Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XI-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 18,23-35
Apostolul: 1Corinteni 9,2-12

Matei 18,23-35

De aceea, asemănatu-s-a împărăția cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Și, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanți. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el și femeia și copii și pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria. Dar, ieșind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el și care-i datora o sută de dinari. Și punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plătește-mi ce ești dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca și el, îl ruga zicând: Îngăduiește-mă și îți voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte și, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și eu am avut milă de tine? Și mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. George Dimopoulos
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Mihai Tegzeș
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
PF Daniel Ciobotea
Diverși alți autori

 

* * *

 

Miracolul iertării

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un băiat a mers odată să facă ceva, fără să aibă binecuvântarea părinților lui. Dar a fost victima unui accident și și-a pierdut ambele picioare. Când părinții l-au văzut, el le-a spus: “Mă veți ierta?” Alergând spre el, amândoi părinții l-au îmbrățișat și i-au spus: “Desigur, deja te-am iertat.” Atunci băiatul a spus: “Atunci pot să trăiesc fără picioare.” Puțini oameni pot să trăiască fără iertare. Domnul nostru Isus Cristos a vorbit frecvent despre iertare. Odată a spus o parabolă despre de ce trebuie să iertăm. Numită parabola servitorului neîndurător, este un comentariu asupra a două lucruri pe care le-a spus Isus: “Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7) și “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Matei 6,12).

Sluga nemilostivă, spune Isus, a fost iertată de o datorie de 10.000 de talanți. Imediat după aceea, această slugă l-a apucat de gât pe un altul, care îi datora doar câțiva bănuți. Datoria pe care el o datora stăpânului era de 1.250.000 de ori mai mare decât cea a celui ce îi datora lui bani. Diferența între datorii este amețitoare. Isus dorește să sublinieze prin aceasta faptul că oamenii nu ne pot face nimic care să se compare cu ceea ce i-am făcut noi lui Dumnezeu. Păcatul nostru este cel care a condus la moartea Fiului Său. Dacă Dumnezeu ne-a iertat această mare datorie, ce este dincolo de orice plată, atunci și noi trebuie să iertăm greșelile mai mici ale semenilor noștri… altfel nu putem spera la mila lui Dumnezeu. “Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”, spune Isus (Matei 18,35). Aceasta a fost numită etica lui AȘADAR. Deoarece Domnul ne-a iertat imensa datorie a păcatului, pe care noi nu am putea să o plătim sau să o anulăm de la noi, suntem așadar obligați să îi iertăm pe toți cei care ne-au rănit.

Dumnezeu nu iartă cum iertăm noi

Ce ar fi dacă Dumnezeu ar ierta în modul în care iertăm noi uneori? Noi spunem de exemplu: “Ei bine, te iert, dar nu uit.” Cum ar fi să ne spună așa Dumnezeu? Noi spunem: “Te iert, dar nu mai vreau să am de acum de-a face cu tine.” Cum ar fi să ne spună așa Dumnezeu? Noi spunem: “Bine, bine. Acum trec cu vederea, dar dacă se mai repetă o dată, o singură dată, atunci gata.” Cum ar fi să ne spună așa Dumnezeu? Din fericire El nu iartă cum iertăm noi.

Miracolul iertării

Desigur, unii vor avea mereu de obiectat: “Cum te aștepți de la mine să iert și să tot iert după tot ce mi-a făcut?” Dacă respectiva persoană ar putea să îi spună aceste cuvinte în față lui Cristos, uitându-se în ochii Lui, sunt sigur că l-ar auzi spunând: “Dar, dar ce spui de toate gândurile tale rele? Ce spui de datoriile tale? Ce spui de sarcinile pe care ai eșuat să le faci? Ce spui de minciunile tale? Dar de relele făcute cu limba ta ascuțită? De ura ta? Nu ți-am iertat Eu oare datoria ta cea mare? Și atunci de ce nu ierți și tu acestora?”

“Eu nu iert niciodată.”

Un predicator i-a spus odată guvernatorului Oglethorpe de Georgia: “Ar fi bine să îl iertați pe omul care v-a greșit. Nu țineți ranchiuna.” Guvernatorul Oglethorpe a spus: “Domnule, eu nu iert niciodată”. Răspunsul pe care l-a primit este valabil și pentru noi: “Domnule, atunci sper că nu va fi nevoie niciodată să fiți iertat”. Lordul Herbert a spus: “cel care nu îl iartă pe aproapele distruge podul peste care trebuie să treacă el însuși”.

De ce refuzăm să iertăm

Principalul motiv pentru care majoritatea dintre noi nu iertăm este că nu dorim să facem aceasta. Refuzul de a ierta ne face să ne simțim superiori din punct de vedere moral față de celelalte persoane. Și totuși înverșunarea și ostilitatea din interior se răspândesc repede ca și cancerul. Ne face să acuzăm rapid și să fim ușor iritabili. În noi se dezvoltă complexul de martir. Începem să ne plângem singuri de milă. Iar în scurt timp începem să ne simțim bine în starea aceasta mizeră. Puțini oameni sunt mai mizerabili decât aceia care refuză să ierte.

Isus ne spune că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm este acela că nu ne considerăm vinovați în fața lui Dumnezeu. Omul care a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa speranță pentru cer nu poate să refuze să îl ierte pe celălalt.

Nu există mod mai bun de a scăpa de dușmani

Nu există mod mai bun de a scăpa de dușmani decât prin iertare. Un bătrân a fost odată invitat la radio, spunând în direct: “Mâine voi împlini 90 de ani și nu am nici un dușman în această lume.” Prezentatorul emisiunii s-a mirat: “Extraordinar!” “Da”, a spus bătrânul, “toți au murit înaintea mea.” Este și aceasta o cale dacă vrei să nu ai dușmani: să trăiești până când îți mor toți. Un alt caz: un soldat spaniol era pe moarte. Preotul l-a întrebat dacă și-a iertat toți dușmanii. “Părinte”, a zâmbit el, “nu am dușmani. I-am ucis pe toți.” Iată altă cale, enorm de distructivă, de a scăpa de dușmani. În fine, să ne amintim de Abraham Lincoln pe care o doamnă l-a întrebat la un moment dat de dușmani: “Doamnă, nu am dușmani. I-am distrus pe toți făcându-i prietenii mei prin iertare!” Fără îndoială acesta este de departe cel mai bun mod de a scăpa de dușmani.

Unul dintre beneficiile iertării este starea emoțională și fizică bună. Un om bolnav s-a vindecat brusc de anemie. Medicul l-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva special în viața lui în ultimele zile. “Da”, a răspuns respectivul. “Deodată am putut să îl iert pe un om căruia îi purtam o pică imensă; în momentul în care am putut face aceasta, am putut și să spun da vieții.”

Miracolul iertării

Iertarea face adevărate miracole în viețile celor care o acordă, precum și în ale celor care o primesc. O asistentă a implorat să fie iertată pentru o greșeală care a dus la moartea unui pacient. După ce a fost iertată și i s-a acordat o a doua șansă, de care avea o nevoie disperată pentru a dovedi că este capabilă, ea a ajuns să conducă un mare spital, fiind una dintre cele mai apreciate asistente din țara sa.

Un student coreean care studia în Philadelphia a fost ucis brutal și fără sens de un grup de delicvenți. Părinții tânărului, creștini pioși, au trimis o scrisoare în care spuneau: “Suntem triști, acum, nu doar din cauza viitorului neîmplinit al fiului nostru, ci și din cauza sufletelor nemântuite și a naturii umane paralizate a ucigașilor. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a oferit un plan prin care durerea noastră a dobândit un sens creștin… Familia noastră a discutat și a decis să ceară să li se aplice criminalilor cel mai generos tratament posibil în cadrul legii.” Ei au trimis 500 de dolari (de cinci ori venitul anual pentru o persoană în Coreea). “îndrăznim să sperăm că putem face ceva care minimalizeze astfel de acțiuni criminale care se întâlnesc nu doar în țara noastră, ci și în Coreea și, suntem siguri, pretutindeni în lume.”

Această scrisoare din Coreea a trezit conștiința locuitorilor din Philadelphia la noi preocupări pentru problemele orașului lor. O biserică a adunat 1,6 milioane dolari pentru acțiuni sociale. Orașul a înființat o bursă pentru a aduce și alți studenți coreeni pentru a studia în Statele Unite. A fost un miracol de trezire și preocupare produs de iertarea creștină oferită de părinții tânărului ucis.

Primul ajutor.

Primul ajutor ne învață să ne îngrijim imediat de rănile mici, deoarece dacă nu sunt îngrijite, se transformă în inflamații periculoase. O persoană înțeleaptă acordă primul ajutor chiar și unei răni mici, înainte să devină mai periculoasă.

Micile “răni” sunt neînțelegerile zilnice pe care le avem cu familia și cu prietenii. O mică ranchiună, o nemulțumire se poate amplifica în timp, și poate deveni cancer pentru sufletele noastre. Trebuie să ne îngrijim imediat de aceste sentimente pentru ca să nu crească și să ne facă dușmani. Trebuie să le tratăm cu “primul ajutor” al iertării. “Soarele să nu apună peste mânia voastră”, a spus Sf. Pavel (Efeseni 4,26). Să ne îngrijim de ea imediat. Să iertăm așa cum am fost și noi iertați de Cristos. Să iertăm în acea zi, în acel moment, pentru a împiedica răspândirea cancerului urii. Nimic nu calmează și nu reduce încărcătura de ostilitate așa cum o face iertarea. Nu există “prim ajutor” mai eficient pentru refacerea relațiilor distruse.

De câte ori

Petru l-a întrebat într-o zi pe Isus: “Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?” De șapte ori înseamnă de multe ori. Unii dintre noi nu suntem în stare să iertăm nici măcar o dată. Dar Isus i-a răspuns: “Pentru, nu există limită la iertare. Nu de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte!” Adică de patru sute nouăzeci de ori! Cu alte cuvinte iertarea nu este un act, ci este o atitudine, o atitudine născută din faptul că noi creștinii, cărora ne-a fost iertată o datorie pe care nu am fi putut-o niciodată plăti, trebuie să trăim în lume înarmați cu spiritul iertării, pentru a vindeca răni, pentru a îndrepta greșeli, pentru a schimba societatea prin iertare.

Prefixul iertării

Companiile de telefonie oferă acum posibilitatea de apeluri la distanță directe. Formând un prefix, poți să suni direct la mari distanțe. Dumnezeu a activat acest sistem încă de la începutul lumii. Prefixul este iertarea. Dacă păstrăm ranchiuna față de un altul, blocăm linia rugăciunii către Dumnezeu. Astfel apelurile noastre nu ajung la destinație. Sf. Pavel le-a spus efesenilor: “Orice amărăciune și supărare și mânie și izbucnire și defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate Ci fiți buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Cristos” (Efeseni 4,31-32). Sf. Pavel cunoștea prefixul.

Câte procese nu ar mai fi dacă am ierta? Câte ulcere și atacuri de cord ar putea fi prevenite dacă am ierta? Câte căsătorii s-ar salva dacă am ierta? Câte prăpăstii între părinți și copii ar dispărea dacă am ști să fim atenți cu ceilalți, tandri, iertându-ne unii pe alții așa după cum Dumnezeu ne-a iertat prin Cristos?

 

* * *

 

Despre răspunsul la lovitură cu lovitură

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Plutarh, dragi credincioși, este unul dintre cei mai faimoși și mai prolifici autori ai antichității. Istoric și moralist, el a trăit între 46-120 dC. A scris multe cărți, și a scris eseuri de morală cu un conținut foarte asemănător cu morala creștină. Unii critici insistă că Plutarh a fost influențat de învățătura Scripturilor – în special de Sf. Pavel. Dintr-unul din eseurile lui Plutarh, despre educația tineretului, aflăm câteva informații despre viața lui Socrate.

Într-o zi, Socrate preda mulțimii adunate într-o piață din Atena. Un tânăr obraznic, care se plimba în zonă, trecând pe lângă Socrate, i-a dat un brânci. Socrate nu a răspuns acestui gest. Tânărul a dispărut din piață, în timp ce mulțimea murmura tot mai indignată. În final l-au întrebat pe Socrate de ce nu a reacționat? Filozoful a răspuns cu calm mulțimii agitate: “Dacă un măgar vă lovește, credeți că câștigați ceva dacă îl loviți drept răspuns?” Tânărul cu pricina și-a primit răsplata cuvenită: oamenii au început să îi spună “Îmbrâncitorul”, poreclă ce l-a acoperit de rușine astfel că până la urmă și-a luat viața. Din această întâmplare, Plutarh trage o concluzie morală: că o caracteristică a omului înțelept este blândețea lui, împotrivirea la a răspunde cu mânie.

Oricât de înțelepte ar fi cuvintele lui Socrate, dragi credincioși, ele sunt doar cuvinte umane. Socrate însuși nu a insistat niciodată ca cuvintele sale să fie luate drept dogmă, drept adevăr absolut. După cum sublinia un filozof modern, Socrate nu îi cheamă pe oameni la el, nici nu le oferă ascultătorilor vreo ușurare de greutățile vieții pe care le resimte fiecare. Socrate doar pregătește calea pentru știința logicii. El pune întrebări, așa după cum a făcut un alt mare campion al adevărului. El este un mare filozof, un simbol al setei dureroase a omului după adevăr. Și totuși, rămâne doar un om. El nu a spus niciodată: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28).

Dragii mei, cine este Cristos? El există ca personaj istoric, în viața contemporană, în viața eternă. El nu este o figură moartă a trecutului. El trăiește. Este același ieri, astăzi și întotdeauna. El este centrul istoriei. Socrate le vorbește oamenilor, indicându-le spre cele pământești. Cristos îi cheamă pe oameni la El, și le vorbește despre cele cerești. Le vorbește despre o Împărăție a vieții care începe atunci când această viață se termină. Nu le spune teorii și nici despre lucruri probabile, ci îi asigură de autenticitate: “Adevărat grăiesc vouă”. El le vorbește cu autoritate, și de aceea cuvintele Sale sunt divine, obligatorii. El vorbește în parabole datorită capacității limitate de înțelegere a oamenilor; adevărurile din parabole vorbesc sufletului omului.

Una dintre acestea este relatată în Evanghelia de astăzi: parabola celor doi datornici. Unul îi datorează stăpânului său 10.000 de talanți. În banii de astăzi, suma este astronomică: 10 milioane de dolari. Al doilea bărbat datora o sută de dinari – aproximativ 20 de dolari -, care, în comparație cu prima datorie, nu este mai nimic. Domnul îi iartă primului slujitor datoria de 10 milioane de dolari. Dar acest servitor nu găsește în inima sa iertare pentru cel care îi datora câțiva dolari. După cum citim, l-a pus în închisoare până când va putea să își plătească datoria. Această parabolă reflectă modul în care și noi adesea ne comportăm. Noi, care am fost iertați de Dumnezeu atât de mult, nu suntem în stare să ne iertăm semenii pentru treburi mai mici.

Cât de diferită ar fi viața dacă oamenii ar fi foarte stricți cu ei înșiși și îngăduitori cu alții, în loc să fie invers. Viața pe pământ ar deveni ca viața în paradis! Este inutil să lupți împotriva focului cu focul. Ura nu poate să învingă ura. O lovitură dată ca răspuns la o lovitură nu rezolvă nimic. Să facem altceva: să extindem iubirea lui Cristos asupra celor care ne datorează ceva. Cu toții îi suntem datori lui Dumnezeu. Cu toții suntem judecați cu aceeași măsură. Încrezându-ne în dreptatea lui Dumnezeu, să învățăm să iertăm și să ne iubim unii pe alții.

 

* * *

 

Despre iertarea creștinească

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Nu se cădea, oare, să-ți fie milă de soțul tău,
precum și Mie Mi-a fost milă de tine?”
(Matei XVIII, 33)

Cunoscând ca nimeni altul sufletul omenesc, Mântuitorul, ori de câte ori voia să sădească în inimile ascultătorilor un adevăr de credință, se folosea de o parabolă, de o pildă, aceasta fiind mijlocul stilistic cel mai potrivit spre a se face înțeles de sufletele simple cărora li se adresa. Și o făcea cu o măiestrie unică, ce uimea și cucerea pe toți.

