii sănătoase, bunului simţ şi dreptei socotinţe (Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 136).

Iubiţi credincioşi! Doriţi o adevărată pace a inimii, în familie, în societate şi în lumea întreagă? Urmaţi îndemnul profetului din finalul primei lecturi: Voi, cei din casa lui Iacob, veniţi să umblăm în lumina Domnului!

Ce înseamnă a umbla în lumina Domnului? Ne-o spune sfântul apostol Paul în cea de-a doua lectură (Rom 13,11-14). Apostolul neamurilor ne îndeamnă să lepădăm faptele întunericului, adică păcatul sub toate formele lui: beţii, certuri, desfrâu, fapte de ruşine şi, mai adaug eu: corupţie, înşelătorie, lăcomie după bunurile aproapelui şi mai ales să renunţăm la mândria depozitată în propriul egoism; să ne îmbrăcăm cu armele luminii, care sunt virtuţile, mai ales credinţa, speranţa şi caritatea, virtuţi care trebuie să fie vii şi să mânuiască plugul şi secera cu multă hărnicie, ca astfel mântuirea să ne fie cât mai aproape…

Primii creştini aşteptau cu nerăbdare a doua venire a lui Cristos şi se rugau: Maranatha! – Vino, Doamne Isuse! – (Apoc 22,20).

Şi, fiindcă Domnul întârzia, ca ei să nu se descurajeze în rugă şi muncă, sfântul Petru le spunea: Preaiubiţilor, nu uitaţi că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa sa, după cum cred unii, ci, fiind îndelung răbdător pentru voi, nevrând să piară cineva, aşteaptă ca toţi să se convertească (2Pt 3,8-9), adică să renunţe la sălbătăcia acestei lumi.

Domnul va veni în măsura în care ne vom converti: de la păcat la virtute, de la virtute la construirea unei lumi mai bune prin plug şi secere şi mai ales prin rugăciune, fiindcă numai acela care se roagă veghează cu adevărat şi Ziua Domnului nu-l va surprinde nepregătit.

În consecinţă se impune datoria unei decizii fundamentale: să fim convinşi de sărăcia noastră spirituală, ba chiar şi materială; că avem trebuinţă absolută de un Mântuitor şi să ne înţelegem responsabilitatea faţă de acest Mântuitor prin păzirea poruncilor lui. Numai păzirea poruncilor, garanţie a iubirii lui Mesia, ne dă siguranţa păcii universale şi veşnice…

 

* * *

 

Să ne pregătim pentru venirea Domnului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Se spune că lui John F. Kennedy îi plăcea foarte mult o anume poveste. În timpul campaniei prezidenţiale din 1960 o folosea adesea pentru a-şi încheia discursurile. Este povestea Colonelului Davenport, membru al Camerei Reprezentanţilor din Connecticut, în 1789. Într-o zi, în cadrul unei sesiuni a Camerei, cerul din Hartford, capitala statului Connecticut, a devenit deodată întunecat şi noros. Unii dintre reprezentanţi au privit pe ferestre şi au crezut că este un semn că a venit sfârşitul lumii. S-a iscat o zarvă între reprezentanţii care cereau suspendarea imediată a şedinţei. Dar Davenport s-a ridicat şi a spus: “Domnilor, Ziua Judecăţii se poate să fi venit sau nu. Dacă nu, nu este cazul suspendăm şedinţa. Dacă da, aleg să fiu găsit făcându-mi datoria”. Şi sesiunea a continuat.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre venirea Domnului la sfârşitul lumii şi despre cum să ne pregătim pentru ea. În lumea noastră de astăzi, există două mari greşeli pe care oamenii le fac cu privire la venirea Domnului. Una este aceea de a se pregăti pentru ea cu o nelinişte paranoică. Cealaltă este aceea de a nu se gândi la ea şi a nu face nimic în legătură cu ea. Ce ne spune Evanghelia despre sfârşitul lumii şi cum trebuie să ne pregătim pentru el? Evanghelia foloseşte două imagini pentru a arăta că “nu ştiţi în ce zi vine stăpânul vostru” (Matei 24,42b). Una este potopul care i-a luat pe nepregătite pe oamenii din timpul lui Noe. Cealaltă este analogia cu un hoţ în noapte, care vine întotdeauna neanunţat. Venirea Domnului şi sfârşitul lumii, după cum ştim noi, se va petrece dintr-odată şi pe neaşteptate. Va fi neanunţată, spre surprinderea unei lumi care nu se va aştepta la aşa ceva.

