Predici

Cu această duminică începem un nou an liturgic. Să vedem mai întâi ce este anul liturgic. Anul liturgic este celebrarea – memorialul operei de mântuire a lui Dumnezeu înfăptuită în Isus Cristos pe care îl celebrăm de-a lungul unui an: de la Întrupare la Rusalii şi până la aşteptarea venirii glorioase a Mântuitorului.

Celebrarea anului liturgic însă nu trebuie înţeleasă greşit ca o simplă amintire a operei de mântuire realizată de Isus Cristos acum 2000 de ani, deoarece în fiecare celebrare euharistică Isus Cristos este prezent cu jertfa sa pentru a asocia participanţii la propria jertfă la comuniunea cu Tatăl ceresc.

În cadrul anului liturgic, după evocarea misterului pascal, Biserica nu are nimic mai sacru ca celebrarea Naşterii Domnului. Crăciunul ca şi sărbătoarea Paştelui este precedat de un timp de pregătire numit Advent. Acesta cuprinde o perioadă de patru săptămâni, timp ce are o dublă semnificaţie: mai întâi este un timp de pregătire la sărbătoarea Crăciunului când cinstim prima venire a Fiului lui Dumnezeu în lume; în al doilea rând, amintindu-ne de prima venire, mintea noastră trebuie să se îndrepte spre cea de-a doua venire a lui Isus de la sfârşitul lumii. Să aprofundăm în continuare aceste două teme: prima şi a doua venire a lui Isus, în lumina lecturilor pe care le-am ascultat la liturgia cuvântului.

În prima lectură, profetul Isaia ne vorbeşte despre era mesianică în care toate popoarele se vor îndrepta spre Ierusalim, spre “Muntele Casei Domnului”, însă nu pentru a oferi o jertfă ci pentru întâlnirea cu Domnul care să-i înveţe căile sale. Ca urmare a primirii hotărârii şi poruncilor lui Dumnezeu, în locul duşmăniilor şi ostilităţilor ce tulbură lumea, va domni între oameni pacea, acea pace mesianică despre care ne vorbeşte profetul Isaia în care oamenii îşi vor transforma săbiile în fiare de plug şi suliţele în seceri. Însă, după cum ştim cu toţii, aşteptarea mesianică din Vechiul Testament s-a împlinit odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi astăzi se vorbeşte atât de mult de războaie, de revoluţii, de neînţelegeri de tot felul. Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să vizionăm o emisiune de actualităţi.

De ce oare toate acestea? De ce? Din cauză că oamenii nu-l primesc pe Cristos în inimile lor ci, dimpotrivă, îl răstignesc din nou prin atâtea păcate. Se vorbeşte astăzi atât de mult de pace, dar pacea lipseşte mai mult ca oricând. Doriţi o adevărată pace a inimii, în familie, în lumea întreagă? Urmaţi atunci îndemnul profetului din finalul primei lecturi de astăzi: “Voi cei din casa lui Iacob, veniţi să umblăm în lumina Domnului”.

Dar ce înseamnă “a umbla în lumina Domnului”? Ne-o spune Sf. Paul în a doua lectură a duminicii de astăzi. El ne învaţă să lepădăm faptele întunericului, adică păcatul sub toate formele sale: beţii, certuri, desfrânări, fapte de ruşine … şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii care sunt virtuţile, mai ales credinţa, speranţa şi dragostea, virtuţi care trebuie să fie vii.

Acest îndemn este cu atât mai stringent astăzi cu cât – aşa cum spune Apostolul – “mântuirea este mai aproape”. Şi într-adevăr aşa este, căci cu toţii ne îndreptăm spre ultima fază a istoriei mântuirii, spre paruzie, adică venirea Domnului în slavă.

În evanghelie Isus ne vorbeşte tocmai de a doua sa venire de la sfârşitul lumii – al doilea punct al meditaţiei noastre: sfârşitul lumii. Aceste două cuvinte înspăimântă pe oameni. Lumea nu poate să le audă fără să se cutremure. Însă pentru cel care îl urmează pe Cristos aceste cuvinte sunt pline de speranţă, de aşteptare, de bucurie. “Ziua Domnului” este ziua mâniei pentru cei ce nu l-au urmat pe Cristos. În schimb pentru cei care au rămas fideli până la sfârşit este ziua răsplăţii.

În ajunul morţii sale, când îşi ia rămas bun de la ucenicii săi, Mântuitorul le alină tristeţea şi durerea cu aceste cuvinte pline de mângâiere: “Mă duc să vă pregătesc un loc, apoi voi veni iarăşi să vă iau pentru ca acolo unde sunt eu să fiţi şi voi cu mine” (In 14,3).

Cele dintâi comunităţi creştine aşteptau cu nerăbdare revenirea lui Cristos, repetând de nenumărate ori invocaţia: “Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20). Văzând însă că Isus întârzie, au început să se îndoiască şi chiar să se descurajeze. De aceea Sf. Petru este nevoit să intervină cu aceste cuvinte: “Nu uitaţi fraţii mei preaiubiţi că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, iar o mie de ani ca o zi” (2 Pt 3,8).

Poate unii dintre dumneavoastră vă întrebaţi: Când va fi totuşi sfârşitul lumii? Ei bine, această întrebare şi-au pus-o şi mulţi alţii, ba chiar unii s-au şi grăbit să dea un răspuns. Astfel în veacul trecut, W. Miller, fondatorul sectei adventiste, a anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1843. În ziua fixată toţi adventiştii s-au adunat pe un deal pentru a-l întâmpina pe Domnul. Dar Domnul nu a venit. Dezamăgit, a reprogramat data cu un an mai târziu. Dar nici de data aceasta Domnul n-a venit. Întemeietorul sectei iehoviste a anunţat sfârşitul lumii pentru anul 1874, însă sfârşitul nu a venit. Atunci l-a prevestit pentru anul 1914, dar s-a înşelat şi el pentru a doua oară.

În anul 1940, când nemţii au ocupat Franţa, francezii se îmbulzeau, se călcau în picioare pentru a cumpăra cartea unui preot cu explicarea Apocalipsului. Anticrist coborâse în istorie. El se numea Hitler. Cine se mai putea îndoi de sfârşitul iminent al lumii? A trecut însă războiul, a murit Hitler şi sfârşitul tot nu a venit. Eşecurile acestor oameni ne ajută să învăţăm că nu trebuie să ne plecăm cu uşurinţă urechea la orice zvon care circulă. În Sf. Carte Dumnezeu nu a precizat anul când va fi sfârşitul lumii. Cristos ne spune clar în evanghelia duminicii de astăzi că Fiul omului va veni pe neaşteptate, ca un hoţ şi de aceea trebuie să fim gata oricând. Important nu este de a şti timpul când va fi sfârşitul lumii, ci de a fi pregătiţi să-l întâmpinăm pe Domnul oricând va veni el.

La 5 km de oraşul Mexic, în anul 1923, un vapor se scufunda. Toţi căutau cu disperare să se salveze. Pe puntea superioară a vasului care se scufunda stătea liniştit un episcop. Chemat în şalupa de salvare, el uită de sine şi oferă locul unui tânăr zicând aceste cuvinte: “Salvează-ţi trupul şi sufletul! Eu sunt pregătit să mă întâlnesc cu Domnul!”. Ce cuvinte frumoase!

Dacă peste câteva minute ar trebui să ne prezentăm înaintea Domnului, noi am putea spune cu sinceritate aceleaşi cuvinte, sau poate mai degrabă am fi cuprinşi de frică, de groază? Sfânta Maică Biserică vrea să smulgă din sufletele fiilor ei groaza faţă de venirea Fiului omului şi să sădească în inimile tuturor speranţa şi bucuria primilor creştini. De aceea ne îndeamnă să ne pregătim sufletele purificându-le de păcate. Să folosim bine timpul sfânt al Adventului pe care l-am început astăzi pentru a-l putea întâmpina pe Domnul cu fapte de sfinţenie.

Petru Sescu

volum colectiv ITRC Ritul latin