Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XIX-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 6,31-36
Apostolul: 2Corinteni 11,31-33;12,1-9

Luca 6,31-36

Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Visarion Iugulescu
dc. Vasile Tudora
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
pr. Olimpiu Todorean
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri…

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Adevăratul test al iubirii nu este iubirea prietenilor noştri, ci iubirea duşmanilor noştri. Un mare Sfânt rus întreba: “Cum ştim dacă o anume persoană trăieşte în Dumnezeu şi dacă este sinceră în credinţa sa? Nu există cale să fim siguri decât examinând viaţa ei, pentru a vedea dacă îşi iubeşte duşmanii. Căci unde este iubirea duşmanilor, este şi Dumnezeu.” Acesta este marele test prin care vedem dacă suntem pe o frecvenţă cu Dumnezeu; pentru că tocmai aceasta face Dumnezeu: El trimite ploaia Sa peste cei drepţi şi peste nedrepţi. Chesterton spunea odată: “A iubi înseamnă să iubeşti ce este de neiubit, căci altfel cum ar mai fi o virtute?”

 

Nepractic?

Să îţi iubeşti duşmanii într-o lume ca a noastră pare foarte nepractic. A-ţi iubi duşmanii – obiectează unii – înseamnă să le permiţi să se folosească de tine. A-ţi iubi duşmanii înseamnă să te laşi călcat în picioare.

Să vedem însă ce ne spune psihologia şi psihiatria despre ostilitate şi despre oamenii ostili. Aceste ştiinţe afirmă că o persoană ostilă urăşte deoarece se teme de celălalt că îl va lovi; aşa că, pentru a se apăra pe sine, atacă el primul. Este ostil deoarece se aşteaptă să fie înjosit şi urât de celălalt. Ultimul lucru pe care îl aşteaptă este iubirea. Aşa că dacă în loc de ură îi dai iubire… îl dezarmezi. De iubire are el cel mai mult nevoie. Iubirea este singura care îi poate distruge ostilitatea.

“Dă-l dracului!”, îi spuse cineva unui prieten care avusese parte de o nedreptate din partea cuiva. Răspunsul primit a fost cu adevărat inspirat: “Este deja la dracul. Mai bine l-aş trimite la Dumnezeu.” A-ţi iubi duşmanii înseamnă a-i trimite la Dumnezeu, a-l da lor pe Dumnezeu.

Dar oare aşteaptă Dumnezeu de la noi să iubim păcatul şi răul pe care îl fac oamenii? Evident că nu. El aşteaptă de la noi să urâm păcatul şi să iubim păcătosul. Să nu îţi vină să te iei cu mâinile de cap? Cum ar putea cineva să facă distincţie între păcat şi păcătos? Şi totuşi, facem această distincţie zi de zi în ceea ce ne priveşte pe noi înşine. Facem lucruri teribile; comitem erori enorme. Urâm greşelile noastre, dar continuăm să ne iubim. Faceţi la fel şi cu ceilalţi, ne spune Isus. “Iubiţi-vă semenii ca pe voi înşivă.” Urâţi păcatul; iubiţi păcătosul. Cineva exprima această idee astfel: “A-ţi iubi duşmanul nu înseamnă să iubeşti noroiul în care se află perla, ci a iubi perla care se află în noroi.”

 

De ce?

De ce trebuie să îmi iubesc duşmanul? Pentru ca să fiu un copil al Tatălui. “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri [...] şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Dumnezeu doreşte ca eu să fiu ca El. El îşi iubeşte duşmanii. Face bine celor care îl urăsc. Pregăteşte păşuni verzi pentru noi atunci când răsplata pe care o merităm ar fi deşertul. Ne conduce la ape limpezi când noi ne-am aştepta la un ţinut uscat. Pe când eram încă păcătoşi, Dumnezeu ne-a iubit şi a murit pentru noi. Cu puţin timp înainte să moară, Isus le-a spus apostolilor: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.”

“Iubiţi-vă duşmanii.” Pe omul care face din nenorocirile tale bucuria lui, care te calcă în picioare, care îţi pune şarpele în sân, care îţi răstălmăceşte cuvintele, care nu e sănătos până nu îţi face viaţa amară… pe duşmanul tău, iubeşte-l. Iubeşte-l de dragul Meu, spune Isus. Iubeşte-l chiar “cum v-am iubit Eu”. Dar iubeşte-l şi pentru că duşmanul tău este mai înainte de toate chiar duşmanul lui. Tristeţea pe care o toarnă în paharul tău este din veninul ce îl otrăveşte pe el. Lasă uitării rănile superficiale pe care ţi le face ţie şi gândeşte-te la rănile adânci pe care şi le face el singur. Ţie îţi provoacă tristeţe; el însă se ucide pe sine.

Un mare preot rus, pr. Ioan de Kronstadt scria în inspirata sa carte “Viaţa lui Cristos”: “Fiecare persoană care face răul, care dă frâu patimilor, este suficient pedepsită de răul pe care l-a făcut, de patimile cărora s-a dedat, dar mai ales de faptul că s-a îndepărtat de la Dumnezeu şi Dumnezeu s-a îndepărtat de la el: ar fi deci nebuneşte şi inuman să ai simţăminte de mânie împotriva unui astfel de om; este ca şi cum ai vrea să îneci un om care deja se scufundă în apă; sau ca şi cum ai vrea să arunci în flăcări pe unul care arde deja. Unui astfel de om trebuie să îi arătăm dragoste dublă şi să ne rugăm cu ardoare lui Dumnezeu pentru el; să nu îl judecăm şi să nu ne bucurăm de necazul lui. De dragul Meu, spune Isus, dar şi de dragul lor, “iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”.

Trebuie să îi iubim pe oameni nu pentru că sunt atrăgători. Chiar faptul că o persoană nu te place poate să însemne că are nevoie de tine. Sufletul său este învăluit de ura pentru tine şi doar tu îl poţi elibera. Ashley Montagu scria: “Arată-mi un criminal înrăit, un delicvent juvenil, un psihopat şi aproape în fiecare caz îţi voi arăta o persoană care a recurs la măsuri disperate pentru a atrage căldura emoţională şi atenţia pe care nu a reuşit să o obţină, dar pe care o doreşte atât de mult. Comportamentul ‘agresiv’, când este deplin înţeles, este de fapt doar o iubire frustrată, o tehnică de a smulge iubire – precum şi un fel de a te răzbuna pe societatea care te-a lăsat la pământ, deziluzionat, părăsit, dezumanizat. De aici se vede că cea mai bună cale de a aborda comportamentul agresiv al copiilor nu este să fii tu însuţi agresiv cu ei, ci să îi iubeşti. Iar acest adevăr nu este valabil doar pentru copii, ci pentru toate fiinţele umane, de orice vârstă ar fi.”

Avem deci două motive majore pentru care trebuie să ne iubim duşmanii: în primul rând pentru că ei au nevoie de iubire; şi în al doilea rând pentru că doar iubirea are forţa necesară pentru a transforma un duşman într-un prieten.

Dar mai există şi un al treilea motiv, evident. Răspunzând la ură cu ură, nu faci decât să multiplici ura. Doar iubirea poate să spargă cercul vicios. Un bărbat a cumpărat odată o fermă şi a ieşit să îşi inspecteze pământul. Deodată în faţă i-a ieşit vecinul. “Să nu te mire, dar când ai cumpărat pământul să ştii că ai cumpărat şi un proces cu mine”, i-a spus ameninţător acesta. “Gardul tău intră cu câţiva metri în pământul meu!” Iată un scenariu de debut pentru un conflict ce se transmite de regulă din generaţie în generaţie. Dar noul stăpân al fermei i-a răspuns zâmbind: “Am crezut că voi găsi vecini prietenoşi… şi aşa va fi. Iar tu mă vei ajuta. Mută te rog gardul unde vrei. Tu vei fi satisfăcut, iar eu fericit.” Ghiciţi! Gardul nu a mai fost niciodată mutat, iar potenţialul duşman a devenit un bun prieten. Iubirea a stins rapid focul urii.

Şi în fine, tot un motiv pentru ca să ne iubim duşmanii este exprimat în cuvintele lui Isus: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri [...] şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”. Suntem cu toţii fii potenţiali ai lui Dumnezeu. Prin iubire, potenţialitatea devine actualitate. Trebuie să ne iubim duşmanii pentru că doar iubindu-i putem să îl cunoaştem pe Dumnezeu şi să trăim frumuseţea sfinţeniei Sale.

 

Cum?

Cum este posibil să îţi iubeşti duşmanul?

1. Nu este posibil dacă înainte nu îl iubim pe Dumnezeu. Isus ne-a sugerat aceasta când ne-a spus: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27). Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta, atunci vei putea să îţi iubeşti şi aproapele, chiar dacă este duşmanul tău. Această iubire este un dar al Spiritului Sfânt care sălăşluieşte în noi.

2. “Faceţi bine celor ce vă urăsc”, spune Isus. Iar Sf. Pavel spune: “Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea [...] biruieşte răul cu binele” (Romani 12,20-21). Fă binele pentru duşmanul tău şi vei fi surprins să descoperi cât de uşor este să îl iubeşti. Pe el îl va ajuta să îşi scoată răutatea din inimă. Dar a birui răul cu binele înseamnă că noi trebuie să facem primul pas; noi trebuie să începem, făcând ceva.

Un medic spunea odată: “Practic medicina de 30 de ani şi am prescris multe la viaţa mea. Dar cu timpul am aflat că ceea ce vindecă cel mai bine problemele oamenilor este medicamentul numit iubire.” “Şi dacă nu funcţionează?”, a fost întrebat de cineva. “Dublează doza”, a răspuns el.

3. Isus spune: “Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută”. Amintiţi-i în rugăciune în genunchi. Este cel mai mare privilegiu pe care îl pot primi de la tine – să fie amintiţi atunci când eşti faţă în faţă cu Dumnezeu. Nici o persoană nu se poate ruga pentru cineva, şi să o urască în acelaşi timp. Unul din cele mai bune mijloace de a nu urî pe cineva este să ne rugăm pentru respectivul.

4. Căutaţi ceva bun în duşmanul vostru. Pr. Ioan de Kronstadt scria: “Când fratele tău îţi greşeşte cumva – de exemplu vorbind rău despre tine, sau pervertindu-ţi vorbele, sau calomniindu-te – nu ne enerva pe el, ci caută să găseşti în el calităţile, care există fără nici o îndoială în fiecare om, şi iubeşte-l pentru acestea. Căutătorii de aur nu bagă în seamă nisipul şi noroiul din site, ci caută doar bobiţele de aur; deşi sunt puţine, le preţuiesc şi aruncă peste umăr tot ceea ce nu este de folos. Dumnezeu face tot aşa, curăţindu-ne cu mare dărnicie.”

6. Faceţi binele, rugaţi-vă, căutaţi binele în duşmanii voştri, şi la final dezvoltaţi-vă capacitatea de a iubi. Fără iertare este imposibil chiar şi să începi să îţi iubeşti duşmanul. Această iertare trebuie să înceapă de la cel căruia i s-a greşit. Doar cel nedreptăţit poate să spele cu apele calde ale iertării. Iată un exemplu:

La 9 aprilie 1968 – ziua funeraliilor lui Martin Luther King – un şofer alb pe nume Martin Whitted a fost dat jos din autobuzul pe care îl conducea în San Francisco, şi bătut cu animalitate de 11 tineri negri. Bărbatul a murit la puţin timp după aceea. Tensiunile dintre comunitatea negrilor şi cea a albilor au început să crească. Se anunţau noi valuri de violenţe. Atunci însă, Dixie Whitted, soţia şoferului, devenită văduvă, a apărut la televizor. Reacţia ei la moartea soţului a fost impresionantă, extraordinară, cum nu prea vezi în această lume. Cu voce joasă a vorbit despre iubirea pe care i-a purtat-o soţului şi de credinţa ei în Cristos. Le-a spus oamenilor să se abţină de la acte violente şi în schimb să construiască pacea. Prin puterea lui Cristos, a spus ea, nu simte nici întristare şi nici ură. A cerut să se înfiinţeze un fond de donaţii nu pentru ea, ci pentru toţi tinerii din zona în care a fost ucis soţul ei.

Rezultatele actului ei de compasiunii au fost uimitoare. Echipa din studioul de televiziune a început să plângă. Un negru i-a scris mai apoi doamnei Whitted: “Vă sunt dator. Nu m-aţi fi cunoscut niciodată, dar datorită gestului Dvs, datorită modului minunat în care aţi refuzat să urâţi… nu voi mai putea niciodată să îi urăsc la un loc pe toţi albii. Sunteţi un adevărată monument în memoria soţului Dvs.”

Isus ne spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Să luăm aminte!

 

* * *

 

Iubirea faţă de duşmani

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri (…)”
(Luca VI, 35)

“Are Isus un cuvânt care străbate toată învăţătura Sa, precum sufletul străbate tot trupul; cuvânt rostit de Dânsul pe toate potecile şi drumurile, în toate satele şi oraşele Palestinei, ucenicilor şi mulţimilor, oamenilor simpli şi cărturarilor gârboviţi peste sulurile îngălbenite ale Legii. E cuvântul Lui favorit, cel mai plăcut, cel mai duios şi mai plin de căldură şi învăţătură. Cu el cheamă pe Apostoli şi noroadele; îl repetă de multe ori ca să li se întipărească în minte şi să nu-l uite niciodată; ci la rândul lor să înfrăţească şi să înflăcăreze cu el lumea nouă. Vraja acestui cuvânt îi farmecă, apropiindu-i pe unii de alţii, ca să fie una cu Cristos. Acest cuvânt care cuprinde ca într-o formulă matematică toată esenţa învăţăturii lui Isus este: Iubiţi!” (I. Miclea, op. cit., vol. I, p. 91).

Iubirea, cu dublul ei obiect: Dumnezeu şi aproapele, Mântuitorul o numeşte cea dintâi şi cea mai mare poruncă, şi tot El ne spune că în această poruncă se cuprinde “toată legea şi profeţii”, deci toată desăvârşirea omului. Iubirea, cum spuneam într-o altă predică, este una şi nedespărţită; Îl iubim pe Dumnezeu în aproapele şi pe aproapele în Dumnezeu. Căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Creatorul şi Tatăl nostru ceresc fără a-i iubi şi pe fiii Săi, care sunt toţi semenii noştri în Cristos, care Şi-a întipărit în noi toţi chipul Său, prin Sfântul Botez.

Apostolul Iubirii – Sfântul Ioan Evanghelistul – în întâia sa epistolă catolică, ne spune: “De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», însă pe fratele său îl urăşte, este mincinos, căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (Capitolul IV, 20).

Dumnezeu, fiind nevăzut şi neputând fi iubit direct, ni l-a lăsat în locul Său pe aproapele, pe semenul mai apropiat şi pe cel mai îndepărtat cu care Se identifică, astfel încât, iubindu-l pe aproapele Îl iubim pe Însuşi Dumnezeu. Deci, controlul, termometrul iubirii noastre faţă de Dumnezeu este iubirea faţă de semeni. Această iubire de aproapele ne va fi judecătorul la judecata de obşte: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia care vă este gătită de la întemeierea lumii” – le va spune celor buni, Isus, în numele Iubirii. Şi va continua: “Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi M-aţi vizitat; am fost în temniţă şi aţi venit la Mine. (…). Adevăr vă zic: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Iar pe cei răi, care n-au ajutat pe semenii lor în lipsurile amintite, Isus îi va respinge cu cuvintele care îngheaţă inima: “Mergeţi de la Mine, blestemaţilor, în focul cel de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc (…) Adevăr vă zic: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei XXV, 34-45).