Asemenea unui gospodar înţelept, aşadar, ni se cere să veghem şi să fim gata. Ce înseamnă acest lucru? Nu înseamnă să ascultăm şi să ne tulburăm în legătură cu profeţiile şi viziunile despre sfârşitul timpului care s-au înmulţit în zilele noastre. Mai degrabă, aşa cum a spus pe bună dreptate Colonelul Davenport, să fim mai sârguincioşi şi fideli în datoriile noastre ca fii responsabili ai lumii şi ai lui Dumnezeu. Primii creştini foloseau somnul ca o expresie figurativă pentru viaţa permisivităţii păcătoase. Paul spune în 1Tesaloniceni 5,6-8: “Aşadar, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să nu ne pierdem cumpătul. Căci cei care dorm, noaptea dorm, iar cei care se îmbată, noaptea se îmbată. Însă noi, fiind fii ai zilei, să nu ne pierdem cumpătul, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif speranţa mântuirii”.

A fi treji, aşadar, înseamnă a trăi o viaţă de slujire fidelă a Domnului, urmând poruncile Domnului şi rămânând în harul său. De fapt, pasajul evanghelic de astăzi este urmat de parabola servitorului înţelept, care îndeplineşte cu fidelitate poruncile stăpânului său în timp ce acesta este plecat într-o călătorie. Stăpânul se întoarce pe neaşteptate şi îşi găseşte servitorul urmând poruncile pe care i le-a dat. În acelaşi fel, nu există un mod mai bun de a ne pregăti pentru venirea neaşteptată a Domnului la sfârşitul timpului decât împlinirea poruncilor lui în vieţile noastre de zi cu zi.

De ce este nefolositor pentru noi să alergăm să căutăm un calendar pentru sfârşitul timpurilor şi pentru venirea Domnului? Deoarece de fapt Ziua cea mare a Domnului poate veni pentru fiecare dintre noi individual în orice zi, la orice oră. Ziua în care murim este ziua în care apărem în faţa lui Dumnezeu. De ce să îmi fac griji pentru Ziua Domnului peste doi sau trei ani când nu sunt sigur nici măcar de ziua de mâine? Pentru fiecare dintre noi există o Zi individuală a Domnului, ziua în care vom apărea pentru judecata personală înaintea lui Dumnezeu , şi există o Zi generală a Domnului, ziua judecăţii generale a întregii omeniri. Ziua Domnului este la fel de aproape de fiecare dintre noi ca şi ziua morţii noastre, care poate fi orice zi. Începând astăzi un nou ciclu al anului de har al Bisericii, să ne hotărâm să ne ferim de paranoia zilei de apoi pe de o parte, şi de nepăsare nesăbuită pe de altă parte. Să ne hotărâm să fim întotdeauna treji în spirit trăind o viaţă de credinţă şi iubire în slujba Domnului, astfel încât oricând va veni El să fim gata să îl urmăm în gloria eternităţii.

 

* * *

 

Acum este ceasul să vă treziţi din somn!

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Liturgia din această Duminică, prima din Advent, este întrepătrunsă de virtutea speranţei şi a prudenţei, virtuţi care ne orientează viaţa spre realităţile viitoare, spre realităţile care vor veni. Ele ne asigură că suntem deja bogaţi în avuţii viitoare. Toată această orientare escatologică a vieţii noastre creştine este traducerea liturgică, eclezială, a revelaţiei înseşi. De fapt, aşa cum tot Vechiul Testament este orientat spre Cristos, mesianismul reprezentând însăşi coloana sa vertebrală, la fel tot Noul Testament şi toată viaţa Bisericii este proiectată spre Domnul venit care vine necontenit în mijlocul nostru.