Cine nu recunoaște în împăratul milostiv din parabola Evangheliei de azi pe Dumnezeu cel nemărginit de milostiv, care iartă imensa datorie a păcătosului convertit, iar în sluga vicleană cine nu recunoaște pe falsul penitent care, nerecunoscător pentru iertarea infinitei ofense pricinuite lui Dumnezeu prin păcat, se arată nemilos față de semenul său, băgându-l în temniță, deși acesta îi cade în genunchi, implorându-l să-i ierte banala datorie, reprezentată prin suma derizorie de o sută de dinari.

Dacă această pildă ne însuflețește încrederea și ne dă siguranța în iertarea din partea bunului Dumnezeu, ea este totodată și un avertisment sever la adresa oricărui suflet nemilos și răzbunător care-i refuză aproapelui iertarea.

Deși menirea noastră este o continuă strădanie de a ne apropia de desăvârșirea lui Dumnezeu prin împlinirea voinței Lui, nu este zi, și poate noapte, în care să nu comitem greșeli, satisfăcându-ne egoismul în fel și chip; astfel ne sporim necontenit datoriile față de Dumnezeu. Cine ar putea calcula imensa datorie pe care omul o acumulează într-o viață întreagă față de marele creditor al Universului? Nu zece mii de talanți, ci o sumă ce depășește orice închipuire. Și dacă Dumnezeu, creditorul nostru infinit de generos și îngăduitor, ar fi numai drept, nu și milostiv, atunci bieții de noi de mult ar fi trebuit să fim judecați și condamnați pentru neplată; dar El, fiind Tatăl nostru iubitor și cunoscând neputința noastră de a-I plăti cu rigurozitate matematică toată datoria, ne face o mare înlesnire. Întâi, El nu ne execută imediat pentru ceea ce îi datorăm, ci ne așteaptă și ne rabdă îndelung, deși nu am avea drept la această păsuire; apoi – și aici se vădește nețărmurita Lui milă -, face cu noi o înțelegere; El ne iartă întreaga datorie cu condiția ca noi, la rândul nostru, să fim dispuși a ierta, la fel, neînsemnatele datorii – greșeli – ale semenilor noștri. “Căci de veȚi ierta altora greȘelile, Și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta”, ne avertizează Isus (Matei VI, 14). De aceea, tot Isus ne poruncește: “Și cÂnd staȚi să vă rugaȚi, iertaȚi tot ce aveȚi Împotriva cuiva, ca Și Tatăl vostru cel din ceruri să vă ierte greȘelile. Căci de nu veȚi ierta voi, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu vă va ierta greȘelile” (Marcu XI, 25).

Poruncă cutremurătoare, ce trebuie să ne pună serios pe gânduri ori de câte ori cădem în genunchi ca să-I cerem lui Dumnezeu iertare, deoarece condiția iertării aproapelui o pune Isus și în rugăciunea Tatăl nostru, în care rostim zilnic: “Și ne iartă nouă păcatele, precum Și noi iertăm celor ce ne greȘesc” (Matei VI, 12). Prin urmare, atunci când, nutrind ură față de cineva, cutezăm să pronunțăm această cerere din rugăciunea domnească, nu trebuie oare să ne cutremurăm la gândul că, în acest caz, noi înșine, cu gura noastră, ne pronunțăm propria osândă?

Omenește vorbind, sunt multe necazurile, supărările, jignirile ce ne vin din partea răutății, și mai ales din partea fragilității, slăbiciunii firești a semenilor noștri. Și, dacă suntem sinceri cu noi înșine, fiecare trebuie s-o mărturisim cu Terentius Afer “Sunt om și nimic ce este omenesc nu-mi este străin”. Suntem zilnic unul altuia prilej de supărare , indispoziție, amărăciune. Firea noastră, susceptibilă și inflamabilă, se tulbură, se revoltă, se aprinde brusc, prin surprindere, și dacă nu veghem cu grijă, un resentiment subtil se cuibărește în adâncul inimii rănite. Toate aceste prime impulsuri ale omului vechi din noi nu trebuie să le lăsăm să se transforme în ură, ci, imediat ce furtuna răscolirii fiziologice s-a potolit, să ne reculegem, să ne smerim văzându-ne neputința, să ne ridicăm ochii la Cel Răstignit pentru noi, care cu privirea blândă, compătimitoare și milostivă ne va reda iertarea, liniștea și pacea.

Să mă gândesc cine sunt eu, cel vătămat de aproapele. Un vierme, un fir de praf înaintea lui Dumnezeu. Și eu, acest vierme, de câte ori L-am ofensat, pe El căruia îi datorez totul, și totuși El, Creatorul, Mântuitorul și Binefăcătorul meu suprem, nesfârșit de bun, drept și sfânt, m-a iertat. Maiestatea lui infinită poate fi călcată în picioare, iar numele meu bun, onoarea mea atât de problematică, susceptibilitatea mea nu-i iertat să sufere nici cea mai mică atingere? Ce nesăbuință și îngâmfată judecată! Înseamnă că mă socotesc mai presus de Dumnezeu!

Dacă astfel mă port, atunci ce am învățat eu de la Cristos, care pe lemnul de ocară al Crucii, patul său de moarte, mi-a dat cea mai măreață pildă de iertare, rugându-Se pentru dușmanii și călăii Săi, pentru cei ce Îl batjocoreau, după ce El o viață întreagă împărtășise tuturor numai bunătate, milă și iertare?

Călcând pe urmele lui Isus, creștinul trebuie să fie asemeni Lui, un semănător de bine, izvor de căldură și lumină, un lampadofor. El este chemat să înlăture întunericul urii și minciunii, să curme răul din jurul Său. Or, dacă eu, imitatorul, învățăcelul Său, răspund răului cu rău, urii cu răzbunare, iată că, în loc să împuținez răul și întunericul din jurul meu, le-am înmulțit. Pe când dacă mă stăpânesc de a face rău celui ce mi-a greșit, a rămas numai răul ce mi l-a pricinuit el, iar eu mi-am câștigat un merit în baza căruia, drept răsplată, primesc iertarea de la bunul Dumnezeu. În plus, mila arătată semenului meu îi va înmuia acestuia inima și va fi, poate, pentru el momentul decisiv al întoarcerii la Dumnezeu.

Cine dintre noi ar cuteza să afirme că nu are nevoie de mila și iertarea divină? Dacă cineva ar îndrăzni s-o spună, Sfântul Ioan, apostolul și evanghelistul, în întâia sa epistolă catolică, îi răspunde: “De vom zice că nu avem păcat, pe noi înșine ne înșelăm și adevărul nu este întru noi” (Ioan I, 8).

Acesta fiind adevărul, dacă totuși inima mea nu se înmoaie la rugăciunea aproapelui care îmi cere sincer iertare ori păsuire, atunci și mie îmi zice Isus ca și slugii nemiloase din Evanghelie: “Slugă vicleană, toată datoria ți-am iertat-o pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare să-ți fie milă de semenul tău, precum și Mie Mi-a fost milă de tine?” (Matei XVIII, 32, 33). Și nu trebuie, oare, să mă cutremur de încheierea pe care o face Isus: “Și, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna schingiuitorilor, până ce îi va fi plătit toată datoria. Așa vă va face și vouă Tatăl Meu cel ceresc, de nu veți ierta fiecare, din inimă, fratelui vostru greșelile” (Ibid. V, 34, 35).

Dacă ținem la noi înșine și dacă reflectăm câtuși de puțin la soarta ce ne așteaptă în veșnicie, această sentință cu care își încheie Isus învățătura din pilda de azi ne umple de groază; dar, mai mult decât frica de osânda cea de veci, ceea ce trebuie să ne înmoaie inima față de semenul nostru este Iubirea milostivă a Inimii Preasfinte a lui Isus care își revarsă lumina și căldura și peste cei buni și peste cei răi; și plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți; a lui Isus care S-a întrupat pentru ca pe noi, pe toți, să ne îndumnezeiască, prin porunca cea nouă a iubirii de dușmani, lăsată prin Evanghelia Sa și pecetluită cu moartea Sa pe Cruce: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții. Precum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unii pe alții”. Să ne iubim deci cu iubirea cu care ne-a iubit El”. Amin.

 

* * *

 

Despre iertarea aproapelui

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

Iubiți credincioși,

Sfînta și dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greșesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învață că toată Legea și proorocii, se reazemă pe două porunci, adică să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăște din dragoste, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostivește (I Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste și petrece în întunericul urii de frați (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).

Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinților pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată și o mamă bună își iubesc pe fiii lor și, ori de cîte ori ar greși ei, dacă se întorc și cer iertare, îi iartă și îi mîngîie, așa este și dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sîntem fiii Săi (Ioan 1, 12) și așa ni se cuvine să fim cu dragostea și cu mila față de cei ce ne greșesc nouă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunînd: Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac (Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste și milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desființat deosebirea între vrăjmași și prieteni și ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmașii noștri, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă și ne prigonesc și să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învățături nu avem voie să urîm pe nimeni, ci pe toți cei ce ne greșesc să-i iubim și să le iertăm greșelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți, și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea sîntem și noi datori a face bine tuturor și a ierta greșelile celor ce ne greșesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtînd neputințele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Așa ne îndeamnă și Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Fiți buni între voi și milostivi iertînd unul altuia, precum și Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiți-vă unul pe altul, iertînd unul altuia; iar dacă cineva are vreo plîngere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, așișderea iertați și voi (Coloseni 3, 13).

Așadar, frații mei, aducîndu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu față de noi, care pururea greșim înaintea Lui, să ne silim și noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greșesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi și fără iertarea celor ce ne greșesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Iubiți credincioși,

Să ascultăm acum pe Sfîntul Efrem Sirul, care, vorbind despre iertarea celor ce ne greșesc, de care atîrnă și iertarea păcatelor noastre, zice așa: “Bine a zis Domnul: că sarcina Mea este ușoară! Că ce greutate și ce osteneală este a lăsa noi fratelui nostru greșelile cele ușoare și de nimic vrednice, spre a ni se ierta și nouă cele ale noastre…” Și mai departe zice: “Nu am zis să-Mi aduceți bani, sau țapi, sau post, sau priveghere, ca să ziceți: Nu am sau nu pot! Ci ceea ce este lesnicios și ușor și scurt ne-a poruncit, zicînd: Tu iartă fratelui tău greșelile lui și Eu îți iert pe ale tale! Tu însă nici greșelile nu ierți, poate puțini bani doi sau trei dinari iar Eu nenumărați talanți îți dăruiesc ție. Tu nu mai ierți nimic dăruindu-i; iar Eu îți dau ție vindecare și împărăție îți dăruiesc. Și darul tău atunci îl primesc cînd te împaci cu cel ce îți vrăjmășește ție, cînd nu ai vrajbă asupra cuiva întru mînia ta. Cînd ai pace și dragoste către toți, atunci rugăciunea ta este bine primită și prinosul tău bine plăcut și casa ta este blagoslovită și tu ești fericit. Dacă tu cu fratele tău nu te împaci, cum ceri iertare de la Mine?

Cuvintele Mele le calci și ceri iertare de la Mine? Eu, Stăpînul tău îți poruncesc și tu nu iei aminte? Apoi cum îndrăznești să aduci către Mine rugăciune și jertfă? Căci precum tu îți întorci fața de către fratele tău, așa și Eu despre rugăciunea ta și de la darul tău voi întoarce ochii Mei” (Cuvînt pentru dragoste, tom III, pag. 31-33, M-rea Neamț, 1823).

Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfîntul Efrem, arată că nu primește Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură și nu vom ierta pe cei ce ne greșesc nouă, că iată ce zice: “Sămînță pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său” (Cuvînt 58, pag. 297, M-rea Neamț, 1818). Așadar, frați creștini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinți părinți, care se reazemă pe cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfînta Sa Evanghelie: De veți ierta oamenilor greșelile lor, va ierta și vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greșelile voastre (Matei 6, 14-15).

Frații mei, dacă credem că acestea sînt cuvintele și poruncile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, și că niciodată gura Lui nu poate să spună neadevăr, El fiind ființa adevărului, apoi să ne dăm seama că niciodată nu vom primi iertarea de la Dumnezeu, atîta vreme cît vom fi învrăjbiți cu oamenii și “nu vom ierta din toată inima păcatele și greșelile fraților noștri” (Marcu 11, 25). Nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfînta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu și va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca și a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiți.

Acest adevăr ni-l arată Însuși Hristos Domnul cînd zice în Sfînta Evanghelie: De-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului și du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină și adu darul tău (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primește Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primește că zice: Cînd stați de vă rugați, iertați tot ce aveți asupra cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre (Marcu 11, 25). Același lucru ne învață Mîntuitorul și în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineața și seara: Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întîi pe frații noștri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiție obligatorie pentru mîntuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă și a cunoștinței fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorț și distrugere, salvează rudele de ceartă și judecăți, salvează lumea de războaie, de ură și de moarte.

Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decît să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvînt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creștini trăiesc în ceartă, și chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată și la fapte de răzbunare, încît nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrînii satului, nici boala și frica morții nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alții. De aceea nu puțini mor certați între ei, spre veșnica lor osîndă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mîntuirea lui.

Această stare grea de ură și răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toți la sfîrșitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanți este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăință, lacrimi, milostenie și iertare pentru mulțimea păcatelor pe care le-am făcut.

Dar în timp ce Dumnezeu, ca un tată bun, ne iartă toată datoria, adică toate păcatele, noi oamenii nu iertăm pe cei ce ne-au greșit puțin, ci le cerem datoria cu dobîndă. Iar dacă nu ne întorc datoria ne răzbunăm pe ei, îi dăm în judecată, le dorim răul, nu-i iertăm pînă la moarte. De aceea și Dumnezeu se supără pe cei care nu iartă pe aproapele, ci trăiesc în ură și răzbunare, și le va zice la judecată: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o adică toate păcatele pentru că M-ai rugat. Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine? Și mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria (Matei 18, 32-34).

Auziți ce zice Hristos, Stăpînul vieții și al morții? Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viață nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie și murim așa, nu vom avea iertare niciodată și nimeni nu ne va mai scoate din veșnica osîndă.

Iubiți credincioși,

Cea mai mare virtute creștină este iubirea. Ea este viața noastră și avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor și altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creștine.

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom ști să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toți, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieții noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.

Dar ce să facă acei creștini, care își cer iertare de la cei cu care sînt certați, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învață Sfinții Părinți. Întîi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblînzirea vrăjmașilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor și să le respecte cuvîntul. Apoi să-și ceară personal iertare de la cei cu care sînt certați, prin cuvintele: “Iartă-mă, frate, pentru toate cîte ți-am greșit și Dumnezeu să te ierte!” Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche și mare, împăcarea să se facă în prezența preotului, și să se încheie cu o rugăciune de mulțumire și chiar cu o masă creștinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori și așa, dacă nu ne mustră conștiința, ne putem împărtăși cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburați și ne chinuie gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtășanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia și rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mîntuire!

Citim în Pateric că un călugăr tînăr s-a dus la un sihastru bătrîn și i-a spus că are vrajbă asupra cuiva și nu-l poate ierta nicidecum. Zadarnic l-a îndemnat bătrînul la iertare, că ucenicul nu voia să-l ierte. Atunci duhovnicul a zis ucenicului: “Să spunem împreună Tatăl nostru, fiule!” Pe cînd ucenicul zicea: “Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, bătrînul îi spuse: “Nu așa, fiule! Ci să zicem; Și nu ne ierta nouă greșelile noastre, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri!” Auzind aceasta ucenicul, a căzut în genunchi și a zis: “Iartă-mă, părinte, că am greșit! Din clipa aceasta am iertat pe fratele meu!”

Așa să facem și noi, frați creștini. Să cerem iertare întîi și să iertăm cu dragoste pe toți, ca să fim și noi iertați de Dumnezeu pe pămînt și în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire, nici nu putem zice Tatăl nostru.

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei și pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toți în numele Său, știind că dragostea nu moare niciodată! Amin.