Or, dacă porunca supremă din codul moralei creştine, poruncă veche, dar sancţionată de însuşi Mântuitorul şi, – după cum tot El ne-o spune -, criteriul după care El va judeca lumea este iubirea, înseamnă că este de o importanţă capitală să ştim cum trebuie să fie iubirea noastră, a creştinilor. Trebuie să subliniem însă din capul locului că nu orice iubire îşi merită numele, şi că îndeobşte ceea ce se numeşte iubire deseori nu este decât fie expresia josnică a interesului egoist mai mult sau mai puţin mascat, fie dezlănţuirea instinctelor animalice din om.

În Evanghelia de azi, Isus ne luminează însuşirile pe care trebuie să le aibă adevărata iubire. Să-L ascultăm încă o dată: “Şi precum vreţi să vă facă oamenii; aşa să le faceţi şi voi. Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar (adică ce merit, n. n.) veţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc. Şi de faceţi bine celor ce vă fac bine, ce dar veţi avea? Căci şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi împrumut celor de la care aşteptaţi să luaţi înapoi, ce dar veţi avea? Căci şi păcătoşii dau păcătoşilor împrumut, ca să ia înapoi întocmai. Dar iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut fără să aşteptaţi nimic, şi va fi plata voastră multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun şi spre cei nemulţumitori, şi spre cei răi. Deci fiţi milostivi, cum Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI, 31-36).

Aşadar, Isus ne învaţă limpede că, pentru a fi fiii Celui Preaînalt, adică pentru a fi creştini adevăraţi, nu este suficient să avem iubirea pe care şi păcătoşii şi păgânii o au, aceea doar de a întoarce binele pe care altul ni l-a făcut, de a întoarce întocmai împrumutul pe care cineva ni l-a făcut, adică de a iubi numai pe acela care ne iubeşte. Toate aceste fapte sunt fireşti, izvorâte din cel mai elementar simţ al dreptăţii, pe care şi păcătoşii îl au. Deci, împlinindu-le, noi nu am săvârşit un act de iubire propriu zisă, ci de dreptate, pentru care nu avem de aşteptat o răsplată deosebită de la Dumnezeu. Ca să merităm această răsplată, răsplata supranaturală, de fii ai Tatălui Ceresc, trebuie să-i iubim pe semenii noştri dezinteresat, gratuit, aşa cum ne-a iubit şi ne iubeşte Dumnezeu prin Fiul Său Unic, adică să-i iubim nu pentru binele ce ni l-au făcut, şi nici pentru calităţile lor naturale: inteligenţă, frumuseţe, simpatie; ba nici chiar numai pentru virtuţile lor: bunătate, amabilitate, prudenţă, răbdare, smerenie, ci să-i iubim pe toţi, chiar şi pe cei răi, vicioşi, nerecunoscători, în ciuda defectelor şi păcatelor, pentru motivul că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Dacă Îl iubim cu adevărat pe El, trebuie să iubim tot ce iubeşte El şi aşa cum iubeşte El, adică să fim buni cu cei răi, îngăduitori şi iertători faţă de duşmani, milostivi cu toţi semenii, precum şi Tatăl nostru ceresc este milostiv cu noi. Căci El nu numai ne-a dăruit existenţa cu toate darurile naturale şi supranaturale, ci, în ciuda nevredniciei şi ingratitudinii noastre repetate, nu numai că ne rabdă, ne aşteaptă şi chiar ne îndeamnă la împăcare, ci ne-a arătat o iubire dusă dincolo de orice limită, acceptând în persoana Fiului Său, pentru noi şi în locul nostru, întruparea şi moartea cea mai ruşinoasă, prin răstignire, ca să ne redea demnitatea de fii şi dreptul la fericirea Sa, pierdut prin păcat. Iată culmea iubirii: iubirea de duşmani, împinsă până la sacrificiul propriei vieţi – culme unică realizată de Isus pe Calvar. Iar această culme de iubire trebuie realizată şi de noi, imitatorii lui Isus, căci iată porunca ce ne-o dă, în mod solemn, prin învăţăceii Săi, după Cina de taină: “Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan XIII, 34). Să fim deci în stare a ne dărui chiar şi viaţa pentru a salva pe semenul nostru, chiar dacă acesta ne este duşman. Iată revoluţia adusă de Isus în concepţia despre iubire. De aceea, pe drept cuvânt numeşte El porunca iubirii de duşmani, adusă de El, poruncă nouă, deoarece aceasta era, până la El, necunoscută. De pe înălţimea Crucii, cu mâinile întinse ca pentru a îmbrăţişa toată omenirea, într-un elan de infinită iubire, El cere iertare Tatălui ceresc pentru călăi şi pentru cei ce-L batjocoreau: “Părinte, iartă-le, căci nu ştiu ce fac!” (Luca XXIII, 37). El promulgă astfel prin cuvânt şi pildă, porunca cea nouă a iubirii de duşmani ca semn distinctiv, ca blazon de nobleţe al creştinului adevărat.

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Desigur, firii noastre îi repugnă şi îi vine greu de pus în practică această poruncă. Imboldurile noastre instinctive cer tocmai contrariul – ura, răzbunarea -, nu să facem bine celor ce ne pricinuiesc vreun rău. Dar, dacă nu ne facem silă nouă înşine ca să biruim această repulsie firească, spre a ieşi din noi şi a îmbrăţişa acea dragoste largă, împinsă până la nebunia Crucii, ce ne-o îmbie şi porunceşte Isus, Răstignitul pentru noi, păcătoşii, nu suntem decât nişte falşi ucenici ai Lui, nu mai mult decât vameşii şi păgânii.

Să ne întipărim deci bine în minte, în inimă şi în conduită adevărul că dacă ne iubim prietenii, fraţii, părinţii, deci numai pe cei ce ne fac bine, suntem numai oameni, la fel ca păgânii şi păcătoşii; dar dacă îi iubim şi pe cei ce ne fac rău, pe cei nerecunoscători ori respingători prin firea lor, pe aceia pe care nimeni nu-i iubeşte, abia atunci suntem mai mult decât oameni, abia atunci avem dreptul să ne numim creştini, căci abia din acea clipă iubirea noastră primeşte semnul distinctiv al iubirii adusă pe pământ de Cristos, şi numai atunci ne putem socoti fraţii Lui şi fiii Părintelui ceresc. Este greu? Fără îndoială, deoarece în viaţa ucenicului adevărat al lui Cristos nimic nu este uşor şi comod; dacă însă, printr-o viaţă reculeasă, ne străduim să ţinem vii în minte şi în inimă aceste gânduri, şi dacă apelăm în nevoi la ajutorul lui Dumnezeu, prin Cristos, El ne va îmblânzi firea şi ne va ajuta să biruim antipatiile naturale şi repulsiile faţă de semeni, precum şi pornirile de mânie şi ură, şi astfel ne vom împărtăşi de bucuria şi mângâierea negrăită pe care o dă înfrângerea de noi înşine, pentru a-L urma în toate pe Cristos.

O, Isuse, care singur ştii cât de slab sunt, şi că fără harul Tău nu pot face nimic pentru mântuirea mea, iar iubirea cu care îmi porunceşti să Te iubesc pe Tine şi pe aproapele meu este cu totul peste puterile mele, Te rog varsă-mi în inimă Iubirea Ta; mai mult, împrumută-mi Inima Ta Preasfântă şi milostivă ca să Te iubesc pe Tine şi pe semenii mei, cu iubirea cu care Tu ne-ai iubit. Amin.

 

* * *

 

Tăria în încercări

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Începând cu duminica despre “talanţi”, lecturile duminicale ne-au arătat cum un talant (puterea dată fiecăruia dintre noi de Dumnezeu pentru a îndeplini poruncile Sale de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) s-a manifestat în diferitele calităţi creştine ale sufletului uman. În duminica despre femeia cananeancă – în umilinţă profundă; în duminica despre pescuirea miraculoasă – în ascultare faţă de cuvântul lui Dumnezeu, în credinţa de neclintit. Iar în lecturile din Apostol şi din Evanghelie pentru această duminică – în răbdarea mare în dureri, în marea mângâiere spirituală, şi în special în bucuria de nedescris care se ascunde în milostivirea şi iubirea faţă de duşmani. Toate acestea din urmă, după standardele omeneşti, par a fi nenaturale; dar datorită puterii talantului lui Dumnezeu, sunt posibile, pline de bucurie.

Aceasta ne-o spune Apostolul astăzi: “Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint” (2Corinteni 11,31). Ce înseamnă aceasta? Ce urmează să spună apostolul dacă simte nevoia unui astfel de început, cu afirmaţia “nu mint”? El mărturiseşte mai departe ce i s-a întâmplat la Damasc: “În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă, Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui” (2Corinteni 11,32-33). După cum puteţi vedea, erau zorile unor teribile vremuri ale martiriului, pe care le-au trăit primii creştini după Înălţarea la Cer a Domnului nostru Isus Cristos, la începutul predicării Veştii celei Bune.

Apostolul Pavel mersese la Damasc pentru a-i persecuta pe creştini. Pe drum însă, Domnul Însuşi îi apare într-o viziune şi îi spune: “Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 9,4). Şi astfel adevărul i s-a dezvăluit Apostolului Pavel. Mesia cel adevărat i-a apărut lui Pavel pe drumul spre Damasc. Şi când a ajuns în Damasc, în loc să îi persecute pe creştini, a început el însuşi să îl predice pe Cristos. Cunoscând trecutul lui, nu l-au crezut la început. Mai apoi însă, când l-au crezut, au început să îl considere un trădător, un duşman al evreilor. De aceea, apostolul Pavel începe acest pasaj cu cuvintele: “Nu mint”. Deoarece pentru a-l predica pe Cristos ca Mesia care a venit este nevoie de tărie; şi de un har special de la Dumnezeu, acel talant pe care Dumnezeu îl dă slujitorilor Săi, pentru a întări o astfel de predicare. Şi acelaşi talant care l-a întărit pe apostol mai devreme în Damasc, când era aproape să fie martirizat (şi doar un miracol l-a scăpat din mâinile lor); acelaşi talant l-a susţinut şi l-a încurajat şi acum.

Iar mai încolo în Epistola sa, Apostolul Pavel ne arată mai în detaliu ce anume i-a întărit spiritul într-o luptă atât de dificilă. “Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (2Corinteni 12,2). O revelaţie misterioasă. Acolo, Cristos i-a apărut pe drum, şi aici, Cristos i-a revelat o mare îndurare. El i-a revelat starea în care sufletul percepe “al treilea cer”, o stare de spirit, o pace inexprimabilă a inimii.

Astfel, propunându-ne astăzi această lectură, Sfânta Biserică ne arată că în martiriul primilor creştini a existat ceva care le oferea acea forţă ce părea nepământeană, acel talant divin, darul lui Dumnezeu. Aceasta era o pace a sufletului care acoperea orice suferinţă, toate durerile pământeşti, care era în întregime deasupra la toate. Aceasta este starea tăriei spirituale care ne este prezentată astăzi pentru edificarea noastră. Trebuie să îl urmăm pe Domnul. Dar cum pornim pe acest drum? Evanghelia de astăzi ne arată începutul, primii paşi pe care trebuie să îi facă un creştin pentru a merge în această direcţie. Evanghelia spune: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea?” (Luca 6,31-32). Şi mai apoi: “Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? … Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine [celor care vă urăsc] şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt” (Luca 6,34-35).

“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Acesta este primul pas pe care ni-l oferă lectura evanghelică de astăzi, pentru ca să putem primi acea forţă pe care şi Apostolul Pavel a primit-o într-o viziune a celui de-al treilea cer, pe care au primit-o toţi martirii. Dacă dorim să împlinim ceea ce ne oferă Biserica în cuvintele Evangheliei, să începem să facem acest lucru; să păşim pe acest nou drum. Şi vom primi acea revelaţie care ne va ajuta în momentele teribile în care mâhnirea ne invadează sufletul, în care durerea ne înconjoară. Mâhnirea şi durerea vor dispărea. Da, ne vor părăsi, pentru că în acel moment ne vor fi dezvăluite harul, lumina divină a lui Cristos, care ne vor da tăria de a purta poverile vieţii noastre pământeşti, pentru ca să fim mângâiaţi în viaţa veşnică cu Cristos.

 

* * *

 

Iubirea vrăjmaşilor

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Traducere: Iubirea vrăjmaşilor
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

“şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35)

Fraţi creştini,

Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne arată felul de judecată a lui Dumnezeu şi morala creştină cu legile Împărăţiei cereşti, pe care Domnul Hristos ne învaţă să le punem în practică întocmai. De aceea zice: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea!”

Această nouă poruncă a lui Dumnezeu este cu totul deosebită de poruncile Vechiului Testament, fiindcă nu numai că ne opreşte să săvârşim răul, dar ne porunceşte şi ne obligă să facem tot binele care ne stă în putere pentru aproapele nostru. Ca să ajungem creştini desăvârşiţi nu este suficient numai respectarea legii care te opreşte să faci răul, sau numai respectarea învăţăturilor omeneşti care spun: “Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face!” Ci se ajunge prin îndeplinirea acestei porunci, de a face în întreaga noastră viaţă, tot binele pentru semenii noştri.

Fapta aceasta bună trebuie făcută întocmai cum ne-ar place să ni se facă şi nouă. Dacă noi vrem ca viaţa noastră să nu fie primejduită, trebuie mai întâi ca noi să trăim şi să ne purtăm astfel, încât să nu periclităm cu nici un chip viaţa aproapelui nostru. Dacă tu creştine ţii la cinstea şi onoarea casei tale şi nu doreşti câtuşi de puţin ca cineva să ţi le vatăme, atunci trebuie să respecţi tu mai întâi cinstea şi onoarea altora.

Dacă tu creştine vrei să nu fii de nimeni nedreptăţit, trebuie ca mai întâi de toate tu să nu faci nici un fel de nedreptate nimănui. Dacă tu creştine iubeşti bunurile ostenelilor tale şi ţii la casele, grădinile, vitele, hainele şi podoabele tale şi nu voieşti ca cineva să ţi le distrugă sau să ţi le răpească, atunci şi tu trebuie să respecţi avutul altuia şi să nu pofteşti niciodată nimic din ceea ce nu este al tău.

Această dreptate creştină este temelia şi cea dintâi treaptă de urcare a omului spre desăvârşire şi fără de ea nu se poate face nici un pas înainte spre Dumnezeu. Fără această sfântă dreptate nu putem păşi pe treapta a doua care duce la desăvârşirea creştină. Morala religiei creştine nu este o listă de oprelişti, ci este o seamă de legi şi virtuţi, de datorii şi pilde care trebuie trăite şi urmate, nu doar discutate. Morala creştină izvorăşte din învăţăturile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Ea e morala credinţei în Dumnezeu, morala legilor Dumnezeieşti, a sfinţeniei, a conştiinţei şi a fericirilor de pe munte.

Morala creştină este morala raporturilor evanghelice dintre Dumnezeu şi oameni, dintre părinţi şi copii. Este morala frăţiei şi a iubirii, a desăvârşirii, a mântuirii şi a nemuririi. Morala creştină e morala vieţii lui Iisus Hristos în trupul nostru muritor. Prin viaţa şi Evanghelia Sa, Mântuitorul ne învaţă iubirea, iertarea, simplitatea, milostenia, blândeţea, pacea, sfinţenia şi desăvârşirea. De aceea Domnul Hristos ne învaţă cum să ajungem la desăvârşire şi ne spune: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi şi vă rugaţi pentru cei ce vă supără şi vă prigonesc. Iertaţi şi vi se va ierta, faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi”.