“Acum este ceasul să vă treziţi din somn!” Această siguranţă a “venirii Celui Venit” ne întăreşte ca să ne situăm existenţial faţă de cele două lumi cărora le aparţinem, aceea a angajărilor temporale în care ne aflăm, şi aceea a vieţii veşnice în care am fost introduşi deja prin botez. Nu există nici o antinomie într-o viaţă orientată autentic spre Cristos. Pentru cine se străduieşte să-l primească pe Cristos în Cuvânt şi sacrament, pentru cel care trăieşte în Cristos, după cum spune sfântul apostol Paul, “grijile faţă de îndatoririle prezente” nu vor constitui o piedică în drumul nostru spre întâmpinarea Fiului lui Dumnezeu. Dimpotrivă, din unirea cu Domnul, unire stimulată şi intensificată de ascultarea Cuvântului şi de comuniunea euharistică, ne vom însuşi acea cunoaştere a înţelepciunii cereşti, acea “înţelepciune a inimii” care ne va lumina şi ne va trezi pentru a putea descoperi adevărata menire a lucrurilor din această lume şi valoarea realităţilor cereşti, realităţi pe care “încă din această viaţă să le iubim şi să căutăm mereu la cele ce dăinuie veşnic” (Rugăciunea după Împărtăşanie). Aşadar, ceea ce risca să fie un somn al credinţei, un obstacol, o piedică, o amorţeală, o adormire, în unirea noastră cu Domnul devine astfel o trambulină de lansare spre Domnul.

“Acum este ceasul să vă treziţi din somn!” Fraţilor, ştim (mai mult sau mai puţin) în ce timp ne găsim, ne aflăm. Ne aflăm într-un timp al vieţii de noapte, al somnului început la ore mici, al cearcănelor omniprezente etc. Oare acum ar fi timpul să ne trezim din somn? Acum să fie deşteptarea? Acum trebuie să deschidem ochii?

“Acum este ceasul să vă treziţi din somn!” În timp ce mulţi dintre noi cred că somnul este o întindere temporală în care nu se întâmplă nimic, somnul este, de fapt, cel puţin din punct de vedere neurologic, o perioadă de timp foarte aglomerată. Deşi importanţa somnului nu poate fi discutată, oamenii de ştiinţă nu cunosc cu exactitate de ce este atât de important pentru supravieţuirea noastră. Asta în ceea ce priveşte somnul fizic.

Un preot predica la o Liturghie când observă cum, în prima bancă, un domn adormise deja. Preotul se supără şi ridică puţin vocea ca să-l trezească însă, cum acesta nu se trezea, îi spuse unui ministrant:

-«Trezeşte-l pe domnul acela.»

-«Da’ de ce?» răspunse. «Dumneavoastră l-aţi adormit, iar eu să-l trezesc?»

Uneori suntem noi, preoţii, cei care-i adormim pe oameni. Un preot, care studia într-un oraş spaniol, timp de un an s-a dedicat vizitării bisericilor şi ascultării predicilor. Spunea că ajunsese la o concluzie: “în biserici ar trebui să existe un caiet de reclamaţii”.

Însă şi credinciosul care asistă la Liturghia duminicală trebuie, în multe cazuri, să-şi schimbe atitudinea în momentul ascultării lecturilor şi a predicii. Trebuie să căutăm să aplicăm cuvântul Domnului la viaţa noastră zilnică şi să căutăm hrană pentru întreaga săptămână.