 

* * *

 

Iertarea datoriilor

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un tablou teribil ne este înfățișat de Evanghelia acestei duminici. Începe cu următoarele cuvinte: “De aceea asemănatu-s-a împărăția cerurilor unui împărat care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18,23). Între aceste slugi se afla una care îi datora stăpânului o sumă mare. Această sumă era atât de mare încât în ciuda dorinței lui, omul nu ar fi putut niciodată să o înapoieze. Exista o singură soluție: stăpânul putea să îl vândă pe el, pe soția lui, pe copiii lui și tot ce avea el. “Deci căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria” (Matei 18,26-27). Luați aminte, nu i-a amânat plata datoriei, nu a redus suma, ci a anulat întreaga datorie, complet, pentru totdeauna. Era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, totul era ca înainte. O nouă viață, liniștită ca înainte, putea să înceapă. Și chiar mai mult: acum acest servitor îl cunoștea pe stăpânul său. A văzut în el un tată iubitor, și a lucra pentru un astfel de tată este o binecuvântare.

Deodată ceva îngrozitor s-a întâmplat: acel servitor a ieșit și s-a întâlnit cu unul dintre confrații lui servitori, care îi datora o sumă extrem de nesemnificativă; și punând mâna pe el, a început să îl strângă de gât, cerându-i să îi dea înapoi tot ce îi datora. Aflând de acest lucru, stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor până își va plăti întreaga datorie.

Așa se întâmplă și cu noi. Am primit totul de la Domnul dar ne-am dovedit a fi datori neplatnici. Am cerut iertare și am primit-o. Și Dumnezeu ne-a acceptat în familia lui, Biserica lui Cristos, și în ea putem călători pe marea în furtună a vieții ca într-o barcă sigură. O barcă are tot ceea ce este necesar pentru a-i proteja de apă pe cei care călătoresc în ea: are o bază solidă, laterale, pânze, vâsle, o cârmă. În același fel, Biserica lui Cristos are o cârmă cu ajutorul căreia este condusă de Cârmaciul ei divin, Domnul nostru Isus Cristos; are de asemenea pânze, vâsle – acestea sunt Sacramentele; mai are o bază solidă – poruncile lui Cristos dintre care cea mai importantă este iubirea. Și dacă ținem această poruncă principală a Lui, iubirea, atunci vom fi în familia Lui, în Biserică, și ne vom bucura. Cât de mult a vorbit Domnul despre ea în discursul Său de adio către discipolii Săi: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12). “Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 15,17). Da, este imposibil a fi în Biserică și a nu fi în iubirea Lui. A fi în Biserica lui Cristos este posibil doar dacă respectăm porunca Lui principală, acea poruncă ce a devenit fundamentul întregii Sale Biserici, care este mireasma lui Cristos – și această poruncă este IUBIREA!

Și astfel acel nefericit servitor a pierdut totul: iertarea lui Dumnezeu, scutirea de întreaga datorie, și întoarcerea la libertate a lui, a soției și a copiilor lui. Tot ceea ce a primit a pierdut într-o clipă, în acea teribilă clipă în care nu l-a iertat pe cel care îi era dator lui. La fel și noi putem pierde totul: iertarea pe care am primit-o în Sacramentul Spovezii, și Harul pe care l-am primit în Sacramentul Sfintei Împărtășanii – într-o clipă, în acea clipă în care nu îi vom ierta pe cei care ne sunt datori.

Să dea Dumnezeu să nu trecem niciodată printr-un astfel de moment. Așadar, pentru propria noastră mântuire, pentru propria noastră bunăstare și pentru bunăstarea celor care sunt aproape de noi, să îi iertăm din inimă pe cei care ne sunt datori. Și să ne bucurăm că avem astfel de datornici, pentru că doar iertându-i pe ei îi putem dovedi Domnului cât de mult prețuim iertarea Lui. Și să ne bucurăm de asemenea pentru că Domnul nostru ne iartă enorm de multe lucruri, iar tot ceea ce trebuie noi să iertăm este atât de mic și nesemnificativ. Să ne bucurăm de fiecare dată când spunem în Rugăciunea Domnului: “și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”.

 

* * *

 

Pilda datornicului nemilostiv

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Sfânta Scriptură a Noului Testament este brăzdată de nenumărate pilde de iertare. Din toate reiese nemăsurata dragoste de iertare a Mântuitorului nostru Isus Hristos față de greșelile oamenilor. Să ne ducem cu gândul la femeia cea păcătoasă care, aflând că Isus poposește în casa lui Simon fariseul, conștientă de păcatele ei, a venit la Isus cu un vas de alavastru cu mir – lucru de mare preț – și, stând la spate, lângă picioarele lui și plângând, a început a-i uda picioarele cu lacrimi și a i le șterge cu părul capului său, și-i săruta picioarele și I le ungea cu mir. Pentru căința ei adâncă și pentru dragostea pentru Hristos, El a zis către dânsa: “Și se iartă păcatele” (Luca 7, 37-48). Cu toate că Petru apostolul s-a lepădat de trei ori de Domnul în cele mai grele momente ale vieții Sale pământești, pentru că s-a căit cu amar, Mântuitorul l-a iertat, repunându-l în demnitatea apostoliei, ca mai înainte (Mat. 26, 70).

Tâlharul de pe cruce, care “după dreptate era osândit”, primind cele cuvenite după faptele sale, în ultimul moment al vieții pământești și-a dobândit mântuirea, căci, cu multă căință, s-a rugat lui Isus Hristos: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni, întru Împărăția Ta” (Luca 23, 40-42). Însăși jertfa Domnului Isus, pe lângă faptul că este expresia cea mai desăvârșită a iubirii divine față de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea trebuie înțeleasă ca un act de răscumpărare și de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu “prin sângele Lui și iertarea păcatelor” (Efes. 1, 7). Iată că Domnul nostru Isus Hristos, în Sfânta Evanghelie de astăzi, prin pilda datornicului nemilos, ne arată cum trebuie înțeleasă de noi, creștinii, virtutea iertării, cum trebuie s-o punem în practică și felul în care noi s-o folosim în relațiile cu semenii noștri.

Pericopa evanghelică arată cum un stăpân a făcut socoteală slugilor sale. Unul din slujitori îi datora o sumă foarte mare de bani, zece mii de talanți. Chemat să restituie datoria, stăpânul a văzut că slujitorul nu poate să plătească; fiind rugat cu stăruință să-l mai aștepte, stăpânului i s-a făcut milă de el și i-a iertat toată datoria. Dar slujitorul n-a învățat nimic din fapta cea bună a stăpânului său și îndată ce a ieșit în stradă a întâlnit pe un tovarăș care îi datora o sută de dinari, o sumă foarte mică. “Atunci acea slugă, ca și el, căzând în genunchi, îl ruga și zicea: Îngăduiește-mi, și-ți voi plăti. El însă n-a voit, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria”. Auzind aceasta, stăpânul l-a chemat și i-a zis: slugă rea și vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, să ierți și tu pe tovarășul tău, precum te-am iertat și eu pe tine? Și l-a dat să-l chinuie până va plăti datoria. Pericopa evanghelică se încheie cu următoarea concluzie, de care se cuvine să ținem seama în viața noastră: “Așa va face și Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greșelile lui” (Mat. 18, 15).

Dacă ne gândim bine la cuprinsul acestei pericope evanghelice, la bunătatea lui Dumnezeu față de noi, nevrednicii fii ai săi, precum și la comportarea noastră din viața de toate zilele, descoperim îndată că stăpânul milostiv este Părintele ceresc, care ne iartă nouă mulțime de greșeli, iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, noi cei ce de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greșeli ale semenilor noștri. Cine dintre noi, oamenii, ar cuteza să spună că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Cine dintre oameni ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilos nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă și josnică? Toți greșim, toți păcătuim în contra lui Dumnezeu Tatăl și Binefăcătorului nostru și contra semenilor noștri, cu care trăim împreună, dar greșelile și păcatul nostru nu-l vedem și de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greșeli ale semenilor noștri. De multe ori osândim în grabă, nedându-ne seama că și noi, de multe ori, suntem vrednci de osândă, sau dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertare, pe care de atâtea ori am refuzat să o dăm altora.

Așa e judecata noastră, de cele mai multe ori pătimașă, dar judecata sfântă și dreaptă a lui Dumnezeu e altfel, așa cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. “Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc va face vouă, de nu veți ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre, greșelilor lor” (Mat. 18, 35).

Suntem purtătorii numelui sfânt de creștini și să vedem ce trebuie să știm noi despre iertarea creștină. Iertarea e faptă de milostenie, de bunătate, de forță morală care trece cu vederea răul pe care ni l-a făcut aproapele nostru. Ea este forța cu care înfrângem în noi mândria, mânia, setea de răzbunare față de cel ce ne-a greșit, și față de care devenim blânzi, buni, înțelegători și iertători. Mântuitorul Isus Hristos ne arată marea valoare a iertării prin faptul că o așază în miezul rugăciunii Tatăl nostru.

Pentru ca nimeni să nu uite de această mare datorie, El adaugă: “De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc greșelile voastre…” (Mat. 6, 14). Pe cât de dulce și mângâietoare este cererea de iertare pe care o adresăm lui Dumnezeu, pe atât de amară și groaznică este osânda pe care ne-o dobândim când rostim în Rugăciunea Domnească “și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, pentru că de cele mai multe ori, nu facem așa.

Iertarea poate fi socotită ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă, fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Iertare înseamnă, înainte de toate, iubire care, atunci când este dusă la o potență maximă, rodește jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea, cu atât mai mult îmbracă haina desăvârșirii, cu cât are mai mult preț de jertfă. Jertfa de pe Golgota a fost și este cel mai grandios act de iertare, care își profilează luminile dincolo de veacuri și e în stare să trezească la viață nouă toate conștiințele căzute în rătăcire. Deci, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiționată, între altele, de iertare din partea noastră a greșelilor aproapelui nostru. Iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocității, “Iertând altora, vouă înșivă dați iertare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Iertarea în Vechiul Testament s-a atrofiat sub apăsarea legii talianului, iar aceasta a căzut sub puterea iertării din Noul Testament. Înșiși apostolii – cei mai apropiați sufletește de Isus -, pare să nu fi știut destul de lămurit că puterea iertării în creștinism este nesfârșită, după cum a fost și jertfa Domnului Isus Hristos, fapt care a determinat pe apostolul Petru să întrebe pe Isus: “Doamne, de câte ori va greși mie fratele meu și voi ierta lui?” (Mat. 18, 21).

Răspunsul îl știm: “de șaptezeci de ori câte șapte”, adică de nenumărate ori. Măsura iertării în creștinism este, deci, fără margini.

Și pentru a arăta încă o dată aspectul de reciprocitate al iertării creștine, Isus se servește de pilda celor doi datornici, pe care am auzit-o din Evanghelia de azi.

Vorbind despre creștinii care nu numai că nu iartă pe frații lor care le greșesc, dar se și răzbună, blestemă și cer de la Dumnezeu să-i pedepsească, să le ia viața, să le distrugă familia, Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Oare aceștia mai pot cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor? Ei au inima plină de otravă.

Oare ei se mai pot împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, când gura le e pătată de sângele dușmanilor? Nu! Pentru că nu se deosebesc de ucigașul de rând și de fiarele pădurii. Aceștia își atrag mânia lui Dumnezeu”. Cel care cere de la Dumnezeu răzbunare pentru dușmani, batjocorește pe Dumnezeu, chemându-L să se alăture la răutatea lui, cu toate că Dumnezeu poruncește să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.

Nu numai din punct de vedere creștin, dar și pentru orice om, este mai de folos iertarea, decât răzbunarea. Câtă tulburare, câți nervi măcinați în zadar, câtă întunecime în suflet, câte gânduri tulburate, câte priviri întunecate nu ne aduce răzbunarea! Nu e bine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Rom. 12, 19).

Judecata noastră omenească, care este însetată după răzbunare pentru cea mai mică greșeală a fratelui nostru, nu ne folosește la nimic, fiindcă nu noi suntem judecătorul suprem, ci Tatăl cel Ceresc, cel care ne iartă greșelile și păcatele noastre, dacă și noi iertăm greșiților noștri. Iată ce spune Grigorie de Nisa despre virtutea iertării: “Iertarea greșelilor fratelui sau dușmanului este culmea virtuților”, iar Sf. Ioan Gură de Aur consacră iertării aceste frumoase cuvinte: “Multe sunt virtuțile care stau bine creștinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”.

Prin cunoașterea și înțelegerea acestei pilde ni se dezvăluie un colțișor tăinuit al Împărăției cerurilor. Aici lasă să se întrevadă că totul este întocmit după porunca iertării. Fără iertare nu este posibilă mântuirea noastră. Împărăția lui Isus am putea-o numi și Împărăția iertării.

Dar iertarea este și o condiție esențială a conviețuirii pașnice dintre oameni. Să ne închipuim ce s-ar alege de noi, dacă la cea mai mică greșeală am sta veșnic încleștați și ne-am arunca unul împotriva celuilalt. Fără iertare, am avea un “război veșnic”.

Iertarea este o podoabă aleasă a sufletului omenesc. Această floare sfântă a creștinătății a fost sădită și crescută la izvoarele limpezi ale iubirii lui Hristos. Deci nu șovăi, ci te ridică din pulberea micinii tale și mergi de mângâie fruntea încruntată a celui care-ți poartă gând rău. Și dacă vei fi ispitit vreodată să întrebi și tu, ca și Petru: “Doamne, de câte ori voi ierta?”, nu aștepta răspuns, ci privește către crucea răstignirii, care-și întinde brațele să cuprindă în îmbrățișarea-i caldă toate păcatele acestei lumi, deci și ale tale. Ea îți va șopti: “De șaptezeci de ori câte șapte!”.

Iertare! Tu ai îndepărtat atâtea cute de pe frunți îngândurate; tu ai ridicat din pulbere mii de capete plecate; tu ai despovărat spinările gârbovite de greutățile fărădelegilor; tu ai descleștat atâția pumni gata să lovească; tu ai adus atâta seninătate în cugete bicisnice, ai smuls cătușele robiei de pe atâtea mâini neputincioase, ai șters atâtea lacrimi și ai eliberat întreaga omenire de sub tirania păcatului! Șie îți datorăm libertatea, pacea și mântuirea noastră. Fii binecuvântată! Amin.

 

* * *

 

Robul nemilostiv

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Frați creștini,

O mare indignare ne-a cuprins inima, văzând purtarea neomenească a datornicului din Evanghelia de astăzi. El datora stăpânului său 10.000 de talanți, o sumă enormă în banii noștri. Deoarece nu avea cu ce să plătească, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copii și tot ce avea, ca să-și plătească datoria.

Iată în ce grozavă nenorocire era să cadă toată familia aceasta. Dar, a fost de ajuns ca sluga aceasta să facă o mică rugăciune, să cadă în genunchi, cu lacrimi la picioarele stăpânului său și acesta, plin de milă și de bunătate, să ierte toată datoria și să-l slobozească. Iată însă, că, pe când mergea el liniștit spre casa sa, și încă nu i se uscase bine lacrimile cu care ceruse iertare iar praful de pe genunchi nu i se scuturase, întâlnește pe un prieten al său care îi era lui dator o sută de dinari, o sumă foarte mică.

Se repede la el, îi pune mâna în gât și îl sugrumă zicându-i: “Plătește-mi tot ce-mi ești dator”. La strigătul acesta neomenos și brut, nenorocitul acela cerea zadarnic răgaz, căci tovarășul lui era fără milă și surd la rugăciunea acestuia, uitând de binele ce-i făcuse stăpânul său.

Vai, ce priveliște revoltătoare! Dar bine a făcut stăpânul care l-a chemat înapoi pe netrebnic și l-a aruncat în temniță să se chinuiască fără încetare. Uitucul și nerecunoscătorul acesta își merită pedeapsa.

Dar, să nu ne mirăm prea mult de purtarea robului nemilostiv și să nu-l osândim, fiindcă ne osândim pe noi înșine. Și noi suntem ca și el, ba mi se pare că mai mult, fiind chiar mai răi ca el. În timp ce dânsul avea o datorie iertată de un stăpân oarecare, noi avem sumedenii de fărădelegi trecute cu vederea de însuși Dumnezeu.