Iată pe cine fericeşte Domnul Hristos: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Şi aşa toate fericirile pe care le-a rostit în predica de pe munte.

Morala creştină trăieşte mai mult din fapte decât din vorbe. Ea garantează cele mai bune raporturi dintre oameni şi neamuri şi numai prin morala creştină se poate face viaţa fericită în cer şi pe pământ. Ea ne arată că virtuţile care ne asigură fericirea în cer, o garantează şi pe pământ. În schimb, imoralitatea sub orice formă este cea mai urâtă pată, cea mai mare ruşine pe obrazul şi sufletul unui om. Fără respectul moralei creştine legăturile dintre oameni sunt false, mincinoase şi aducătoare de mari dezastre sufleteşti şi trupeşti.

Oamenii imorali îşi îmbolnăvesc mintea şi ajung în spitalele de nebuni, în temniţe şi în morminte. Tot ce urmăreşte morala creştină este în interesul sănătăţii şi fericirii omului, a familiei şi a societăţii chiar aici pe pământ.

Oamenii imorali nu pot suferi adevărurile sfintei învăţături. Vai de familia unde unul din soţi duce o viaţă imorală. Copiii lor sunt în pericol sufletesc şi trupesc şi când ajung mari imită imoralitatea părinţilor, ba fac şi mai rău ca ei.

Să ne privim şi noi viaţa în oglinda moralei creştine şi să ne dă seama cât suntem de departe de virtuţile ei. Să ne întoarcem la Tatăl cu sinceritate, ca fiul cel vinovat, şi să iubim bunătatea, mila, dragostea, sfinţenia şi toate virtuţile, ca să fim şi noi fii buni ai Săi, căci astfel nu vom regreta niciodată, nici chiar în viaţa aceasta.

Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.

Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă. Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

Câte femei tinere şi sărace nu au rămas văduve, iar necazul acesta le-au adus la Dumnezeu şi Biserică. Îmi aduc aminte de una, care după ce a îngrijit o doamnă bătrână i-a rămas o moştenire bogată şi casă mare, după ce bătrâna a murit. Femeia noastră în loc să-i mulţumească lui Dumnezeu, a aruncat cărţile de rugăciune, a părăsit Biserica şi s-a pus pe păcate, făcând din casa aceea o peşteră de tâlhari, unde se adunau toţi desfrânaţii, beţivii şi tutunarii.

Aşa şi-a petrecut câţiva ani înşelând şi alte suflete cu păcatele ei. Dar într-o zi se pomeneşte cu nişte junghiuri în piept, ajunge la spital şi acolo îi găsesc o boală canceroasă şi nu după multă vreme de chinuri îngrozitoare, se sfârşeşte chemând în ajutor mila lui Dumnezeu. Iată ce ticălos este omul; atunci când are de toate se depărtează de Dumnezeu şi se apucă de păcate, în loc să fie recunoscător şi să facă bine celor din jurul său.

Vedeţi ce bună este suferinţa. De aceea creştinii primari, când vedeau că trupul, lumea şi diavolul îi duc la păcate, cereau de la Dumnezeu boală şi suferinţă ca să se poată mântui. Femeia aceasta n-ar fi murit în aceste chinuri grozave, dacă şi-ar fi trăit viaţa ca la început, cu rugăciuni, în simplitate, curăţenie, credinţă şi sfinţenie. Poftele păcătoase, desfrânările, fumul de tutun şi băuturile i-au scurtat viaţa. Iată că lumea nu ne poate face fericiţi. Averile, banii, chefurile şi distracţiile nu pot mulţumi sufletul omului.

Sufletul îşi are nevoile sale; el doreşte şi însetează de Dumnezeu. El nu se satură cu lucruri pământeşti, căci nu este pământesc. El este veşnic, nemuritor şi dacă nu este ascultat se mâhneşte şi se tulbură şi de aceea omul devine nemulţumit. Fericirea adevărată o poate da numai Domnul Dumnezeu. Fericirea adevărată o vor avea numai oamenii care vor căuta să pună în practică cuvintele Mântuitorului din predica de pe munte: “Fericiţi, făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”

Adevărata fericire o pot avea numai copiii lui Dumnezeu. Iisus Mântuitorul care ridică sarcina păcatelor de pe sufletele noastre, a adus în lume fericirea cea adevărată. Psalmistul David zicea: “Fericiţi sunt cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele!” (Psalmul 31). De aceea Domnul Hristos spunea ucenicilor Săi: “Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Fericiţi cei ce au ochi şi urechi sufleteşti care aud tainele mântuirii sufletelor”.

Nu cei săraci sunt nefericiţi, nici cei bolnavi, batjocoriţi şi chinuiţi, nici cei neînvăţaţi, ci adevăraţii nefericiţi sunt cei ce au ochi şi nu văd, au urechi şi nu aud, căci nu văd starea grozavă şi nenorocită în care trăiesc. Fericirea pe care o dă lumea este nestatornică şi se poate schimba de seara până dimineaţa. În câte case nu este astăzi fericire, iar mâine plângere mare?!

Aşa era o profesoară tânără, renumită, care a trebuit să ţină o conferinţă împotriva misticismului, a credinţei în Dumnezeu, şi prin cuvinte a negat existenţa lui Dumnezeu, insultând maiestatea dumnezeiască. După terminarea conferinţei s-a dus acasă liniştită, s-a culcat fără nici o grijă, iar dimineaţa nu s-a mai sculat din pat căci i-a paralizat o parte a corpului, iar gura a rămas mută pentru totdeauna.

În scurt timp a murit chinuită de remuşcările conştiinţei şi de vedeniile înfiorătoare pe care le-a văzut înaintea sfârşitului ei.

Iată omul în goana de a-şi face fericită viaţa pe pământ, se ia la luptă cu Dumnezeu şi astfel ajunge într-o stare de plâns, în ghearele necuratului şi se pierde pe veci. Prin urmare fericirea pe care o dă lumea nu se potriveşte cu fericirea dumnezeiască. O, ce fericire dulce şi scumpă dă Mântuitorul, celor ce trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei Lui! Lumea însă caută fericirea în afară de Mântuitorul, de aceea zicea Domnul: “Vai de voi, farisei şi cărturari făţarnici, vai de voi bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea!”

Altă treaptă spre desăvârşire de care ne vorbeşte Domnul în Evanghelia de astăzi, este iubirea vrăjmaşilor. “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri – zice El – binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac strâmbătate, pentru cei ce vă ocărăsc şi vă năpăstuiesc. Că de iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce dar este vouă, că şi păcătoşii iubesc pe cei ce iubesc pe dânşii! Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă, căci şi păgânii tot astfel fac! Şi de daţi împrumut la cei de la care nădăjduiţi a lua, ce dar este vouă, căci şi vameşii şi păcătoşii împrumută la fel! Fiţi milostivi, fiţi buni, fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este şi Tatăl vostru cel ceresc care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi; şi varsă ploaia Sa binecuvântată şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi!”

Iată ce minunate cuvinte, iată ce frumoase porunci şi concepţii nemaiauzite de nici o minte omenească până la Domnul Hristos. Aceste cuvinte cuprind în ele taina imitării lui Dumnezeu Tatăl, iar această taină este calea spre desăvârşire, este iubirea omului de către om, iubirea prietenului şi duşmanului, iubirea celui necunoscut, a celui bun şi a celui rău, a celui drept şi a celui greşit.

Iată judecata lui Dumnezeu cea dreaptă şi morala creştină. Tocmai aceste porunci dumnezeieşti se pare a fi cel mai greu de realizat şi chiar imposibil de îndeplinit. Oamenii au mers înainte şi au avansat în multe treburi pământeşti, dar partea aceasta importantă a fost lăsată uitării. Am trecut şi trecem peste aceste învăţături care ne duc la desăvârşire şi care sunt cele mai importante pentru mântuirea noastră. Este adevărat că nu au ajuns pe culmea aceasta înaltă nici cei care frecventează mai des locaşul Domnului, care sunt înaintaţi în cunoştinţa de Dumnezeu şi care trebuie să fie pilde vii de imitat. Ce să mai vorbim despre ceilalţi care nu cunosc mai nimic despre mântuirea sufletului!

E greu de aceea să poată înţelege cineva, să iubească pe acela care-i face rău, pe cel ce te duşmăneşte, te pârăşte, te insultă, te fură, te minte şi caută în tot momentul chiar să-ţi ia viaţa. Greu lucru să-l iubeşti! Dar tocmai în aceasta constă fapta noastră, ca să avem ce ierta. Dacă nu ni s-a făcut rău, nu avem ce ierta. Mântuitorul ne spune chiar mai mult; nu numai să-i iertăm, ci chiar să-i iubim. Pentru că aceştia ne fac bine sufletesc, căci datorită necazurilor şi supărărilor pe care ni le pricinuiesc, primim noi răsplată de la Dumnezeu. Astfel, pentru ce să ne plătească Dumnezeu?!

De aceea ne zice Mântuitorul când vrăjmaşii noştri ne fac rău, noi să le răsplătim cu bine şi să-i iubim din toată inima, căci numai aşa vom dovedi că suntem fii ai Tatălui ceresc. Avem pildă pe Mântuitorul care a fost prigonit, ocărât şi batjocorit, dar El s-a rugat zicând: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” Aici este adâncul înţelepciunii lui Dumnezeu şi taina mântuirii. Cei ce vor să ajungă la desăvârşire să caute împlinirea acestor porunci, prin dragoste şi sfinţenie. Dar de fapt omul nu se gândeşte decât la el, nu se iubeşte decât pe sine.

Încet, încet, abia izbutesc unii să-şi iubească pentru un timp nevasta, copiii şi prietenii de plăceri lumeşti. Dar mulţi nu-şi mai iubesc nici părinţii, nici chiar fraţii între ei nu se mai iubesc, nu mai vorbim de rudeniile mai îndepărtate. De aceea Mântuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri pentru a ne schimba din temelie, pentru a smulge din sufletul nostru buruiana iubirii de sine, pentru că din iubirea de sine pleacă toate nenorocirile şi relele. Iată de ce a pus Domnul Iisus Hristos în locul iubirii de sine, iubirea vrăjmaşilor, porunca cea potrivnică a firii. Grea treaptă de urcat este iubirea aceasta, dar numai prin ea se poate ajunge la desăvârşirea creştină.

Mai departe ne spune Evanghelia de astăzi să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv. În cultul divin, noi creştinii avem o mulţime de rugăciuni, mai lungi sau mai scurte prin care cerşim mila şi ajutorul lui Dumnezeu: Doamne miluieşte-ne! Doamne ai milă de noi! Dumnezeule milostiveşte-Te spre noi! Uşa milostivirii deschide-o nouă! Toate aceste rugăciuni sunt strigăte din inimă îndurerată. Este chemat în ajutor Dumnezeu pentru că El e Dumnezeul îndurării, îndelung răbdător, bun şi adevărat, Dumnezeu a toată mângâierea, care miluieşte pe toţi.

În marea Sa milostivire, Dumnezeu are milă de făpturile care suferă şi le miluieşte. Ajută săracii, ocroteşte nefericiţii şi mângâie pe toţi necăjiţii. Aşa trebuie să fim şi noi, fiii lui Dumnezeu, milostivi unii către alţii, chiar şi către vrăjmaşii noştri, dacă voim să ne răspundă la cererile noastre când cerem milă de la El.

Mila aceasta dumnezeiască, sau milostenia cum se numeşte trebuie să fie una din virtuţile creştinului adevărat, una din cele mai bogate fântâni din care izvorăsc apele fericirii. Milostenia trebuie neapărat să o aibă creştinul, pentru că faptele de binefacere sunt cele mai răsplătite. Dai bunuri pământeşti şi dobândeşti comori cereşti; faci bine trupului şi se răsplăteşte sufletul; ajuţi omul şi împrumuţi pe Dumnezeu. Nimeni n-a ajuns sărac făcând milostenii, ci dimpotrivă milostenia face din sărac om bogat şi bun. Virtutea milostenie se arată în faptele iubirii creştine.

În faptele milosteniei trupeşti şi a milosteniei sufleteşti se arată virtutea milosteniei. Faptele milosteniei trupeşti sunt: a sătura pe cel flămând, a adăpa pe cel însetat, a îmbrăca pe cel gol, a primi în casă pe cel străin, a căuta pe cel bolnav, a cerceta pe cei din temniţă, a îngropa pe cei morţi.

Faptele milosteniei sufleteşti sunt: a îndrepta pe cel ce greşeşte, a învăţa pe cel neştiutor, a sfătui pe cel ce stă la îndoială, a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele (prieteni şi vrăjmaşi), a mângâia pe cel întristat, a răbda asupririle, a ierta pe cei ce ne-au greşit şi altele. După cum sufletul e mai mare decât trupul, tot aşa şi faptele milosteniei sufleteşti, faţă de cele trupeşti, sunt mai scumpe înaintea lui Dumnezeu şi agonisesc o mai mare comoară în cer.

Creştinul adevărat trebuie să fie capabil de a face milostenii, ca să poată fi găsit bun şi de jertfă. Fiecare e dator să fie darnic ca pământul care întoarce înmulţite seminţele primite. Fiecare să fie milostiv ca Dumnezeu care plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; fiecare să fie un om bun care să iubească pe aproapele cu fapta şi cu adevărul, căci, Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă de bună voie. Pentru cel ce nu face milă, judecata va fi fără milă. Se spune cu dreptate că mâna cea mai frumoasă este aceea care face milostenii şi nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta, spune Domnul Hristos.

Când vorbim de fapta milosteniei, să nu înţelegem că numai decât trebuie să dăm bani la toţi cerşetorii care stau cu mâna întinsă şi mulţi caută să-şi facă rost astfel de băutură şi de tutun, ca să trăiască în lenevie şi chiar în păcate mari. Nu risipiţi şi nu încurajaţi astfel de oameni fără rânduială.

Vorbind astăzi despre milostenie, se înţelege că trebuie să avem milă sufletească şi trupească, dar acolo unde e lipsă şi trebuie căutaţi cei care au nevoie de cele trupeşti sau sufleteşti. Cea mai mare nevoie pe care o are lumea astăzi este hrana sufletească. Fiind aşa de mare fapta milosteniei, diavolul caută în fel şi chip să o împiedice şi iată cum: sunt unii care dau bani cu împrumut celor constrânşi de cine ştie ce necazuri, iar aceştia îi cer la restituire o sumă în plus – dobânda. Mare nenorocire îşi bagă în casă acel om care împrumută bani cu dobândă.

Vedeţi că spune Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi ca să împrumutăm fără să nădăjduim a lua ceva. Altfel care mai este fapta noastră bună? Am stors pe un nenorocit de ultimul bănuţ ca să adăugăm la ai noştri. Iată ce păcat mare este acesta de a profita de pe urma săracului. Păcatul acesta al luării de dobândă, sau de mită pentru o faptă oarecare este foarte mare şi vai de sufletul acela care-l săvârşeşte. Unde este mila aici? Vede cineva vreo milă în această faptă?

În aceste cazuri nu se văd decât profituri ale acestor nelegiuiţi; păcate îngrămădite, strigătoare la cer care se întorc asupra lor şi atunci când le primesc ţipă în gura mare: “Ce voi fi făcut eu Doamne, ce voi fi greşit?”