“Acum este ceasul să vă treziţi din somn!” Cu ce dispoziţie şi interes ascult această parte din Liturghie? Mă las răpus de adormire, somnolenţă, amorţeală? Sufletul este mai viu, mai plin de viaţă, cu poftă de viaţă sau lehamitea este nota dominantă în viaţa mea, nu se prinde nimic de mine din ceea ce aud în biserică, totul intră pe o ureche şi iese pe alta?

Somnul este esenţial vieţii. Animalele de laborator private de somn au murit. Nici oamenii nu par sa fie imuni la efectele lipsei de somn care le ameninţă traiul. Un sondaj condus de American Cancer Society concluzionează faptul că oamenii ce dorm mai puţin de 6 ore pe noapte sau care dorm mai mult de 9 ore, au avut o rată a morţii cu 30% mai mare decât cei care dorm în mod obişnuit 7 – 8 ore. Chiar şi cei care au dormit mai puţin de 6 ore şi în general nu au avut probleme de sănătate au avut o rată a morţii de 1,8 ori mai mare decât cei ce au dormit orele “normale”. Stresul este boala omului modern, iar somnul – un remediu la îndemână contra acestei boli. Din păcate, ritmul trepidant în care trăim ne împiedică să dormim suficient. Iar stresul merge mână în mână cu deficitul de somn. Comisia naţională pentru studiul afecţiunilor somnului din SUA a făcut o statistică în ceea ce priveşte deficitul de somn în anul 2005. S-a dovedit că în SUA deficitul de somn a fost de 106 miliarde de ore, iar la nivel mondial, această cifră a ajuns la 2.321 de miliarde de ore. “Acum este ceasul să vă treziţi din somn!”

Îndemnul la veghere, la trezire este cum nu se poate mai nimerit după ce aproximativ o lună de zile nu am avut pe buze decât “odihna veşnică…” (poate nu numai pe buze). Da, este timpul să ne trezim din somn chiar dacă fiind oameni recenţi până-n măduva oaselor am început să ne îndoim şi de binefacerile somnului liniştit şi odihnitor, acel somn, o rara avis pentru mulţi dintre noi, în care-şi reface puterile nu numai trupul dar şi sufletul. Da, este timpul să ne trezim din somn chiar dacă n-am reuşit decât să ne prefacem că ne odihnim sufletul (aţi trage sufletul) şi sufletul nostru suferă de oboseală cronică. Da, este timpul să ne trezim din somn chiar dacă suntem mai obosiţi sufleteşte decât înainte de a adormi şi evident dăm vina pe saltea, pe paturi, pe aşternuturi, pe digestie, etc. Aveau dreptate cei care au pus într-un hotel următorul afiş: “Dacă nu aţi dormit bine la noi, nu daţi vina pe paturile noastre, dar mai degrabă pe sufletele voastre!””Acum este ceasul să vă treziţi din somn!”

Închei cu o rugăciune:

Ne fie odihna şi somnul în pace;
Cât timp trupul nostru puterea-şi reface,
Şi-i noapte adâncă, şi bezna domină,
Ne fii tu, Cristoase, în beznă lumină.

Să lăsăm culcuşul dulce, somnul să-l gonim din pleoape,
Am dormit destul, acuma, iată, ziua e aproape.
Când, vestind sfârşitul nopţii, zorii zilei se arată,
Totodată ni s-arată chipul tău, preabune Tată.

Când ziua şi noaptea încep să se-ngâne,
Din nou ne-ndreptăm către tine, Stăpâne.
Din ochi somnul nostru alungă-l afară
Şi dă-ne o minte vioaie şi clară.

Căinţa ne-ndeamnă cu tainice şoapte
Să rupem din somnul cel dulce de noapte;
Ne-ndeamnă să cerem, cuprinşi de durere,
Iertare cu inimi şi buze sincere.

Vestitorul de lumină cântec în văzduh sloboade,
Anunţând ivirea zilei adormitelor noroade;
Însuşi Domnul ne-ntrerupe tihna dulce şi domoală,
El ne-alungă somnul nopţii şi la muncă iar ne scoală.