În vreme ce sluga aceea cerea numai banii săi înapoi, noi am vrea și sufletul semenilor noștri, care ne-au greșit cu ceva. Pentru o lovitură, dăm zece lovituri; pentru o nedreptate, zeci de răzbunări; pentru o jignire, ani de mânie și de învrăjbire. Să nu ne amăgim, înfricoșată va fi pedeapsa stăpânului. De vrem să avem parte de mila Celui de sus, de vrem să ne mântuim sufletele, avem o singură cale: iertarea aproapelui nostru.

Unul din sfinții părinți din Pateric spune că sunt trei feluri de iertări pe pământ:

1. Oamenii care au ajuns la înălțimea aceasta, de a ierta pe vrăjmași și de a-i iubi, se numesc fiii lui Dumnezeu, căci se aseamănă cu Mântuitorul care a iertat pe vrăjmașii săi.

2. Oamenii care țin minte răul se numesc fiii lui Adam.

3. Cei ce nu se pleacă cu nici un chip și stau învârtoșați și înțepeniți de mândrie și îngâmfare se numesc fiii celui viclean.

Așa vedem că a zis Mântuitorul robului neiertător din Evanghelia de astăzi: “Rob viclean”. Toți aceștia își pierd sufletul dacă îi va apuca moartea în vicleșug, vrăjmășie și dușmănie.

Împăratul din Evanghelia de astăzi, care a vrut să se socotească cu robii săi, este Bunul Dumnezeu, Împăratul Slavei cerului și al pământului. Robul care datora 10.000 de galbeni închipuie pe fiecare dintre noi toți, care am primit din mâna Celui Preaînalt atâtea bogății, daruri și avere, încât să nu se poată socoti valoarea lor.

Dumnezeu ne-a dat cerul, soarele, luna și stelele, norii cu ploile, lumina și căldura, aerul și apele; ne-a dat pământul cu toate bogățiile de pe el, bunătățile și toate florile, animalele și păsările. Peștii apelor și tot ceea ce există pe pământ, în ape și în aer. Toate le-a dat în stăpânire omului. I le-a dat ca o zestre, ca să-i fie de folos. L-a îmbogățit Dumnezeu pe om cu ochi ca să vadă, cu gură să vorbească, cu urechi să audă, picioare să umble, mâini să lucreze și minte cu care să gândească și să judece. Mare lucru este mintea la om.

Toate aceste bogății pe care le-a primit omul de la Împăratul Slavei, Dumnezeu, au așa de mare valoare că un om niciodată n-ar putea plăti Stăpânului Ceresc, chiar de ar fi viața sa pe pământ mii de ani. Ce avem noi? Cu ce am venit noi pe pământ? Goi am venit și goi plecăm! Plângând am venit și, poate, plângând plecăm.

Cu toate acestea, omul netrebnic și nerecunoscător vine și el o dată pe an la biserică, dă o liturghie, spune o mică rugăciune și i se pare că a făcut foarte mult pentru Dumnezeu. Deși a primit atâtea daruri, peste care Dumnezeu l-a pus stăpân, începe să hulească numele Celui Atotputernic și să cârtească împotriva Lui. S-au învățat mulți să se vaiete că sunt săraci, că au trebuință de multe. De fapt, se plâng tot acei care au.

Dar, toți nemulțumiții aceștia au uitat de marea bogăție primită de sus de la Tatăl Ceresc. Ce ne-ar folosi nouă dacă am avea înainte toate frumusețile lumii și ar fi ale noastre, dacă n-am avea ochi să le vedem? Dacă ai avea înainte toate bunătățile, la ce ți-ar folosi dacă, din cauza unei boli, nu te poți apropia de ele, dacă n-ai putea să umbli pe picioarele tale și să te duce unde vrei, dacă nu te-ai putea folosi de mâinile tale să lucrezi și să te servești cum îți place?! Iată, deci, ce bogăție mare avem de la Dumnezeu, aceste mădulare sănătoase pe care trebuie să le punem în slujba Sa, nu în slujba vrăjmașului diavol.

Cu toate acestea, omul tot îndărătnic și nerecunoscător este. Aude clopotul bisericii în duminici și sărbători cum îl cheamă Dumnezeu ca să-I mulțumească pentru toate darurile Sale, dar el nu vrea să audă. O zi pe săptămână a oprit-o Dumnezeu pentru El, Ziua duminicii, e ziua Lui. Numele acesta “Duminică” e de la Dumnezeu, pentru ca omul să-I cinstească numele și, venind la casa Lui, să-I aducă jertfă de laudă și prinos de recunoștință pentru toate cele primite.

Dar unii nu vor să audă, iar alții, dacă vin, vin tot cu interese pământești, vin să ceară de la Dumnezeu să le dea și iar să le dea. Dar, unde este mulțumirea pentru tot ce s-a dat? Câți recunosc că sunt datori, nespus de mult, să vină la Sf. Lui Casă să mai plătească din datorii? Aleargă omul după treburi cu mașina, cu avionul, ba și prin țări străine, ca să câștige vânt, praf și cenușă. Unii se întorc, alții nu se mai întorc de loc, sau se întorc schilodiți, pentru nimicuri pământești. În acest timp, Dumnezeu ne așteaptă mereu, aici în casa Lui, ca să plătim din datoriile noastre.

Sluga care era datoare 100 de dinari acelui rob nemilostiv și care a fost osândită la închisoare până va plăti datoria închipuie pe datornicii noștri, frații noștri, greșiții noștri.

Dacă nu iertăm din inimă pe cei ce ne supără cu ceva, îi osândim sau îi păgubim cu ceva, să știți că săvârșim un păcat strigător la cer și, cât de curând, vine fără de veste Stăpânul de sus să ne zică și nouă: “Slugă vicleană, toată datoria ți-am iertat-o, fiindcă M-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de tovarășul tău precum și Eu am avut milă de tine?”.

Va fi atunci vai și amar de noi, căci vor curge bătăile de la Împăratul de sus, în lume aceasta, în diferite feluri. Dacă nu iertăm și nu ne împăcăm, îndreptându-ne, ne va da și pe noi la sfârșit pe mâna chinuitorilor și vom merge la temnița iadului pentru totdeauna.

Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că prietenii celui închis pentru 100 de dinari s-au întristat foarte mult și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Acești prieteni sunt îngerii noștri păzitori, căci nu suntem singuri, ci fiecare are cu el pe îngerul său păzitor pe care l-a primit la botez. Acești prieteni mai închipuie și pe sfinții a căror nume îl purtăm fiecare, sau a căror icoană o avem în casele noastre. Aceștia toți spun, pe drept cuvânt, toate câte le facem noi, aici pe pământ, fraților noștri, aproapelui nostru.

Auzind Împăratul � spune Sf. Carte � a chemat la el pe robul cel nemilostiv și i-a zis: “Rob viclean, eu ți-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat, oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?”

Vedeți, aici Domnul pune accent pe rugăciune, căci zice: “… ți-am iertat toată datoria fiindcă M-ai rugat…”. Fără rugăciune, deci, fără recunoașterea greșalelor făcute și fără a ne căi de cele făcute, nu primim iertare. Stăpânul s-a mâniat pe sluga vicleană și a dat-o pe mâna chinuitorilor, aruncând-o în temniță până va plăti tot. De aceea, a zis Domnul Hristos altădată: ” Împacă-te cu pârâșul tău câtă vreme ești pe drum cu el”, adică cât suntem încă în viața aceasta. Să nu ne apuce moartea neîmpăcați cu cei ce ne-au greșit, sau le-am greșit cu ceva, căci la moarte s-a sfârșit drumul și mergem să dăm seama de faptele noastre. Atunci vom fi dați pe mâna temnicerilor iadului și vom fi chinuiți până vom plăti tot.

Domnul Hristos ne spune mai departe că așa va face Tatăl Ceresc celor care nu iartă din inimă pe cei ce le-au greșit. Auziți, din inimă trebuie să iertăm, nu numai din gură, să spunem și noi așa cum zic unii: “L-am iertat, dar nu-l pot uita!”

Domnul Hristos ne-a dat pildă de iertare chiar cu viața Sa. El a iertat pe toți păcătoșii și chiar pe vrăjmașii lui Dumnezeu când a fost scuipat în față, hulit și batjocorit, bătut cu bice și condamnat la moarte, încununat cu spini, răstignit și pus la un loc cu tâlharii, El se roagă Tatălui Ceresc și-I cere să le ierte tot păcatul, pentru că nu știu ce fac. Iată pilde de răbdare pentru noi.

Cine a fost mai hulit și batjocorit ca Domnul Hristos? Și, totuși, El a iertat, căci știa că autorul tuturor relelor este diavolul. Diavolii făcuseră din cei ce L-au răstignit pe Isus niște unelte ale lor, și nu mai știau, sărmanii, ce fac, căci erau îmbătați de răutatea demonilor și strigau cu toții: “Răstignește-L!” De aceea, ne poruncește și nouă Domnul Hristos să iubim chiar pe vrăjmașii noștri.

Aceasta este una din poruncile Mântuitorului. Acești vrăjmași ai noștri, făcându-ne rău, ne fac totuși un mare bine. Această poruncă au împlinit-o toți sfinții lui Dumnezeu și primii creștini care s-au mântuit. De aceea, Sf. Ap. Pavel zicea: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului Hristos, prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”. Un creștin adevărat trebuie să fie mort față de lume, față de ispitele ei, față de amăgirile ei.

Așa se spune despre un creștin care nu înțelegea cuvintele acestea ale Sfântului Ap. Pavel, că el s-a răstignit față de lume, și s-a dus la un pustnic să-l lămurească. Ca să-l facă să înțeleagă, pustnicul l-a trimis într-un cimitir să ocărască morții. S-a dus omul acolo și, aruncând cu pietre pe morminte, a început să strige: “Păcătoșilor, putreziților, ce de păcate ați mai făcut și voi în viață, ce răi și lacomi ați mai fost, vai vouă nenorociților, ați ajuns acum mâncare viermilor!”

După ce a zis el multe și de toate s-a întors înapoi la pustnic.

- Ai făcut cum ți-am spus?, a întrebat pustnicul.

- Am făcut, părinte, i-a răspuns omul nostru. I-am ocărât și le-am zis destule cuvinte grele.

- Și ce ți-au răspuns morții?, mai întrebă pustnicul.

- Ei n-au zis nimic, numai eu am vorbit!, răspunse creștinul.

- Acum du-te din nou la cimitir, îl îndemnă pustnicul, și vorbește-i de bine, laudă-i, spune-le cuvinte cât mai frumoase.

S-a dus omul din nou și a început să laude morții, zicând: “Ferice de voi, morților! Ce viață frumoasă ați avut voi! Ce frumos cântați voi la biserică și ce frumos vorbeați la lume despre Dumnezeu! Ce de milostenii ați făcut și ce credincioși ați fost, ferice de voi!”

După ce i-a lăudat bine, s-a întors la pustnic și i-a spus că a făcut întocmai.

- Ei, zise pustnicul, și ce ți-au grăit morții când îl slăveai cu vorbe frumoase?

- Nimic, răspunse omul, numai eu am vorbit. Le-am zis destule bune și numai eu vorbeam.

- Ei, vezi dragul meu, dacă vrei și tu ca să te mântuiești fă tot așa: fă-te mort față de lume, adică să nu primești hulele, ocările, defăimările și vorbele rele și urâte și să nu iei seamă nici laudele, vorbele frumoase și ispititoare și, așa, vei călca peste toate ispitele, împlinind cuvântul Domnului, al iertării și iubirii de aproapele.

Noi nu trebuie să ne răzbunăm pe vrăjmașii noștri, ci să-i compătimim, să-i plângem, căci merg în chinurile iadului și acolo vor plăti cu vârf și îndesat toată vrajba și răutatea lor. De ce să ne mai răzbunăm noi, căci oricum, dreptatea lui Dumnezeu nu-i va ierta dacă nu se vor pocăi. Prin rugăciunea domnească � Tatăl nostru � Mântuitorul ne-a legat și mai strâns, așa ca să nu ne putem nici ruga, dacă nu iertăm pe cei ce ne-au greșit.

Vedeți dar, că vrăjmașii ne fac un bine! Credeți că sfinții mucenici, care sunt acum încununați în cer cu așa mare strălucire și fericire, ar mai fi fost atât de cinstiți de îngeri, de sfinți și de Dumnezeu, dacă nu erau vrăjmașii care să-i chinuie, să-i vorbească de rău și să-i muncească?! Dar câți înțeleg lucrul acesta? Câți dintre noi înțelegem că vrăjmașii ne fac un mare bine pentru suflet?

Foarte mișcătoare și frumoasă faptă a făcut un credincios, tocmai pe patul morții sale, ca să ia pildă și ceilalți ai casei lui. El avea un vecin care toată viața sa îl necăjise, îl supărase în fel de fel de chipuri. Acum, la ultima suflare, îl chemă și-i dădu un C.E.C. cu o anumită sumă de bani, pe numele lui, pe care bătrânul îi pusese încă de pe când putea să umble. Văzând aceasta, ceilalți ai casei au rămas mirați de faptul lui și l-au întrebat de ce a făcut acest lucru? El le-a răspuns: “Vecinul meu, prin necazurile pe care mi le-a pricinuit, mi-a făcut cel mai mare bine, pentru că m-a întărit în răbdare, m-a făcut să mă rog neîncetat și am câștigat un frumos loc de fericire în Împărăția Cerească, pe care Domnul Hristos mi l-a arătat puțin mai înainte”. Avusese o vedenie mai înainte și-i arătase Domnul Hristos locul de fericire câștigat prin răbdarea dovedită în fața acestui vrăjmaș.

Frumoasă faptă! Iată cum putem și noi câștiga fericirea cea veșnică prin răbdare și iertare. Fără acestea nu înaintăm. Vrem să ne fie numai bine pe aici și să nu ne zică nimeni nimic, că sărim în sus. Sunt însă unele cazuri grele de iertare în viață. Foarte mult contează și ce urmărește persoana vrăjmașă. Poate că dorește să te păgubească, râvnind la casa ta, la trupul tău sau la averea ta, făcând abuz de putere. Așa se purta, de pildă, împărăteasa Eudoxia, pe care Sf. Ioan Gură de Aur a mustrat-o foarte aspru. Chiar și după moartea ei, zeci de ani i-a tremurat mormântul, până când i-au adus moaștele sfântului din exil și a iertat-o dând pildă tuturor. Amintim acum și de regina Isabela, mustrată de Sf. Prooroc Ilie și multe alte persoane care au umblat cu nedreptăți mari.

Sunt unii vrăjmași care vor să te tragă la vreo rătăcire, sau alții care n-au nici o credință și le place să-ți facă numai rău. Pentru aceștia este de-ajuns dacă-i saluți cu respect. Dacă nu vor să vorbească și nu te iartă, păcatul rămâne al lor.

Dacă între noi creștinii, care mergem la biserică, ne spovedim și ne împărtășim, ținem posturile, facem rugăciuni și ne străduim să facem bine, se ivește o neînțelegere, Domnul Hristos ne-a lăsat niște sfaturi zicând: “Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l, între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău, iar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să te asculte, spune-l Bisericii, și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și vameș”.

Vameșul și păgânul erau socotiți la fel din cauza răutății și nedreptăților pe care le făceau. “Spune-l Bisericii” înseamnă să-l spui preoților sau să-l pui la slujbe; să faci rugăciuni și metanii, căci Dumnezeu le va descurca pe toate.

Dar sunt și cazuri că nu poți să ierți, căci îți vin în minte mereu cuvintele acelea usturătoare pe care ți le-a zis sau fapta rea a vrăjmașului. Poate fiecare dintre noi am avut în viața noastră sau poate avem pe câte cineva pe care nu-l putem ierta. Ce trebuie să faci în această situație, creștine?

Lasă toate și te împacă dacă vrei să primești iertare. Tu te duci să-ți ceri iertare de la Dumnezeu și tu nu ierți pe cel care te-a supărat. Păi, pe acela trebuie să-l ierți care ți-a făcut ceva, ți-a zis sau te-a păgubit cu ceva, nu pe acela care nu ția-a făcut nimic. Pe acela nu ai de ce să te superi, n-ai ce-i ierta.

Am fost și eu într-o situație asemănătoare, căci aveam pe cineva pe care nu-l puteam ierta, și a făcut Dumnezeu în așa fel să mă întâlnesc cu el pe când mergeam la spovedanie. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele Domnului din Evanghelia aceasta cu robul nemilostiv și mi-am zis: “Rob viclean, iartă dacă vrei să primești iertare!” Am căzut deci pe grumazul lui, l-am iertat și am rămas în pace și Dumnezeu m-a iertat și pe mine.