Alţii au obicei să-şi facă o mulţime de fini, cununând şi botezând, dar cu nădejdea profitului de pe urma acestor fapte. De aceea auzim multe cazuri de certuri mari între naşi şi fini, bătăi, judecăţi, se blesteamă unii pe alţii, îşi blesteamă cununiile, lumânările de la cununie şi iată aşa face diavolul din toate acestea o mare bucurie pentru iad.

Unii caută să-şi găsească naşi bogaţi, desigur tot cu scopul de-a avea profituri. Bine ar fi dacă naşii aceştia ar fi bogaţi sufleteşte, fiindcă de datorie, naşii ţin loc de al treilea rând de părinţi sufleteşti. După legea noastră creştinească ei trebuie să fie foarte credincioşi, plini de fapte bune şi de viaţă curată ca să fie în stare să povăţuiască pe finii lor. Dar ce auzim noi astăzi? Fel de fel de cazuri grele când unii naşi nici nu cred în Dumnezeu, nu le trebuie biserică, nu sunt nici ei cununaţi, râd de cele sfinte şi batjocoresc preoţii. Fac totul numai de formă pentru a profita de nişte bucurii trecătoare, neştiind că nu foloseşte nimănui nimic, căci profitul cel mai mare îl are diavolul care râde de ei şi de credinţa noastră.

Nimeni să nu îndrăznească să-şi caute naşi care nu sunt cununaţi, că aceia se numesc desfrânaţi.

Mulţi naşi şi-au lepădat finii pentru că nu se mai duc cu ei la stricăciuni, păcate şi fărădelegi.

O faptă de milă sufletească o facem şi atunci când mergem să conducem un mort la groapă. Ne folosim de această faptă, căci vedem ce este viaţa noastră. Acolo lângă coşciug, lângă groapă, vedem că suntem trecători şi primim dar de la Dumnezeu, căci am condus un frate de-al nostru dimpreună cu îngerul lui păzitor şi cu cetele cele nevăzute, care vin la înmormântarea celui credincios. Vărsăm lacrimi din ochii noştri, ne spălăm de păcatele noastre şi într-adevăr ne folosim.

Aceasta numai atunci când conducem un creştin care a avut grijă de el în viaţă şi şi-a făcut o pregătire sufletească. Cu nici un chip nu avem noi creştinii voie să luăm parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mâncăm din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului. Să fim atenţi, că multe sunt pe care trebuie să le ştim!

Să avem grijă să potrivim milostenia noastră acolo unde este nevoie. Să facem această milă aşa cum se cuvine şi dă-i omului ce are el nevoie, nu ceea ce vrei tu şi când vrei. Arunci la repezeală doi, trei lei la un cerşetor pe stradă şi crezi că ai scăpat.

Caută văduva care nu are pensie, care trăieşte în sărăcie; caută casa unde sunt bolnavi; vezi un bătrân neputincios în tramvai sau maşină şi dă-i locul tău, căci şi aceasta e tot milă vezi o bătrână care se luptă cu o greutate, ajută-i să o ducă. Cercetează şi vezi de ce are trebuinţă săracul şi necăjitul, iar dacă îl linişteşti în necazul lui şi dacă el a simţit cu adevărat mila ta, creştine, să nu te lauzi, să taci şi să nu ştie nimeni, să nu ştie stânga ce a făcut dreapta, cum a zis Domnul Hristos.

Milostenia s-o facem acum cât suntem în viaţă să nu aşteptăm ceasul morţii, căci atunci le laşi pe toate şi nu mai poţi lua cu tine nimic, iar copiii şi rudeniile te vor uita cu totul. Rudele şi copiii vor veni să-ţi fure ce a rămas, iar moştenitorii nu-ţi vor împlini dorinţele tale şi nici nu se vor mai îngriji de sufletul tău. Câţi bogaţi au murit fără să facă fapte de milostenie cu mâna lor, nădăjduind că le vor face copiii şi neamurile! Acum sărmanii de ei sunt în focul iadului cu demonii şi cu toţi cei nemilostivi.

Pe aceştia, dacă ar fi cu putinţă, aş vrea să-i întreb şi eu o vorbă: “Voi, bogaţi nenorociţi care ardeţi în foc, ia spuneţi, dacă Dumnezeu v-ar învia din nou pentru un ceas şi să veniţi pe pământ în casele şi averile voastre, ce aţi face voi în acel ceas?” Eu cred că în ceasul acela n-aţi şti cum să mânuiţi mai repede cu mâinile voastre averile şi banii şi să împărţiţi pe la săraci, lipsiţi şi necăjiţi, să plătiţi sărindare pe la toate mănăstirile îndoit şi întreit numai ca să îmblânziţi dreptatea şi mila lui Dumnezeu şi ca să scăpaţi de veşnicele chinuri.

Dar e prea târziu acum, de aceea trebuie să ne facem noi tot ceea ce se poate acum şi să nu aşteptăm să ne facă alţii ca să ne scoată din iad. De ce să ajungem în iad şi să nu ne facem cu mâna noastră pregătirea de pe acum? E şi timpul cel mai potrivit s-o facem, căci, s-ar putea ca nouă să nu aibă cine să ne mai facă nici o groapă, nu mai vorbim de pomeni şi de alte fapte. Deci, împreună cu credinţa să facem fapte bune fraţi creştini! Să trăim o viaţă de sfinţenie, ca să împlinim voia lui Dumnezeu, aşa cum ne-a spus Sfânta Evanghelie de astăzi.

Rugăciune
Dumnezeule cel milostiv, Părintele îndurărilor şi Doamne al milei, nu suntem vrednici să ne numim fiii Tăi, căci n-am făcut voia Ta. Faptele noastre sunt rele; noi nu iubim pe vrăjmaşii noştri, noi nu facem binele cum trebuie făcut şi nu avem milă adevărată ca să semănăm şi noi cu Tine.

Ajută-ne cu Harul Tău ca să trăim o viaţă morală, plină de sfinţenie, prin care să ajungem la Tine, să Te slăvim acolo în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

La cumpăna dintre dreptate şi iertare

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb,
şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
Luca 6, 35

Aţi auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Mt. 5, 38-39) spune Mântuitorul în predica Sa de pe Munte, în Sfânta Evanghelie de la Matei. Iar la Luca completează Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine (Luca 6, 35).

Iată o dilemă cu care ne confruntăm zilnic: iertăm sau facem dreptate? Cineva ne-a greşit sau ne urăşte şi ne vrea răul, ce facem? Răspundem şi noi cu rău , ca în legea talionului din vechiul Tetament, sau iertăm şi mergem înainte după învaţătura lui Hristos? Vechiul Testament recomandă dreptatea, plata cu aceaşi monedă iar Hristos ne îndeamnă să răbdăm şi să biruim răul cu binele. De ce această diferenţă, oare Hristos nu mai e drept?

Ca să înţelegem mai bine trebuie să ne întoarcem în vremea lui Moise şi să vedem de ce era mai aspră Legea Vechiului Testament?

În vremea lui Moise poporul Israelitean era un popor tânăr, deabia ieşit din robia idolilor, care trebuia cu orice preţ să fie păstrat pe calea lui Dumnezeu, de care, dacă ar fi fost lăsat după voia sa,  s-ar fi despărţit însă cu uşurinţă. Sfântul Apostol Pavel spune că Vechiul Testament este un fel de călăuză a copiilor spre Hristos (Gal. 3,24), Dumnezeu comportându-se faţă de ei ca un pedagog  din cale afară de sever[1]. Dar pedagog nu în sensul de învăţător, cum înţelegem astăzi termenul. În Grecia antică pedagogul era un sclav care avea ca sarcină să supravegheze pe fiului stăpânului său: că îşi face temele, că se duce la şcoală, că nu intră în anturaje proaste şamd. El nu era deci un învăţător. El era cel care sub ameninţarea forţei îl făcea pe copil să se menţină pe drumul cel bun. Un astfel de pedagog a fost Dumnezeu pentru tânărul poporul al lui Israel. Învăţătorul va veni mai târziu, la plinirea vremii, când copilul va fi gata să-l primească.

Cunoscând acestea înţelegem şi de ce legile trebuiau să fie aspre. Vedem astfel de ce din totalul celor 613 porunci din Pentateuh, 365 sunt interdicţii şi 248 porunci. Numărul poruncilor pozitive şi al avertismentelor negative este mult mai mare decât numărul poveţelor şi a prescripţiilor pozitive![2]

Dar chiar şi aceste legi nu erau absurde, chiar dacă erau aspre. Legea talionului, după cum ne învaţă Înaltul Dmitri, episcopul Dallas-ului, nu era o rânduială care legitima sau legifera răzbunarea, ci era o regulă care limita răzbunarea arbitrară, nesăbuită, foarte des întâlnită în acele vremuri timpurii şi tulburi ale omenirii. Ca să înţelegeţi mai bine se dorea evitarea răzbunării pentru scoaterea unui ochi de exemplu cu taierea capului sau a unui dinte cu zdrobirea întregului maxilar. Fiind îndemnat spre cruzime omul vechiului Testament trebuia stăvilit prin îngrădirile Legii, pentru a-i domoli exagerările în rău.

Dacă cercetăm mai departe cu atenţie, nici în Vechiul Testament Dumnezeu nu a îndemnat pe oameni la răzbunare, el le spune „A Mea este răzbunarea” (Deut., 32,35). Mai mult decât atât, ca o prefigurare a Noii Legi, proorocul Solomon îi îndemnă pe iudei aşa „Nu spuneţi: “Precum mi-a făcut aşa îi voi face şi eu lui; voi răsplăti omului după faptele lui”.  (Pilde, 24, 29). Oare nu este aceasta aproape de porunca din evanghelia de astăzi care ne îndeamnă „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6,31)?

Dacă Legea veche limita plata scoaterii unui ochi cu un alt ochi şi a unui dinte cu un alt  dinte, Legea Harului adusă de Hristos merge un pas mai departe cerându-ne ca nici măcar pe aceasta să nu o facem.  La începutul predicii de pe munte El le spune ucenicilor Săi că dacă dreptatea lor nu o va depăşi pe cea a cărturarilor şi a fariseilor ei nu vor putea intra în Împărăţie (Lc.5,20). Creştinul trebuie să depăşească deci comportamentul cu faţadă  morală al fariseului şi nu numai să nu întoarcă „răul cu rău” dar să fie gata să accepte încă o „palmă” pe obrazul celălalt pentru Hristos. Acesta este un pas spre desăvârşirea la care ne îndeamnă El „drept aceea fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru este” (Lc. 5,8).

Porunca desăvârşirii prin iubire este un cuvânt care ni se pare greu de îndeplinit în vremurile noastre, în care vedem că nimeni altcineva nu o respectă. Dar tot Hristos le-a spus Apostolilor „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (In. 15, 19). Dacă gândim după lume vom merge în direcţia în care se îndreaptă ea, depărtându-ne împreună cu ea tot mai mult de Dumnezeu; dacă însă îi vom urma lui Hristos sigur vom rămâne cu El!

Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea că dacă un călugăr atunci când  intră la mănăstire nu are în minte să devină  sfânt, atunci acela nu va fi niciodată un călugăr adevărat, ci doar un veşnic mediocru în cele duhovniceşti.[3] Dacă nu putem încă îndeplini cu fapta porunca măcar să tindem spre această desăvârşire şi vom primi ajutor. Nimeni nu e desăvârşit decât numai Dumnezeu, dar El ne-a dat Duhul Său Cel Sfânt prin care suntem adoptaţi ca “fiii Celui Preaînalt” (Lc. 6,35), nu după trup ci după har, nu prin faptele noastre ci prin Puterea Sa. El împlineşte voinţa noastră, aşa cum odinioară a împlinit Legea Veche.

Iubirea pentru cel care ne urăşte sau ne face rău este o poruncă spre desăvârşire, pentru că dacă vom răsplăti cu bine celui ce ne face bine ce am realizat? Chiar şi cei mai răi oameni din lume au familii de care au grijă, au poate copii, soţii, iubite, prieteni etc. Părintele Cleopa spunea ”are şi el o mamă”. Chiar şi aceşti oameni răi au grijă şi fac bine acestora de lângă ei, care îi copleşesc cu dragostea lor, şi ei se văd datori să răspundă asemenea. Dacă ne limităm la  aceasta nu ne-am desprins încă de Legea Veche: ochi pentru ochi, bine pentru bine.  

Hristos ne cere mai mult , El ne învaţă să nu răsplătim răul cu rău ci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi să le facem binele fără să avem pretenţia să ne răspundă la fel. “iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”.  Nu de la ei vom primi răsplata ci din mâinile lui Hristos în cer. Nu prin răzbunare vom aplana conflictele, ci prin dragoste şi iertare . Dacă vom răspunde urii cu ură, nu vom primi,  în mod cert, decât tot ură înapoi; dar dacă vom răspunde cu dragoste, lucrurile vor sta altfel, pentru că vom surprinde cu atitudinea noastră, le vom lua celor ce ne urăsc arma lor cea mai tare care este reacţiunea.

Dacă lovim cu putere într-un lemn o să ne doară, dacă dăm însă într-un burete nu simţim nimic. De ce? Pentru că buretele, elastic,  absoarbe forţa loviturii nostre pe când lemnul, dur şi neclintit, ne răspunde cu o forţă egală cu a noastră care ne produce durere. Dacă dăm mai tare lemnul se poate rupe, dar buretele nu, pentru că el ştie să absoarbă şocurile şi supravieţuieşte intact chiar şi unui atac furibund. La fel şi în faţa dragostei şi a înţelegerii, oamenii cei mai răi dau înapoi şi se opresc pentru că nu se aşteaptă la aceasta, ei se aşteaptă la ripostă, la atac. Ura este întreţinută de ură! Iubirea este singura armă la care diavolul nu poate rezista! [4]

În timpul campaniei sale prezidenţiale, Lincoln avea un duşman care a luptat din toate puterile împotriva sa. După ce a fost ales preşedinte, Lincoln l-a desemnat ca mână a sa dreaptă tocmai pe acesta. La întrebarea prietenilor a răspuns „Ce cale mai bună  este de a scăpa de un inamic decât a ţi-l transforma în prieten?”

Urmărind mai departe firul Evangheliei, Mântuirtorul ne mai dă spre folos încă un sfat care urmat ne va uşura împlinirea dragostei: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”

Când vrem să judecăm pe cineva să ne readucem în minte cuvintele unui bătrân din Pateric care a vazut pe cineva pacatuind si lacrimand cu amar a zis : acesta astazi a gresit, iar eu maine voi gresi negresit. Si acesta se va pocai negresit, iar eu nu ma voi pocai negresit. [5] Ce mă interesează pe mine ce face sau a făcut Ionescu, câtă vreme şi eu fac acelaşi lucru? Sau de unde ştiu eu că Ionescu a făcut cu răutatea o faptă şi nu avea motive întemeiate să o facă, pe care eu nu le cunoşteam? Dar din păcate ne-am învăţat să locuim cu suspiciunea în gând. Să punem în gura şi mintea semenilor noştri vorbe şi gânduri pe care aceştia poate nu le au. Nu mai avem încredere în oameni. Părintele Arsenie Boca spunea „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Dacă însă am porni mereu de la o prespunere pozitivă şi am comunica mai mult,  atunci o mare parte din neînţelegeri s-ar aplana şi porunca iubirii ar fi mai uşor de îndeplinit.

