Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XV-a după Rusalii
Evanghelia:
Apostolul:

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeş
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Iubirea de aproapele

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
şi cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este
cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua,
asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi.
De aceste două porunci atârnă toată Legea şi Profeţii.”
(Matei XXII, 37-40)

Iată răspunsul pe care îl dă Isus unui învăţător de lege, care îl întreabă care este porunca cea mai mare din lege.

În aceste două porunci, a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de aproapele, stă esenţa moralei creştine. Întreg decalogul, adică toate obligaţiile faţă de Dumnezeu şi semeni se reduc la aceste două comandamente, care sunt de fapt atât de strâns unite şi reciproc condiţionate, încât ele reprezintă două aspecte ale unei singure iubiri, căci nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să-l iubim şi pe aproapele, şi viceversa. Mai mult, cum vom vedea mai departe, în persoana aproapelui noi Îl iubim pe Însuşi Dumnezeu, care, prin Fiul Său, Se identifică cu fiecare dintre noi. De aceea, dovada neînşelătoare a iubirii autentice faţă de Dumnezeu este iubirea de aproapele, după cum ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul – Apostolul iubirii – în întâia sa epistolă catolică (IV, 20-21): “De va zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu» însă pe fratele său îl urăşte, este mincinos; căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?”

Fiind deci iubirea de aproapele testul de verificare a iubirii creştinului faţă de Dumnezeu, vom medita astăzi numai asupra iubirii de aproapele, considerând:

1. Temeiul pe care ea se sprijină şi

2. Modul în care trebuie să-l iubim pe aproapele.

1. Primul motiv pentru care trebuie să-i iubim pe semenii noştri îl constituie caracterele cu care ni-i prezintă mintea.

Aceasta ne spune că ei sunt fiinţe plămădite din acelaşi aluat ca şi noi, animate de un spirit, făcute după acelaşi chip şi chemate la acelaşi destin ultim. Există în adâncul fiinţei noastre un instinct care ne îndeamnă să iubim aceste fiinţe legate de noi prin legături atât de intime. Aici îşi găseşte izvorul acel umanism în numele căruia, fie cu bună, fie cu rea-credinţă, se comit, nu rareori, abuzuri contra celor mai legitime şi sacre drepturi şi aspiraţii ale fiinţei umane. De aceea fraternitatea firească singură, izvorâtă fie din descendenţa din aceiaşi părinţi, fie din apartenenţa la aceeaşi naţiune ori la marea familie umană, deci la speţa umană, nu poate constitui un temei solid pentru iubirea autentică dintre oameni şi nu poate crea un climat suficient pentru dezvoltarea ei, deoarece umanismul sprijinit exclusiv pe motivele amintite poate duce oricând la aberaţii şi abuzuri născute din dezechilibrul firii umane decăzute prin păcat, pe de o parte, iar, pe de altă parte, un astfel de umanism nu poate satisface aspiraţiile metafizice conaturale ale omului, simţul sacrului înnăscut, care nu pot fi limitate la ceea ce este vremelnic şi mărginit, căci prin suflet omul aspiră la infinit. Iată de ce, temeiul nezdruncinat al iubirii autentice dintre oameni, cu dimensiunea ei infinită, i-l poate oferi omului numai credinţa, prin întruparea lui Dumnezeu.

Adoptând firea noastră, Isus se inserează în viaţa omului, intră în istoria sa, pe care o conduce şi o transfigurează. Prin Jertfa Crucii El transfuzionează naturii – stricată prin păcatul originar – seva harului sfinţitor care o grefează în natura divină. Astfel, omul este re-creat, reprimeşte viaţa divină pierdută, este îndumnezeit, operaţie ce are loc în Botez.

Devenind astfel prin Botez părtaş al naturii divine, creştinul primeşte demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu-Tatăl şi frate mai mic al lui Cristos. În baza acestei adopţiuni divine în Cristos şi prin Cristos, Dumnezeu este prezent în toţi semenii noştri, fie în mod actual, prin prezenţa harului sfinţitor, fie în mod potenţial, prin chemarea la unirea cu El în virtutea actului răscumpărării, înfăptuită pentru toată omenirea. Trăirea conştientă a acestei prezenţe a lui Dumnezeu în semeni o făcea pe Sfânta Tereza, când greşea faţă de vreo soră de călugărie, să i se adreseze cu rugămintea: “Iartă-mă, Isuse!”. Şi nu e de mirare, din moment ce Isus Însuşi, înfăţişându-ne tabloul Judecăţii de obşte, ni Se prezintă ca identificându-Se cu suferinzii de orice fel, care, aici pe pământ, au fost sau nu au fost miluiţi de semenii lor. Gabrielei Bossis, actriţa franceză pe care Isus o învrednici de un aproape neîntrerupt colocviu cu El, Isus îi spune că El este prezent sub “speciile” semenilor noştri, aşa după cum este prezent sub speciile cuvântului din Evanghelie.

Iată, iubiţilor, adevărata frăţie pe care se sprijină iubirea autentică, cea creştinească, şi care formează temeiul adevăratului umanism, acela pe care marele filosof creştin Jacues Maritain îl numeşte umanism integral.

2. Dar Jertfa de pe Cruce a lui Isus este nu numai temeiul adevăratei fraternităţi şi iubiri dintre oameni, ci ea este totodată şi modelul care ne arată cum trebuie să ne iubim semenii.

Reproducând cuvintele din cartea Leviticului (VI, 18), Isus îi zice cărturarului din pericopa evanghelică de azi: “Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Matei XXII, 39). Desigur, acest “ca pe tine însuţi” nu înseamnă o egalitate nici în ce priveşte intensitatea afectivă a iubirii – căci jocul sentimentului nu stă sub imperiul voinţei -, nici în ce priveşte intensitatea efectivă, ci o egalitate sau identitate în ce priveşte criteriul ce stă la baza iubirii. Adică, pe aproapele trebuie să-l iubim în modul raţional în care ne iubim pe noi înşine; precum nouă înşine nu ne voim răul, ci binele, tot astfel să nu-i vrem şi să nu-i pricinuim nici aproapelui vreun rău, ci să-i vrem binele şi să i-l facem. “Iubirea – zice Sfântul Pavel în Epistola întâi către Corinteni, cap. XIII, v.4-8 – nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr: toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea niciodată nu scade (…)”. Vedem aci subliniată porunca iubirii de aproapele nu numai sub aspectul ei negativ – adică al răului de la care trebuie să se abţină omul -, ci şi sub aspectul ei pozitiv, practic, adică al binelui pe care trebuie să-l facem semenului. Sfântul Ioan în Epistola întâi catolică, c.III, v.18, ne îndeamnă “să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba: ci cu fapta şi cu adevărul”. Deci, dacă îi este foame aproapelui, să ne împărţim pâinea cu el, dacă e gol să-l îmbrăcăm, dacă e bolnav şi întristat să-l mângâiem, dacă e ignorant, mai ales cu privire la adevărurile mântuirii, să-l luminăm, dacă a rătăcit să-l aducem la calea cea bună.

Dar, în ultimă analiză, iubirea cu însuşirile ei pe care le-am arătat până aci, nu depăşeşte iubirea pur naturală, omenească. Lipsa, nenorocirea, suferinţa de orice fel stârneşte în mod firesc şi spontan în orice om normal un sentiment de compătimire şi un imbold de a veni în ajutor celui afectat de ele. Când ai întins o mână de ajutor unui lipsit sau unui neputincios, nu eşti mai mult decât un simplu om; dar atunci când ierţi pe duşman şi îi faci bine celui ce ţi-a pricinuit rău, de-abia din clipa aceea ai devenit creştin, de-abia atunci ai împlinit porunca iubirii creştineşti în ceea ce i-a adăugat Isus ca nou şi necunoscut înainte de venirea Lui: iubirea de duşmani: “Poruncă nouă vă dau, să vă iubiţi unii pe alţii; precum v-am iubit Eu, şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan XIII, 34). “Aceasta este porunca Mea, ca să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca să-şi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan XV, 12-13). Isus însă a depăşit această culme de iubire, căci nu S-a mulţumit să moară numai pentru prieteni, ci S-a înălţat pe Everestul iubirii, răstignindu-Se pentru noi păcătoşii, pentru propriii Săi călăi şi pentru toţi duşmanii Săi de moarte, din trecut şi viitor. Iată piscul de iubire pe care ne cheamă Isus!

