Start > Ritul latin > Mărturia omului: dorul după fericire

Mărturia omului: dorul după fericire

26 November 2007
608 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a IV-a de peste an (Anul A)

În primele sale cuvinte adresate lumii, Isus cere convertire fiindcă s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu (Mt 4,17), astfel observăm cum planul împărăției se suprapune celui de convertire.

Toate lucrurile au o tendință naturală, un sens căruia îi corespunde un obiect: sămânța, de exemplu, are tendința să încolțească și pământul îi satisface cerința. În om sunt mai multe tendințe și tuturor le corespunde un obiect: ochilor le corespunde lumina, urechilor sunetul, limbii îi corespunde gustul etc. Mult timp s-a crezut că apendicele din om este fără rost, dar s-a constatat că acei copii, care au fost operați din fragedă pruncie, suferă de anumite tulburări fizice pe care nu le au alții. Astfel, s-a ajuns la concluzia că până și cel considerat fără rost are un rost. Înțelepciunea Creatorului își spune cuvântul în toate. Mulțimea tendințelor din om își are un singur sens: spre fericirea deplină. Voința dorește bunurile particulare, dar mai tinde și spre binele considerat în mod absolut, adevărul suprem cunoscut și propus de minte, și nu se poate mulțumi decât atunci când își atinge dorința. Nu numai sfântul Augustin recunoștea că Dumnezeu ne-a creat pentru sine și nefericită va fi inima noastră atâta timp cât nu se va odihni în el, fiind credincioși, dar chiar și cei mai puțin credincioși, ba și ateii simt acest lucru. De exemplu, Jean Perrin (1870-1942), savant francez, considerat drept ateu, spunea: Pentru noi, cei în inima cărora arde o flacără sfântă, un ideal nobil, o spun în mod precis: oamenii nu vor fi niciodată satisfăcuți de o existență fericită numai din punct de vedere material. Și nu voi jigni nici o conștiință, aici sau în afara acestei incinte, sperând că o religie curată și înaltă va îndemna mereu sufletul omenesc către dorința aprigă de a descoperi și de a crește ceea ce este divin în noi. Ceea ce este divin în noi este dorința după fericirea deplină care îi dă omului simțul religios și care nu poate fi o iluzie. Omul vrea totul. Alexandru Macedon plângea că nu poate cuceri stelele. După ce a cucerit pământul, l-a împărțit tot generalilor săi. Cineva i-a spus: Excelență, pentru dumneavoastră nu rețineți nimic? El a răspuns: Rețin speranța. Reținea speranța într-o fericire totală, probabil speranța că va ajunge în rândul zeilor, așa cum era mentalitatea potentaților vremii, ca să posede totul.

Binele și adevărul absolut nu-i decât Dumnezeu singur. Bun este numai Dumnezeu, afirmă Isus însuși în fața unui tânăr care îl definea drept învățător bun (Mt 19,17).

Liturgia cuvântului de azi, în totalitatea celor trei lecturi, are drept scop indicarea mijloacelor prin care să-l găsim pe acela care a pus în firea noastră dorința după fericire: Căutați pe Domnul, voi cei smeriți din țară, care împliniți poruncile lui (lectura I-a); Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude (lectura a II-a); Fericiți cei: săraci, blânzi, care plâng, cei flămânzi, cei însetați de dreptate, milostivi, curați cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniți pentru dreptate (lectura a III-a). Calea spre fericirea deplină este Domnul, fiindcă este “domn”, adică dă tuturor harul de a fi fericiți, chiar prin sărăcie, blândețe, lacrimi, foame, sete, prigoană etc. Fiecare poate deveni un domn prin punerea în practică a celor opt fericiri din care poate scoate atâta fericire încât să-și găsească mulțumirea deplină atât pentru sine cât și pentru toți cei din jurul său.

Isus ne cere, prin cele opt fericiri, să menținem mereu în suflet flacăra aprinsă a iubirii, fiindcă dorința după fericire nu-i alta decât dorința după iubirea care rămâne veșnic vie, este acel singur lucru necesar despre care vorbește Isus Martei și pe care l-a ales Maria stând la picioarele lui (Lc 10,42).