Dar am avut altădată niște dușmani pe care nu-i puteam ierta deloc. Văzându-mă neputincios, m-am rugat la Dumnezeu cu metanii. Vă spun acestea, pentru că sunt cazuri deosebite și grele, neputând să ierți pe cel care ți-a făcut rău. Ce să faci? Știind că nu este nici o scăpare, căci Domnul a spus că trebuie să iertăm din inimă, iată ce am făcut eu: m-am așezat pe metanii și rugăciuni. La fiecare metanie, înainte de orice altceva ziceam: “Dă-mi, Doamne, putere ca să iert pe vrăjmașii mei!” Dumnezeu mi-a slobozit inima, a străpuns-o darul Duhului Sfânt, a spart gheața, răutatea și lanțul care o ținea legată de cel rău și am putut să iert, și pace s-a făcut, iar diavolul s-a sfărâmat.

Altădată, spune Mântuitorul că va fi vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire, fiindcă nu se poate să nu vină și din acestea. Dar, vai de omul acela prin care vine sminteala! Mai de folos îi e lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie înecat în adâncul mării. Aceste cuvinte înfricoșătoare ale Mântuitorului să ne intre adânc în inimă, căci nu ne jucăm cu păcatul smintelii. Cine a îndrăznit să întoarcă pe un creștin de la calea cea bună la păcate, la rătăcire, mai bine i-ar fi să dispară înecat în adâncul mării.

Nu există păcat mai greu ca acesta și să ne cutremurăm când ne gândim câți propovăduitori are satana, câte unelte are el, care se țin numai de gâlcevuri, făcând sminteli după sminteli. Până și creștinii noștri, în loc să se unească cu toții împotriva vrăjmașului diavol, a păcatelor, viciilor și smintelilor, se dușmănesc între ei, latră și se mușcă spre paguba și pierzania lor sufletească.

O istorioară mult grăitoare și foarte potrivită cu cele ce v-am spus, vreau s-o ascultați acum cu atenție: Se zice că, odată, lupii s-au sfătuit între ei cum să atace pe vrăjmașii lor, câinii. Astfel, au trimis pe unul dintre ei ca spion printre câini și să afle cât sunt de tari, pe unde stau ascunși și cât sunt de uniți. După ce s-a întors lupul spion din misiunea sa, toată gloata lupilor aștepta cu atenția încordată și gura căscată să audă ce le va spune trimisul lor. Acesta s-a suit pe un dâmb și a început să le grăiască astfel:

- Fraților, am umblat cu bine pe unde m-ați trimis, aveți cuvântul meu și m-ascultați! Să nu vă temeți, vrăjmașii noștri, câinii, nu sunt așa de tari cum îi credem noi. E adevărat că pe unde am umblat am văzut mulțime mare de câini, dar am băgat de seamă că periculoși sunt numai câinii cei legați. Cei mai mulți însă sunt nelegați și umblă haimanale. Am mai băgat de seamă că sunt mai multe soiuri de câini și mulți dintre aceștia sunt cei care latră, dar nu mușcă. Și vă mai spun o bucurie mare. Am văzut o altă specie de câini care se mușcau unii pe alții și nu le ardea lor să umble după lupi. Se urăsc din toată inima, se mușcă cumplit între ei și își ascut dinții unii contra altora și nu împotriva noastră, a lupilor. Așa că, fiți tari și nu vă temeți!

Astfel le vorbi trimisul lupilor, iar toată gloata izbucni în urlete de bucurie, mulțumiți că vor face prăpăd pe unde vor merge. Sfatul lupilor să știți că este sfatul diavolilor, iar vrăjmașii câini suntem noi creștinii care nu prezentăm nici o primejdie pentru diavoli, fiindcă noi creștinii nu stăm legați de poruncile Evangheliei, nu stăm legați de sfânta biserică care este casa lui Dumnezeu, nu stăm legați de păstorii bisericii, ci umblăm haimanale după poftele și plăcerile noastre.

Unii mai mult latră decât mușcă latră împotriva altora minciuni și calomnii. Alții se mușcă între ei, în loc să-l muște pe diavol prin rugăciuni, cântări și fapte bune. Bieții noștri creștini, așa sunt. Își ascut dinții unii contra altora, se dărâmă unii pe alții prin fel de fel de sminteli, rătăciri și păcate. În acest timp lupii � diavolii � fac prăpăd în ograda noastră, în casa noastră, între copii și părinți, între soți și soții, și pretutindeni.

Să ne trezim cu toții, până nu e prea târziu, și să ne rugăm la Dumnezeu ca să ne dea înțelepciune și să nu ne mai sfâșiem între noi, ci să ne iubim, să ne iertăm și să ne unim, ca să biruim pe dușmanul cel mare, diavolul. O fierbinte rugăciune ne trebuie și nouă.

Să ne aducem aminte de toate datoriile noastre pe care le avem la Marele Stăpân din ceruri și să-L rugăm cu adâncă smerenie, tot timpul vieții noastre, fiindcă suntem datori, încât niciodată nu vom putea plăti. Să ne aducem aminte și de cuvintele S. Ap. Pavel care zice: “Căutați cu toții pacea și sfințenia, fără de care nu este mântuire”.

Faptele bune primite sunt acelea care sunt făcute de acei creștini ce caută pacea, sfințenia și dragostea și care trăiesc în plină armonie cu tovarășii lor. Cei ce iubesc pe vrăjmașii lor au cel mai mare avantaj sufletesc pentru că:

Întâi: cel care iubește pe vrăjmașii săi împlinește porunca Mântuitorului care zice: “Iubiți pe vrăjmașii voștri!”.

Al doilea: dacă ai iertat, primește și el iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele făcute.

Al treilea: cel care împlinește această virtute aduce multă pace și liniște între oameni.

Al patrulea: cel care iartă aplică cele mai usturătoare bice demonilor care fug îngroziți de omul iertător, fiindcă acesta e smerit. De aceea, cel mândru și îngâmfat nu iartă.

Al cincilea: Dumnezeu se bucură și se laudă înaintea îngerilor cu astfel de creștin care se aseamănă Fiului Său, Cel care a iertat pe toți hulitorii și răstignitorii Săi, atunci când a zis: “Tată, iartă-i că nu știu ce fac!”

Al șaselea: rugăciunile lui sunt ascultate și împlinite cât mai curând, fiindcă sunt ascultate direct de Tatăl de sus, fără nici o piedică.

Al șaptelea: unui astfel de creștin îi sunt primite toate jertfele și darurile pe care le aduce la sfânta biserică sau pe care le dă de pomană. Numai acestora le sunt primite darurile. Poți să aduci orice, dacă ții dușmănie pe cineva, Domnul Hristos, de aici din biserică, te trimite întâi să te împaci cu cel cu care ești certat și pe urmă să vii să-ți aduci darul.

Al optulea: creștinul care și-a cerut iertare de la vrăjmașii săi, înainte de a merge la spovedanie, primește și el, când se spovedește, iertare de toate păcatele lui, altfel, nu. De asemenea, când merge la biserică și oriunde, rugăciunea lui este primită și are multă putere înaintea Tronului dumnezeiesc.

Ați auzit, cât de multe daruri primesc de la Dumnezeu cei ce iartă din inimă pe vrăjmașii lor. Cât de mult se îmbogățesc, și ce mari avantaje sufletești și trupești au! Să facem și noi tot așa. Nu există om, nu există creștin, care să nu aibă pe câte cineva care să-i fi greșit, sau să nu aibă câte un vrăjmaș care i-a făcut vreun rău.

Să ținem seama că nu este altă cale de urmat, dacă vrem să ne mântuim sufletul, decât să iertăm din inimă. Iar ca să fim scutiți și să nu avem prea mulți vrăjmași trebuie să fim înțelepți și să nu plecăm urechea la vorbele unuia sau altuia și, mai ales, să nu luăm în considerare toate nimicurile pe care le auzim. Să fim și noi înțelepți, și orice ne-ar ajunge la urechi, să trecem prin cele trei site ale înțeleptului filosof, Socrate. Aceste trei site sunt:

Întâi: să ai o deplină siguranță că acele vorbe sunt adevărate și nu auzite de la unii și de la alții.

A doua sită: să te întrebi dacă cuvintele pe care le auzi îți fac vreo plăcere, sunt de bun folos, îți aduc vreo bucurie sau vreun folos sufletesc.

A treia sită: este absolut necesar să cunoști cele spuse de altul. Aceasta pentru că s-ar putea să fii în vreo primejdie și, dacă nu le crezi, poți să pierzi.

Așa a venit la acest filosof, amintit mai sus, un om grăbit și-i spuse:

- Socrate, vreau să-ți spun ceva grozav despre un prieten al tău. Acesta îl întrebă calm:

- Da, dar le-ai trecut tu prin cele trei site, aceste vorbe pe care vrei să mi le spui?

- Nu, răspunse omul. Atunci Socrate începu să-i cearnă toate vorbele și-i zise zâmbind:

- Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu ești sigur că sunt adevărate, fiindcă le-ai auzit de la alții, nu ești sigur că sunt atât de bune și nici de neapărată trebuință pentru mine, apoi, dragul meu, du-te acasă, ia sapa și lopata și îngroapă bine toate vorbele pe care voiai să mi le spui, că eu nu am de ce să le ascult.

Așa să facem și noi cu cei ce vin cu lingușiri, cu minciuni, cu calomnii, ca să ni le spună la ureche împotriva aproapelui nostru. Numai așa vom reuși să nu ne facem mulți dușmani, iar dacă tot nu scăpăm, să ne străduim, mai ales, să nu ne facem dușmani din prietenii cei mai apropiați, căci aceasta urmărește diavolul. Pe creștinii cei buni care se iubesc vrea să-i învrăjbească, să se mănânce între ei, așa cum am auzit mai înainte.

Frați creștini, se spune în Vechiul Testament că, la potop, Noe a chemat și a băgat în corabie câte o pereche din toate animalele și păsările pământului. Fiind ele în corabie, în timpul potopului nu s-au luat la bătaie sau să se mănânce una pe alta. Sf. Carte ne spune că erau înfricoșate și toate stau triste și cu frică mare, pentru că simțeau mânia și răzbunarea lui Dumnezeu asupra întregii suflări pământești.

Să luăm aminte și noi, căci e timpul de pe urmă, e potopul cel grozav. Urlă valurile, urlă marea înfuriată! Dumnezeu e supărat pe noi. Toți sfinții ne compătimesc, iar îngerii ne întreabă: “Creștini, unde-i credința voastră? Creștini, împăcați-vă unul cu altul! Nu simțiți voi mânia lui Dumnezeu, nu simțiți voi că Dumnezeu vă ia pâinea de la gură? Creștini, treziți-vă!”

Dacă animalele acelea din corabie erau înfricoșate, cu atât mai mult trebuie să ne înfricoșăm noi, cu atât mai mult trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu, căci potopul fărădelegilor de afară urlă și valurile ne îngrozesc. Să lăsăm mânia, să lăsăm păcatul, să lăsăm toate și să stăm cu frică! Să luăm aminte și să alergăm înaintea lui Dumnezeu și în Casa Lui prea sfântă ca să ne salvăm!

Să ne aducem aminte de aceste animale și noi creștinii și să lăsăm toată răutatea și dușmănia la o parte, căci nu știm ziua de mâine, când vom fi despărțiți de toate și vom fi și noi chemați să dăm socoteală Stăpânului de tot ce am făcut în viața noastră.

Rugăciune

O, Prea Bun și nemărginit Părinte și Stăpân a toate, cădem cu umilință la picioarele Tale și îți cerem iertare de toate relele și de toate păcatele pe care le-am făcut.

Îngăduiește-ne puțin ca să plătim toți toată datoria către Tine, căci știm bine că datoria noastră nu este numai de 10.000 de dinari, ci suntem datori vânduți.

Fie-Ți milă de noi după mare mila Ta. Îți oferim inima noastră înfrântă și smerită și îți mărturisim că vom face pace cu toți vrăjmașii noștri. Îți oferim voința de a ierta sincer pe toți acei care ne-au supărat.

Iartă-ne și dă-ne putere să iertăm și să fim cu toții în pace și bună înțelegere, iar sufletul și viața noastră să fie ale Tale în veci de veci. Amin.

 

* * *

 

Noi, cei iertați: chemați să iertăm din inimă!

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Suntem slujitori-administratori și nu patroni

Iubiților! Cu toții – fără excepție – suntem datori față de Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, dar și față de cei care ne-au dat viață sau ne-au ajutat în vreun fel. Ar trebui să privim la viața noastră și la relațiile cu cei de lângă noi, ca la daruri pe care le-am primit, nu ca la o proprietate de-a noastră. Trebuie să înțelegem că suntem “slujitorii unui stăpân” pe care nu noi îl administrăm, ci căruia trebuie să-i dăm seamă. Acest fapt ne spune că puterea noastră este limitată și nu absolută. La lumina acestui adevăr trebuie să construim un raport corect cu lucrurile din lume și cu persoanele, bazat pe dialog, înțelegere, iertare. Altfel – cum trăiesc majoritatea oamenilor de astăzi – vom duce o viață de “patroni” față de lucruri și față de cei de lângă noi, uitând că suntem “simpli administratori” ai bunurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat gratis.

Cu toții risipim bunurile care nu sunt ale noastre, crezându-ne “patroni”, când de fapt suntem numai “administratori”. De fapt, ne comportăm ca niște oameni slabi, cu cei care sunt mai tari decât noi și ca oameni duri și puternici, cu cei care constatăm că sunt mai slabi decât noi.

Acest comportament împinge omenirea în haosul cel mai disperat – dominat de logica cel mai tare câștigă; de legea instinctului și nu a rațiunii – pentru că nu înțelegem că fiecare suntem datori vânduți lui Dumnezeu, care însă ne-a iertat gratuit, pentru ca și noi să iertăm. Amintindu-ne că suntem cu toții datori și nu patroni, Isus ne spune că numai mila, iubirea, duioșia “stăpânului” ne anulează datoria. Numai când înțelegem cât de mult a plătit Domnul pentru fiecare, putem să ne jertfim pentru aproapele și să-l iertăm, fiind iertarea cel mai eficient mod prin care scăpăm de datorii (păcate) înaintea lui Dumnezeu.

Din păcate, noi știm să ne apărăm imediat, dar suntem duri și nemiloși cu semenii noștri chiar dacă, asemenea slujitorului nemilos avem multe datorii, căci omul care trăiește o viață după principiul “dacă nu riști, nu câștigi”… poate reuși, dar mai apoi nu va fi în stare să aprecieze nimic, din ceea ce are. Cel care urmărește să aibă tot mai multe bunuri, ca apoi să le consume asemenea unui drog, devine sclavul logicii satisfacției, căci va căuta în viață doar să fie satisfăcut, uitând să ierte. Astfel, puterea perversă a răului, a urii, ne amenință pe toți, încătușându-ne într-o mentalitate din care nu putem ieși singuri, chiar dacă iertăm în chip generos (acel de șapte ori al lui Petru).

Cugetând mai atent, observăm că pericopa opune culturii profitului și răzbunării, logica iertării și iubirii fără margini, deoarece numai astfel se poate opri mecanismul care produce continuu păcate, dezbinări și răzbunări între oameni.

Ce ne cere Dumnezeu?

Stăpânul ne cheamă să răspândim în lume logica gratuității, a iertării gratuite, a într-ajutorării! Căci cheia pentru a intra în Împărăția iubirii divine este iertarea. Ea deschide poarta iubirii și a vieții fericite, celui care iartă, dar, închide această poartă, celui care refuză să ierte. Prin urmare, tema pericopei de astăzi este iertarea și împăcarea cu frații noștri, pentru că acest lucru ni-l cere Dumnezeu. Astfel, Isus ne învață că frații care alcătuiesc comunitatea creștină sunt responsabili unii față de alții și datori să se ierte! Petru credea că datoria de a ierta trebuia să aibă o limită: de șapte ori. În mintea sa, în cugetul său lui Petru – asemenea nouă – deoarece era atent numai la raportul dintre el și datornicul său, i se părea fără sens să suporte și să ierte nedreptățile ce i s-au făcut. Isus însă mută atenția, pe relația dintre om și Dumnezeu: eu ca om sunt dator față de Dumnezeu să-l iert pe aproapele, precum Domnul mi-a iertat datoria.