Dragii mei, mai presus de conştiinţa descendenţei naturale din aceeaşi specie, care ne înfrăţeşte cu întreaga familie umană, să ne lăsăm pătrunşi şi însufleţiţi de copleşitoarea realitate a frăţiei noastre supranaturale, în şi prin Cristos, izvorul şi modelul iubirii autentice, şi pe El să-L rugăm ca să ne ajute să-l iubim pe aproapele cu iubirea cu care El ne-a iubit, pentru ca toţi să devenim, reuniţi în trupul Său mistic, “o inimă şi un suflet” (Fapte IV, 32). Amin.

 

* * *

 

Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii (Matei 22, 40)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea şi Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste, rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii şi gura lui Hristos, arătînd că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), şi legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile şi toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun şi nimic nu foloseşte fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

Deci, înţelegînd cît de mare este comoara cea nepreţuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi cîte ceva despre această preasfîntă virtute. Mai întîi, să punem o întrebare: prin ce virtuţi cîştigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinţii Părinţi, care zic: “Toate virtuţile ajută mintea omului să cîştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decît toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburînd către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sînt” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învaţă şi dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: “Dragostea se naşte din rugăciune”.

Dar trebuie să ştim că alta este dragostea de Dumnezeu ce se cîştigă prin rugăciunea cea curată, şi alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată şi ca dar de sus.

Acest lucru îl arată Sfîntul Diadoh al Foticeii, zicînd: “Alta este dragostea sufletului şi alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfînt. Dragostea dintîi este moderată şi pusă în mişcare de voinţa noastră, atunci cînd vrem; de aceea este şi răpită uşor de duhurile cele necurate, cînd nu ţinem cu tărie la hotărîrea noastră. Cealaltă, aşa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încît toate părţile lui se lipesc de dulceaţa cea negrăită şi infinită, căci mintea umplîndu-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care ţîşneşte dragostea şi bucuria” (Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Aşadar, trebuie să înţelegem că în dragostea naturală este activ şi omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată şi prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.

Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaşte omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfînta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iată ce avem a zice. Creştinul care a dobîndit această preafericită şi nepreţuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întîi are îndelungă răbdare, nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărîtă, nu gîndeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7).

Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaşte şi după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajută pe bolnavi şi străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mîngîie pe cei necăjiţi şi întristaţi (II Corinteni 1, 4); iartă pe cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) şi se roagă lui Dumnezeu pentru binele altora şi pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfeşte pe sine pentru alţii şi chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).

Acestea şi altele de acest fel sînt semnele omului care s-a învrednicit a dobîndi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în această privinţă şi din mărturiile Sfinţilor Părinţi. Iată ce zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: “Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile încă necurăţite ale aproapelui”. Sfîntul Ioan Scărarul zice: “Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mîncare sau chiar să nu mai poftească a mînca; căci precum apa hrăneşte rădăcinile de sub pămînt ale plantei, aşa hrăneşte focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui” (Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăşi Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: “Cel ce are mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, dispreţuieşte toate cele văzute şi însuşi trupul său, ca pe ceva străin” (Filocalia IX, Suta I-a).

Deci, fraţii mei, dacă Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată că dragostea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10) şi ne învaţă să iubim pe aproapele ca pe noi înşine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieşte pe fratele şi se întristează de binele şi de sporirea lui şi se sileşte a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui Dumnezeu şi vinovat de osînda cea veşnică!

Preabunul nostru Mîntuitor ne-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mînie şi de ţinerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvîrşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Să ne aducem aminte că mai întîi ne-a iubit cu desăvîrşită dragoste Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). La fel întîiul mucenic, apostol şi arhidiacon Ştefan, nu şi-a dat duhul pînă nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărîmau capul cu pietre. Căci, urmînd pilda Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru care pătimea a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 60).

Această dumnezeiească dragoste a arătat-o şi marele prooroc Moise cînd poporul lui Israel a greşit înaintea lui Dumnezeu, închinîndu-se viţelului de aur. Căci voind Preadreptul Dumnezeu să piardă tot poporul, Moise a zis către Dumnezeu: Şi acum, de vrei să le ierţi lor păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris! (Ieşire 32, 32).

Aceeaşi dragoste dumnezeiască purta în sufletul său şi marele apostol al lui Hristos, Pavel, care răbdînd atîtea bătăi şi prigoane de la iudei, le dorea mîntuirea, încît voia să fie despărţit de Hristos, numai ei să fie mîntuiţi, căci iată ce zice: Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfînt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sînt israeliţii (Romani 9, 1-4).

Iubiţi credincioşi,

Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintîi, fiindcă se naşte din ea şi este nedespărţită de aceea. Că cel ce iubeşte pe Dumnezeu, după hotarele poruncii celei dintîi, acela de nevoie iubeşte şi pe aproapele său. Dar să ne întrebăm, cum trebuie să folosim dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele, spre a nu greşi înaintea Lui? La această întrebare mai întîi noi trebuie să ştim că dragostea de Dumnezeu nu are hotar, după cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau măsură.

Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi ne poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău… (Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37), adică pe cît porţi grijă şi te sîrguieşti pentru tine, pe atît poartă grijă şi te sileşte şi pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, şi am asculta de unul ca acesta făcînd fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osîndă veşnică, pentru că am iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decît pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos şi ne facem vinovaţi de gheena focului, după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).

În continuare vă reamintesc o istorioară adevărată despre nemăsurata dragoste de Dumnezeu a Sfîntului Ignatie Teoforul, adică purtătorul de Dumnezeu, pentru care a fost mîncat de lei, la Roma.

Pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfîntul Ignatie, pe care sfînta noastră Biserică Ortodoxă îl prăznuieşte la 20 decembrie, cu cîteva zile înainte de Naşterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pămînt şi a fost luat de Mîntuitorul în preasfintele Sale braţe, pe care arătîndu-l poporului, a zis: De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Apoi a zis: Cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte (Matei 18, 3-5). De aceea i se zicea Sfîntului Ignatie “purtător de Dumnezeu”, fiindcă a fost purtat de Domnul în braţele Sale.

Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfîntului Ioan Evanghelistul, a cărui viaţă a urmat trăind în feciorie şi viaţă sfîntă, purtînd neîncetat în inima sa pe Hristos şi pururea mărturisindu-L oamenilor.

Pe acest sfînt l-a întrebat împăratul Traian: “Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?” El a răspuns: “Tot cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său este purtător de Dumnezeu”. Apoi l-a întrebat: “Tu porţi în tine pe Hristosul tău?” Sfîntul a răspuns: “Cu adevărat Îl port”. După ce împăratul l-a ameninţat cu moartea şi l-a chinuit să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli, văzîndu-l tare ca diamantul în mărturisirea dreptei credinţe, l-a condamnat la moarte, trimiţîndu-l la Roma legat în lanţuri, sub paza a zece ostaşi aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungînd acolo, a fost legat şi dat spre mîncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în faţa unei mari mulţimi de oameni.

