Predici

În primele sale cuvinte adresate lumii, Isus cere convertire fiindcă s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu (Mt 4,17), astfel observăm cum planul împărăţiei se suprapune celui de convertire.

Toate lucrurile au o tendinţă naturală, un sens căruia îi corespunde un obiect: sămânţa, de exemplu, are tendinţa să încolţească şi pământul îi satisface cerinţa. În om sunt mai multe tendinţe şi tuturor le corespunde un obiect: ochilor le corespunde lumina, urechilor sunetul, limbii îi corespunde gustul etc. Mult timp s-a crezut că apendicele din om este fără rost, dar s-a constatat că acei copii, care au fost operaţi din fragedă pruncie, suferă de anumite tulburări fizice pe care nu le au alţii. Astfel, s-a ajuns la concluzia că până şi cel considerat fără rost are un rost. Înţelepciunea Creatorului îşi spune cuvântul în toate. Mulţimea tendinţelor din om îşi are un singur sens: spre fericirea deplină. Voinţa doreşte bunurile particulare, dar mai tinde şi spre binele considerat în mod absolut, adevărul suprem cunoscut şi propus de minte, şi nu se poate mulţumi decât atunci când îşi atinge dorinţa. Nu numai sfântul Augustin recunoştea că Dumnezeu ne-a creat pentru sine şi nefericită va fi inima noastră atâta timp cât nu se va odihni în el, fiind credincioşi, dar chiar şi cei mai puţin credincioşi, ba şi ateii simt acest lucru. De exemplu, Jean Perrin (1870-1942), savant francez, considerat drept ateu, spunea: Pentru noi, cei în inima cărora arde o flacără sfântă, un ideal nobil, o spun în mod precis: oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuţi de o existenţă fericită numai din punct de vedere material. Şi nu voi jigni nici o conştiinţă, aici sau în afara acestei incinte, sperând că o religie curată şi înaltă va îndemna mereu sufletul omenesc către dorinţa aprigă de a descoperi şi de a creşte ceea ce este divin în noi. Ceea ce este divin în noi este dorinţa după fericirea deplină care îi dă omului simţul religios şi care nu poate fi o iluzie. Omul vrea totul. Alexandru Macedon plângea că nu poate cuceri stelele. După ce a cucerit pământul, l-a împărţit tot generalilor săi. Cineva i-a spus: Excelenţă, pentru dumneavoastră nu reţineţi nimic? El a răspuns: Reţin speranţa. Reţinea speranţa într-o fericire totală, probabil speranţa că va ajunge în rândul zeilor, aşa cum era mentalitatea potentaţilor vremii, ca să posede totul.

Binele şi adevărul absolut nu-i decât Dumnezeu singur. Bun este numai Dumnezeu, afirmă Isus însuşi în faţa unui tânăr care îl definea drept învăţător bun (Mt 19,17).

Liturgia cuvântului de azi, în totalitatea celor trei lecturi, are drept scop indicarea mijloacelor prin care să-l găsim pe acela care a pus în firea noastră dorinţa după fericire: Căutaţi pe Domnul, voi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile lui (lectura I-a); Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude (lectura a II-a); Fericiţi cei: săraci, blânzi, care plâng, cei flămânzi, cei însetaţi de dreptate, milostivi, curaţi cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate (lectura a III-a). Calea spre fericirea deplină este Domnul, fiindcă este “domn”, adică dă tuturor harul de a fi fericiţi, chiar prin sărăcie, blândeţe, lacrimi, foame, sete, prigoană etc. Fiecare poate deveni un domn prin punerea în practică a celor opt fericiri din care poate scoate atâta fericire încât să-şi găsească mulţumirea deplină atât pentru sine cât şi pentru toţi cei din jurul său.

Isus ne cere, prin cele opt fericiri, să menţinem mereu în suflet flacăra aprinsă a iubirii, fiindcă dorinţa după fericire nu-i alta decât dorinţa după iubirea care rămâne veşnic vie, este acel singur lucru necesar despre care vorbeşte Isus Martei şi pe care l-a ales Maria stând la picioarele lui (Lc 10,42).