Vechiul Testament pretindea iertarea până la un număr de trei ori. “Șapte” este un număr care simboliza perfecțiunea. Cu alte cuvinte, Petru dorea să știe dacă trebuie să ierte mereu. Isus trece de această barieră, eliminând orice obstacol din calea iertării, cerându-i lui Petru să ierte întotdeauna, tot la fel cum Dumnezeu ne iartă pe noi: “Nu-ți zic de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte!“. De fapt, această pericopă relatează istoria fiecărui “creștin iertat”, care are o datorie pe care nu o poate onora, dar pe care “stăpânul” – cu o duioșie pe care el nici nu și-o putea imagina – i-o iartă în întregime, pentru că i s-a făcut milă de om. Chiar dacă instinctiv omului îi vine să răspundă cu rău la rău, creștinul trebuie să oprească acest proces violent de răzbunare, prezent în cultura noastră.

Stăpânul iertător

Pentru a-i explica lui Petru această “poruncă” divină, Isus povestește pericopa în care slujitorul care a fost iertat de stăpânul său, este incapabil să ierte pe unul dintre datornicii săi. Stăpânul la care se referă Isus este Dumnezeu însuși.

Pe timpul acela, stăpânul avea dreptul să aresteze pe unul dintre supușii săi, dacă îi era dator, și să îl arunce în închisoare, împreună cu toată familia sa, până când plătea toată datoria, muncind ca un sclav. Însă datorită rugăminților datornicului și a promisiunilor sale – pe care oricum nu le-ar fi putut respecta, chiar dacă ar fi muncit toată viața – stăpânul îi iartă datoria: zece mii de talanți, adică 350 tone de aur. Isus dă exemplul unei datorii atât de mari, tocmai pentru a ne spune că datoria pe care noi o avem față de Dumnezeu de pe urma păcatului, nu poate fi plătită prin puterile noastre. Isus a plătit-o, cumpărându-ne cu prețul sângelui Său, din iubire. Observăm că “stăpânul” este extrem de bun cu slujitorul nemilos… Mult peste cererile și așteptările sale.

Evanghelistul ne ajută să înțelegem răutatea acestui datornic iertat, icoana fiecăruia dintre noi, – care odată iertat și lăsat liber – întâlnind un semen de-al său, care îi datora 100 de dinari (30 grame de aur), nu-l iartă, deși Dumnezeu îl iertase pe el de cele 350 tone de aur. El face cu semenul său, ceea ce stăpânul putea să-i facă lui, dar nu i-a făcut: după lege, îl aruncă în închisoare pe datornicul său, până când îi va plăti toată datoria. Comportamentul său inuman i-a cutremurat inclusiv pe apropiații săi, care l-au informat pe stăpân despre cele întâmplate. Noi suntem de acord cu comportamentul datornicului nemilostiv? Oare nu ne comportăm uneori exact ca și el?

Chemându-l la Sine pe acel om, stăpânul îi amintește că ar fi trebuit să-l ierte pe semenul său, deoarece mai înainte și lui i se iertase o mare datorie (350 tone de aur) gratis, astfel că, și el ar fi trebuit să-l ierte pe fratele său care îi era dator, care l-a jignit, oricum într-o măsură mult mai mică (30 grame aur).

Isus ne spune că iertarea Domnului nu are margini (350 tone aur), dar singura piedică în calea iertării noastre gratuite de către Dumnezeu, o reprezintă incapacitatea noastră de a-i ierta pe frații noștri (cfr. Mt 18,34).

Reacția slujitorului iertat

Slujitorul în fața iertării stăpânului a fost surprins, mulțumit, dar ar fi putut învăța să fie, la rândul său, milostiv față de datornicii lui. De fapt, la Spovedanie ne căim de păcatele noastre și ne luăm angajamentul să fim buni, precum Dumnezeu bun este, iertându-ne toate păcatele, oricât de mari ar fi. Oare înțelegem că bucuria Lui de a ne ierta, este fericirea Sa cea mai mare? Omul care a fost iertat, a priceput cu câtă duioșie l-a tratat Dumnezeu? Cel care a primit atâta îndurare de la Domnul, cum poate să nu fie milostiv față de datornicii săi?

Fraților! Ne miră comportamentul nejustificat al slujitorului iertat care refuză să-l ierte pe aproapele său! Aproapele său îi cere iertare cu aceleași cuvinte cu care mai înainte și el a implorat iertarea stăpânului. Dar el rămâne tare pe poziție și nu iartă, aruncându-l în închisoare pe datornicul său și cerându-i să-i plătească imediat întreaga datorie. Care este comportamentul meu față de cei care m-au supărat? Sunt milostiv cu ei sau îi arunc în închisoare?

Răspunsul final al stăpânului

În ultima parte a pericopei aflăm reacția stăpânului, care acum condamnă în mod definitiv comportamentul necalculat, răutăcios, al celui pe cale îl iertase: “Slujitor rău, Eu te-am iertat pentru că M-ai rugat. Nu trebuia și tu să fii milostiv cu fratele tău?” Logica dumnezeiască este clară: cum tu îl ierți pe aproapele tău, la fel te iartă și pe tine Dumnezeu. Altfel spus: pentru că mai întâi Dumnezeu te-a iertat și tu trebuie să ierți întotdeauna pe aproapele tău! Iertarea pe care Domnul ne-o dă, trebuie să ne fie exemplu, pentru ca și noi să-i iertăm pe frații noștri! Acuzațiile și sentința pronunțată de stăpân pentru acel datornic este dură. Să ne ferim să nu o repete în cazul nostru!

Observăm că această pericopă ne este adresată tuturor: “Așa va face fiecăruia dintre voi Tatăl meu, dacă nu îl veți ierta din inimă pe fratele vostru!” De fapt, Isus ne arată că este o legătură strânsă și interdependentă între iertarea pe care o primim de la Dumnezeu și cea pe care o dăm fraților noștri (cfr. Mt 6, 9-15). Dacă noi nu iertăm, nu ne putem încrede în iertarea lui Dumnezeu.

Slujitorul nemilos nu a înțeles că iertarea, asemenea iubirii, este o putere care, atunci când se apropie de mine, nu pot să o blochez prin răutatea mea; nu pot împiedica răspândirea iertării lui Dumnezeu la alții; nu pot primi iertarea, dacă o neg fraților mei.

De fapt, atunci când noi iertăm, înseamnă că înțelegem că suntem “păcătoși răscumpărați de jertfa lui Cristos” și că apreciem mila Domnului față de noi, iar iertarea pe care am primit-o de la Domnul ne-a reînnoit inima și ne-a făcut capabili să iertăm la rândul nostru. Nu iertăm pentru că putem să iertăm, ci pentru că am primit de la Domnul această putere! De fiecare dată când mi se va părea că a ierta, m-ar costa prea mult sau, mi s-ar părea imposibil să iert pe cineva, căci consider că m-a jignit prea tare, mă voi gândi la mila gratuită și nelimitată, pe care Dumnezeu Tatăl a vărsat-o peste mine. Mă voi gândi dacă sunt întotdeauna sincer atunci când rugându-mă Tatăl nostru, spun: “Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.

Aspectele iertării

Știm că Isus a iubit până la moarte, iar noi suntem ținuți să-I urmăm exemplul, neavând dreptul să pătăm cu răutate și cu ură iubirea de Dumnezeu și de aproapele! Iubirea nu este ceva abstract, ci angajamentul veșnic de “a sta” și de “a ajuta” în familie, în societate, iar – din pericopa de astăzi – știm că apogeul iubirii este iertarea.

Dacă cineva ne vorbește de rău, poate prima oară îl iertăm, dar nici poveste, a doua oară. Cum am putea ierta mereu, așa cum ne cere Isus? Este clar că trebuie să iertăm! Isus ne spune că iertarea nu este un gest eroic al omului, ci omul poate ierta numai atunci când înțelege cât de mult a fost iertat de Dumnezeu! Creștinul, înțelegând cât de mult i s-a iertat (osânda veșnică), este invitat și el să ierte! Trebuie să iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat mai întâi și nu pentru că am fi mai buni decât semenii noștri. Uneori uităm jignirile ce ni se aduc pentru că ne considerăm superiori. Nu trebuie să iert pe cineva pentru ca să demonstrez ceva, ci pentru că eu am nevoie să iert, deoarece supărarea îmi face rău și mie și lui. Este bine să iert pentru ca să mă debarasez de supărarea care îmi ucide viața. Trebuie să iert gratis și nu să pretind ca iertarea mea să îl schimbe pe dușmanul meu: la fel ca Isus este posibil să fiu batjocorit sau considerat un om slab atunci când iert. Ce dacă? Cine a primit iertarea mare de la Dumnezeu, nu poate să nu se comporte cu fratele său, la fel. Acesta este adevărul!

Iertarea nu este simplă! Înseamnă să iert din inimă, pe baza hotărârii inimii și nu doar a minții. Înseamnă să trec dincolo de granița “nu pot ierta”, pentru a poposi pe tărâmul “eu vreau să iert, am hotărât că iert, ajutat de o gândire divină”! Un asemenea om își revoluționează comportamentul și gândirea în chip pozitiv, pentru că modelul după care se ghidează este Dumnezeul milostiv, nu slăbiciunile sau orgoliul său! Acest fel de a gândi nu ține de logica împrumutului, a restituirii datoriei, a urmăririi profitului, ci depășește orice fel de interes, sau mentalitatea “dau pentru ca să primesc”. Omul care îl urmează logica iertării gratuite a “stăpânului” începe să trăiască numai pentru a iubi gratuit și a participa la marea sărbătoare veșnică în Împărăția Tatălui.

Nu este ușor să iert, căci uneori intervin factorii psihologici, sentimentali. Dar trebuie să pornesc de la ceea ce sunt și să mă străduiesc să iert din toate puterile, chiar dacă nu voi putea niciodată să iert perfect. Atunci când întâlnesc pe cineva care m-a rănit – chiar dacă emotiv nu mă simt bine – trebuie să decid la nivel de voință, că doresc să iert, pentru ca celălalt să se convertească iar eu să nu mai am inima plină de durere și de supărare. De fapt, te iert, pentru că iertarea îmi vindecă inima, chiar dacă tu nu te schimbi. Iată rugăciunea unei mame pentru teroriștii care i-au ucise pe cei doi copii ai săi: “Dumnezeule, care asculți și ai grijă de văduve, convertește inima celor care au omorât copiii mei“. Cel care nu iartă, nu predică altora iubirea lui Dumnezeu!

Adevărata iertarea exclude sentimentele de răzbunare, de ură, de dușmănie față de cel care ne-a greșit: chiar și când îl pedepsim trebuie să o facem cu iubire, urmărind binele celui care a greșit, nu pedepsirea lui. A ierta înseamnă a-l accepta cu răbdare pe fratele meu și a-l respecta în ciuda limitelor și lipsurilor sale; a aștepta să înțeleagă el greșelile sale și a-i da posibilitatea de a le repara; a fi disponibil să ne împăcăm cu el de fiecare dată când vedem că este bine intenționat, indiferent de greșelile pe care le-a comis față de noi.

Iertarea este o bună oportunitate pentru a-l încuraja pe fratele meu să se convertească, pentru că-i dă încredere, arătându-i că eu am ales binele și am refuzat răul.

În ciuda celor spuse, iertarea este grea, în special în unele situații determinate. Cum aș putea să-l iert pe cel care mi-a ucis copilul? Cum să-i iert pe cei care m-au dat afară de la locul de muncă, pe nedrept? Singurul răspuns corect îl am dacă privesc, nu la lucrurile din lume, ci la felul în care Dumnezeu s-a comportat față de mine, iertându-mă gratuit; și privind la jertfa lui Isus care și-a dat viața pentru ca eu să am viață, trebuie să-L urmez pe Domnul, care: “nu se comportă cu noi după păcatele noastre și nu ne răsplătește în baza lor“. Domnul nu răspunde cu rău la rău, pentru că este un Domn care iubește și este îndurător cu toți, dorind mântuirea tuturor.

Fraților! Dumnezeu care ne iartă totul – inclusiv faptul că l-am răstignit – dar ne spune că și noi trebuie să iertăm pe toți cei care ne greșesc, indiferent de greșeală! Adevăratul creștin, urmaș al lui Cristos, trebuie să-i iubească pe frații săi, la fel cum Isus l-a iubit și l-a iertat pe el. Amin.

 

* * *

 

Dupa cum v-a iertat pe voi Domnul, la fel sa va iertati si voi

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Din sfanta Evanghelie de astazi, ascultatorul sau urmasul lui Cristos, mai bine spus, trebuie sa retina ca are datoria de a ierta, pe de o parte si ca exista si un motiv pentru care este dator sa faca acest lucru. Aceste invataturi decurg din faptul ca primul care a iertat omul si neamul omenesc a fost Dumnezeu si care face acest lucru si astazi si-l va face pana la sfarsitul veacurilor si apoi, din “cea mai mare porunca,” dupa cum spune Isus, cea a iubiri aproapelui.

Pentru a ne face o imagine asupra diferentei dintre iertarea lui Dumnezeu si iertarea pe care o face omul, Evanghelia ne spune ca sluga ii datora stapanului sau o valoare, care calculata in zile de munca de atunci, echivala cu aproximativ 24.000 de ani, adica nu avea cum sa-i plateasca, in timp ce datoria prietenului sau, abea daca ajunge la o jumatate de zi de munca. Si totusi stapanul, adica Dumnezeu, iarta omului mult mai mult decat este omul dator aproapelui sau. Iar valoarea iertari, pe care ne-o acorda Dumnezeu, este in crestere continua pentru ca omul continua sa greseasca, sa pacatuiasca, astfel incat viata omului in raport cu Dumnezeu este o vesnica iertare de care omul are nevoie. Deci, iertarea lui Dumnezeu are o valoare incomensurabila. Lui Dumnezeu nu-i este greu sa ne ierte, chiar daca, asa dupa cum am spus, nu ne iarta numai o singura data, dupa cum face omul cu aproapele sau, si cu toate acestea, omului, ii pare foarte greu sa o faca. Si aceasta pentru ca omul nu este in stare sa priceapa si sa analizeze in profunzime gestul iertari, chiar daca fiecare dintre noi ne simtim foarte bine cand suntem iertati. Si cu toate acestea omul refuza sa-l faca si pe aproapele sau partas acestor sentimente. Iar daca o face, o face, cu foarte multa retinere si doar asa, “din varful buzelor,” dupa cum spune proverbul si nu din inima, cu sentimentul datoriei implinite.

Iertarea, dupa cum spune Sirah, duce la dobandirea intelepciuni prin care omul ajunge sa cunoasca uraciunea pacatului si detestarea lui. Iertand aproapelui iti cunosti mai bine si propria-ti vinovatie in fata semenilor si in fata lui Dumnezeu. Apoi, iertand aproapelui, mai dobandesti puterea de a cere si tu iertarea si mai presus puterea de a te smeri, care este temelia sfinteniei, precum si pacea si fericirea sufletului. Iar in plan social, iertarea, este cel mai mare serviciu adus pacii si evitari conflictelor armate. Daca cei care detin puterea politica ar fi cuprinsi de darul iertari si de puterea de a cere iertare, multe dintre conflictele acestei lumi s-ar incheia sau chiar s-ar sfarsi din fase.

Sigur ca iertarea nu inseamna si renuntarea la dreptate. Nu este suficient sa-ti spun: “Ti-am furat masina. Te rog iarta-ma!” si cu aceasta am incheiat totul. In conceptia moralei crestine, gresala se iarta, dar dreptatea trebuie indeplinita si paguba recuperata. In alte conditii, pacatul comis nu se iarta.

A ierta aproapelui nostru este conditia indinspensabile a iertari noastre de catre Dumnezeu.