Creştinii de la Roma s-au întristat mult şi voiau să-l oprească de la această moarte amară. El le-a scris o scrisoare cînd a trecut prin Smirna, şi le-a zis: “Iubiţii mei fraţi, să nu arătaţi către mine dragoste deşartă ca să mă opriţi de la dorinţa mea cea mare. Eu sînt grîu al lui Hristos şi vreau să fiu măcinat de dinţii fiarelor, spre a mă arăta pîinea lui Dumnezeu”.

Înainte de a se da drumul leilor spre a-l sfîşia, Sfîntul Ignatie a vorbit poporului, zicînd: “Bărbaţi romani care priviţi la această nevoinţă a mea, să ştiţi că nu pentru un oarecare lucru rău primesc această moarte, nici pentru vreo nelegiuire sînt osîndit la moarte, ci numai pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a cărui dragoste este cuprinsă inima mea şi pe care fără de saţ Îl doresc”. Acestea zicînd el, au venit asupra lui leii şi îndată l-au sfîşiat în bucăţi, după cum el singur mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.

Dar acolo s-a văzut un lucru de mare mirare, că mîncînd leii trupul sfîntului, inima lui fiind de carne a rămas neatinsă, ca şi unele din oasele cele mai mari. Atunci un ostaş, care auzise de la mulţi că el poartă pe Iisus Hristos în inima lui, a zis în derîdere: “Să vedem oare, spunea el, dacă are pe Hristos Dumnezeul său în inima sa”. Luînd o sabie, a despicat inima sfîntului în două. Dar, o, minunile Tale, Doamne! Inima sfîntului fiind despicată în două, pe ambele părţi ale inimii sale, era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toţi cei care au văzut acestea s-au speriat şi s-au mirat, zicînd: “Cu adevărat omul acesta a fost purtător de Dumnezeu!”

Aşa a iubit pe Hristos Sfîntul Ierarh şi Mucenic Ignatie, cu toată inima sa. Cine voieşte să ştie mai pe larg despre pătimirea Sfîntului Ignatie şi cum a pătimit la Roma, să citească viaţa lui la 20 decembrie.

Iubiţi credincioşi,

În încheiere, vă rog să vă aduceţi aminte de cele ce aţi auzit la începutul predicii, şi anume că toate virtuţile ajută pe om să cîştige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decît toate rugăciunea curată şi neîncetată. Deci să ne silim cu toată sîrguinţa a lucra toate faptele bune şi, mai ales, să ne îndeletnicim cu sfînta rugăciune a inimii noastre, ca prin ea să putem cîştiga dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste să rămînem în El şi El în noi, şi aşa, cu mila şi cu harul Preasfintei Treimi, să fim şi noi într-o măsură oarecare purtători de Dumnezeu şi să ne mîntuim sufletele noastre. Amin.

 

* * *

 

Învăţătorul în lege

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Discutând cu colegii săi, un profesor le-a spus: “Doamnelor şi domnilor! Nu fiecăruia i s-a dat să se bucure de o minte strălucită, dar orice om poate să aibă o inimă nobilă”. Nu fiecare om poate să devină un geniu al ştiinţei, dar orice om poate fi un geniu al iubirii. Pentru preot cea mai uşoară predică este cea privitoare la iubire, dar de foarte multe ori această virtute este cel mai greu de practicat în viaţa de zi cu zi.

Sfânta Scriptură ne aminteşte obligativitatea şi nevoia iubirii în relaţiile cu semenii noştri. Dacă-l vom întreba pe un creştin dacă Îl iubeşte pe Dumnezeu, ne va răspunde că da. Şi se poate spune că fiecare creştin se străduieşte să-L iubească pe Dumnezeu în felul său. Dar realitatea arată cu totul altfel când este vorba despre iubirea aproapelui nostru. În familiile care aparent duc o viaţă foarte frumoasă, la un moment dat apar diferite probleme. Astfel, în multe familii apar neînţelegeri între copii şi părinţi, între fraţi şi surori. De foarte multe ori domneşte ura între vecini, între membrii unor comunităţi, se întâmplă chiar şi în rândul credincioşilor unei parohii. Ne lăudăm că-L iubim pe Dumnezeu, dar ne este foarte greu să-l iubim pe aproapele nostru.

Sfânta Scriptură ne aminteşte că iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenului nostru se întrepătrund, este una şi aceeaşi iubire. Sfânta Scriptură subliniază că acela care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, este dator să-l iubească şi pe aproapele. Marele apostol al lui Hristos, Sfântul Ioan, afirmă : «Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că acela care nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească» (1 Ioan 4, 20).

La întrebarea învăţătorului legii, care este cea mai mare poruncă, Dumnezeiescul nostru Mântuitor i-a răspuns cu cuvintele scrise în Cartea Deuteronomului «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta», iar cu cele din Cartea Leviticului: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Levitic 19, 18).

Ce înseamnă iubirea semenului nostru, ca pe noi înşine? Suntem iubitori de sine, cu toate că avem diferite defecte, slăbiciuni sau imperfecţiuni. Ne iubim pe noi înşine, deşi nu suntem sfinţi. Suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan scrie în prima sa epistolă: «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi» (1 Ioan 1, 8). Cu toate că suntem nişte păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, continuăm să ne iubim. Porunca lui Dumnezeu ne spune să-l iubim pe semenul nostru ca pe noi înşine, adică să nu privim la slăbiciunile sale, la greşelile lui, conştientizând că nu este perfect, ba poate foarte greu de convieţuit cu el. Fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu, prin urmare fiecare om este un copil al lui Dumnezeu Tatăl. Pentru fiecare om, Hristos a murit pe cruce şi tot pentru fiecare om există câte un loc în cer, pentru că Domnul Dumnezeu doreşte să fim mântuiţi cu toţii, ne spune Sfântul Apostol Pavel (1 Timotei 2, 4).

În Evanghelia Sfântului Ioan, Isus Hristos spune: Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi» (Ioan 15, 12). Isus Hristos ne iubeşte deşi nu suntem perfecţi. Aşadar şi noi suntem datori să-i iubim pe semenii noştri, precum şi Isus ne iubeşte. Sfântul Ioan spune: «De ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi» (1 Ioan 4, 12). Să fim atenţi la aceste cuvinte! Din acestea rezultă faptul că, dacă nu ne iubim unul pe altul, atunci Dumnezeu nu locuieşte în noi.

Ne întrebăm uneori: “Ce înseamnă aceasta? Oare trebuie să iubesc pe fiecare om? Să-l iubesc şi pe duşmanul meu, şi pe tâlhar, să-i iubim şi pe cei, care ne persecută, pe aceia, care vor să distrugă Biserica lui Hristos?” Da! Domnul ne porunceşte să-i iubim pe toţi. Aceasta nu înseamnă, că trebuie să ne facem copărtaşi la acţiunile lor, sau să fim de acord cu comportamentul lor negativ! Să facem diferenţiere între faptă şi om – creaţia lui Dumnezeu. Creatorul nostru doreşte să nu avem în inimile noastre vreun resentiment faţă de aceştia, ci să-i iertăm din toată inima şi fiinţa noastră, să ne rugăm pentru adevăratul lor bine, pentru convertirea lor. «Iubiţi pe vrăjmaşii voştrii… Căci dacă veţi iubi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea» – spune Isus (Matei 5, 44, 46). Uneori ne întrebăm: “Cum pot să-l iubesc, când acest lucru mi se pare imposibil?” Cu toţii suntem neputincioşi înaintea lui Dumnezeu, dar cu toate acestea, El continuă să ne iubească în mod necondiţionat şi permanent.

Isus Hristos, prin exemplu Său, ne-a învăţat să-i iubim pe toţi oamenii. A predicat întotdeauna iubirea, iertarea şi caritatea. Tuturor le-a făcut bine. Unii dintre aceştia L-au prins, L-au închis, L-au biciuit, L-au încoronat cu spini, au scuipat asupra Lui, şi-au bătut joc de El, ca în cele din urmă să-L răstignească pe cruce, iar răspunsul Său a fost «Tată! Iartă-le lor că nu ştiu ce fac» (Luca 23, 34). În lume există foarte multă ură, Hristos a adus pe pământ focul iubirii dorind ca acesta să ardă în inimile tuturor oamenilor.