El ne spune: “Părăsească fiecare paturi, perne,
Pe când noaptea încă pacea şi-ntunericul îl cerne.
Sunt aproape, bat la uşă, orice suflet să m-adaste
Priveghind în rugăciune, înfrânare, gânduri caste,

Ca atunci când va apare aurora dulce, blândă,
Anunţând sfârşitul nopţii şi a soarelui izbândă,
Bucuroşi şi plini de râvnă pentru muncă să fiţi gata,
Cu speranţa că în ceruri veţi primi cândva răsplata”.

Glasul nostru, ca şi gândul, liberat de somn şi vise,
Preamărind pe Domnul vieţii către cer înalţe-ni-se,
Iar cu cetele de îngeri, totdeauna-n ceruri treze,
Adorând pe Creatorul, cânte inima, vegheze.

Somnul care ne încearcă, tu alungă-ni-l, Cristoase,
Risipeşte, Doamne, bezna minţii noastre-ntunecoase.
Ne-a închis păcatu-n temniţi ferecate cu zăbrele;
La lumină tu ne scoate, rupe lanţurile grele.

O, Cristoase, îţi aducem jertfa buzelor curate;
Rugăciunea de-nchinare tu primeşte-o, împărate.
Tată veşnic, de asemeni, îţi aducem fiecare,
Ca şi ţie, Duh Preasfinte, sfânt prinos de închinare.

(din Liturgia Orelor)

Mulţumesc Domnului pentru că “a ţinut deschise pleoapele ochilor mei…” (Ps 76). Amin.

 

* * *

 

Duminica I din Advent

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Perioada Adventului pe care o începem în această duminică, este o perioadă de aşteptare, de speranţă, şi în acelaşi timp de pregătire pentru venirea lui Isus Cristos, şi tocmai de aceea are o nuanţă de bucurie. Din sufletul şi inima noastră vor trebui să iasă necontenit strigăte, rugăciuni, chemări, ca Mesia, Cristos, să vină, să coboare în mijlocul nostru. Aceste zile pe care noi le trăim începând de astăzi şi până la naşterea Domnului Cristos au o semnificaţie particulară. Timpul acesta se caracterizează prin două mişcări convergente; prima: aceea a lui Dumnezeu care ia iniţiativa, aşa cum a făcut-o la prima creaţie, şi sfâşie cerurile pentru a se întâlni cu noi; el vine cu iubirea sa fără margini în întâmpinarea noastră. A doua: cea a omului care este invitat să iasă din izolarea sa, din starea în care se află, pentru a răspunde lui Dumnezeu.

Dar pentru a putea înţelege şi trăi mai bine acest timp să vedem ce înseamnă cuvântul “advent”. Termenul latin “adventus” înseamnă “sosire” sau “venire”. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient la începutul secolului al V-lea. Tot în acest secol găsim la Roma deja structurată perioada de Advent în patru săptămâni – timp în care creştinii meditau în mod deosebit profeţiile din Vechiul Testament. Iniţial semnifica o perioadă de pregătire, nu atât pentru naşterea lui Isus, cât mai ales pentru a doua lui venire pe pământ, Parusia.

Normele actuale liturgice caracterizează astfel această perioadă: “Perioada Adventului are o dublă caracteristică: e timp de pregătire la solemnitatea Naşterii Domnului în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni şi totodată este timpul în care printr-o atare amintire sufletul este condus spre aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, de la sfârşitul timpurilor”.

Lectura întâi a duminicii de astăzi, din cartea profetului Isaia, este un scurt dar important fragment pentru drumul nostru în acest timp de pregătire; ne descrie viziunea pe care a avut-o profetul. În această măreaţă viziune a viitorului, profetul contemplă Ierusalimul mesianic, ceresc, spre care se vor îndrepta într-o zi toate popoarele (evrei şi păgâni), sigure că în el vor găsi pacea la care aspiră.