Prima fericire, care într-un fel le include pe toate celelalte, este cea mai tulburătoare. Fericiţi cei săraci cu duhul. Nu este vorba de acei care nu au bunuri materiale şi nici de cei care le au, dar ştiu să nu-şi lege inima de ele; nu este vorba de cei handicapaţi intelectual şi nici de cei înţelepţi care îşi recunosc limitele lor, ci este vorba de o sărăcie profundă, interioară, prin care omul se prezintă în faţa lui Dumnezeu ca o fiinţă lipsită de iubire, de apărare, dezarmată, care nu-şi pune încrederea în sine şi nici în alţii, ci numai în Dumnezeu. Sărăcia duhului nu este numai în raport cu bunurile materiale, ci cuprinde întreaga viaţă: este o atitudine de umilinţă în faţa lui Dumnezeu şi de slujire faţă de fraţi (Emilio D’Angelo). Fraza: Fericiţi cei săraci cu duhul… este echivalentă cu: De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt 18,3), care cuprinde recunoaşterea cu smerenie că, pentru a ajunge la fericirea deplină, mai avem multe de învăţat fiindcă lecţia iubirii nu are sfârşit.

De ce în faţa lui Dumnezeu au prioritate cei săraci?

Fiindcă întotdeauna cel sărac are o mai mare disponibilitate spre plinătatea vieţii, spre iubire. Cel mai mic bine făcut săracului, îl dispune la o iubire şi o recunoştinţă pentru toată viaţa; pe când cel mai mare bine făcut bogatului îl lasă aproape indiferent, rece, uituc etc. fiindcă el crede că ceea ce i s-a făcut, s-a făcut din datorie faţă de dânsul. Această atitudine a bogatului se desprinde clar din evanghelie, mai ales din parabola săracului Lazăr şi a bogatului, care şi din iad socotea că Abraham este dator să-i împlinească dorinţele, trimiţându-l pe Lazăr să-i ude buzele şi să-i avertizeze pe fraţii săi (Lc 16,24-28).

Isus a fost primul care a realizat în fiinţa sa umană plinătatea fericirii, atât prin sărăcie, lacrimi, foame, sete şi persecuţie, cât şi prin blândeţe, milostivire, purtător de pace şi curăţie a inimii, deoarece din iubire faţă de voinţa Tatălui şi faţă de noi, s-a lăsat răstignit pe cruce, a înviat din morţi, s-a suit la cer şi şade de-a dreapta Tatălui ca Domn, adică de aici mijloceşte pentru noi toate harurile necesare fericirii noastre, ca şi noi să ajungem acolo unde este el, numai să învăţăm lecţia domniei, să ştim să fim domni unii faţă de alţii.

Prin Domnul Cristos de la dreapta Tatălui, cele opt fericiri devin o profeţie pentru noi, fiindcă numai iubirea lui a schimbat sărăcia în bogăţie divină, a schimbat lacrimile în bucurie, a schimbat curăţia inimii în vederea lui Dumnezeu, a schimbat blândeţea în moştenirea veşnică a cerului, a făcut ca milostenia să pătrundă şi să convingă mai mult decât dreptatea, pacea să cucerească mai mult decât războiul, numai iubirea a făcut din persecuţia plină de ură o rampă de lansare a Bisericii în lume şi să-i dea o creştere spectaculoasă, numai iubirea a făcut ca însăşi moartea să devină poarta vieţii şi a fericirii veşnice.

Un creştin s-a dus în pustiu la sfântul Macarie şi l-a rugat să-i arate calea cea mai bună pentru a trăi şi a muri fericit. Sfântul i-a spus: Mergi în cimitir, treci pe la fiecare mormânt şi ceartă-l pe fiecare! Revino şi vei afla răspunsul. Creştinul s-a dus şi a făcut ceea ce i s-a cerut, apoi s-a întors. Sfântul Macarie l-a întrebat: Ce au răspuns morţii când i-ai certat? Nimic, a răspuns el. Aşteaptă până mâine dimineaţă. Mergi din nou şi laudă-i pe toţi cum te vei pricepe mai bine. Vino apoi şi-mi spune ce ţi-au răspuns! Întorcându-se a doua zi, după ce i-a lăudat, creştinul i-a spus sfântului: Nici de data aceasta nu mi-au răspuns nimic. Sfântul i-a zis: Ascultă, fiul meu! Dacă doreşti să trăieşti bine şi să mori fericit, fii asemenea celor morţi: nu răspunde nimic, nici celor care te batjocorăsc, nici celor care te laudă! Lasă toate în grija bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu!

Nu ştiu dacă acel creştin s-a conformat sau nu îndrumărilor date, dar ştiu că sfântul a avut dreptate. De această dreptate vă puteţi convinge toţi prin trăirea sfatului dat. Vă doresc succes!

pr. Anton Dancă Ritul latin