Iubirea eroică este statornică în credinţă. Isus ne-a învăţat să ne iubim. El, este Predicatorul, Învăţătorul şi Împăratul iubirii. Să ne amintim de cuvintele Sfintei Scripturi: «Dumnezeu este iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el» (1 Ioan 4, 16).

Rugăciune

O, Doamne, fă ca dorind să Te iubesc pe Tine din toată inima mea, să depun toate eforturile necesare pentru a respecta poruncile Tale, căci acela, care nu-l iubeşte cu adevărat pe aproapele său încalcă poruncile, iar cine le încalcă Te nesocoteşte pe Tine, Cel ce le-ai întemeiat.

Dar oare câţi dintre oameni pot să le păzească? Cine a iubit vreodată pe aproapele său aşa cum ai făcut-o Tu, Hristoase? Dacă nu voi putea înfăptui acest lucru, fă ca să pot urma cel puţin de departe paşii Tăi. Pentru că singur, nu sunt în stare să-l iubesc pe semenul meu ca pe mine însumi, precum Tu ai dorit să mori pentru mântuirea lumii întregi, atunci fă-mă cu ajutorul harului Tău, să-l iubesc aşa cum Tu doreşti, făcând ceea ce mie mi-ar place, să-mi facă el. Dar să ocolesc a înfăptui ceea ce nu mi-ar plăcea să mi se facă. Tu însuţi doreşti ca înainte de toate să fiu îndemnat spre aşa ceva, pentru că dacă îl voi iubi pe semenul meu doar din interes, atunci aceasta nu-mi va folosi la nimic.

O iubire nemărginită, care cuprinzi cerul şi pământul, fă ca să domnească în inimile şi sufletele noastre iubirea, astfel ca toţi să cunoască că suntem cu adevărat discipolii Tăi. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XV-a dupa Rusalii

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Porunca noua va dau voua; sa va iubiti unii pe altii
precum v-am iubit si eu” Io. 13,34

Cand Isus este intrebat de un invatator al Legii, care este cea mai mare porunca, spune: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…si pe aproapele, ca pe tine insuti.” si aceasta din considerentul dragostei lui Dumnezeu pentru creaturile sale, deoarece stim bine ca Dumnezeu este, deopotriva, si in semenul nostru dupa cum este si in noi. Si, daca-l iubim sincer pe Creatorul nostru, trebuie sa-l iubim, cu aceasi iubire si pe aproapele nostru, in care este Dumnezeu, la fel ca in noi.

Diferenta intre mine si, uneori, aproapele meu consta in modul in care am permis sa intre in sufletul meu dragostea si stiinta lui Dumnezeu. Dar, dragostea de aproapele meu: rudenie, prieten sau chiar dusman, nu trebuie sa depaseasca dragostea dumnezeeasca.

Insa, daca aceasta dragoste ne duce la pacat si ne opreste din drumul nostru spre Dumnezeu, atunci trebuie intrerupta ca manifestare, dar nu trebuie intrerupta ca rugaciune pentru indreptarea lui.

Pentru a intelege mai bine voi enumara, incontinuare, cateva dintre faptele iubiri aproapelui, care devin si comori ale vesniciei noastre: rugaciunea pentru dusmani sau pentru cei ce ti-au facut raul. Numai omul care reuseste sa ajunga la aceasta stare este cu adevarat un om desavarsit; cel care ajuta pe cei bolnavi din inima si pe cei saraci din surplusul muncii sale; hraneste cu mancare, dar mai ales cu hrana spirituala, pe cel infometat; sufera alaturi de cel necajit si nu se bucura de starea lui; nu se poarta necuviincios cu saracii, copiii, vaduvele, orfani sau cu propri parinti; este rabdator in toate incercarile pe care i le trimite Dumnezeu si isi panseaza ranile sufletesti cu speranta, credinta si cu pansamentul sterilizat de sincere rugaciuni.

Sfantul Ioan evanghelistul in 1 Io. 4; 20,21, referitor la sinceritatea iubirii atrage atentia: “Daca va zice cineva; iubesc pe Dumnezeu, dar pe fratele meu nu-l iubesc, este un mincinos, deoarece, cel care nu-l iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, pe Dumnezeu, pe care nu l-a vazut cum poate sa-l iubeasca!?”

Eu cred ca, daca nu-l vezi pe Dumnezeu este vina ta, pentru ca Dumnezeu este chiar acolo in fratele tau de langa tine, pe care-l vezi si despre care spui ca nu-l poti ierta pentru raul pricinuit. Daca si Dumnezeu ar gandi ca noi si s-ar supara pentu multitudinea pacatelor, cu care-l suparam, am mai putea avea, macar, nadejdea mantuirii?!

Daca suntem crestini, urmasi ai lui Cristos, si fii adoptivi ai Tatalui ceresc, frati ai lui Isus Cristos, daca dorim, cu adevarat, sa ne mantuim, trebuie neaparat sa-l imitam pe Isus, care de pe Cruce, a spus: “Iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” Amin.

 

* * *

 

Realitatea iubirii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa de astăzi ne vorbeşte despre porunca cea mai mare din Lege: cea a iubirii. Este vorba de dragostea pe care Dumnezeu o are pentru noi şi de răspunsul nostru la iubirea Sa. Creat “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, omul simte în adâncul său că trebuie să iubească şi să fie iubit, căci fără dragoste, viaţa nu are sens, lucru întărit de următorul exemplu: în Statele Unite s-a sinucis un om de afaceri care avea “totul”. Era căsătorit cu o soţie iubitoare şi avea trei copii minunaţi. Afacerile îi erau prospere. A lăsat un bilet pe care era scris: “Niciodată nu am iubit pe nimeni. În tot ce am făcut, m-am gândit doar la mine. Aşa nu mai pot trăi. Iertaţi-mă!”

Mulţi oameni nu înţeleg că singurătatea şi plictiseala lor izvorăsc din faptul că nu permit să fie “mângâiaţi” şi “luminaţi” de iubirea lui Dumnezeu. Aceştia nu au primit vestea că au în cer un Tată care îi iubeşte şi doreşte ca ei să se simtă fiii Săi iubiţi, sprijiniţi şi ajutaţi. Sunt mulţi părinţi trişti, pentru că fiii lor s-au îndepărtat de Biserică şi nici nu vor să asculte când li se vorbeşte despre Domnul. În aceste cazuri, părinţii simt că şi-au pierdut propriul copil şi trăiesc o mare durere. Întristarea părinţilor este cauzată de faptul că nu doresc să priceapă că Dumnezeu este cu ei şi îi sprijină chiar dacă, copiii lor sunt rebeli. Astfel, supărându-se, pe lângă viaţa copiilor distrusă, părinţii îşi vor amărî şi propria existenţă, pierzându-şi liniştea sufletească. Omul care recunoaşte că este fiul iubit al Creatorului, nu poate să-şi piardă pacea şi bucuria sufletească, specifică celor îndrăgostiţi de Dumnezeu şi împlinitori ai poruncile Sale.

Faptul că multe persoane stau departe de Biserică, se datorează şi credincioşilor care nu vestesc cu viaţa lor, cât de mult îi iubeşte Tatăl şi nu transmit iubirea divină vecinilor şi chiar celor din casele lor. Din păcate, medităm prea puţin la apostolii care şi-au “cheltuit” viaţa doar pentru a vesti oamenilor, cât de mult îi iubeşte Domnul.

