Predici

Când familia ebraică se aşeza la masă pentru cina pascală în ziua de 14 nisan, era prescris ritualul ca fiul cel mai mic să pună tatălui întrebarea: Ce înseamnă acest obicei pe care îl împlinim în această noapte? Tatăl trebuia să răspundă: Aceasta este jertfa pe care o aducem Domnului de Paşti, fiindcă în Egipt el a trecut pe lângă casele lui Israel lovind pe cele ale egiptenilor, dar pe ale noastre le-a izbăvit (Ex 12,26-27).

Isus şi ucenicii săi formau o familie. În seara de Joia Mare s-au adunat în Cenacol pentru a mânca mielul pascal. Care dintre apostoli a pus întrebarea rituală? Desigur că Ioan, fiind cel mai tânăr. Dar ce i-a răspuns Isus? Acest lucru este necesar să-l aflăm. Iată-l: Mult am dorit să mănânc acest Paşte împreună cu voi înainte de pătimirea mea. Da, vă spun că nu le voi mai mânca până nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu. A luat apoi potirul, a adus mulţumiri şi a zis: Luaţi şi împărţiţi între voi! Căci vă spun: nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei de vie până nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. A luat apoi pâine, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o lor zicând: Acesta este trupul meu dat pentru voi. Aceasta s-o faceţi în amintirea mea! Apoi după cină a luat potirul şi a zis: Acest potir este legământul cel nou prin sângele meu vărsat pentru voi (Lc 22,15-20). În general, când Isus vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu care vine, se referă la învierea sa glorioasă, fiindcă ea este culmea revelaţiei divine.

Ceea ce săvârşim noi în ziua de azi este anamneza – sacramentul istoriei – care actualizează evenimentul pascal al Cinei celei de Taină, conform poruncii lui Isus: Faceţi aceasta în amintirea mea! (Lc 22,19) şi stă la temelia împărăţiei, garantând învierea noastră.

În primul rând, prin această anamneză noi sărbătorim iubirea pururi actuală a lui Isus care s-a întrupat şi se întrupează mereu sub chipul pâinii şi al vinului, dăruindu-ni-se ca hrană pentru o viaţă nouă pentru a forma Biserica. Iubirea divină, dăruită sub chipul pâinii şi al vinului, este darul cel mai mare pe care ni l-a făcut Domnul, este gestul divin prin care ne împarte viaţa sa divino-umană realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria la Buna-Vestire. Fără această viaţă nouă nu putem face saltul în viaţa veşnică. Viaţa nouă se poate pierde prin orice păcat grav şi omul rămâne în moarte; trecerea de la păcat la viaţa harului este o înviere, dar această înviere nu are stabilitate, se poate schimba în moarte prin oricare păcat grav, dar trecerea de la viaţa cea nouă la viaţa veşnică este adevărata înviere, fiindcă cel care o realizează nu mai poate muri. Această trecere de la păcat la viaţa cea nouă şi de la viaţa cea nouă la viaţa veşnică este cuprinsă în Misterul credinţei. Această credinţă o mărturisim azi, adică în timpul istoric al vieţii noastre pământeşti, când spunem la sfânta Liturghie, îndată după prefacere: Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni (LR).

În al doilea rând, prin acest sacrament al istoriei – anamneză -, sărbătorim euharistizarea noastră, adică iubirea noastră recunoscătoare faţă de Dumnezeu, prin care devenim trupul mistic al lui Cristos, Biserica, mireasa sa pe care o va prezenta Tatălui fără pată şi zbârcitură în ziua de apoi, realizând împărăţia Tatălui în Cristos total.

În al treilea rând, Euharistia fiind jertfa lui Dumnezeu oferită omului, înţelegem sensul paternităţii divine din cultul suprem al religiei creştine. Încercăm să pătrundem în acest mister. Dacă jertfa oferită de om lui Dumnezeu constituie la toate popoarele expresia cea mai semnificativă a sensului său religios, din acest sens al jertfei vom înţelege semnificaţia jertfei lui Dumnezeu din Euharistie. Facem o jertfă când ne lipsim de un lucru, de ceva care ne aparţine, dându-l altuia. Dar când o parte din ceea ce este oferit ca jertfă este mâncat de către cei care oferă, se stabileşte o comuniune simbolică, o participare la aceeaşi viaţă. Isus ni se oferă ca jertfă în Euharistie pentru a se face părtaş de viaţa noastră şi spre a ne demonstra că ne aparţine, jertfeşte dumnezeirea sa cu toate atributele ei, ca noi să ne jertfim lui, devenind Biserică, adică părtaşi ai vieţii sale dumnezeieşti, capabili de a ne jertfi pentru mântuirea lumii întregi. Aşadar, Paştele de la Cina cea de Taină este legământul nou din care s-a născut Biserica, prin care noi devenim Euharistie şi putem spune lumii întregi: Luaţi şi mâncaţi! Din mulţumirea noastră adusă lui Dumnezeu să vă săturaţi! Recunoştinţa şi mulţumirea sunt sensul existenţei mele, trupul meu, sufletul meu, munca şi sănătatea mea, viaţa şi bucuria mea etc. toate le jertfesc pentru întreaga lume prin însăşi jertfa lui Cristos. Faceţi şi voi aceasta în amintirea mea!