Greu este să şi iertăm celor ce ne greşesc, pentru că firesc am vrea şi noi să răsplătim cu aceeaşi monedă. Un frate a venit la avva Siluan în munte şi i-a zis : parinte, am un vrăşmaş care mi-a facut multe rele, că şi ţarina mea, când eram in lume, mi-a rapit-o si de multe ori m-a vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori, să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată. Zis-a lui batranul : precum crezi, fiule, aşa fă ! Zis-a fratele : cu adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului. Răspuns-a bătrânul : cum socoteşti, fiule, aşa fă ! şi a zis fratele : scoală-te, părinte, să facem rugaciune şi voi merge la dregător ! Deci, sculându-se şi rugându-se amandoi, cand a venit să zică : şi ne iarta nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, a zis bătrânul : şi nu ne ierta noua greşalele noastre căci nici noi nu iertăm greşitilor noştri ! Apoi a zis bătrânului fratele : nu aşa, parinte ! Iar bătrânul a zis : ba aşa, fiule ! Căci cu adevarat de vei voi sa mergi la dregator, să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune nu-ţi va face tie. Şi cerându-şi iertare de la bătrân şi mulţumind,  fratele, l-a iertat pe vrăjmaşul său.

Aşa stau de fapt lucrurile. Dacă noi nu putem ierta cum putem cere altuia să ne ierte? ? Dacă noi judecăm cum putem cere altuia să nu o facă? Dacă noi nu putem iubi, cum putem cere noi altuia să ne iubească? Legile care sunt valabile pentru ceilalţi sunt la fel de valabile şi pentru noi ! „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” . Nu doar să ne facă alţii pe plac dar şi noi să ne gândim ce le-ar place celolalţi.

Însuşirea unei astfel de gândiri implică însă o schimbare profundă a structurii noastre interioare. Aceasta a adus nou Hristos, El a adus schimbarea din interior Legii şi a omului. Dacă vrem să fim cu adevarat creştini trebuie să ne schimbăm fundamental. Nu e suficient să respectăm superficial legile morale, aceste sunt într-adevăr bune, cum bună era şi Legea Veche, dar trebuie să le completăm cu împlinirea legii iubirii: a lui Dumnezeu mai întâi, apoi a aproapelui şi chiar a duşmanului! Căci Dumnezeu răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. Dacă Dumnezeu, modelul nostru desăvărşit face aceasta, atunci aceasta este calea de urmat! Nu vom putea din prima să iubim? Să încercăm mai întâi să nu urâm şi dragostea va veni pe urmă!

Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu să ne umple sufletele noastre de dragoste şi minţile de gânduri bune ca să nu ne mai judecăm aproapele, ci să-l iertăm întru iubire, chiar dacă ne-a greşit! Amin

[1]Dc. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme, Ed Sophia 2004, p. 141
[2] Ibidem, p. 142
[3] Mitropolit Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi
[4] Arhiepiscopul Dmitri, Împărăţia Lui Dumnezeu, Ed. IBMBOR 2003, p. 63
[5] Patericul Egiptean

 

* * *

 

Despre iubirea vrăjmaşilor

Autor: pr. Ilie Cleopa

Iar Eu zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă,
faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Matei 5, 44)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat că cea mai mare poruncă din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis că în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi toţi proorocii (Matei 22, 40). Dacă acesta este adevărul apoi nimeni nu poate spune că iubeşte pe Dumnezeu, de nu va iubi mai întîi pe aproapele său. Acest lucru îl spune şi Sfîntul Ioan Evanghelistul, zicînd: Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20).

Aşadar, Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşii noştri, căci această poruncă îşi are temelia în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), şi nu avem dreptul să urîm pe nimeni, căci toţi sînt zidiţi de Dumnezeu şi poartă aceeaşi fire ca şi noi. Dar poate va zice cineva că Sfînta Scriptură arată totuşi că putem urî pe unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît, şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mîhnit. Cu ură desăvîrşită i-am urît pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Psalm 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urăsc şi schimbă adevărul dogmelor dreptei credinţe şi calcă Legea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Pe aceştia nu-i putem iubi la fel, după mărturia care zice: Pe călcătorii de Lege i-am urît (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: “Aceştia nu sînt oameni? Cum putem să-i urîm?” La această întrebare îţi răspunde dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: “Pe eretici, ca pe nişte hulitori şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci cîini, lupi şi antihrişti”. Iar Domnul zice: Nu daţi cele sfinte cîinilor. Şi Sfîntul Ioan Evanghelistul zice: “Că mulţi antihrişti s-au făcut. Şi deci pe aceştia nu se cuvine a-i iubi în aceeaşi măsură, nici a locui împreună cu dînşii, nici a-i primi în casă, nici împreună a ne ruga, nici împreună a mînca, nici a-i saluta, ca nu cumva de învăţătura lor să ne împărătăşim” (Sfîntul Efrem Sirul, tomul III, Mînăstirea Neamţ, 1823, p. 156).

Dar poate întreba cineva: Ce fel de păcat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom răspunde că ei fac cel mai greu păcat care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Adică hulesc pe Dumnezeu şi se ridică împotriva Duhului Sfînt, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci şi a icoanelor, împotriva Bisericii, a preoţiei, a Sfintelor Taine şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură. Prin acest greu păcat, ereticii şi sectanţii sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu la adevăr, nu numai nu se cade a-i urî, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfătui şi a-i îndemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfînta Evanghelie de azi ne îndeamnă a-i iubi pe vrăjmaşi şi a le face bine, atunci cînd ei nu sînt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi voiesc a veni la adevăr. Că precum decît toate faptele bune mai mare este dragostea, tot aşa decît toate păcatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o poruncă nu a înălţat şi a slăvit aşa de mult învăţătura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrăjmaşi. Cu adevărat această poruncă desăvîrşeşte toate poruncile Legii vechi, căci nici un dătător de lege mai înainte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se înălţa cu înţelegerea pînă la atîta desăvîrşire, de a învăţa şi a legiui cu hotărîre iubirea de vrăjmaşi. Numai această poruncă dacă s-ar sîrgui oamenii să o păzească, ar face raiul pe pămînt, ar aduce mare linişte, pace şi fericire între oameni. Iar, dimpotrivă, cînd aceasta lipseşte dintre oameni, toată zavistia, toate războaiele, toate răzbunările şi toate tulburările se fac pe pămînt.

Dar poate va zice cineva, că foarte grea şi cu anevoie de îndeplinit este această poruncă. Dacă vom judeca drept, vom înţelege că deloc nu este greu şi cu neputinţă, ci este uşoară şi mîntuitoare de suflete. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luaţi jugul Meu asupra voastră… căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 29-30). Iar Sfîntul Efrem Sirul zice despre iubirea vrăjmaşilor: “Ce greutate sau ce osteneală este a ierta fratelui greşelile cele uşoare şi a ne numi vrednici să ni se ierte şi nouă păcatele noastre?” (Op. cit., p. 31).

Iubiţi credincioşi,

Nimeni nu ştie mai bine neputinţa firii omeneşti ca Dumnezeu. De aceea trebuie să înţelegem că El nu ne rînduieşte niciodată porunci mai presus de puterea noastră. Căci Dumnezeu ştie prea luminat adîncul neputinţei firii omeneşti, şi cele ce ne sînt prea de nevoie spre mîntuire. De aceea, pentru a ne învăţa taina iubirii de vrăjmaşi, El se coboară cu dragoste şi cu milă pînă la slaba noastră pricepere şi zice: Precum voiţi a vă face vouă oamenii, şi voi faceţi asemenea lor (Luca 6, 31).

O, îndurare, o, milă, o, bunătate şi înţelepciune a lui Dumnezeu, fără de margini! Că zice: “Nu-ţi spun ţie lucruri mari şi grele; ci te îndemn şi te învăţ aproape de priceperea ta. Fă şi tu altuia cele ce doreşti să-ţi facă altul ţie. Dacă doreşti să fii vorbit de rău, vorbeşte şi tu de rău pe altul. Dacă doreşti să fii ocărît de altul, ocărăşte-l şi tu pe el. Dacă doreşti să fii necinstit şi păgubit de altul, fă şi tu la fel aproapelui tău; iar dacă doreşti să fii cinstit de altul, să fii vorbit şi ajutat la nevoie, apoi sileşte-te să faci şi tu asemenea aproapelui tău”.

Sfîntul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Într-adevăr, tot păcatul este lucrul întunericului, căci întunecă mintea şi inima omului; dar mai greu decît toate păcatele, ura ne întunecă mintea şi inima.

Acest lucru îl arată cuvîntătorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicînd: Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Şi dacă Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaşte că sîntem în Dumnezeu şi că dragostea Lui petrece în noi, cînd vom vedea că inima noastră pururea se bucură de binele aproapelui nostru şi de sporirea lui întru toate. Iar dacă vom simţi că se naşte în inima noastră întristare şi amărăciune pentru binele şi sporul aproapelui, din aceasta să cunoaştem sigur că nu sîntem în Dumnezeu şi Dumnezeu nu petrece în noi!

Să înţelegem că, în această stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Dacă nu vom uita această învăţătură, ne vom uşura împlinirea învăţăturii Sfintei Evanghelii de azi, în care Mîntuitorul ne porunceşte să iubim pe vrăjmaşi. Căci căutînd noi folosul şi binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea şi fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastră. Şi aşa, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele va rămîne pururea între noi.

Deci, preadreaptă, preasfîntă şi preaînaltă este porunca iubirii de vrăjmaşi. Iar dacă nouă ni se pare grea şi cu anevoie de împlinit, acesta este semn că nu avem în inima noastră nici cît de puţin dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Trăind astfel, ne aflăm în întunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei deşarte şi al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfînt, care sînt dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, şi toate celelalte pe care le arată Sfîntul Apostol Pavel, nu au loc în sufletele noastre.

Zice Domnul, iarăşi, în Evanghelia de astăzi: De iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumită veţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi, de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce plată aveţi? Doar şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi. Voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi împrumut, nimic nădăjduind în schimb şi plata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 32-35).

 

* * *

 

Să îl imităm pe Dumnezeu

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Unul dintre cele mai remarcabile versete din Sfânta Scriptură, iubiţi fraţi, se află în pericopa evanghelică de astăzi. Împăratul roman Alexandru Severus a fost atât de profund impresionat de acest verset încât nu numai că îl repeta adesea, ci a şi poruncit să fie gravat pe toate zidurile cetăţii: “Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”. Socrate a avut multe de spus; Platon a filozofat mult; Aristotel a studiat mult ştiinţele; şi noi îi studiem pe ei cu sârguinţă. Dar nicăieri în scrierile lor nu găsim un verset care să conţină atâta profunzime ca acesta rostit de Domnul nostru. Mulţi atei şi persoane indiferente faţă de credinţă s-au convertit la auzul acestui singur verset. Alţii, care nu îl acceptă pe Isus Cristos ca Dumnezeu, cel puţin îl proclamă drept un remarcabil învăţător în domeniul moralei.

Am explicat adesea pericopa evanghelică citită astăzi. Credincioşii au auzit-o de nenumărate ori. Şi cu cât o citim şi o studiem mai mult, cu atât pătrundem mai mult în semnificaţia sa, care ne deschide noi perspective de gândire asupra acestui subiect. Este plină de înţelepciune şi de revelaţia divină. Încurajează modul corect de relaţii şi comportament între oameni. Îi îndeamnă pe oameni să fie asemenea lui Cristos şi să se apropie cât mai mult de Dumnezeu în virtuţile lor. Cu alte cuvinte, nu să îl ajungă pe Dumnezeu în cantitate, adică în puterea şi înţelepciunea Sa. Acest lucru este dincolo de capacităţile naturale ale fiinţelor umane. De exemplu, chiar în momentul când Adam şi Eva au căutat să cunoască la fel de mult ca Dumnezeu, când au încercat să devină ca Dumnezeu, ascultând de cel rău – în acel moment ei s-au îndepărtat cel mai mult de Dumnezeu. Ce le-a spus cel rău? … “Vreţi să deveniţi asemenea lui Dumnezeu? Este simplu şi foarte uşor. Nu ascultaţi de Dumnezeu. Revoltaţi-vă împotriva Lui şi a voinţei Lui”. Cunoaştem rezultatele căderii în păcat. S-a deschis o mare prăpastie între Dumnezeu şi om.

Nicăieri în Scriptură nu vom găsi un verset care să ne îndemne să devenim egali cu Dumnezeu în cunoaşterea, în puterea, în înţelepciunea sau în celelalte atribute divine. Şi când omul ia iniţiativa în acest sens, se ciocneşte pe loc de distrugere. În Vechiul Testament, citim despre încercarea omului de a ajunge la Dumnezeu urcându-se la El pe un turn, pentru ca de acolo să îl dea jos de pe tron. Este vorba despre faimosul Turn din Babel. Când s-a început construirea lui, s-a produs o mare confuzie între constructori. Au pierdut capacitatea de a înţelege limba lor comună şi nu au mai putut să comunice între ei. În cele din urmă turnul s-a prăbuşit şi oamenii s-au răspândit pe toată faţa pământului (Geneză 11,4-9).

Similar este cazul primilor astronauţi ai Rusiei, în timpul conducerii lui Krushchev, presupus atotputernic… “Se spune că Dumnezeu este în cer. Noi am fost acolo şi am cucerit cerurile. Dar nu l-am întâlnit pe Dumnezeu. Am călătorit spre stele şi nu l-am găsit pe Dumnezeu acolo. Am mers dincolo de planeta noastră şi nu l-am văzut nicăieri pe Dumnezeu”. La străvechii greci, aceasta ar fi fost considerată o insultă. Şi cel care a insultat ar fi fost pedepsit aspru, fiind excomunicat din comunitatea intelectuală pentru că a ofensat realităţile divine. Astăzi, numim acest lucru blasfemie în cel mai josnic grad. Rezultatele sunt cunoscute. Sfârşitul lui Krushchev a fost extrem de nesemnificativ, până acolo încât mulţi oameni sunt încă foarte curioşi să ştie ce s-a întâmplat cu fostul şef atotputernic al Cortinei de Fier. Influenţa comuniştilor a scăzut zi după zi, deoarece s-a dovedit că convingerile religioase ale oamenilor dedicaţi lui Dumnezeu nu pot fi strivite niciodată.

Nu trebuie să uităm niciodată că nici un om nu îl poate găsi pe Dumnezeu când scopul său este rău; când îl caută pentru a blasfemia şi a-l umili. Nu trebuie niciodată să îl căutăm pe Dumnezeu în afara noastră, în afara propriilor noastre existenţe. Cu multă autenticitate vorbeşte Sf. Pavel pe acest subiect: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”.

Am arătat că nu îl putem ajunge pe Dumnezeu în cantitatea puterii Sale, şi nici un verset scripturistic nu ne spune altceva. Cu toate acestea, găsim multe versete în Scriptură care ne îndeamnă să îl ajungem pe Dumnezeu în calitatea virtuţii Sale. Unul dintre aceste versete este: “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6,36). Nefericitul Nietzsche obişnuia să le spună studenţilor lui: “Deveniţi puternici şi călcaţi peste cei slabi, pentru a urca şi a-i separa pe puternici de slabi. Viaţa este doar pentru cei puternici”. Evanghelia ne spune să îl iubim pe aproapele nostru aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe noi toţi. Doar omul care simte această iubire faţă de confraţii lui va rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el… “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”.

Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este a lui Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care nu are iubire nu poate să îl cunoască niciodată pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este perfect manifestată pentru că l-a trimis pe Fiul Său Unul Născut în lume ca noi să trăim în El. Străvechii greci şi romani au încercat să îi descrie pe zeii lor mitologici ca fiind plini de putere şi mânie. Unul dintre zei era însărcinat cu tunetele, altul cu furtunile, şi un altul cu furtunile. Ei erau întotdeauna gata să îşi dezlănţuie puterile împotriva omului dacă acesta nu se comporta cum trebuie. Dar Dumnezeul nostru este plin de bunătate şi iubire. El iartă, chiar şi atunci când omul comite păcate de şaptezeci de ori câte şapte. Şi pentru mântuirea omenirii l-a trimis pe Fiul Său. Fraţilor, să urmăm exemplul Lui, prin iubire şi iertare. Şi făcând astfel vom deveni imitatorii Părintelui nostru ceresc… “Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. Amin.

 

* * *

 

Predica de pe munte. Iubirea vrăjmaşilor

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Omul este o fiinţă socială, înzestrat de Preabunul Creator cu instinctul sociabilităţii, încât din cele mai vechi timpuri el s-a întovărăşit cu semenii săi în vederea creării unor organisme sociale.

Începând cu familia, satul, comuna, până la Stat, toate sunt forme de organizare socială, datorită acelui instinct înscris în firea omului: acela de a trăi împreună cu semenii săi. Pentru a putea trăi într-un organism social, omul este supus anumitor norme şi legi care reglementează raporturile dintre el şi organismul social, pe de o parte, iar pe de altă parte, raporturile reciproce dintre indivizii aparţinând aceluiaşi organism.

Însă, cu tot noianul de legi scrise sau nescrise, o viaţă socială adevărată, ideală, în care să fie toţi factorii componenţi mulţumiţi, nu este posibilă decât în măsura în care la temelia ei stă Evanghelia Mântuitorului Hristos. Acest adevăr rezultă din pericopa evanghelică de astăzi.

În adevăr, existenţa omului într-un organism social impune, pe lângă respectarea diferitelor legi care reglementează viaţa acelui organism, şi o totală abdicare de sine, o completă stăpânire a instinctelor egoiste. Fără îndeplinirea acestor imperative, cu toate legile existente, fie ele inspirate de cele mai bune intenţii, viaţa socială va rămâne defectuoasă, fiindcă omul pune mare preţ pe dreptul său, fără să gândească şi la dreptul aproapelui său. Dar oare este de ajuns pentru buna înţelegere dintre oameni şi liniştita lor convieţuire, ca fiecare să se folosească de dreptul său? Şi dacă dreptul tău, în fapt, vatămă pe al altuia, cum se poate înlătura ciocnirea acestor drepturi şi cum vom împăca neînţelegerea dintre două fiinţe ce se cred deopotrivă de îndreptăţite în drepturile lor? Această mare problemă a rezolvat-o Domnul Isus Hristos prin cuvântul Evangheliei de astăzi: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). Iată o nouă ordine de lucruri! Iată viaţa socială întemeiată pe îngăduinţa noastră, a unuia faţă de celălalt, în locul celei vechi, întemeiată pe “dreptul meu”.

Pentru a înţelege, nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă! Căci toţi ştim ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne pârască? Vrem să ne târască prin judecăţi? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine! Vrem să fim iubiţi. Vrem să fim ajutaţi. Vrem să fim ascultaţi. Să fim priviţi cu încredere. Cuvântul Mântuitorului are în vedere interesele noastre, ale fiecăruia, încât nu e posibil să nu le înţelegem şi pe-ale altora, aşa cum le înţelegem pe-ale noastre. Ne ia pe noi înşine drept măsură a modului cum trebuie să ne purtăm cu alţii. Cum vrem să se poarte alţii cu noi, aşa să ne purtăm şi noi cu dânşii.

Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. De aceea a zis: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan 13, 34). De ce era poruncă nouă? Era nouă fiindcă în Vechiul Testament nu se spune aşa. Mântuitorul însuşi precizează: “Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (Mat. 5, 43). Mântuitorul ne ridică pe o treaptă superioară, zicând: “să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc, să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc” (Mat. 5, 44).

Cum? Să iubim pe vrăjmaşii noştri? Pe acei care ne fac rău? Pe acei care aruncă asupra noastră calomnii? Pe acei care pândesc paşii noştri, ca să ne facă rău? Pe acei care se bucură de durerea şi suferinţa noastră? Se poate o astfel de poruncă? Da! Această supraomenească iubire o cere Fiul lui Dumnezeu de la un creştin adevărat. Porunca pare de neînţeles în preocupările de toate zilele ale vieţii omeneşti. Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat, şi că ne pune la mare încercare. Să nu luăm lucrurile în uşor şi să nu trecem pe lângă acestea ca şi cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Aici suntem puşi în faţa unui adevăr: ori-ori! Ori facem precum ne învaţă Isus, şi suntem creştini adevăraţi, ori nu facem şi nu suntem creştini. Ce fericiţi am fi dacă am putea înţelege înalta valoare morală a acestei dumnezeieşti porunci pentru viaţa noastră! Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la această poruncă, a iubirii, nu sunt şanse reale de biruinţă a duhului lui Hristos în noi. Mântuitorul ne arată, ne dovedeşte: “Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe dânşii. Şi de faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii asemenea fac” (Luca 6, 31-33). Dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care răsplăteşte ar putea schimba situaţia. Cel pe care îl iubeşti când te urăşte nu te va putea urî mai mult şi, încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele. Ne aflăm, deci, incontestabil, în faţa unei mari distanţe, a unei mari diferenţe, între iubirea poruncită de Vechiul Testament, care cere: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână etc.” (Ieşire 21, 24) şi iubirea dată de Hristos. Răul îl biruieşti nu cu răul, ci cu binele şi numai cu binele poţi schimba sufletul celui care ţi-a făcut rău. Căci dacă nu-i schimbi sufletul, îl pedepseşti dar nu-l îndrepţi. Şi când îi va veni bine, îţi va face din nou rău. Pentru că, în fond, răsplătirea răului cu rău nu reinstaurează dreptatea şi nu rezolvă problema răului, ci înmulţeşte răul. Nouă ne rămâne să ne mângâiem cu gândul că dreptatea se va face totuşi.

“A Domnului este răzbunarea” (Deut. 32), iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă: “Nu vă răzbunaţi voi singuri” (Rom. 12, 19). Însuşi Mântuitorul L-a rugat pe Tatăl să nu se răzbune: “Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”” (Luca 23, 24). Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă: “Să unim mila cu dreptatea”. Şi se explică: “Să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă”. Adică, chiar dacă suntem porniţi să facem dreptate, s-o cerem, dar de îndată s-o sacrificăm şi să facem loc milei, acelei dragoste care merge până la dragostea de vrăjmaşi. “Fiţi milostivi, încheie Mântuitorul această învăţătură, precum şi Tatăl vostru este milostiv”. Hristos stabileşte prin aceasta că raporturile dintre oameni trebuie să fie cârmuite nu numai de dreptate, ci şi de îngăduinţă, care poate înlătura cu totul neînţelegerile dintre ei. De ce aceasta? Pentru că legile omeneşti, nefiind desăvârşite, ele pot face jertfe de prisos. Nu trebuie să întemeiem dreptul întru totul pe ele, ci să le îndulcim prin milă.

Pentru a înlătura asemenea greşeli, Mântuitorul ne-a învăţat să fim “milostivi”, adică îngăduitori, iertători cu cei ce venim în atingere şi miloşi cu neputinţele firii omeneşti. A cere drepturile noastre astfel încât să fie împăcate cu drepturile altuia, este o învăţătură care, pornind de la Evanghelie, a înrâurit lumea şi a schimbat chiar legile omeneşti, făcându-le mai blânde şi mai îngăduitoare, aşa precum sunt astăzi.

Temelia vieţii obşteşti, adică mijlocul de a înfăptui o vieţuire între oameni, nu este deci dreptatea singură, ci dreptatea covârşită de dragoste şi milă. Ceea ce a făcut şi face Dumnezeu cu noi, iertându-ne şi îngăduindu-ne, deşi ar fi drept să ne piardă, trebuie să facem şi noi cu cei ce vieţuim pe pământ, iertând, îngăduind şi făcând binele “nimic nădăjduind”. Putem spune că iubirea de vrăjmaşi nu este împotriva firii ci, dimpotrivă, o însuşire superioară a cuiva, ea având şi o mare valoare socială. Dacă am aplica, atât cât ne este omeneşte posibil, această poruncă a Mântuitorului Isus Hristos, relaţiile dintre noi, dintre oameni şi popoare s-ar schimba fundamental. Se ştie că pe ură şi răzbunare nu se poate întemeia o convieţuire socială statornică, pe când unde este dragoste, domneşte pacea şi înţelegerea. Metoda care trebuie să o folosim în aplicarea acestei porunci ne-o arată Mântuitorul la începutul Evangheliei de astăzi, când zice: “Precum voiţi să vă facă vouă oamenii – deci vrăjmaşii voştri – faceţi şi voi lor asemenea”.

Aşadar, dorim să fim respectaţi, să respectăm noi mai întâi; dorim să fim ajutaţi, să ajutăm noi mai întâi; dorim să nu fim vorbiţi de rău, să nu vorbim noi mai întâi; dorim să fim iubiţi de alţii, să iubim noi mai întâi.

Să depăşim principiul “dreptul meu”, cum ziceau cei vechi, ceea ce aşa de potrivit ne ilustrează şi Mântuitorul Isus Hristos astăzi, şi să ne străduim să găsim în noi puteri, la care se va adăuga şi harul întăritor al lui Dumnezeu, de-a nu mai urî, de-a întinde mâna celor ce ne urăsc, de a ne ruga pentru duşmanii noştri, de a răspunde cu pâine celor care ne nedreptăţesc, ne batjocoresc şi ne fac rău. Numai astfel se poate înfăptui o lume bună, o lume de pace în care oricine poate lucra şi năzui, înfruntând greutăţile care ne stau în cale, spre a ajunge la scopul cel din urmă al vieţii noastre, încredinţaţi că vom fi cu adevărat şi noi “fiii Celui Prea Înalt”, cum grăieşte Evanghelia de astăzi. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Noi, duşŸmanii şŸi iubirea

Autor: pr. Mihai Tegzeş

Tema Evangheliei din această duminică descrie “relaţia creştinului cu duşmanul”. Dumnezeu ne cere să fim în relaţii bune până şi cu duşmanii noştri. Unul, poate spune că nu are duşmani şi astfel motivează în chip simplu că această pericopă nu se referă la el. Altul, poate considera că textul acestei Evanghelii se referă numai la puţinii super-eroi, aceia care ştiu să iubească, să binecuvânteze, să ierte pe toţi cei care le-au făcut răul sau i-au necinstit.

La lumina celor de mai sus putem clarifica ideea de duşman. Poate mă simt inferior cerinţelor Evangheliei: nu numai că sunt incapabil să-i iubesc pe duşmani, dar nu pot să-i iubesc nici pe cei care nu-mi sunt duşmani. Astfel acest pasaj este unitatea de măsură, după care pot verifica iubirea mea faţă de aproapele. Mai mult, cât sunt de convins că orice om, chiar şi cel care m-a jignit, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?

În această duminică putem să ne întrebăm cu privire la Adam-ul care este în noi, adică: de câte ori ne-am lăsat ispitiţi, corupţi, dorind să-I luăm locul lui Dumnezeu, acuzându-l pe fratele nostru pentru greşelile noastre? De câte ori, din prietenul cuiva, ne-am transformat în duşmanul lui? Iată Adam-ul care suntem noi, cei făcuţi din ţărână, dar Evanghelia ne cheamă să avansăm către Noul Adam, Cel spiritual, Isus, care a practicat toate cele de mai sus, pe care le-am auzit în Evanghelia de astăzi.

Se pare că Isus ne învaţă că relaţia cu “altul” trebuie să existe chiar şi în situaţiile în care experimentăm conflictul, duşmănia, neînţelegerea… Dar “relaţia” implică un sens pozitiv: a iubi, a face binele, a se ruga, a dărui, a fi îndurător, a ierta, a binecuvânta şi nu a judeca, condamna, dispreţui. De fapt adevărata relaţie izvorăşte de la Dumnezeu care, în Isus, ne-a descoperit iubirea Sa universală, generoasă şi gratuită, un Dumnezeu care ne dă o inimă nouă, capabilă să iubească şi să binecuvânteze, inclusiv pe cei care ne-au făcut rău.

“Gratuitatea” şi nu “reciprocitatea” este principiul relaţiei, ne învaţă Isus! De fapt Mântuitorul ne cere să privim la duşmanii noştri cu ochii lui Dumnezeu, dându-I Domnului posibilitatea să lucreze în noi şi să schimbe în inimi de carne, inimile noastre de piatră, ca să răspândească prin mijlocirea noastră, iubirea Sa gratuită şi infinită, purtătoare de mântuire.

Fraţilor! Duşmanii ne ajută să ne cunoaştem mai bine: ne spun că suntem limitaţi, incapabili să iertăm din suflet. Dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, dacă într-adevăr am apucat pe drumul către perfecţiune, “duşmanul – spune Enzo Bianchi – poate fi Maestrul nostru, pentru că ne arată care este calitatea reală a inimii noastre; ne descoperă sentimentele întunecate care sunt ascunse în inima noastră.

Dragilor mei! Iubirea duşmanului este posibilă, pentru că iubirea care vine de la Dumnezeu, este infinit mai mare decât răutăţile şi ura, caracteristice omului.

Prin urmare, identitatea ucenicului constă în a iubi. Înainte de a ne cere ceva, încă din VT, Dumnezeu ne informează că ne-a eliberat din sclavie, pentru că ne-a iubit. Apoi ne cere să respectăm poruncile, pentru a rămâne în sfera iubirii. Iubirea este centrul vieţii divine. Este porunca cea mai mare, pe care Domnul ne-a dăruit-o. Dialogul lui Dumnezeu cu omul este în întregime bazat pe iubire! Iată de ce iubirea trebuie să fie singurul principiu de relaţionare cu fraţii noştri!

Acest discurs este adresat persoanelor care Îl ascultau pe Isus şi care anterior, primiseră de la El iertarea şi iubirea!

Aspectele iubirii divine

Isus ne spune că este o iubire universală, adresată tuturor, chiar şi duşmanilor. Un exemplu clar îl avem în comportamentul lui David faţă de Saul, care îl căuta ca să îl omoare (1Sam. 26, 2-33).

În faţa duşmanilor (cei care nu ne iubesc şi caută să ne facă răul) – care-şi arată ostilitatea cu răutate tot mai mare (“urăsc… blestemă… chinuiesc”) – reacţia ucenicilor (a creştinilor) constă în a-i “iubi” cu o bunăvoinţă tot mai mare (“făcându-le binele… binecuvântându-i… rugându-se pentru ei”). Este vorba de o iubire, care nu este sentimentală sau psihologică, ci o iubire care într-adevăr doreşte binele aproapelui şi se implică să-l facă prin fapte concrete, printre care cel dintâi este cel de a se ruga pentru duşmani şi a-i încredinţa Domnului, asemenea lui David!

Este o iubire care nu se predă nici în faţa nedreptăţilor, ci rămâne fidelă: “Celui care te-a lovit peste un obraz, întinde-i-l şi pe celălalt“. Nu este vorba de a respecta sensul literar, ci pe cel spiritual, al cuvintelor lui Isus. Adevăratul sens al iubirii ne spune că la violenţă nu trebuie să răspundem cu violenţă. Numai o iubire şi mai mare, mereu fidelă, poate să-l minuneze pe duşman şi să-l schimbe în bine.