Acest text a fost redactat, cu siguranţă, după căderea Ierusalimului, cucerit şi devastat de regele din Babilon, Nabucodonosor (587). Evreii, în acest timp, ardeau de dorul de a merge la casa Domnului, pentru a se întâlni iarăşi cu el. Dar iată că profetul, în viziunea sa escatologică, zăreşte de departe ziua Domnului, dar şi noua cetate ridicată din ruinele sale, noul Ierusalim, în care toate popoarele pământului, fără nici o deosebire, împăcate între ele, îndreptându-se spre el, vor deveni cetatea lui Dumnezeu, o cetate a păcii şi a luminii. Ierusalimul este şi figura Bisericii, orânduită de Dumnezeu ca “sacramentul universal al mântuirii”: ea deschide braţele tuturor oamenilor pentru a-i conduce la Cristos, pentru ca urmând învăţăturile lui să trăiască ca fraţii, în înţelegere şi pace.

Mesajul textului este clar, fără prea multe silogisme. Ceea ce se desprinde cu claritate este chemarea universală adresată tuturor popoarelor, chemare care vine din partea lui Dumnezeu: dar este o chemare atât la judecată, cât şi la pacea sa, la lumina sa.

Trăind această bucurie a chemării universale la lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, să spunem şi noi cu psalmistul: “Vom merge cu bucurie în casa Domnului” (Ps 122), căci ce bucurie este mai mare decât aceea de a sta în preajma Domnului?

Intrând în ambianţa Noului Testament, mai bine zis în textul lecturii a doua de astăzi, auzim în Scrisoarea către Romani cum logica lui Paul, bine motivată, nu mai lasă spaţiu ezitării sau indeciziei. Aceste versete din lectura a doua l-au impresionat enorm pe Augustin, ceea ce l-a determinat să-şi schimbe total viaţa. În vara anului 386, tânărul Augustin se plimba într-o splendidă grădină din Cassiciacum, aproape de Milano, dar faţa sa chinuită nu se potrivea cu frumuseţea încântătoare a acelei grădini. O adevărată furtună îi pustia sufletul. Frământat, umbla de ici-colo, îşi frângea mâinile, strângea din pumni şi zicea: “Până când? Până când voi zice mâine şi iar mâine? Pentru ce nu acum? De ce să nu pun în acest ceas capăt stării mele de ruşine?” Deodată aude din casa vecină glasul unui copil: “Ia şi citeşte”. Intră imediat în casa prietenului său Verecundus, deschide Sfânta Scriptură la întâmplare şi ochii îi cad asupra cuvintelor sfântului Paul din scrisoarea către Romani 13,11: “Acum este ceasul să vă treziţi din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să ne dezbrăcăm, aşadar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii”. Când a terminat de citit aceste cuvinte, Augustin nu mai era cel de dinainte. Astăzi este printre marii sfinţi ai Bisericii occidentale: sfântul Augustin.

Dacă vom simţi în aceste zile un zbucium, o frământare a inimii, să ştim că nu e altcineva decât Cristos care încearcă să deschidă uşa şi să intre în sufletul nostru.

Textul din evanghelia sfântului Matei scoate în evidenţă cum Domnul îi avertizează pe ucenicii săi că va veni în momentul când mai puţin va fi aşteptat: “Vigilate ergo quia nescitis qua hora Dominus vester venturus sit. Illud autem scitate, quoniam si sciret pater familias qua hora fur venturus esset, vigilare utique et non sineret perfodi domum suam” (“Vegheaţi deci că nu ştiţi în care ceas va veni Domnul vostru. Să o ştiţi: dacă stăpânul casei ar cunoaşte ceasul la care vine hoţul ar sta de veghe şi nu ar lăsa să i se spargă casa” Mt 24,42-43). De aceea trebuie să veghem, să ne pregătim din timp pentru venirea sa, ca să nu fim luaţi prin surprindere.