În zilele noastre, se simte nevoia urgentă a întăririi iubirii dintre soţi, singura capabilă să dea un impuls nou educaţiei tinerelor generaţii şi un viitor mai bun, societăţii noastre. Astfel tinerii, privind cum părinţii îşi “dăruiesc” gratuit, liber şi reciproc iubirea, vor învăţa să respecte, să iubească şi să-şi împlinească datoria, cu responsabilitate. Iubirea dintre părinţi îi va ajuta pe copii să trăiască cu sentimentul bucuriei în inimi, medicament puternic ce îi va stimula la dezvoltarea calităţilor lor.

Analizând relaţiile care există în multe familii, concluzionăm că mulţi părinţi nu pricep că şi pruncii lor, sunt fiii aceluiaşi Tată. Soţii care doresc să comande, vor deveni educatori aspri, buni patroni, dar nişte părinţi jalnici, care vor distruge viaţa pruncilor lor.

I. Experienţele negative ne împiedică să iubim din toată inima

Când eram mici, ne iubeam părinţii din toată inima. Din păcate, crescând, experienţele vieţii ne-au învăţat opusul. Ne-au spus că a iubi înseamnă a suferi; că nu trebuie să ne deschidem sufletul altora; că riscăm să fim dominaţi sau manipulaţi; că dacă iubim, vom fi umiliţi şi batjocoriţi… Atunci ne-am blocat şi am refuzat să iubim.

Fiind creaţi “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, trebuie să înţelegem că mai înainte de toate, ne-am născut pentru ca să iubim şi doar în plan secundar se află proiectele şi realizările personale, care sunt bune, doar în măsura în care omul respectă voia Domnului.

Mulţi oameni sunt de părere că, dacă-şi vor afla partenerul de viaţă potrivit, atunci vor fi fericiţi. Alţii cred că, dacă vor obţine un lucru dorit sau dacă vor realiza ceea ce şi-au propus, vor fi bucuroşi. Aceştia greşesc, deoarece cred că fericirea depinde de alţii sau, că ea constă în lucrurile care sunt în exteriorul fiinţei lor. A iubi, însemnă a înţelege că suntem liberi şi stăpânii universului, pentru că am primit de la Domnul puterea vieţii divine. A iubi, implică nu a ne pierde în lucrurile mărunte din lume, ci a pricepe că suntem destinaţi veşniciei.

O mamă puternică, respectată de toţi la locul de muncă, impune singurei sale fiice să fie asemenea ei: mereu prima. Fiica ei nu poate să greşească, să plângă sau să piardă timpul… O astfel de mamă nu-şi educă fetiţa să fie puternică, ci să trăiască fără sentimente; copila va fi o “câştigătoare” care întotdeauna va avea totul sub control, dar tot timpul va fi nemulţumită, mereu va fi în acţiune, dar niciodată, fericită. Din păcate, prin restricţiile sale, mama i-a interzis acestei copile să iubească, nepricepând că plânsul, duioşia şi vulnerabilitatea sunt o componentă a iubirii.

Un tată oarecare, nu ştie decât să urle şi să ceară tuturor din familie, să se supună ordinelor sale. În acest caz, pruncii se simt în siguranţă doar când tatăl lipseşte de acasă. În interiorul lor sunt terorizaţi de el, fiind nesiguri şi timizi. Niciodată nu vor fi capabili să-şi aleagă singuri calea în viaţă. Sunt copiii cei mai predispuşi la marile greşeli ale tinereţii, inclusiv fuga de acasă. Devenind adulţi, trăiesc mereu apărându-se de cei din jur. Sunt incapabili să colaboreze, la realizarea a ceva bun. Acest tată le-a distrus iubirea şi încrederea în viaţă.

Un alt tată era faţă de cei din familie “un duce”. Toţi trebuiau să-i execute ordinele, inclusiv soţia. Fiul i s-a opus: “nu este cinstit ca tu să ne terorizezi, astfel” şi-şi apăra mama. Dar acest “bărbat” era prea puternic… Drept urmare, într-o zi, tânărul hotărî să nu-i mai arate tatălui său că suferă. Nu mai simţea nici un fel de emoţie. Azi este un om cu inima de piatră: pare insensibil. Inima sa a fost ruptă în două şi acest fapt este vizibil. Nu se observă nici bucurie şi nici viaţă pe faţa sa…

O mamă le cere mereu copiilor ei să o ajute, chiar dacă aceştia ar dori altceva. Ea îi laudă numai când muncesc… Copiii au înţeles că nu pot să se joace, fără se să simtă vinovaţi că nu au lucrat neîntrerupt. Ei vor deveni muncitori neobosiţi, dar nu vor şti să se distreze în viaţă. Mama le-a distrus o latură plăcută a vieţii: jocul, glumele, relaxarea.

De multe ori, comportamentul părinţilor sau experienţele prin care am trecut, ne-au tăiat avântul iubirii, al fericirii. Poate am pierdut încrederea în viaţă, poate am devenit cinici, poate ne-am predat, dar încă mai avem “aripi”: sunt doar ciuntite. Chemarea la iubire – pe care Dumnezeu a sădit-o în noi – nu poate fi distrusă, nu expiră, ci este veşnică… Dacă am recunoaşte rănile noastre şi ne-am strădui să le vindecăm, am putea iubi din nou, cu toată puterea şi din tot sufletul.

Tatăl meu – îşi aminteşte un tânăr – privea la realizările mele şi le considera ca fiind rodul superiorităţii sale. Dacă reuşeam la şcoală, credea că este meritul său şi se considera că este “cineva”. Acest tată doar îşi privea copilul dar nu-l iubea, ci se gândea numai la onoarea sa. Un asemenea părinte nu a înţeles că trebuie să-ţi iubeşti aproapele pentru ceea ce este, nu pentru realizările sale. Un astfel de tată şi-a învăţat copilul că, pentru a fi iubit şi important, trebuia să reuşească, să fie un om de vază. Dar când a crescut, tânărul a înţeles că pentru a fi iubit, nu trebuie să demonstreze nimănui, nimic: “Dacă vă place cum sunt, bine. Dacă nu, este problema voastră“.

Mama mă punea – recunoaşte o persoană – să recit în public, deoarece cu toţii o lăudau ce copil cuminte are. Ea era mulţumită, dar nu pricepea că eu mă simţeam oribil, asemenea unui copil de circ, dresat. Câte nu am făcut în viaţă, doar ca să o fac fericită! Dar acum doresc să trăiesc, nu pentru ca să satisfac plăcerile altora, ci pentru ca eu să mă simt bine.

Când o mamă spune copilului ei: “Te iubesc, doar dacă mănânci tot“, nu face o declaraţie de dragoste, ci de respingere: “Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci te iubesc doar pentru că faci ceea ce îţi spun, adică ceea ce doresc eu“.

O fiică, de mic copil, a trebuit să-şi îngrijească mama, grav bolnavă. A învăţat să se dăruiască altora. A reuşit în toate domeniile, dar mereu era nemulţumită, tristă şi depresivă. Atunci când dorim să facem altora pe plac, căutăm să intrăm în graţia iubirii lor, să avem aprecierile lor. Fiind interesaţi în mod excesiv de părerile altora, pierdem pacea sufletului nostru.

O femeie povestea că de mică, nu dorea să mănânce (un act prin care îşi revendica autonomia). Într-o zi, tatăl înfuriat îşi băgă capul în farfuria cu supă. Din acea zi, speriată de imensa putere a tatălui, mâncă tot ce i se punea înainte, iar tatăl era fericit de realizarea sa. Acest părinte nici măcar n-a sesizat că a distrus puterea copilei sale, aceea de a se opune. De fapt, crescând, acea femeie, atunci când cineva o acuza sau o ataca, nu reuşea să se apere.

II. Copiii dau lecţii adulţilor

Am putea învăţa multe de la următorul exemplu… O fetiţă de trei ani şi-a pierdut brăţara de aur, întristându-se. Frăţiorul ei de şase anişori, imediat a ajutat-o s-o caute. Găsind-o, i-a restituit-o. El s-a simţit obligat să-şi ajute sora, din dragoste frăţească. Din păcate, noi adulţii nu simţim la fel, considerându-ne de cele mai multe ori, rivali sau dornici de a domina peste cei din jurul nostru.

Am putea să învăţăm de la acest copil care-şi iubeşte sora din toată inima, dorind să o vadă fericită, nu tristă. El nu o ignoră – abandonând joaca, pentru a-i sări în ajutor – şi demonstrează că este foarte atent la nevoile ei. Ce minunat ar fi dacă, în relaţia dintre soţi, aceştia ar da dovadă de o atenţie asemănătoare faţă de problemele celuilalt, acordându-şi reciproc ajutorul!

Atunci când copiii observă că părinţii nu se ajută între ei, învaţă să fie tot mai egoişti, îndepărtându-se inclusiv de părinţii lor. Cum pot copiii sau tinerii să-şi respecte părinţii, dacă îi văd pe aceştia că nu se respectă între ei? De la părinţii certăreţi, copiii vor învăţa să devină rebeli şi neascultători… Dumnezeu vrea ca pornind de la exemplul acestui copil, să învăţăm să fim iubitori şi respectuoşi cu cei de lângă noi, deoarece nu putem să-L iubim pe Domnul şi să pretindem că respectăm poruncile Sale, dacă nu-i iubim pe cei din familia noastră, ne spune Isus.

Porunca iubirii este cea mai mare şi mai importantă ,pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Adevărata iubire nu trebuie să se confunde cu sentimentul, ci să pornească din inimă, fiind o hotărâre statornică a minţii. Din acest motiv, căsătoria făcută din dragoste nu se poate destrăma. Nu trebuie să iubesc doar ce-mi place, căci nu întotdeauna plăcerea coincide cu adevărul şi cu binele… Adevărata iubire implică jertfire, renunţare, seriozitate, dăruire, inteligenţă, dorinţa de a-l face fericit pe altul, curajul de a trăi în adevăr, alegerea de a-L pune pe Dumnezeu şi valorile pe primul plan în viaţă… Când omul urmăreşte realizarea acestui standard, inima lui se va umple de pace şi bucurie, în ciuda tuturor dificultăţilor, deoarece puterea Domnului îl va scoate din “moarte” şi-l va înălţa la viaţa cea divină şi veşnică.

Porunca iubirii aproapelui pe care am primit-o de la Dumnezeu este pentru noi un semnal de alarmă: “Atenţie! Cei din familia ta sunt copiii lui Dumnezeu. Prin urmare, ia aminte cum te comporţi cu ei!…” Dragostea curată nu este teorie, ci se traduce în acţiuni concrete de într-ajutorare. O mamă poate să-şi jertfească nopţile – nedormind – pentru iubirea faţă de copiii ei, tot la fel cum un tată poate să meargă la lucru într-o ţară străină, trudind pentru binele familiei sale.

Este interesant că ne-am dori să primim miliarde, crezând că atunci am putea să ne organizăm viaţa după bunul nostru plac, dar, în acelaşi timp, nu acceptăm de la Domnul “darul iubirii”. Unii au câştigat la loto şi apoi, în câteva săptămâni şi-au distrus familia… Prin urmare, nu banul, ci respectul reciproc, buna înţelegere şi iubirea slujitoare, stau la baza unei familii “tradiţionale”.

Este trist că darul gratuit al iubirii îl refuzăm aproape zilnic, cu încăpăţânare, deoarece nu dorim să fim responsabili şi să ne împlinim datoria, asemenea copilului din exemplul dat, care se simte dator să-şi ajute surioara. Cultura noastră individualistă ne-a învăţat că, numai fiind distanţi şi indiferenţi faţă de cei dragi, putem face ceea ce ne place… De câte ori, din dorinţa de a-şi satisface “plăcerile”, părinţii neglijează educaţia şi sprijinul pe care îl datorează pruncilor lor, petrecând mai mult timp cu prietenii, serviciul sau la TV…? Ori, cine iubeşte, ştie că trebuie să pună la dispoziţia celor dragi, calităţile şi bunurile sale, cu mult curaj şi fără rezerve?

Din păcate, îndepărtându-se de credinţă, părinţii zilelor noastre devin tot mai egoişti, iar goana lor după succes şi după aprecierile altora, coroborate cu dorinţa de a comanda, sunt factorii care nu-i permit nici unui om să-şi iubească partenerul de viaţă şi să-şi educe pruncii. Părinţii care neglijează educaţia copiilor lor, ignoră şi dispreţuiesc darul imens pe care l-au primit de la Dumnezeu.

III. Iubirea lui Dumnezeu, izvor de fericire

“Iubirea” este darul cel mai mare, fiind cauza existenţei noastre: iubindu-ne, Dumnezeu ne-a creat, demonstrându-ne că putem să-i educăm pe cei de lângă noi, doar în măsura în care îi iubim. Jertfa de Sine a lui Isus – împlinită din iubire – nu s-a sfârşit în moarte, căci înviind, Mântuitorul ne-a arătat că iubirea este mai tare, inclusiv decât moartea.

Sf. Pavel ne informează că întotdeauna “iubirea lui Dumnezeu este cea care ne împinge la convertire” (Rm. 2, 4), adică la schimbarea vieţii, la apropierea de Domnul, la fericire şi la buna înţelegere între noi. Ştiind că Dumnezeu te-a tratat cu milă şi înţelegere, trebuie să te determine să fii milostiv şi înţelegător cu cei din casa ta. Iubirea produce pace, armonie şi bună înţelegere în sânul celor mai agitate familii. Iată de ce, Isus consideră dragostea, porunca cea mai importantă.

Practicarea iubirii ne cere multă dăruire şi perseverenţă. Din păcate, persoanele care iubesc, întâlnesc semeni care nu sunt atenţi şi recunoscători faţă de iubirea lor, ba mai mult, răsplătesc cu răutate iubirea lor, arătând veridicitatea proverbului: “Fă bine şi aşteaptă rău“. Mulţi, trecând prin aceste experienţe, se pot descuraja; totuşi, Dumnezeu-iubire este mereu alături de cei care fac binele şi le dă putere să iubească, în ciuda tuturor piedicilor. Aceştia nu se predau şi continuă să iubească, demonstrând nu numai că iubirea este mai tare decât trădarea, ci şi faptul că au pus pe primul loc în viaţă, ascultarea de Dumnezeu şi nu comportamentul celor de lângă ei. Dacă un om se lasă influenţat de jignirile celor dragi, arată că este mai interesat de părerile oamenilor, decât de respectarea voinţei şi poruncilor lui Dumnezeu.

Să nu uităm că apostolul Ioan ne spune că, atunci când pretindem că îl iubim pe Creatorul, dar suntem certaţi cu fratele nostru, suntem mincinoşi, deci, adevărul nu locuieşte în noi. Prin urmare, nu se pot numi creştini, soţii care nu se iubesc şi nici copiii, care nu-şi respectă părinţii. Omul îşi realizează misiunea vieţii – primită direct de la Mântuitorul – doar în măsura în care iubeşte.

Credinţa omului se măsoară prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, deoarece numai iubirea îl ajută pe om să se apropie tot mai mult de adevărata sa identitate: fiu iubit al Creatorului, chemat să iubească, mai presus de orice.

IV. Ce înseamnă iubirea?

În timpul lui Isus, Legea era formată din 613 porunci. Fariseii căutau să afle care este cea mai importantă. Răspunzându-le, Isus uneşte două porunci din VT: pe cea a iubirii faţă de Dumnezeu din Cartea Deuteronomului (cfr. Deut. 6, 5) – o rugăciune pe care evreii o recitau zilnic, având obligaţia să o transmită noilor generaţii – cu aceea a dragostei faţă de aproapele “Iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18).