Îndemnul: “Ceea ce doriţi ca oamenii să vă facă, să faceţi voi pentru ei” s-ar traduce: în orice împrejurare, încearcă să te pui în situaţia altuia: dacă tu ai fi “el”, cum ai dori să fii iubit, ascultat, stimat, tratat? Şi comportă-te în consecinţă. Este o altă variantă a îndemnului: “Iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (cfr. Lc 10, 27). Prin urmare, criteriul relaţiilor dintre persoane nu este egoismul sau câştigul (beneficiul) propriu, ci solidaritatea care te împinge să te identifici cu nevoile semenilor.
Isus, continuând acest discurs, ne cheamă să iubim pentru că suntem fiii lui Dumnezeu, chemaţi să imităm comportamentul Său binevoitor şi îndurător faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de cei nerecunoscători.

În VT Dumnezeu este celebrat ca fiind Îndurător. Acest titlu exprimă iubirea, care iartă şi se apleacă cu interes şi îngrijorare peste cel care suferă. Isus ne spune că Dumnezeu, “Tatăl vostru” este îndurător. Ucenicii sunt chemaţi să fie asemenea Tatălui, imitându-I îndurarea!

Frate creştine! Ai duşmani pe care trebuie să-i iubeşti? Fii atent! Ce te hotărăşti?

A ierta nu înseamnă a şterge nedreptatea, ci a oferi o posibilitate de convertire celui care a greşit, încredinţându-l iubirii lui Dumnezeu. Cine trăieşte astfel, se află pe calea către sfinţenie. Papa Benedict al XVI-lea a spus: “Sfinţii sunt oameni ca şi noi, persoane cu probleme mari. Sfinţenia nu constă în a nu fi greşit sau păcătuit niciodată. Sfinţenia creşte odată cu capacitatea de convertire, de părere de rău pentru păcate, cu disponibilitatea înnoită de a o lua de la început, de a se împăca, de a ierta… Nu faptul de a nu fi păcătuit, ci capacitatea de a ne împăca şi de a ierta ne face sfinţi“.

“Nu judecaţi!” Nu înseamnă a nu ţine seama de răul făcut, ci a recunoaşte că nu este omul criteriul ultim al dreptăţii, ci Isus cel răstignit. Confirmarea acestei afirmaţii poate fi întărită cu mărturia unui episcop închis pe nedrept, de comuniştii din Saigon (Vietnam): “Comuniştii mi-au luat totul. M-au închis şi m-au pus sub pază strictă. Nu puteam vorbi cu nimeni pentru ca să nu îi influenţez… Într-o zi, m-au întrebat cum reuşeam să-i convertesc pe cei care mă păzeau? Le-am răspuns că nu îi urăsc, ci îi iubesc, pentru că şi Cristos îi iubeşte“.

Fraţilor! A iubi, a ierta şi a se împăca, sunt cele trei cuvinte care pot construi pace în familii şi în lume. Prin urmare nu trebuie să aşteptăm schimbarea duşmanului ca doar apoi, să îl iubim. Mai întâi trebuie să îl iubim, dacă dorim să se schimbe. În acest sens, Evanghelia ne aminteşte că este necesar să iubim duşmanii pentru: (1) a ne deosebi de cei păcătoşi şi (2) pentru a fi fiii celui Preaînalt.

E obligatoriu să învăţăm să iubim. Iubirea este cea care ne educă să fim fericiţi. Iubirea ne spune că, ştergând păcatele oamenilor, Isus ne-a arătat că Dumnezeu nu mai are duşmani, ci numai fii iubiţi! Prin urmare, “Iubirea adevărată” – la care suntem chemaţi să luăm parte – ne cere să-L iubim pe Dumnezeu şi să iubim ca Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Iubiti pe vrajmasii vostrii, faceti bine celor ce va urasc

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Un scriitor rus, in cartea sa “Viata lui Cristos”, referindu-se la porunca iubiri vrajmasului scrie: “Fiecare persoana care face raul… este suficient de pedepsita pentru raul pe care l-a facut… pentru ca, prin aceasta, s-a indepartat de Dumnezeu… este ca o persoana pe care vrei sa o arunci in foc, dar vezi ca ea, deja, arde!”

Mantuitorul nostru numeste iubirea ceea dintai si cea mai mare porunca, in care se cuprinde “toata legea si toate profetiile” Motivelel pentru care trebuie sa ne iubim dusmanii sunt: ei sunt cei care au nevoie de iubire; doar iubirea are forta necesara pentru a transforma un dusman intr-un prieten; numai iubirea reuseste sa sparga cercul vicios al dusmaniei; daca raspundem uri cu ura, tot numai ura vom putea primi. In acest sens va dau exemplul lui Lincoln, primul presedinte al Americi, care in timpul campaniei electorale a avut un dusman care a vrut, cu orice pret, sa-l distruga lovindu-l din toate partile, fara scrupule. Dupa castigarea alegerilor l-a pus pe acesta vicepresedinte si “mana dreapta” a sa. La intrebarea prietenilor, a dat urmatorul raspuns: “Ce cale mai buna este de a scapa de un dusman, decat sa ti-l faci prieten?!”

Iar un preot batran, fiind intrebat de un altul mai tanar ce trebuie sa faca ca sa scape de dusmanul sau l-a invitat pe acesta sa spuna impreuna rugaciunea Tatal nostru si cand au ajuns la propozitia ” si ne iarta noua greselile noastre, precum iertam si noi gresitilor nostrii, l-a oprit pe tanar spundu-i sa fie atent ca el trebuie sa inlocuiasca “precum iertam si noi gresitilor nostrii” cu: “precum eu nu pot sa iert gresitilor mei!”

Si, atunci, se pune urmatoarea intrebare: daca noi nu putem ierta, cum putem cere acest lucru altcuiva?!” Apostolul iubiri, sfantul Ioan evanghelistul, in intaia sa epistola catolica, intreaba: “Cel ce nu-l iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, pe Dumnezeu, pe care nu l-a vazut, cum poate sa-l iubeasca?!”

Oare, legile care sunt valabile pentru alti, pentru noi nu au tot acelasi efect?! Oare, nu tocmai asa incepe si Evanghelia de astazi; “precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel!”

Numai atunci vom cunoaste ca Dumnezeu este in noi, cand vom simti ca inima noastra, pururea, se bucura de binele aproapelui nostru si cand nu ne vom bucura de necazul aproapelui si nu vom avea nici un gand de a-l judeca sau suspecta!

Dar, daca vom simti ca in inima noastra, intristarea, amaraciunea si invidia, pentru binele si realizarile aproapelui nostru, se fac simtite, sa fim sigur ca, Dumnezeu, nu mai este cu noi. L-am alungat din inima noastra.

“Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.” A raspunde cu bine, la binele pe care ni l-a facut aproapele nostru, nu este un act de iubire, ci un act de dreptate, pe care si pagani il fac. Pentru a avea o rasplata de la Dumnezeu, trebuie sa-l iubim pe aproapele nostru dezinteresat, fara a pretinde de la el ceva.

Primul care a pus in practica iubirea dusmanilor sai a fost chiar Isus, care, de acolo de pe Cruce, cu mainile desfacute, de parca ar vroia sa cuprinda lumea, s-a rugat Tatalui, zicand: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” Lc. 23,27. Amin.

 

* * *

 

Predica de pe câmpie

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Viaţa lui Isus este o istorie de iubire care nu se termină niciodată. De la naştere şi până la moartea şi învierea Sa, El nu a vorbit decât despre iertare, despre pace, despre dreptate şi despre milostivire. Astăzi, cuvintele Maestrului le auzim cât sunt de sublime, dar imposibil de a le înţelege şi, mai mult, de a le pune în practică. Şi, ceea ce ne pare cel mai greu de făcut, este iubirea duşmanilor.

De regulă noi ne gândim la duşmanii cei mai mari ai lumii: la tâlharii, la hoţii, la cei ce îi exploatează pe cei mai mici şi mai slabi, la terorişti… în schimb, Isus ne vorbeşte despre duşmani gândindu-se la viaţa noastră cotidiană, în familie. Să nu privim înainte sau în spatele nostru ci să ne oprim şi să examinăm raportul nostru personal şi cotidian cu
cei de lângă noi.

Este ca şi cum Isus ar trasa un cerc în jurul nostru şi încearcă să ne facă a revedea acţiunile şi cuvintele noastre făcute sau adresate către cei pe care îi considerăm antipatici şi adeseori duşmani. Cei ce sunt mereu în afara acestui cerc ne devin prieteni sau duşmani în măsura în care ei respectă graniţele pe care le-am impus sau dacă trec peste circumferinţa pe care am trasat-o în jurul inimii noastre.

Duşman devine atunci cel care rupe cercul meu şi îmi produce tulburare şi supărare. Duşman devine colegul de bancă dacă îmi cere cu împrumut un creion sau o radieră. Duşman devine tata când îmi reproşează toate capriciile. Duşman devine mama când îmi cere să-mi fac curăţenie în cameră. Duşman devine fratele sau sora mai mare când nu vor să-mi facă pe plac. Duşmani devin bunicii care îndrăznesc să-mi dea sfaturi. Duşman devin părinţii când şi acum, adult fiind, îmi spun ce trebuie să fac. Duşman devine soţul/soţia care nu reuşeşte să mă înţeleagă. Duşman devine prietenul meu care a fost bădăran cu mine. Duşman devine medicul care mă ţine în spital. Duşman devine vecinul care îmi face mici probleme. Duşman devine …

Aşa cum vedeţi, duşmanii nu lipsesc niciodată, ei se recunosc în arcul celor 12 ore ale unei zile şi riscăm să fim persecutaţi pentru tot restul vieţii dacă noi nu ne vom decide să ne schimbăm atitudinea faţă de ei.

Dar există efectiv duşmani? Potrivit lui Isus, răspunsul este negativ: nu, nu există. Pentru că toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţii lui Isus. Pentru că Isus priveşte orice lucru de pe pământ cu privirea Fiului lui Dumnezeu care trăieşte dintotdeauna în sânul Tatălui.

Şi atunci, ce trebuie să facem? Să iubim cu inima lui Isus şi să-i cerem Lui să ne dăruiască o inimă mare, capabilă să depăşească şi să anuleze circumferinţele şi frontierele cercului nostru. Isus, în faţa bărbaţilor şi a femeilor, sclavi ai circuitului violenţei, arată cum naşterea adevăratei păci poate să aibă loc doar cu inversarea valorilor: răspunde urii cu iubire, violenţei cu iertare, războiului cu pace!

Dar de ce trebuie să facem aceasta? Care este scopul? Răspunsul este simplu: pentru că Isus a făcut-o înaintea noastră. Moartea Sa pe cruce şi învierea sa sunt semnul cel mai puternic al iertării şi al păcii voite de Dumnezeu, Tatăl său; pentru că suntem fiii lui Dumnezeu care este milostiv cu toţi; pentru că noi înşine avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu şi a celorlalţi; pentru că vom fi trataţi de către Domnul cu aceeaşi măsură de generozitate cu care şi noi am măsurat celorlalţi.

Înainte de toate, trebuie să ne încredem în logica lui Isus că pentru noi nu trebuie să existe duşmani. Şi, atunci când inima are resentimente, este un semn că noi nu suntem fericiţi şi nu suntem nici în pace, nici liniştiţi. Trebuie să fim convinşi că violenţa este întotdeauna un rău, că războiul nu produce nimic bun, ci întotdeauna moarte. Resentimentele, rebeliunile, răzbunările sunt întotdeauna periculoase şi inutile.

Poate că întrebarea cea mai oportună pe care ne-am putea-o pune este: Ce trebuie să facem? Şi răspunsul vine din aceeaşi pericopă evanghelică: răspunde răului cu bine.

De multe ori, oamenii întind mâinile şi picioarele înaintea unei provocări. Isus însă nu face aşa înaintea persecutorilor săi. Isus îl iubeşte fie pe Iuda, fie pe Pilat. Cu toate că primul l-a trădat şi al doilea l-a condamnat la moarte. I-a iertat şi pe cei ce l-au crucificat.

Ceea ce trebuie să facem este posibil să o aflăm dacă recitim cu atenţie parabola fiului rătăcit. Dumnezeu este iubire, iubeşte şi iartă. Iubirea este glasul verbului moarte: nu degeaba pe cruce, la fel ca pe Isus, acesta ne înspăimântă. Dar a muri înseamnă că trebuie să murim nouă înşine, renunţând la violenţă, la judecăţi, la acuzele pe care foarte uşor le facem; a muri înseamnă a învăţa a ierta, a înţelege de ce ne-au făcut rău, a înţelege că cel care ne-a făcut rău este un fiu al lui Dumnezeu şi că, prin modul său de acţiune, s-a rănit, şi poate foarte grav, înaintea lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Când mergeţi seara la culcare, spuneţi o “Născătoare”, pentru cel care v-a făcut un rău în timpul zilei. Atunci când sunteţi la Liturghie şi ajungeţi la rugăciunea “Tatăl nostru”, cereţi lui Isus ca Tatăl să ne ierte păcatele pentru că şi noi am iertat pe cel care ne-a făcut rău. De ce toate acestea?

Pentru că numai atunci
Când un credul lasă cheia în uşă,
Când un imprudent face un împrumut unuia care nu nu-l mai poate restitui,
Când un concurent îl ajută pe cel care se află în concurs cu el
Când un inconştient se bucură de succesul celorlalţi,
Când un copil îşi ajută colegul la teme,
Când un om, un grup, un popor nu lovesc adversarul căzut în mâinile lor,
Când creştinii, comunităţile, biserica nu revendică propriile drepturi în faţa celor care nu le respectă,
Atunci străluceşte soarele.
Atunci străluceşte iubirea Ta.
Atunci Tu, Doamne, vei fi prezent în mijlocul nostru. Amin.

 

* * *

 

Predica de pe câmpie

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Isus Hristos îndeamnă pe discipolii Lui, pe creştini, să iubim pe duşmanii noştri. Este una dintre cele mai dificile porunci pentru oameni. Sunt însă şi exemple de creştini care trăiesc cu adevărat respectând poruncile Mântuitorului.

În anul 1981 în Piaţa Sfântul Petru din Roma, un asasin plătit – un musulman racolat de anumite servicii secrete – l-a împuşcat pe Papa Ioan Paul al II-lea, rănindu-l atât de grav încât era ameninţat de moarte. Numai o minune, prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, l-a salvat de la moarte, astfel încât după un tratament îndelungat Sfântul Părinte s-a reînsănătoşit. Într-o zi, Papa l-a vizitat pe răufăcător la închisoare şi i-a spus: “Prietene, eu te iert”. Poziţia creştinească faţă de un om ce s-a arătat duşman, l-a schimbat profund pe fostul asasin, schimbându-i viaţa umbrită de ură şi prejudecăţi într-o viaţă liniştită şi senină a împăcării cu sinele şi cu lumea înconjurătoare. Presa cu o oarecare surprindere a relatat despre acest gest de iubire faţă de duşman. Să ne întrebăm pe noi înşine dacă am avea puterea să îndeplinim cerinţa lui Isus Hristos – Iubiţi pe duşmanii voştri! – într-o astfel de situaţie.

*

Pastorul luteran Richard Uermbrand, care a suportat rigorile închisorilor comuniste, îşi amintea că celula în care era închis, era suprapopulată. Într-o zi, gardienii au aruncat în această cameră încă un deţinut. Avea pe el multe răni, fiind pe jumătate mort, din corpul său curgând sânge. “Noi i-am spălat rănile lui, mărturisea pastorul, îl compătimeam, iar unii dintre deţinuţi îi blestemau pe gardienii comunişti atei. În acele momente deţinutul, cu o voce blândă ni s-a adresat nouă: “Vă rog foarte mult, nu-i blestemaţi! Liniştiţi-vă, căci vreau să mă rog pentru ei!” Ce iubire eroică faţă de duşmani! Oare noi, am fi capabili, să ne comportăm astfel?