În această pericopă evanghelică, Isus pune accent pe surprinzătoarea sa venire: “Vegheaţi deci, că nu ştiţi când va veni Domnul”. Aşadar, trebuie să avem o stare de veghe, o stare de aşteptare, dar nu o stare de frică şi de spaimă. Stăpânul care trebuie să vină este de-al casei şi trebuie să vină. Nu se ştie când; că va veni dimineaţa, că va veni seara, nu se ştie, dar ştim că trebuie să vină. Lucrul cel mai important este ca cei din casă să fie la locurile lor de veghere. Este o veghere pe care fiecare trebuie să încerce să o realizeze. De aceea, tema în evanghelie este cea a vegherii. Starea creştinului adevărat trebuie să fie starea de veghere şi nu o stare de toropeală, căci în Sfânta Scriptură starea de toropeală este echivalentă cu starea de păcat.

Iată un fapt care s-a întâmplat în Italia, la sfârşitul anului 1994. Nicolas, un copil venit în Italia în vacanţă cu familia sa, în timp ce dormea liniştit pe bancheta din spate a maşinii, a fost rănit grav într-un schimb de focuri de criminalii care voiau să-i jefuiască familia. Nicolas a fost dus la spital cu un aparat de respirat, dar violenţa i-a curmat scurta viaţă.

Desigur, un fapt care ar trebui să ne dea de gândit foarte mult în legătură cu starea în care ne aflăm. Ceea ce vrea să ne spună acest exemplu este că indiferent de ce condiţie suntem, bogaţi sau săraci, copii sau bătrâni, bărbaţi sau femei, trebuie să fim oricând gata pentru întâlnirea cu Domnul. Mesajul lui Cristos de a veghea este valabil pentru fiecare dintre noi, indiferent la ce vârstă ne aflăm. Să nu ne jucăm cu veşnicia noastră, cu destinul nostru.

Vegherea este o virtute exigentă: ea cere fidelitate faţă de datoriile credinţei şi ale dragostei, din care cauză se transformă în perseverenţă. Vegherea cere dezlipirea şi renunţarea la cele pământeşti, dar nu o renunţare sentimentală, ci concretă.

Şi acum, luminaţi de mesajul lui Cristos, făcându-ne o examinare a conştiinţei, ne punem întrebarea: am vegheat eu până acum, ascultând de avertismentul Mântuitorului? Această dimensiune escatologică a vieţii trebuie să ştim că nu este ceva marginal; de la naşterea noastră, noi începem drumul spre Domnul, căci toată viaţa noastră trebuie să fie o pregătire pentru întâlnirea cu Domnul.

Când mareşalul Antonescu a preluat conducerea ţării, laitmotivul său era: “Va trebui ca totdeauna să fim gata să dăm socoteală de actele noastre. Istoria le va judeca!” Noi, creştinii, suntem gata să dăm socoteală de actele vieţii noastre? Trebuie să fim mereu pregătiţi, deoarece nu istoria le va judeca, ci judecătorul istoriei – Cristos însuşi.

Desigur, în drumul nostru spre întâlnirea cu Isus Cristos trebuie să fim conştienţi că nu suntem singuri pe acest drum. Aşa cum odinioară Maria a fost alături de Isus în momentele cele mai grele, chiar şi în momentul răstignirii, aşa este cu noi pe drumul nostru spre Cristos, care este viaţa noastră. Dar noi, după cum ne îndeamnă unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “trebuie să ne străduim să împlinim cu fidelitate îndatoririle pământeşti, călăuziţi de spiritul evangheliei” (GS 43).

Dacă în viaţa noastră am vegheat mereu în spiritul evangheliei ca să nu se stingă candela faptelor noastre bune, atunci nu ne va fi frică de Cristos, ci vom avea puterea să spunem din tot sufletul:

Voi, neguri, bezne, nori şi noapte,
Ce-aţi înecat pământ şi zare,
Fugiţi: se-albeşte cerul, iată,
Cristos din cer din nou apare.

Vasile Pană