Adesea opera de incalcare a iertari este indeplinita de crestini despre care se crede ca sunt buni, fideli biserici, evlaviosi si care inteleg ca poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru viata lor. Insa, din nefericire, chiar daca este o parere generala, vedem ca o buna parte dintre ei sunt aceea in care sentimentul uri se manifesta cu multa patima. Crestini practicanti care fac si fapte bune totusi refuza sa ierte, refuza sa uite gresala aproapelui sau. Ii vedem ca frecventeaza aceeasi Biserica, dar ei nici macar nu se saluta. Si nu-si vorbesc. In multe localitati, asa numiti crestini buni se dusmanesc toata viata, fie cu vecinul, fie cu parinti, fie cu un frate, s.a.m.d. Uni se considera mai buni decat alti. Alti mai crestini decat ceilalti. Dar si uni si ceilalti pacatuiesc si aceasta pentru ca nu sunt capabili a respecta porunca lasata noua de Isus, aceea de a ne iubi aproapele ca pe noi insine. Mai grav este ca aceste pacate au format grupuri de familii care cultiva o ura ereditara in sanul propriilor membri si implicit in cel al colectivitati in care traiesc; sat, oras, etc. De aceea trebuie sa contientizam ca, a cere iertare si a acorda iertarea, nu este o fapta iesita din comun, ci o fapta normala, in conceptia iubitorului de Dumnezeu. Este ceva natural, uman, ce trebuie sa se petreaca intre indivizi unei societati, si cu atat mai mult intre crestini. A ierta nu inseamna ca esti un erou, din contra, inseamna ca esti un crestin care a reusit sa invete alfabetul credintei.

De asemenea, nu este normal sa mergem la Spovada si sa fim multumiti ca preotul nu ne-a intrebat si de pacatul pe care l-am savarsit si ca am scapat cu o rugaciune sau doua, etc., ci trebuie sa continuam si noi, in viata noastra, iertarea pe care am primit-o la spovada, de la Tatal Nostru si de la Mantuitorul nostru Isus Cristos. Dupa cum trebuie sa meditam foarte profund asupra cererilor din rugaciunea domneasca Tatal Nostru si mai ales atunci cand rostim:“si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” observand pericolul la care ne expunem cand cerem acest lucru, cand inima noastra este plina de ura si de razbunare. Dar, nici sa nu te miri ca Dumnezeu, care stie cum esti, iti trimite boli si necazuri, deoarece, chiar tu ti le-ai cerut! Dumnezeu, doar, ti-a indeplinit cererea! Chiar si in incheierea Evangheliei de astazi, Isus, iti spune cum vei fi iertat: “Tot asa va face si Tatal meu, care este in ceruri, daca nu va ierta fiecare fratelui sau, din inima!” Amin.

 

* * *

 

Servitorul neiertător

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Toți suntem supuși greșelilor. Fiecare dintre noi am greșit și am cunoscut căderea în păcate, chiar dacă acestea au fost aparent mici și neînsemnate, însă am rătăcit. Am avut tăria de a ne recunoaște păcatele și am fost iertați de Dumnezeu, ori ne-am cerut iertare în fața aproapelui pe care l-am nedreptățit și am reparat daunele pe care le-am produs. După iertare urmează însă o viață nouă.

România, în decursul secolului al XX-lea, a cunoscut un puternic sistem de persecuție, cel comunist-ateist, mai ales în plan religios, așa cum s-a întâmplat și în cazul altor țări din Europa răsăriteană. Într-unul din acești ani, într-o închisoare din România, au fost aruncați treisprezece creștini. Între ei se afla și un pastor luteran. Într-o seară, în celula acestora, a fost adus pe neașteptate încă un deținut. Privind la acesta, deținuților, nu le-a venit să creadă ochilor cine este, deoarece era un comunist, ateu, unul dintre căpitanii poliției secrete comuniste. Fiind extrem de inteligent, a persecutat foarte mulți ani pe creștini, aruncându-i pe nedrept în închisori. Aproape toți creștinii, care se aflau în acea celulă, fuseseră închiși datorită lui. Ce s-a întâmplat? Toți s-au mirat cum de a ajuns în închisoare. Cu durere în inimă, acest căpitan sever, a făcut cunoscut motivul datorită căruia a ajuns în închisoare. El a relatat cum: «Într-o zi a intrat în biroul său un copil de doisprezece ani, având în mână un buchet cu flori, frumos mirositoare, spunându-i: “Domnule căpitan! I-ați închis pe tatăl meu și pe mama mea. Astăzi este sărbătoarea zilei de naștere a mamei mele iubite. În fiecare an îi cumpăram mamei un buchet cu flori, lucru care-i făcea o mare bucurie. Astăzi nu mai pot să-i fac această bucurie, pentru că ați aruncat-o în închisoare. Mama mea este creștină, m-a învățat să iert nedreptatea, să-i iubesc pe dușmani și să le răspund cu bine pentru răul provocat mie. Acum, mama mea, se află într-un loc, despre care eu nu știu nimic și nu pot să o vizitez cu ocazia zilei sale de naștere, de aceea, eu doresc, ca prin acest buchet de flori, să fac o bucurie mamei copiilor dumneavoastră. Așadar, vă rog, domnule căpitan, primiți aceste flori și oferiți-le soției dumneavoastră”. Aceste cuvinte pline de sinceritate, rostite de modestul copil, au lovit, asemenea unui trăsnet venit din cer în sufletul și inima împietrită și cruntă al comunistului înrăit, făcând să-i bată inima în piept foarte tare, deschizând sufletul în fața harului lui Dumnezeu. Căpitanul, cu mâinile îngreunate, a luat buchetul de flori și l-a așezat pe masă; luându-l în brațe pe copil, l-a strâns la pieptul său, l-a îmbrățișat și l-a sărutat ca și cum ar fi fost tatăl său, în timp ce din ochii lui curgeau șiroaie de lacrimi». Precum Saul, pe drumul Damascului, dintr-un dușman înverșunat al creștinilor, a devenit un apostol zelos al lui Hristos, tot așa și acest căpitan din acea clipă s-a schimbat total. Conștiința nu i-a mai permis să-i urmărească pe creștinii nevinovați, pentru a-i prinde și arunca în închisori. A devenit un creștin practicant și pentru acest lucru a fost închis. Iertarea nedreptății dușmanului a transformat un lup rău într-un miel nevinovat. Iată puterea de iertare a Evangheliei lui Hristos!

Isus Hristos subliniază deseori nevoia iertării nedreptății. Prin pilda ascultată în lectura Evangheliei de astăzi, El ne face cunoscută puterea iertării. Împăratul a cerut socoteală unui servitor de-al său care-i era dator cu zece mii de talanți, o sumă însemnată pentru timpul acela. Dar acesta neavând cu ce să plătească, stăpânul său a decis să fie vândut el și femeia și copiii și pe toate câte le avea, ca să-și recupereze datoria. Servitorul a căzut la picioarele împăratului, ca să-l mai aștepte până ce-i va plăti tot. Împăratul, i-a iertat datoria dându-i drumul. Ieșind din palatul împăratului acest servitor l-a văzut pe unul dintre cei, care serveau cu el împăratului și care-i era dator cu o sută de dinari, ceea ce era o sumă infimă. Fără să aștepte a început să-l sugrume cerându-i să-i plătească datoria. Dar nici acesta nu a avut cu ce să-i plătească datoria, rugându-l să-l mai aștepte până ce-i va putea plăti. Servitorul neîndurător, nu a vrut să-l ierte de această datorie, nu a dorit să-l mai aștepte câteva zile, aruncându-l în închisoare. Servitorii împăratului l-au informat pe acesta despre faptul petrecut. Împăratul auzind cele întâmplate s-a mâniat pe servitorul viclean și rău, aruncându-l în închisoare, până ce-i va întoarce toată datoria, pe care o avea față de el. Isus Hristos a încheiat această pildă spunând: «Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre» (Matei 18, 35).

Suntem oameni păcătoși și deseori ne comportăm asemenea servitorului celui rău. Împăratul nostru Ceresc, ne iartă toate păcatele pe care le comitem zilnic, iar aceasta ori de câte ori Îl rugăm, în schimb noi, nu iertăm semenilor noștri micile nedreptăți sau desconsiderări. Mântuitorul nostru, ne spune cât se poate de clar: «De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc» (Matei 6, 14).

Dar oare de câte ori suntem datori să le iertăm semenilor noștri greșelile? Într-un talmud evreiesc sunt consemnate cuvintele Rabinului Ben Iagud, care a spus: “Dacă cineva se face vinovat față de tine, iartă-l o dată, de două ori, de trei ori, dar nu și a patra oară”. Apostolul Petru, L-a întrebat pe Isus: «Doamne, de câte ori, va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori?» Isus Hristos i-a răspuns: «Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte» (Matei 18, 21-22). Aceasta înseamnă practic întotdeauna!

Creștinii care nu doresc să le ierte semenilor lor, greșelile comise față de ei, nu trebuie să rostească rugăciunea Tatăl nostru, pentru că în cuprinsul ei spunem: “Tatăl nostru… iartă-ne, nouă, păcatele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri“. Cel, care nu vrea să ierte greșelile semenilor lui, acela nu este vrednic de a fi iertat.

Tatăl ceresc «Face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți», – spune Isus Hristos (Matei 5, 45). Când greșim, în mod mai mult sau mai puțin voit, dorim să fim iertați de semenii noștri. Sfântul Apostol Ioan în prima sa epistolă scrie: «Cine nu iubește, acela petrece în moarte» (1 Ioan 3, 14). De aceea, Hristos, ne atenționează prin cuvintele: «Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta. Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău» (Matei 5, 23-24). Dacă am iertat aproapelui nostru, ne-am iertat și pe noi restaurând echilibrul dintre gânduri și sinele nostru, începem cu adevărat o viață nouă. «Fie, ca soarele să nu apună peste mânia voastră» – ne îndeamnă apostolul Pavel (Efeseni 4, 26).

Rugăciune

Iată, Doamne Isuse Hristoase… am venit la Tine – precum cel care a venit după Tine, dar care te-a trădat: Credincioși, dar de atâtea ori infideli față de Tine, am venit – pentru a mărturisi legătura ascunsă dintre păcatele noastre și chinurile Tale, dintre lucrarea noastră și a Ta, am venit deoarece știm că Tu poți și vrei să ne ierți. Pentru că Tu ai pătimit pentru noi – ești Răscumpărătorul nostru, ești Speranța noastră.

Doamne Isuse, Răscumpărătorul nostru, însuflă în noi dorința și încrederea în iertarea Ta, întărește voința noastră de a ne converti, ajută-ne să ne împărtășim din deplinătatea și bunătatea îndurării Tale.

Doamne Hristoase, Răscumpărătorul și Învățătorul nostru, oferă-ne puterea de a ierta pe semenii noștri, pentru ca și noi să ne putem împărtăși cu adevărat de iertarea Ta.

Doamne Isuse, Răscumpărătorul și Păstorul nostru, oferă-ne puterea de a iubi, pentru că Tu dorești ca după exemplul Tău și cu ajutorul harului Tău să Te iubim pe Tine și pe toți aceia care sunt pentru noi frați în Tine. Amin.

(După Papa Paul al VI-lea)

 

* * *

 

Iertarea ne face asemenea cu Dumnezeu Cel milostiv

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

În Duminica a XI-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Evanghelia ne vorbește de cele întâmplate unui datornic nemilostiv, pentru a ne îndemna atât la pocăință pentru dobândirea iertării păcatelor proprii, cât și la iertarea păcatelor semenilor noștri. Acest fragment evanghelic, ce se citește la Sfânta Liturghie, ne înfățișează, pe de o parte, dreptatea și marea milostivire a lui Dumnezeu față de oameni, iar pe de altă parte ne arată nemilostivirea și nedreptatea omului față de semenul său. Cuvântul învățător al Mântuitorului se prezintă sub forma unei pilde, a unei istorioare, și are o mulțime de înțelesuri duhovnicești, folositoare pentru mântuirea sufletului nostru și pentru modul nostru de a conviețui cu oamenii.

Împăratul care se socotește cu slugile sale este Însuși Dumnezeu, Care are o mulțime de datornici, adică pe toți oamenii, pentru că au primit de la El viață și toate bunătățile, bucuriile și frumusețile pe care le cuprinde darul vieții.

Așadar, noi îi suntem oricum datori lui Dumnezeu pentru darul vieții însuși, însă, atunci când folosim în direcție greșită darurile pe care El ni le-a dăruit, prin săvârșirea răului cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta, noi ne îndatorăm Lui foarte mult. Devenim datori pentru că suntem risipitori, sau devenim datori pentru că nu știm să fim recunoscători. Astfel, cu fiecare gând necurat, cu fiecare cuvânt nepotrivit, cu fiecare faptă neroditoare de bine ne îndatorăm tot mai mult.

Mulțimea datoriilor noastre față de Dumnezeu Dăruitorul vieții noastre este simbolizată în pilda din Evanghelia acestei duminici prin cei 10.000 de talanți. Un talant, în vremea Mântuitorului, echivala cu 486 de galbeni, ceea ce înseamnă că datoria slujitorului împărătesc era de 4.860.000 de galbeni. A doua datorie enunțată de Evanghelie, a celuilalt datornic, era de 100 de dinari, adică o sumă infimă, de nici măcar doi galbeni.

Păcatul ne afundă în despărțirea de Dumnezeu

În înțeles simbolic, datoria colosală de zece mii de talanți este datoria păcatelor noastre, săvârșite prin risipirea darurilor lui Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu ne-a dat darul vieții ca ființe spirituale întrupate, ca ființe spirituale inteligente, dotate cu gândire rațională, cu voință liberă și cu iubire curată. Când inteligența noastră, adică gândirea rațională este pusă în slujba răului, când cu ajutorul ei zămislim gânduri rele, planuri viclene, acțiuni pline de răutate, atunci noi ne îndatorăm tot mai mult și ne afundăm în despărțirea noastră de Dumnezeu. Când voința noastră, în loc să săvârșească binele, săvârșește răul, se multiplică datoria noastră față de Dumnezeu, Dăruitorul calităților noastre spirituale și fizice. Iar când iubirea noastră se leagă numai de cele trecătoare, uitând pe Dumnezeu Cel veșnic, se afundă în fapte păcătoase și nu caută sfințenia, sufletul se îndatorează și mai mult. Tocmai această mare datorie, cauzată de risipirea darurilor lui Dumnezeu din ființa noastră, o scoate în evidență Evanghelia acestei duminici.

O nouă judecată, după dreptate

Primului datornic, care trebuia să înapoieze stăpânului său zece mii de talanți, aflându-se în imposibilitatea de a restitui imensa datorie, urma să-i fie confiscate toate bunurile sale, iar el, soția și copiii săi urmau să fie vânduți ca sclavi, în conformitate cu modalitatea în care se rezolvau astfel de situații în Antichitate. Această vindere, sinonimă în sens spiritual cu înstrăinarea și despărțirea veșnică de Dumnezeu, a provocat pocăința datornicului. Atunci el a căzut în genunchi și a cerut iertare, promițând că va plăti mai târziu. Mai mult decât o amânare a plății datoriei, stăpânul l-a iertat de întreaga datorie.

Cu toate că i se iertase o datorie atât de mare, datornicul din Evanghelie, după ce a ieșit de la stăpânul său, întâlnind un om care-i datora doar o sută de dinari, l-a aruncat în închisoare, pentru că n-a putut-o plăti pe loc. Aflând despre această faptă urâtă, stăpânul s-a mâniat pe slujitorul datornic, nerecunoscător pentru iertare și neomenos față de cel care îi cerea amânarea plății unei datorii de 100 de dinari. L-a certat și l-a rejudecat, nu după milă, cum făcuse prima dată, ci după dreptate de data aceasta, trimițându-l la chinuri. Prin judecată, în contextul acestei Evanghelii, trebuie să înțelegem judecata de la sfârșitul lumii, când se vor cântări faptele noastre, dar și consecințele ulterioare ale acestora.

“Să credem cu tărie în puterea vindecătoare a iertării”

Prin această pildă a celor doi datornici, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată deodată bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu.