Isus vede o legătură strânsă între iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui: una, fără cealaltă… n-are nici o valoare. Când un om îşi iubeşte aproapele, demonstrează clar că îl iubeşte şi pe Dumnezeu. Îl iubeşte pe Domnul din toată inima, numai cel care îl iubeşte pe aproapele, ca pe sine însuşi. Faptul că Isus uneşte aceste două porunci, făcându-le să depindă una de alta, ne învaţă, fie că ele nu sunt în opoziţie, fie că adevăratul creştin nu este împărţit între datoriile faţă de Dumnezeu (rugăciunea, respectarea poruncilor) şi comportamentul său faţă de cei din jur. Dimpotrivă, cel care trăieşte în iubire cu aproapele, creşte şi în dragoste faţă de Domnul: aproapele este un frate şi nu un duşman între mine şi Dumnezeu, ci, mai degrabă, o cale care mă conduce la Domnul.

Din păcate, de multe ori considerăm că ajunge să-L iubim pe Dumnezeu, ignorând dragostea faţă de ceilalţi. Astfel trăim în minciună şi în întuneric, deoarece nu pricepem că Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl milostiv al tuturor oamenilor, care se bucură, atunci când fiii Săi trăiesc în bună înţelegere.

Isus ne învaţă că de respectarea acestor două porunci depinde “toată Legea şi Profeţii”, adică întreaga Scriptură, care este sintetizată în aceste două porunci ale dragostei. În Evanghelia după Matei, Isus ne dăruieşte o poruncă asemănătoare: “Tot ceea ce doriţi ca oamenii să vă facă, şi voi faceţi pentru ei: aceasta este Legea şi Profeţii” (Mt. 7,12).

Iubiţilor! Simplificând, dar împlinind Legea lui Moise, Isus a revelat în mod definitiv voia Tatălui, adică iubirea Sa, mai presus de toate şi iubirea aproapelui, în chip activ şi dezinteresat. Cu alte cuvinte, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, mai mult decât îi iubim pe cei dragi şi să ascultăm de învăţătura Lui, mai mult decât de părerile oamenilor şi de impresiile noastre. Ţinem cont de această învăţătură, punându-L pe Domnul pe primul loc în viaţa noastră? Îl iubim pe aproapele în mod practic: dorindu-i binele din tot sufletul şi slujindu-l?

Pentru a practica iubirea de Dumnezeu şi dragostea frăţească, orice om trebuie, mai întâi, să se iubească şi să se respecte pe sine. La fel cum un izvor secătuit nu poate oferi apă drumeţilor, individul care nu trece peste necazurile personale, nu-şi acceptă defectele şi nu se simte iubit de Creatorul, care îi repetă continuu: Tu eşti important pentru Mine chiar şi atunci, când toţi te dispreţuiesc, nu va putea iubi… Atunci când omul nu pricepe imensa iubire cu care Dumnezeu îl înconjură şi nu înţelege că din iubire pentru el, Domnul L-a jertfit pe unicul Său Fiu, deviază de la calea iubirii. În schimb, atunci când recunoaşte cât de mult bine îi vrea Dumnezeu, destinându-l vieţii veşnice, începe să iubească şi să permită pătrunderea păcii şi a bucuriei, în inima şi casa sa. El se roagă tot mai mult şi doreşte să-l urmeze îndeaproape pe Isus, dăruindu-le fraţilor săi iubirea, adică înţelegându-i, sprijinindu-i şi slujindu-i.

De altfel, a-L iubi pe Dumnezeu – în sens biblic - înseamnă a renunţa la voia noastră pentru a o urma pe a Sa, căutând să fim fideli poruncilor Sale în tot ceea ce facem. Biblia ne spune că Domnul doreşte să pătrundă în viaţa şi în mintea noastră, pentru a ne încredinţa o misiune, aceea de a iubi, adică a adera la voia Sa, opunându-ne mofturilor noastre.

Când noi îl iubim pe Dumnezeu, El ne dilată inima şi ne învaţă cum să ne iubim soţul/soţia, copiii, chiar şi duşmanii. Astfel, a iubi înseamnă a pricepe, a înţelege că iubirea Domnului este în strânsă legătură cu iubirea aproapelui, în timp ce, lipsa de iubire ne face să fim tot mai înguşti la minte, mai egoişti şi mai nefericiţi.

Din păcate, este cunoscut faptul că, atât cei care se refugiază în alcool, în droguri, cât şi cei care îşi caută bucuria vieţii exclusiv în sport sau în muncă, ignorând datoriile faţă de familie, au apucat pe aceste căi deoarece niciodată nu s-au simţit iubiţi de alţii, fiind trataţi cu răutate şi indiferenţă. Tocmai de aceea, Isus ne spune că iubirea este una singură, informându-ne că din relaţiile pe care le avem cu cei din casa noastră şi de la locul de muncă, se vede dacă într-adevăr îl iubim pe Domnul. Maica Tereza de Calcutta repeta mereu: “Îmi este greu să cred că tu îl vezi pe Dumnezeu într-o bucată de pâine şi nu pe faţa fraţilor tăi“, a soţiei tale, a fiilor tăi…

Faptul că aceste două porunci ale iubirii nu trebuie separate ne învaţă că: nu avem nici un folos, dacă-L iubim pe Domnul şi-i dispreţuim pe oameni; nu este îndeajuns dacă îi ajutăm pe oameni, dar nu ţinem cont de învăţătura Bibliei şi de cinstirea lui Dumnezeu; nu vom fi răsplătiţi cu darul mântuirii, dacă nu-i iubim pe cei din familia noastră.

Papa ne spune: “Dacă Iubitul este darul cel mai mare din viaţa mea şi îmi este alături, dacă sunt convins că El – care mă iubeşte – este cu mine, chiar şi în situaţii de suferinţă, îmi rămâne în adâncul inimii bucuria care-i mai mare decât toate suferinţele… Trebuie să ne dăm seama de prezenţa Domnului care este lângă noi şi să nu fim surzi, căci ascultând doar zgomotele lumii, nu putem auzi această prezenţă liniştită, care bate la poarta noastră… şi pierdem esenţialul“… Viaţa este pe jumătate frumoasă şi pe jumătate urâtă. Partea frumoasă este iubirea.

Dacă filozofii din antichitate au intuit că la baza ordinii din univers stă necesitatea fiecărui om de a-l respecta pe aproapele său, Isus este singurul care a vorbit de necesitatea de a-i “ierta”, pe cei care ne-au jignit. De fapt, iertarea este culmea iubirii: acceptarea suferinţelor – din dragoste pentru altul – şi iertarea ofenselor primite. Să-ţi fie milă de aproapele, este uman, dar a-l ierta pentru răul pe care ţi l-a făcut, este ceva divin. Omul poate ierta, doar dacă cere această putere de la Dumnezeu.

Porunca iubirii doreşte să ne înalţe pe această culme, “obligându-ne” să realizăm lucruri divine, pe care singuri nu le-am putea face. Tocmai de aceea Isus ne porunceşte să iubim. Amin.

 

* * *

 

Iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele – lumina vieţii creştine

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Sfânta Evanghelie din Duminica a XV-a după Rusalii este Evanghelia poruncii celei mai mari, şi anume porunca iubirii.

Se ştie că în Vechiul Testament erau multe porunci, multe reglementări ale vieţii omului credincios, la care s-au adăugat şi foarte multe prescripţii ale tradiţiei iudaice. Când un învăţător de lege, cu gândul de a ispiti pe Iisus, deci nu din dorinţa sinceră de a învăţa ceva, L-a întrebat: “care este cea mai mare poruncă în lege?“, el se aştepta probabil ca Mântuitorul să spună tăierea împrejur sau păzirea zilei sâmbetei, însă Mântuitorul a făcut un rezumat al întregii învăţături pe care Dumnezeu a dat-o în Legea lui Moise şi în Scripturile proorocilor, şi anume legea iubirii: “”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău”. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”” (Mt. 22, 37-39).