În al patrulea rând, sărbătorim unirea celor două Euharistii într-o singură viaţă, cea divină, în care au trăit şi trăiesc sfinţii de pe întregul pământ şi din toate cele două milenii creştine.

Omul, fiind creat de Dumnezeu şi destinat să se unească din nou în chip desăvârşit în viaţa veşnică, în ciuda marilor rătăciri ale raţiunii sale slabe care l-au aruncat în cea mai josnică barbarie, a nutrit întotdeauna, chiar şi în înseşi greşelile sale, o dorinţă viguroasă de a se uni iarăşi cu începutul său şi de a trăi din viaţa lui. Parcurgeţi toate religiile care au existat sau există pe pământ şi veţi afla zeităţi stând de vorbă cu oamenii, mâncând împreună cu ei, ba chiar încheind căsătorii cu fiii oamenilor, împreunând minţile şi inimile, făcând să dispară orice distanţă dintre cer şi pământ. Până şi greşeala lui Adam şi Eva a fost săvârşită tot din dorinţa de a fi ca Dumnezeu. Turnul Babel a fost început tot din dorinţa unirii omului cu divinitatea. Toţi zeii ciopliţi au fost făcuţi din dorinţa omului de a-l avea pe Dumnezeu cât mai aproape de sine. Dorinţa unirii cu Creatorul este o dorinţă sfântă, porneşte din simţul religios pe care însuşi Dumnezeu l-a pus în om, numai că pentru realizarea acestui plan Adam a pornit pe o cale greşită, la sugestia Satanei. Isus Cristos din sfânta Taină ne arată calea cea bună. Dându-ne ca hrană trupul său şi ca băutură sângele său, Dumnezeu pătrunde în toată firea noastră, aşa cum focul pătrunde fierul şi-l duce până la incandescenţă, făcându-l foc, făcându-ne părtaşi ai naturii divine, aşa încât putem spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20), şi Creatorul poate spune despre astfel de creştini autentici: Eu am zis: dumnezei sunteţi (Ps 81,6).

Această unire, începută pe pământ, se va desăvârşi în patria cerească şi se va cimenta în veşnicie. Plini de bucurie, în măsura în care suntem creştini adevăraţi, trăitori din Euharistie, începem să sărbătorim încă din această viaţă ceea ce se va desăvârşi în împărăţia lui Dumnezeu, când vom mânca şi vom bea la masa ospăţului cu Cristos din roadele cele veşnic noi. Cine înţelege acest adevăr, înţelege şi cuvintele sfintei Margareta Maria Alacoque: Am o aşa de mare dorinţă de a mă împărtăşi încât, dacă ar trebui, aş merge desculţă pe un drum de foc oricât de departe. Pare o nebunie, dar, în iubirea sa nemărginită faţă de noi, Dumnezeu a făcut mult mai mult când ni l-a trimis pe Fiul său şi acesta ni s-a făcut nouă hrană şi băutură, Euharistie.

Azi, mai mult decât oricând, trebuie să înţelegem că, dacă ne împărtăşim cu trupul şi sângele lui Cristos şi nu devenim viaţă nouă, iubire vie şi smerenie asemănătoare cu nebunia, ne împărtăşim cu propria osândă, fiindcă Isus însuşi ne spune acum, aşa cum a spus ucenicilor săi atunci: Dacă eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu.

La câţi am spălat picioarele în toată viaţa mea? Ştiu ce înseamnă a spăla picioarele altora? Nu ştiu? Este trist; înseamnă că nu trăiesc Euharistia cu care mă hrănesc!

Doamne, ajută-mă să fiu pentru alţii ceea ce ai fost şi eşti tu pentru mine!

pr. Anton Dancă Ritul latin