Spre final, Evanghelia ne îndeamnă să iertăm greșelile semenilor, după cum și Dumnezeu iartă greșelile noastre, adică ea ne cheamă să ne pocăim de datoriile noastre și să căutăm iertarea păcatelor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

Desigur, nu este totdeauna ușor să ierți. Sunt o mulțime de oameni care au suferit mult din cauza urii, răutății și invidiei altor oameni. Noi însă trebuie să credem cu tărie în puterea vindecătoare a iertării, să vedem iertarea ca pe o luptă interioară, o răstignire a dorinței noastre egoiste de a ne răzbuna. Evanghelia ne îndeamnă să rezistăm tentației de a răspunde la rău cu rău și să-I lăsăm lui Dumnezeu răzbunarea, pentru că numai El poate certa și pedepsi întru dreptate. Cu alte cuvinte, suntem îndemnați să înmulțim binele, nu răul, pentru că, alegând această cale, noi ne umanizăm, ne înduhovnicim, ne sfințim.

Există oameni care foarte greu iartă pe cei care le-au greșit, iar prin împietrirea lor în refuzul de-a ierta fac rău nu doar celor pe care-i urăsc, ci și lor înșiși, lăsând răutatea să otrăvească și să întunece sufletele lor. Primul pas pe care trebuie să-l facă aceștia pentru a se vindeca de patima mâniei, manifestată prin neiertarea oamenilor care i-au supărat, sunt rugăciunile pentru cei pe care, la un moment dat, îi consideră vrăjmași. Înțelegând gravitatea și pericolul acestei situații sufletești, Biserica a alcătuit rugăciuni, în decursul veacurilor, nu numai pentru binefăcători, ci și pentru vrăjmași. Astfel, oricât de răi ar fi unii oameni din preajma noastră, noi n-avem dreptul să-i urâm, ci suntem datori să-L rugăm pe Dumnezeu ca să-i îmblânzească, să-i înțelepțească, să le înmoaie inima, să le lumineze gândul și să-i ajute să se redescopere ca oameni, ca ființe raționale și iubitoare de Dumnezeu și de semeni.

“Dumnezeu vrea să fim milostivi”

Un monah dintr-o mănăstire i-a mărturisit duhovnicului său că, oricât ar încerca, nu poate ierta pe un frate al său care îi pricinuise o mare supărare. Atunci, acel duhovnic i-a zis: “Hai să ne rugăm împreună! Să rostim rugăciunea «Tatăl nostru»!”. Și au început să rostească împreună rugăciunea “Tatăl nostru”. Dar când au ajuns la cuvintele: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum iertăm și noi greșiților noștri”, duhovnicul a zis: “Nu, n-am spus bine! Să repetăm și să să spunem altfel: Și nu ne ierta nouă greșelile noastre, precum nici noi nu iertăm greșiților noștri”. Atunci, rușinat, ucenicul a zis: “Iertați-mă, părinte, trebuie să învăț să iert și eu pe alții”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să gândim și noi, ori de câte ori rostim rugăciunea “Tatăl nostru”, că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiționată de iertarea pe care o arătăm și noi semenilor noștri.

În concluzie, vedem că Dumnezeu vrea să fim milostivi, să fim răbdători și iertători, pentru că, dacă iubirea este lumina vieții noastre, se schimbă relațiile dintre oameni, se oprește violența, se oprește ura, se schimbă răutatea în bunătate și, adesea, se schimbă întunericul infernal al sufletului nostru în bucurie a raiului ceresc, chiar începând din inima noastră, din lumea aceasta pământească, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin!

 

* * *

 

Dumnezeu iartă, dar nu uită

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Ziarul Lumina

În textul Evangheliei, citit la Sfânta Liturghie în Duminica a XI-a după Rusalii, Mântuitorul ne prezintă două din formele de manifestare a iubirii: iertarea și mila. Evanghelistul Matei îl prezintă pe Mântuitorul dând ucenicilor, pe lângă o serie de sfaturi, puterea legării și dezlegării, adică a iertării (Mat. 18,18). Este una dintre cele mai mari puteri pe care Hristos a dat-o Apostolilor și, prin ei, sacerdotului creștin. Am putea spune că aceste cuvinte sunt centrul întregului capitol al 18-lea din Evanghelia după Sf. Matei, în jurul căruia Mântuitorul prezintă câteva norme de aplicare a acestei puteri și, totodată, exigența iubirii față de semeni, valabile pentru toți creștinii. Exercitarea puterii iertării, fie în cadrul Sfintei Taine a Mărturisirii, fie în comportamentul de zi cu zi al creștinului, trebuie făcută cu smerenie, fără aroganță, fără să smintești pe cineva chiar în cazul iertării; fără să disprețuiești pe cel pe care îl ierți, știut fiind că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiasă pe cel pierdut și că vrerea lui Dumnezeu este aceea de a nu se pierde vreunul dintre aceștia prea mici, ai căror îngeri văd pururea fața lui Dumnezeu, care este în ceruri. Puterea iertării greșelilor confraților noștri este o prerogativă cu totul specială pe care Mântuitotul a dat-o Apostolilor, pe care Dumnezeu, prin harul preoției, o dă preoților.

70 x 7

În Vechiul Testament, numai Dumnezeu ierta păcatele, nu și oamenii. Acum, oamenii primesc această putere. Cum, așadar, să nu aibă Apostolii conștiința poziției lor privilegiate între oameni? Cum să nu aibă clericul conștiința poziției sale privilegiate între confrații săi, împreună călători pe drumul mântuirii? Apostolul Petru se vede legând și dezlegând păcate, iertând și condamnând în numele lui Dumnezeu, dar el simte că nu este doar personalitatea privilegiată care a primit puterea să ierte sau nu greșelile altora, greșelile pe care oamenii le comit unii față de alții sau chiar păcatele comise față de Dumnezeu. El se pune în situația concretă să ierte greșelile pe care confratele său le face față de el. Se transpune nu în situația celui care greșește (care este cea mai frecventă la oameni), ci a celui care va trebui să ierte pe cel care i-a greșit. De aceea, el vrea să știe cum va trebui să acționeze în mod concret, ca om (nu ca instituție), când va trebui să-l ierte pe cel care i-a greșit. Așa că-l va întreba pe Mânuitorul care va fi limita iertării celui care va greși față de el. Textul nu ne dă voie să înțelegem că este vorba de iertarea celui care persistă în greșeală, care și-a făcut o obișnuință să greșească, ci de iertarea celui care, din slăbiciune omenească, va greși față de semenii săi. Prin urmare, Petru întreabă dacă un asemenea om poate fi iertat până la de șapte ori.

Răspunsul Mântuitorului este afirmativ. Și, ca să întărească, va spune: “Nu zic până la de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte” (Mat. 18,22). Această limită nelimitată a iertării aproapelui îi sugerează lui Petru că el are privilegiul de a ierta și, în virtutea acestei puteri, va avea și puterea ca, jignit fiind, să ierte. Creștinul trebuie să depășească jignirea prin iertare. Prin răspunsul dat lui Petru, Mântuitorul răstoarnă orice calcule omenești. Iubirea este mai presus de cifre. Nu poți controla formele de manifestare ale iubirii față de semeni, nu poți face un fișier al iertării aproapelui. Evanghelia lui Hristos răstoarnă orice calcul omenesc.

Eu iert. Dar tu?

În acest context, Mântuitorul va rosti pilda împăratului care s-a socotit cu supușii săi, precizând că împărăția cerurilor se aseamănă acelei spețe. Acestuia i s-a prezentat un slujitor care-i datora enorma sumă de 10.000 de talanți, echivalentă azi cu o sută de milioane de dolari. Datornicul nu avea cum să restituie împăratului acea sumă. Risca să fie vândut, el și familia lui, încât împăratul să-și recupereze banii. El cere însă îngăduință de la împărat. Știind că nu va putea recupera niciodată suma pe care i-o datora slujitorul, făcându-i-se milă de cel pe care îl păștea nenorocirea, împăratul îi iartă datoria și-l eliberează. Acesta nu-și va oferi șansa să se bucure de iertarea stăpânului, comportându-se și el după modelul aceluia. Trăia inconștient și iresponsabil marele dar pe care i-l făcuse împăratul. Iresponsabilitatea a mers până acolo, încât, întâlnind la rândul său pe unul dintre tovarășii săi (nu un străin) care-i datora o sumă imfimă, l-a somat să-i restituie suma datorată. În ciuda faptului că bietul om îi cerea îngăduință pentru un timp, spre a se putea achita de datorie, cel deja iertat l-a aruncat în temniță, până când va reuși să plătească datoria.

Aflând de comportarea slujitorului iertat, împăratul îl cheamă pe acesta la sine, îl mustră și-i aplică dreptatea. Împăratul nu-l iertase pentru că ar fi uitat datoria. Nu-l uitase nici pe el, nici datoria, nici trecutul aceluia, ci i-a pus trecutul în față, de data aceasta, decantat, transformat, curățit prin iertare, moment din care slujitorul ar fi trebuit să se comporte în interiorul împărăției față de semeni, așa cum împărarul se comportase cu el. În felul acesta, ar fi rămas în memoria și în dragostea lui. Din păcate, a ajuns sub incidența dreptății.

Deosebirea dintre iertarea noastră și iertarea Domnului

Din parabolă, Petru și cei ca el (care cuantifică actele de bunăvoință față de semeni) află că singurul stăpân al cifrelor și cantităților datoriilor noastre este Dumnezeu. Ca și împăratul din parabolă, în împărăția lui, Dumnezeu iartă. Iartă oricât, dar nu fără distincție, nu pe oricine, ci numai pe cel care conștientizează și trăiește responsabilitatea vinei pentru care voiește să fie iertat. Generozitatea lui Dumnezeu nu este una mecanică, ci act personal îndreptat către alte persoane, conștiente de ceea ce au trebuință. Dumnezeu nu iartă pur și simplu, pentru că este atotputernic și generos, ci pentru că cei care au nevoie de iertare dovedesc ei înșiși o atitudine responsabilă față de ceea ce vor să li se ierte și, mai ales, față de consecințele iertării. Dumnezeu se comportă cu milă și generozitate împărătească, vrând ca cetățenii împărăției sale sau cei care sunt pe calea spre ea să se comporte față de semenii lor după modelul său, iertându-se unul pe altul. El nu numai că iartă, ci-l face pe om părtaș la privilegiul dumnezeiesc de a ierta, la rândul său, pe cei care, ca și el, au nevoie de iertarea sa. Cine nu se comportă în felul acesta, nu va avea parte nici de iertare nici de milă.

Parabola avea să-i sugereze lui Petru și tuturor ucenicilor lui Hristos, de atunci și de azi, că, în calitate de ucenici ai lui Hristos, se găsesc oarecum în împărăția lui Dumnezeu sau pe calea spre ea. Iar în această împărăție trebuie să se comporte unul față de altul ca împăratul din parabolă, cu milă și iertându-se unul pe altul, fără să cuantifice actele de milostenie și de iertare a aproapelui.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiecare act de iertare a aproapelui este o biruință împotriva satanei, dar același Sfânt Părinte spune că iertarea are un obiect, îndreptarea celui iertat (Omilii la statui).

Mila și iertarea generează un întreg complex de relații sociale. Ele determină în mod decisiv atitudinea noastră morală față de toate celelalte ființe vii. Omul milos se comportă în interiorul exigențelor morale propuse de Evanghelia lui Hristos. El simte suferința și nevoia altora, manifestându-și acest simțământ în acte corespunzătoare. Mila îmbracă forme diverse, începând cu obișnuitele acte de generozitate creștină (pomana) și încununându-se cu actele de iertare a aproapelui. De altfel, și iertarea este un act în care ne afirmăm generozitatea, cu conștiința proporției existente între datoria în dinari și datoria în talanți pe care le aveau cei doi datornici din Evanghelie și, metaforic vorbind, fiecare dintre noi. Referindu-se la aceste datorii, Sf. Ioan Hrisostom spunea: “Câtă deosebire există între o sută de dinari și zece mii de talanți, tot atâta deosebire există între greșelile semenilor noștri față de noi și greșelile noastre față de Dumnezeu. Și ce pedeapsă n-am merita atunci când nu vrem să ni se ierte o datorie de zece mii de talanți în schimbul iertării unei datorii de o sută de dinari?” (Omilii la statui).

Transformarea trecutului

Trecut prin baia Botezului, orice creștin beneficiază de șansa celui căruia i s-a iertat datoria de zece mii de talanți, șansa de a i se fi vindecat și transformat trecutul, nu aceea de a i se fi uitat (Dumnezeu nu uită nimic, dar se comportă, ca și cum ar face-o). Dumnezeu nu ne declară pur și simplu iertați, nu ne șterge cu buretele trecutul, ci ni-l transformă, punându-ne în fața testului de a ne comporta ca El, de fiecare dată când va trebui să iertăm greșelile fraților noștri. Creștinul are șansa transformării trecutului altora, iertându-le datoria de o sută de dinari în schimbul datoriei de zece mii de talanți care i-a fost iertată.

Iertarea creștină nu se confundă cu grațierea administrativă sau cu indulgența iresponsabilă. Acest tip de “iertare” face iertarea imatură, ipocrită și ineficientă. Împărarul îl iartă pe slujitorul care nu mai avea altă cale de a restabili raporturile drepte între ei. Atunci, el vine cu inițiativa generozității iertătoare. Iertarea este un act personal care se dă unei persoane care nu numai că are nevoie de ea, dar și simte nevoia iertării și cere iertarea. Aceasta se dă în perspectiva îndreptării și biruirii satanei prin actele noastre personale săvârșite eclezial. Nu putem fi egoiști în iertare, adică dând-o fără să ne intereseze efectul acesteia, și nici cerând-o fără să ne transformăm modul de comportare față de cel care ne-a iertat. Pentru cel care persistă în comportamente care au nevoie de iertare, dar pe care acesta n-o cere, iertarea poate fi o glumă sinistră. La fel poate fi și pentru cel care cere continuu iertare, mai ales când trebuie să aducă darul său la altar, persistând în comportamente nedrepte față de cel despre care știe că-l iartă în orice condiții, cu alte cuvinte, la a cărui bancă a iertării are cont deschis. O asemenea iertare nu va avea efect nici în cel insensibil, nici în profitorul de instituția creștină a iertării, care și-a făcut un obicei în a cere iertare și nu din a se îndrepta.

Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă

Iertarea nu este nici consecința uitării. Împăratul din parabolă nu este un amnezic, la fel – și Dumnezeu. În plus, memoria este o funcție a spiritului căreia nu-i putem co-manda ceea ce trebuie reți-nut și ceea ce trebuie uitat. Dar, ținând minte tot ceea ce memoria noastră reține, avem puterea să ne comportăm față de fratele nostru ca și cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmăm responsabilitatea creștină. Nu-i putem impune confratelui nostru să uite greșelile noastre, nu-l putem acuza că nu e creștin dacă n-a uitat greșelile noastre, îl putem deplânge însă că nu le poate ierta. Sigur că, atunci când comportamentul unui om presupune minciună, profit necuvenit, înșelătorie, manipulare, furt etc., tocmai față de cel cu care el merge pe același drum, acel om și-ar dori să nu mai vadă fața celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau să-i vadă o față amnezică. Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă.

Hristos sângerând

Creștinul iartă după modelul lui Dumnezeu care iartă, nu uită. În iertare se afirmă virtutea bărbăției creștine, în uitare se afirmă slăbiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.

În calitate de creștini, trebuie să iertăm slăbiciunile confraților noștri care ne aduc suferințe, nu pentru că ei au dreptul la iertare, ci din considerație față de Împăratul care ne-a iertat și ne iartă fiecăruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din prețuirea față de chipul lui Dumnezeu care este, de fapt, fiecare om, din dorința de a face ca organismul Bisericii să aibă cât mai puține organe bolnave, neutralizând formele de manifestare a răului în Biserică.

Ne iertăm unii pe alții pentru că toți avem slăbiciuni. Ne iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat și ne iartă. Ne-a iertat și ne iartă prin jertfa lui Hristos, proslăvit, dar și continuu în stare de jertfă. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecăruia în parte el sângerează. Pentru iertarea pe care ne-o dăm unul altuia se bucură, în ciuda faptului că în fața Tatălui ceresc sângerează pentru toate greșelile noastre. Iertările pe care ni le dăm unii altora reduc sângerările lui Hristos, la fel și efortul fiecăruia dintre noi de a da cât mai puține ocazii semenilor noștri și lui Dumnezeu de a ne ierta. Iată de ce iubirea trebuie să fie lucrătoare prin milă și iertare.

pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă