În Vinerea Mare, Isus în faţa lui Pilat, acesta îl întreabă: De unde eşti tu? Isus nu-i răspunde. Pilat, iritat, îi zice: Mie nu-mi răspunzi? Nu ştii că am putere să te eliberez sau să te răstignesc? Isus îl lămureşte: N-ai avea nici o putere asupra mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus (In 19,9-11).

Toată autoritatea şi puterea vine de sus, de la Dumnezeu şi constituie un mare mister: cum de dă Cel de Sus putere şi autoritate acelor oameni care se folosesc de ele pentru a face rău! Dar, după cum este necesar omului să se boteze pentru a deveni creştin şi nu toţi se botează, la fel şi cu autoritatea, este necesar ca acel cineva să fie pătruns de cuvântul lui Dumnezeu pentru a deveni ceea ce trebuie să fie: domn, având dreptul sfânt de a porunci ceea ce este cel mai conform cu interesul general al societăţii, cu viaţa oamenilor, deşi sunt atâţia care conduc, dar nu sunt domni. Tocmai de încreştinarea autorităţii, de pătrunderea ei de către cuvântul lui Dumnezeu, se ocupă lecturile de azi de la Liturgia cuvântului. Dat fiind faptul că fiecare se bucură de o autoritate, fie în familie, fie în societate, este necesar să considerăm această învăţătură cu toată atenţia. Orice om are o responsabilitate faţă de autoritate: fie de a se supune, fie de a o exercita, fie de a o influenţa pentru a fi cât mai conformă cu revelaţia divină: domn trebuie să fie şi cel care conduce, domn trebuie să se arate şi cel care este condus, după modelul Isus care le-a îmbinat pe amândouă în chipul cel mai armonios, domnind prin slujire.

Din prima lectură reţinem faptul că profetul Isaia îl anunţă pe Şebna, dregătorul regelui Ezechia, că va pierde puterea şi autoritatea pe care le are, deoarece le-a pus în slujba morţii, n-a fost domn cu supuşii şi s-a ocupat mai mult de monumentul său funerar decât de viaţa slujitorilor împărăţiei. În locul său va fi pus Eliachim, fiindcă va fi mai mult decât domn, va fi ca un tată pentru cei din Ierusalim. Tată înseamnă viaţă, putere şi autoritate plină de iubire în apărarea vieţii.

Orice putere vine de la Dumnezeu şi trebuie pusă în slujba iubirii. Fiinţa tatălui, munca şi autoritatea lui trebuie puse în slujba familiei – a soţiei şi a copiilor – cu conştiinţa responsabilităţii faţă de Dumnezeu de la care le are. El este primul chemat să muncească şi să se jertfească pentru fericirea familiei fiindcă, din moment ce ceea ce a primit este pentru alţii, el devine un carismatic. În această calitate trebuie să fie conştient că are nevoie de darurile Duhului Sfânt pentru a se achita corect de carisma sa, mai ales de darul fricii de Dumnezeu care este începutul înţelepciunii (Ps 111,10; Prov 9,10; Sir 21,11).

Ceea ce este tatăl în familie, aceea trebuie să fie şeful, conducătorul, păstorul în societate, un domn pentru toţi. Fericirea lui trebuie să se nască din fericirea pe care o procură supuşilor săi.

Omul poate fi şef numai când înţelege bine paternitatea divină a autorităţii. Paternitatea divină se bazează pe valoarea vieţii pe care o apără cu înţelepciune şi o înţelegere şi o împarte prin atotputernicie şi cu iubire infinită. Într-un mod mai simplist a înţeles un mujic rus, aşa cum ne relatează Dostoevski într-unul din romanele sale, problema autorităţii când spune: Autoritatea căpitanului vine de la comandantul suprem al Armatei şi acesta o are de la împărat, de la ţarul Rusiei. Împăratul este împărat pentru că Dumnezeu l-a orânduit să stăpânească; dar dacă nu există Dumnezeu, în cazul acesta nici eu nu mai sunt căpitan, pentru că nu mai există nici împărat şi nici autoritate supremă.

Numai cine ştie să fie ascultător şi supus paternităţii divine, numai acela poate fi capabil de a fi domn pentru alţii. Mulţi se cred chemaţi să conducă şi să poruncească, în timp ce nu ştiu să asculte, nu ştiu să se supună şi mai ales nu ştiu să fie domni pentru cei conduşi. Pot ajunge să aibă putere şi autoritate, ca Pilat din Pont, dar nu sunt domni, aşa cum nici Pilat n-a fost domn cu Isus, fiindcă deşi a constatat că este nevinovat, anunţă că mai întâi îl va pedepsi şi apoi îl va elibera (Lc 23,15-16). Să ne ferească Dumnezeu de astfel de domni care pedepsesc pe cei nevinovaţi!

Mulţi se cred capabili, prin forţele proprii, să conducă şi când, dând din coate, ajung într-un post de şefie, ştiu să conducă doar interesele personale, să conducă veniturile spre propriile buzunare şi când dau de greutăţi, îl critică pe Dumnezeu că nu conduce mersul lumii aşa cum ar trebui. Se aseamănă cu acel ţăran încrezut care critica mereu mersul vremii şi îşi zicea în sine: Dacă m-ar lăsa Dumnezeu măcar un an să conduc, ar vedea chiar el ce este în stare să producă pământul! Şi Dumnezeu i-a zis: Iată îţi dau putere să conduci mersul vremii: când vei voi ploaie, va ploua; când vei voi soare, va fi soare; când vei voi vreme bună, va fi cum doreşti. Şi omul nostru comanda: ploaie şi ploua cum trebuie; după ploaie comanda soare şi căldură, şi vremea bună se instala; recoltele creşteau de mai mare dragul. Când a venit vremea secerişului, paiul era mare şi spicul lung, dar sterp, în loc de bob avea doar un fel de hoaspe. Ţăranul nu-şi putea închipui cum de s-a ajuns aici, deoarece el a comandat vremea cea mai propice. Dumnezeu i-a zis: După ştiinţa ta mărginită ai cerut doar soare şi ploaie, dar n-ai voit vânt şi furtună ca recoltele să-şi înfigă cât mai adânc rădăcinile în pământ, ca de acolo să-şi tragă substanţele minerale necesare bobului; n-ai cerut trăsnete care să purifice şi să ionizeze atmosfera, s-o ozoneze, fiindcă toate au trebuinţă de aer curat; n-ai cerut vreme rea care să silească dăunătorii să se retragă de pe spic; n-ai cerut un pic de grindină care să mai curăţe plantele de frunzele de prisos; şi multe altele n-ai cerut, n-ai comandat cu înţelepciune.

Ţăranul a fost silit să-şi recunoască eşecul cu toată smerenia. Din păcate, datorită faptului că mulţi şefi n-au fost domni, avem mai multă pleavă în societate decât cetăţeni domni.

Omul are raţiune, se bucură de inteligenţă, dar înaintează cu greu în cunoaşterea unui univers pe care l-a găsit, în care a fost introdus, care stă în faţa lui cu multe necunoscute, deoarece este exploratorul şi nu autorul lui (Emilio D’Angelo). Autoritatea adevărată se dobândeşte cu şi prin smerenia de explorator, să ştii să observi şi să respecţi ceea ce ai primit, să fii domn de la furnică şi până la elefant, pentru a lăsa în urmă o lume mai bună.

Toată lectura a II-a o putem rezuma în cuvintele spuse de Dumnezeu lui Moise în pustiu: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14), adică plinătatea vieţii, puterii, cunoaşterii, înţelegerii.

Omul este chemat să răspundă despre sine ceea ce este. Dacă nu-i capabil să se cunoască pe sine, nu se va înţelege pe sine şi nu se va putea conduce pe sine. Cum ar putea conduce pe alţii? În acest caz trebuie să admită conducerea aceluia care s-a definit pe sine: Este cel ce este. Prin această recunoaştere smerită devine participant la domnia lui Cristos care s-a făcut ascultător, s-a smerit până la moartea pe cruce şi Tatăl l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui să se plece tot genunchiul şi toată făptura să dea mărturie că Isus este Domn (Fil 2,8-11), că îmbogăţeşte pe toţi cei care îl cheamă în ajutor (cf. Rom 10,12), adică îi îmbogăţeşte cu autoritatea supremă, cu puterea care nimiceşte în primul rând egoismul propriu, îi îmbogăţeşte cu blândeţea şi răbdarea sa, cu plenitudinea darurilor Duhului Sfânt pe care îl trimite în inima celui care conduce cu puterea paternităţii divine.

Doi cilindri de teracotă, de provenienţă babiloniană, îl reprezintă pe zeul soare, Şhamash, cu cheile în mână, simbolul suveranităţii sale. În cântările adresate lui se spune: Tu ai deschis stăvilarele cerului strălucitor, Şhamash; cheia stă în mâna ta pentru a-i rechema la viaţă pe cei morţi, pentru a-i elibera pe cei închişi. Se recunoaşte chiar şi în lumea păgână că suprema autoritate stă în promovarea vieţii, în eliberarea de moarte.

Isus a pus cheile vieţii în mâna tuturor acelora care iubesc credinţa în viaţă. Pe Petru îl pune în fruntea Bisericii sale tocmai pentru credinţa în dumnezeirea lui, în viaţa lui cea veşnică (cf. Mt 16,16-18); pe cărturari şi pe farisei, care se considerau deţinătorii cheilor credinţei, dar nu erau domni faţă de viaţa văduvelor şi a orfanilor (Mc 12,40), el îi dojeneşte că au încuiat împărăţia cerurilor (cf. Mt 23,13) şi că le lipseşte cheia cunoaşterii, fără de care nici ei şi nici ascultătorii lor nu vor putea intra (cf. Lc 11,52).

Ceea ce ne mai impresionează în evanghelia de azi este faptul că Tatăl i-a revelat lui Petru identitatea sa. Cuvântul grecesc apokaliptein, folosit pentru revelare, înseamnă a ajunge la cunoaşterea lucrurilor celor mai secrete, mai ales cu privire la sfârşitul lumii. Răspunsul lui Petru este inspirat, deoarece el vede în Isus pe biruitorul final asupra morţii, fiindcă se bucură de autoritatea supremă asupra vieţii, care se va arăta Domn faţă de toţi şi le va reda viaţa. Dacă mărturiseşti cu gura ta că Isus este Domnul şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morţi, vei fi mântuit (Rom 10,9).

Biserica, în calitate de moştenitoare a credinţei lui Petru, moşteneşte şi autoritatea pe care acesta a primit-o de la Cristos şi pe tot cel care intră în sânul ei îl hrăneşte cu trupul şi sângele lui Cristos şi îl conduce la viaţa veşnică, îl duce să domnească împreună cu Cristos, adică să devină cu Cristos un mijlocitor de haruri pentru realizarea unei lumi noi în care să domnească pacea. Amin.