Isus ne aminteşte obligaţia de a-i iubi pe duşmanii noştri. Evanghelistul Marcu a consemnat aceste cuvinte: «Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre.» (Marcu 11, 25-26). Să fim atenţi la cuvintele lui Hristos: “Tatăl ceresc nu ne va ierta păcatele noastre, dacă noi nu iertăm semenilor noştri nedreptăţile, pe care ni le-au cauzat”.

În Evanghelia după Sfântul Matei citim: «Eu însă vă spun vouă, că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de condamnare» (cf. Matei 5, 22). Mântuitorul îşi continuă învăţătura, zicând: «Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău» (Matei 5, 23-24). Prin aceste cuvinte dumnezeiescul Mântuitor ne învaţă că sacrificiul şi rugăciunile noastre nu sunt plăcute lui Dumnezeu, dacă în inima noastră domneşte ura.

În rugăciunea Tatăl nostru…, Hristos ne învaţă să rostim cuvintele: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrii»(Matei 6, 12). Dacă ne mâniem pe semenul nostru şi nu dorim să-l iertăm, atunci conţinutul rugăciunii noastre «Tatăl nostru», va fi de genul “Tatăl nostru! Nu-mi ierta greşelile mele, că nici eu nu le iert semenilor mei”.

Apostolul Ioan scrie: «Iubiţilor! Cine-l urăşte pe fratele său, acela se află în întuneric, iar întunericul locuieşte în el» (1 Ioan 2, 11). «Cine nu iubeşte, acela petrece în moarte» (Ioan 3, 14). «Cine nu iubeşte, acela nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este Iubire»(1 Ioan 4, 8). «Dumnezeu este iubire, şi cine petrece în iubire, acela petrece în Dumnezeu, iar Dumnezeu locuieşte în el»(1 Ioan 4, 16). Dumnezeu petrece în noi, iar noi petrecem în Dumnezeu, numai dacă-l iubim pe aproapele nostru. Evanghelistul Ioan adaugă următoarea învăţătură, pe aceeaşi temă a iubirii: «Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, minicinos este! Pentru că cel, care nu-l iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El : cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său» (1 Ioan 4, 20-21).

Foarte des auzim cuvintele: Nu-l voi uita până la moarte. Iertarea nedreptăţilor cauzate de duşmani trezeşte un anumit sentiment de mirare chiar şi în rândul necredincioşilor.

După cel de-al doilea Război Mondial, în Italia au fost judecaţi cei care au colaborat cu naziştii. În mulţimea celor judecaţi, se afla o persoană care era numită «animalul sălbatic» datorită faptului că a ucis mulţi oameni nevinovaţi. Capelanul închisorii, Părintele Rocca, a încercat de nenumărate ori să-l convertească pe acesta la Dumnezeu, dar toate încercările lui au fost în zadar. Până într-o zi, când pe neaşteptate criminalul l-a chemat pe preot. Se înfăptuise o minune: răufăcătorul s-a convertit şi a primit Sfintele Sacramente? Ce s-a întâmplat? El i-a vorbit preotului despre întoarcerea sa la Dumnezeu:

«Părinte, cuvintele dumneavoastră pioase şi cărţile dumneavoastră religioase nu au avut nici o influenţă asupra propriului meu suflet. Astăzi am fost condamnat la moarte. Când judecătorul a rostit sentinţa morţii, s-a apropiat de mine o femeie în doliu. Eu i l-am omorât pe fiul de 17 ani, nevinovat. Femeia cu lacrimi în ochi mi-a spus :”nefericit eşti tu, domnule. Eu L-am rugat pe Dumnezeu şi pe fiul meu cel mort, ca să nu fi condamnat la moarte”. Aceste cuvinte materne şi iertarea ei eroică au produs o schimbare în sufletul meu. Părinte, am crezut în Dumnezeu! Cred în Dumnezeu… cred în Dumnezeu. Aşadar, eu chiar cred în Dumnezeu.»

Iertarea nedreptăţilor cauzate atâtor oameni, făcută cu eroism, l-a convertit pe asasin în faţa morţii.

Oamenii L-au condamnat la moarte pe Hristos, L-au biciuit, I-au pus coroană de spini pe cap, L-au răstignit pe lemnul crucii, iar El, în timpul sfintelor sale patimi, S-a rugat pentru duşmani: «Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (Luca 23, 34). De la Hristos Cel Răstignit, toţi avem datoria să învăţăm ce înseamnă iubirea faţă de duşmani.

Apostolul Pavel scria creştinilor din Efes: «Soarele, să nu apună peste mânia voastră» (Efeseni 4, 26). În mănăstirile noastre, oficiul de seară, al Dupăcinarului cel Mic, se încheie cu o rugăciune ale cărei prime cuvinte sunt: «Pe cei ce ne urăsc şi ne fac strâmbătate iartă-i, Doamne». Să nu uităm a-i aminti în rugăciunile noastre pe aceia, care ne urăsc pe noi, căci tuturor ne sunt adresate cuvintele lui Isus: «Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să deveniţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.» (Matei 5, 44-45).

Rugăciune

Dumnezeul nostru, tot ceea ce însufleţeşte inima şi o face să salte de bucurie, se împlineşte prin harul Tău divin, pe care îl reverşi în fiinţa celui, ce aleargă cu adevărat la Tine şi care Te recunoaşte ca Domn al său. Nimic în această lume nu poate fi mai plăcut decât caritatea sau bunătatea care se înfăptuieşte prin lucrarea Spiritului Tău, căci acesta îl poate face pe orice om să înţeleagă, cât de importantă este pentru el iubirea curată şi cât de multe recompense eterne poate să-i aducă celui care o practică în viaţa lui. Şi unde se poate arăta aceasta, Doamne, dacă nu în lucrurile bune pe care le putem face pentru aproapele nostru, pentru cei părăsiţi, orfani sau neajutoraţi.

O, Doamne, ce bogăţie ne-ai pregătit; putem să o primim prin aceşti oameni sărmani. Prin ei se revelează splendoarea florilor virtuţilor şi mai ales ale iubirii şi bunătăţii noastre. Prin ei, Tu aştepţi de la noi darurile prin care Tu să fi lăudat, binecuvântat şi preamărit, nu numai cu buzele ci mai ales cu inima şi cu fapta.

De aceea, fă să înţelegem că bunătatea trebuie să trăiască în noi, precum avem nevoie să trăim în Tine şi că ea se cuvine a fi hrănită cu faptele pe care Tu, Mântuitorul nostru, le-ai arătat faţă de noi şi faţă de întreaga omenire. Amin.

 

* * *

 

Iubirea de vrăjmaşi ne face milostivi ca Dumnezeu

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învăţături duhovniceşti şi ne arată care este deosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine zis între omul păcătos şi omul sfânt. Mântuitorul Isus Hristos ştia că în Vechiul Testament s-a spus: “să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău” (cf. Matei 5, 43). El însă face o schimbare radicală, şi anume: în locul urii faţă de vrăjmaşi, aduce o lege nouă: legea iubirii de vrăjmaşi. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca cineva să iubească pe vrăjmaşii săi.

Mântuitorul îndeamnă zicând: “precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31). Nu ceea ce vă fac oamenii, ci ce voiţi voi să vă facă oamenii. Adică oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, să le acorde cinste ca unor fiinţe raţionale, iubitoare şi binecuvântate de Dumnezeu. Mântuitorul ne spune că, de fapt,trebuie să săvârşim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni-l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele, pe acesta trebuie să-l săvârşim. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoşilor şi nu ne deosebim cu nimic de aceştia. Dacă împrumutăm pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depăşim egoismul firii umane căzute în păcat, adică starea naturii umane păcătoase.

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal, să facem binele celor care ne fac răul, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele celor care sunt vrăjmaşii noştri. De ce? Pentru că “firescul” acesta al nostru nu mai este firea sau natura creată ori voită de Dumnezeu, ci e natura căzută în păcat, firea păcătoasă, care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Hristos vrea să ne arate că numai omul bun în mod constant este creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun în Sine şi că numai bunătatea este profund umană, nu răutatea, chiar dacă foarte mulţi oameni sunt răi. Răutatea, chiar dacă a devenit o a doua natură, nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau iubirea milostivă şi sfântă este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul spune: “iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt”(Luca 5, 35), adică nu veţi mai fi robi sau slujitori ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.

Evanghelia ne arată, de fapt, că un creştin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Isus Hristos, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan zicând: “Celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui,le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Deci, prin Botez ni se dăruieşte nu numai iertarea de păcate, ci şi calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credinţă şi fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv şi sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu aceste cuvinte ale Mântuitorului: “fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36). Aceasta înseamnă că numai bunătatea arătată ca milostenie, bunătatea smerită şi darnică este starea sănătoasă sau sfântă a vieţii creştine. Mai precis, Mântuitorul ne arată că firea umană sănătoasă spiritual este firea curăţită de păcate şi sfinţită prin har, firea înălţată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la început. (cf. Facere 1, 26)

Deşi această iubire faţă de vrăjmaşi este poruncită de Mântuitorul Isus Hristos, totuşi mulţi oameni se întreabă cum putem noi să iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă foarte adesea uităm chiar şi pe cei care ne-au făcut bine? Uităm adesea pe părinţii noştri care ne-au crescut, pe dascălii, pe învăţătorii, pe profesorii care ne-au format, pe conducătorii care ne-au promovat într-un rang mai mare, uităm repede pe cei care ne-au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ţinem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit sau ne-a rănit, fapta pătimaşă şi vrăjmaşă a celui care ne-a umilit sau ne-a păgubit. Aceste forme de răutate sunt păstrate adânc şi îndelung în memoria noastră cognitivă şi afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră, proprie boală a sufletului nostru, care nu iartă şi nu uită răutatea vrăjmaşilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă sau ca pe o “legătură nedezlegată”.

Este foarte greu, deşi nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o acţiune greu de îndeplinit. Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Isus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare,dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa “spinii urii” şi ai dorinţei de răzbunare, cum se spune într-o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmaşilor. În acest sens, iubirea de vrăjmaşi sinceră, nu una făţarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmaşilor. În cărţile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulţirea dragostei şi pentru alungarea urii şi a dorinţei de răzbunare. La sfârşitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmaşii cei ce ne urăsc şi ne asupresc pe noi. În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine. Se cere ca Dumnezeu să le schimbe felul de a gândi şi de a făptui: “necredincioşii să se întoarcă la dreapta credinţă, iar credincioşii să se întărească în dreapta credinţă, şi toată vrajba şi ura, în iubire de fraţi, în pace şi dragoste desăvârşită să se prefacă”. Deci, iubirea de vrăjmaşi începe cu rugăciunea pentru schimbarea lor în bine sau îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie şi ură este influenţat de puterile diavoleşti, de duhurile răutăţii care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. (Efeseni, 6, 12)

Când creştinii erau persecutaţi, spune Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful în secolul al II-lea, ei se rugau pentru împăratul prigonitor şi motivau rugăciunea lor astfel: ne rugăm pentru împărat, deşi el ne urăşte şi ne persecută, pentru ca Dumnezeu să-l elibereze de duhurile diavoleşti care-l stăpânesc atunci când ne urăşte pe noi, creştinii, fiindcă Îl iubim pe Hristos. Împăratul are, deci, nevoie de rugăciunile noastre pentru ca Dumnezeu să-l schimbe din om rău în om bun, să-i lumineze mintea şi să-i încălzească inima cu harul Său.

Vedem, deci, o aplicare concretă şi corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmaşi în viaţa creştinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne fac sau ne voiesc răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru a birui răutatea prin bunătate. Răzbunare sănătoasă se arată vrăjmaşilor când nu li se răspunde la răutate cu răutate, ci cu bunătate. Astfel, vrăjmaşii sunt puşi în starea de-a recunoaşte ei înşişi superioritatea spirituală a celor care suferă răutatea altora fără să devină şi ei răutăcioşi sau răufăcători prin răzbunare. În literatura noastră românească, acest adevăr, ecou al Sfintei Evanghelii în viaţa poporului, a fost exprimat în versurile următoare:

“Răzbunarea cea mai cruntă este când duşmanul tău

E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău”. (Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan şi Vidra)

Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii căzuţi în păcate sau robiţi de patimi egoiste, răufăcători şi răzbunători, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane căzute sau păcătoase, ci doreşte să ridice pe om la sfinţenia şi bunătatea Lui.

Totuşi, când ne rugăm pentru iertarea şi îndreptarea vrăjmaşilor, schimbarea sau îndreptarea acestora nu vine când dorim noi şi cum dorim noi. Uneori, e nevoie de multă răbdare, iar această rugăciune trebuie însoţită cu post. Adesea, efectul rugăciunii pentru vrăjmaşi se vede în schimbarea atitudinii vrăjmaşilor faţă de noi nu pentru că au fost pedepsiţi, ci pentru că au ajuns să constate ei înşişi că sunt nedrepţi sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate. Alţii se schimbă pentru că Dumnezeu le dăruieşte multe binefaceri, deşi ei nu le merită, îi ajută în viaţa lor, deşi ei nu merită să fie ajutaţi. Exemplul cel mai bun este vameşul Zaheu, care s-a convertit nu fiindcă a fost pedepsit, ci pentru că i s-a arătat o onoare pe care n-o merita, aceea de a fi fost vizitat de Isus în casa sa. Iar alţi vrăjmaşi se schimbă printr-o lucrare tainică, înţeleaptă şi pedagogică a lui Dumnezeu, Care le trimite oamenilor răi o încercare, o boală, o suferinţă, un accident, în aşa fel încât ei simt că sunt slabi şi trecători, având şi ei nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv. Uneori, Dumnezeu schimbă viaţa oamenilor prin daruri multe nemeritate de ei, alteori printr-o ceartă părintească sau printr-o încercare care smereşte pe om. Dar când Dumnezeu ceartă pe cineva nu o face ca răzbunare, ci ca dorinţă de-a îndrepta pe cel păcătos pe calea mântuirii. Iar dacă acesta nu se îndreaptă prin “leacuri dulci”, Dumnezeu Cel milostiv foloseşte “leacuri duhovniceşti amare”.

Când ne rugăm pentru îndreptarea vrăjmaşilor ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmaşilor noştri văzând multa noastră răbdare şi multa noastră credinţă. Există însă şi oameni care doresc repede răzbunarea, unii chiar scriu pe pomelnice numele vrăjmaşilor şi cer lui Dumnezeu să-i pedepsească pe aceştia. În general, ei doresc ca vrăjmaşii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de Dumnezeu. Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice în care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel Milostiv să pedepsească pe vrăjmaşii noştri, în timp ce în rugăciunile Bisericii nu se cere pedepsirea vrăjmaşilor, ci îndreptarea lor. Deşi purtăm numele de creştin, totuşi, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmaşi, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înşine până ce ajungem să fim milostivi şi iertători ca Dumnezeu şi să putem iubi pe vrăjmaşii noştri.

Înţelegem, aşadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, dacă nu cerem ajutorul Lui şi dacă nu ne gândim mai mult la greşelile noastre, decât la greşelile altora, rugându-ne astfel: Doamne, ajută-ne să fim milostivi precum Tu eşti milostiv (cf. Luca 6, 36), spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!