Apoi, Domnul Iisus, cunoscând că acest învăţător de lege viclean se aştepta la un alt răspuns, îi întreabă pe acesta şi pe fariseii adunaţi acolo: “Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este?” (Mt. 22, 42), iar învăţătorul de lege a răspuns: “Al lui David” (Mt. 22, 42). Apoi Mântuitorul îl întreabă mai departe: “Cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn când zice: “Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui”?” (Mt. 22, 43-45) La aceasta, învăţătorul de lege nu a mai răspuns nimic. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte: “Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva” (Mt. 22, 46).

Adică nimeni nu putea cunoaşte înţelesurile adânci, tainice ale Sfintei Scripturi mai bine decât Iisus Hristos. De ce? Pentru că Sfânta Scriptură scrisă de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt are ca autor principal pe Însuşi Dumnezeu Cuvântul, tainic prezent în cuvintele acesteia. Când Iisus întreabă pe învăţătorul de lege care venise la El ca să-L ispitească şi pe fariseii care erau acolo: “Ce vi se pare despre Hristos (Mesia), al cui fiu este? (Mt. 22, 42), El voia să le arate acestora că Mesia nu este un simplu iudeu descendent din David, ci Mesia este Domn ca şi Domnul Dumnezeu, acesta fiind înţelesul cuvintelor lui David: “Zis-a Domnul Domnului Meu” (Mt. 22, 44). Deci Mesia-Hristos este Dumnezeu-Omul.

Cunoscând Iisus că fariseii nu puteau accepta ca El, om fiind, să spună despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu, le-a arătat din Sfintele Scripturi că însuşi regele David a profeţit că Mesia este Domnul sau Stăpânul lui, adică Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, nu un om pământean, trecător.

Ceea ce reţinem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viaţa noastră poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Totuşi, modul în care Mântuitorul Iisus Hristos formulează porunca iubirii faţă de Dumnezeu se deosebeşte de modul în care El formulează porunca iubirii faţă de aproapele.

Când vorbeşte despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu, El zice: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Mt. 22, 37), iar când vorbeşte despre datoria de-a iubi pe aproapele, El zice: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39).

De ce iubirea faţă de Dumnezeu este cerută ca iubire prioritară şi complet dăruitoare de sine: cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul? Pentru că iubirea faţă de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte şi al vieţii adevărate a omului care caută mântuirea sau viaţa veşnică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în scrierea sa numită “Capetele (sau capitole) despre dragoste“, chiar în primul dintre acestea, spune în esenţă că: Iubirea este acea stare a sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi din lumea aceasta.

De ce oare ne cere Evanghelia să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul?

Pentru două motive majore. În primul rând, acea putere sau energie a inimii care nu-L iubeşte pe Dumnezeu rămâne nesfinţită, adică devine izvor de simţire egoistă, pătimaşă; acea putere a sufletului care nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată voinţa rămâne nesfinţită, adică devine voinţă spre săvârşirea răului; iar acea putere a cugetului nostru sau, a minţii noastre, care nu se dăruieşte în întregime lui Dumnezeu rămâne minte nesfinţită, care naşte gânduri rele. Iată de ce Mântuitorul Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră(cu toată afecţiunea noastră), cu tot sufletul nostru(cu toată voinţa noastră), cu tot cugetul nostru (cu toată gândirea noastră). Când prin iubire totală ne dăruim lui Dumnezeu în întregime, când nimic din lumea aceasta nu este mai de preţ sau mai iubit decât El, atunci ne sfinţim în întregime inima, sufletul şi cugetul, adică afecţiunea, voinţa şi gândirea.

Al doilea motiv pentru care Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul este acesta: ceea ce iubim ca fiind pentru noi realitatea cea mai preţuită sau valoare absolută, aceea devine pragul sau limita înălţării şi libertăţii noastre. Prin urmare, sufletul omului fiind creat după chipul lui Dumnezeu, Cel nelimitat şi veşnic, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu Cel ce este mai presus de lumea creată, de spaţiu şi timp, pentru a fi cu adevărat liber faţă de limitele impuse de spaţiu şi timp, dar şi de nestatornicia şi stricăciunea făpturilor limitate şi trecătoare. Dacă omul iubeşte, cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său, realităţi mărginite şi trecătoare, schimbătoare şi coruptibile, sufletul lui se opreşte la aceste realităţi şi pierde libertatea sau dorinţa vie de a căuta şi de a primi viaţa şi iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Însă dacă omul iubeşte pe Dumnezeu Cel nemărginit şi veşnic, atunci inima, sufletul şi cugetul său se deschid spre infinitatea şi eternitatea iubirii lui Dumnezeu, spre bucuria nemărginită şi veşnică pe care Dumnezeu o dăruieşte celor ce-L iubesc pe El. Deci, numai pe Dumnezeu trebuie să-L iubim ca fiind suprema realitate şi valoare, deoarece numai El este Creatorul şi Mântuitorul lumii, dătătorul şi împlinirea a toată existenţa creată.

Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea curată se naşte din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfinţită de harul iubirii lui Dumnezeu, dacă rugăciunea omului este smerită şi stăruitoare. Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se uneşte cu Dumnezeu în mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciune se revarsă harul iubirii divine în viaţa omului, iar prin om se transmite şi în jurul său. Iubirea aceasta duhovnicească şi sfântă este iubirea omului sfânt, care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toţi, nu acumulează averi în mod pătimaş, ci le dăruieşte celor în nevoi. De aceea, iubirea care se naşte din rugăciune este iubire sfinţitoare şi mântuitoare, având în ea arvuna vieţii veşnice.

Aceasta este iubirea Sfinţilor Apostoli şi a sfinţilor martiri, iubire mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaş de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Aşadar, porunca iubirii faţă de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârşit din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale şi trecătoare din lumea aceasta.

Cât priveşte porunca iubirii faţă de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa lui cum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârşitul activităţii Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: “precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5), adică nimic bun.

Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul activităţii zilnice, înainte şi după ce servim masa, ca să-I mulţumim Lui pentru că ne iubeşte şi ne ajută.

Sfinţii cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea şi inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17)

Porunca iubirii faţă de Dumnezeu cuprinde în ea şi iubirea faţă de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt şi popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt şi pe Dumnezeu Care locuieşte în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumuseţăm biserica, iubirea noastră faţă de Dumnezeu se arată şi în această dărnicie a noastră faţă de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica locaş de închinăciune.

Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui şi îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfinţenie, când suntem milostivi aşa cum El este milostiv, când suntem buni aşa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.

Iar iubirea Lui se revarsă prin faptele noastre spre semenii noştri. Astfel, împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu se leagă de porunca iubirii faţă de aproapele.

Deci, Evanghelia Duminicii a XV-a după Rusalii ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri intensificând rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, săvârşirea faptelor de milostenie sufletească şi trupească, adică să arătăm milostenie cu vorba bună şi cu fapta bună celor ce au nevoie de ajutorul nostru.

Când recunoaştem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu şi nici pe semenii noştri, calea de ridicare şi îndreptare a vieţii noastre este pocăinţa.

Prin pocăinţă ne plângem păcatele săvârşite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.

De aceea, pocăinţa şi dorinţa vie de-a ne înnoi viaţa sunt primii paşi pentru îndreptare şi pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăinţă recunoaştem eşecul nostru în iubire, sau căderile noastre din iubirea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă şi pe semenii noştri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă de oameni.

Să ne ajute Hristos-Domnul să împlinim porunca iubirii faţă de Dumnezeu, sporind totodată în dragostea faţă de semenii noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!