Prima fericire, care într-un fel le include pe toate celelalte, este cea mai tulburătoare. Fericiți cei săraci cu duhul. Nu este vorba de acei care nu au bunuri materiale și nici de cei care le au, dar știu să nu-și lege inima de ele; nu este vorba de cei handicapați intelectual și nici de cei înțelepți care își recunosc limitele lor, ci este vorba de o sărăcie profundă, interioară, prin care omul se prezintă în fața lui Dumnezeu ca o ființă lipsită de iubire, de apărare, dezarmată, care nu-și pune încrederea în sine și nici în alții, ci numai în Dumnezeu. Sărăcia duhului nu este numai în raport cu bunurile materiale, ci cuprinde întreaga viață: este o atitudine de umilință în fața lui Dumnezeu și de slujire față de frați (Emilio D’Angelo). Fraza: Fericiți cei săraci cu duhul… este echivalentă cu: De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18,3), care cuprinde recunoașterea cu smerenie că, pentru a ajunge la fericirea deplină, mai avem multe de învățat fiindcă lecția iubirii nu are sfârșit.

De ce în fața lui Dumnezeu au prioritate cei săraci?

Fiindcă întotdeauna cel sărac are o mai mare disponibilitate spre plinătatea vieții, spre iubire. Cel mai mic bine făcut săracului, îl dispune la o iubire și o recunoștință pentru toată viața; pe când cel mai mare bine făcut bogatului îl lasă aproape indiferent, rece, uituc etc. fiindcă el crede că ceea ce i s-a făcut, s-a făcut din datorie față de dânsul. Această atitudine a bogatului se desprinde clar din evanghelie, mai ales din parabola săracului Lazăr și a bogatului, care și din iad socotea că Abraham este dator să-i împlinească dorințele, trimițându-l pe Lazăr să-i ude buzele și să-i avertizeze pe frații săi (Lc 16,24-28).

Isus a fost primul care a realizat în ființa sa umană plinătatea fericirii, atât prin sărăcie, lacrimi, foame, sete și persecuție, cât și prin blândețe, milostivire, purtător de pace și curăție a inimii, deoarece din iubire față de voința Tatălui și față de noi, s-a lăsat răstignit pe cruce, a înviat din morți, s-a suit la cer și șade de-a dreapta Tatălui ca Domn, adică de aici mijlocește pentru noi toate harurile necesare fericirii noastre, ca și noi să ajungem acolo unde este el, numai să învățăm lecția domniei, să știm să fim domni unii față de alții.

Prin Domnul Cristos de la dreapta Tatălui, cele opt fericiri devin o profeție pentru noi, fiindcă numai iubirea lui a schimbat sărăcia în bogăție divină, a schimbat lacrimile în bucurie, a schimbat curăția inimii în vederea lui Dumnezeu, a schimbat blândețea în moștenirea veșnică a cerului, a făcut ca milostenia să pătrundă și să convingă mai mult decât dreptatea, pacea să cucerească mai mult decât războiul, numai iubirea a făcut din persecuția plină de ură o rampă de lansare a Bisericii în lume și să-i dea o creștere spectaculoasă, numai iubirea a făcut ca însăși moartea să devină poarta vieții și a fericirii veșnice.

Un creștin s-a dus în pustiu la sfântul Macarie și l-a rugat să-i arate calea cea mai bună pentru a trăi și a muri fericit. Sfântul i-a spus: Mergi în cimitir, treci pe la fiecare mormânt și ceartă-l pe fiecare! Revino și vei afla răspunsul. Creștinul s-a dus și a făcut ceea ce i s-a cerut, apoi s-a întors. Sfântul Macarie l-a întrebat: Ce au răspuns morții când i-ai certat? Nimic, a răspuns el. Așteaptă până mâine dimineață. Mergi din nou și laudă-i pe toți cum te vei pricepe mai bine. Vino apoi și-mi spune ce ți-au răspuns! Întorcându-se a doua zi, după ce i-a lăudat, creștinul i-a spus sfântului: Nici de data aceasta nu mi-au răspuns nimic. Sfântul i-a zis: Ascultă, fiul meu! Dacă dorești să trăiești bine și să mori fericit, fii asemenea celor morți: nu răspunde nimic, nici celor care te batjocorăsc, nici celor care te laudă! Lasă toate în grija bunătății și îndurării lui Dumnezeu!

Nu știu dacă acel creștin s-a conformat sau nu îndrumărilor date, dar știu că sfântul a avut dreptate. De această dreptate vă puteți convinge toți prin trăirea sfatului dat. Vă doresc succes!

Ritul latin