Predici

Între două mistere

Minunată a fost creaţia omului (lectura I-a). El s-a născut din iubirea lui Dumnezeu, din înţelepciunea sa infinită şi din atotputernicia care a voit să încoroneze întreaga creaţie materială cu o coroană spirituală desăvârşită, Isus Cristos: Ce este omul că te gândeşti la el sau fiul omului că îl iei în seamă? L-ai creat cu puţin mai prejos de îngeri şi l-ai încununat cu măreţie şi slavă (Ps 8,6; Evr 2,7).

Această măreţie şi slavă de pe fruntea omului a trezit invidia Şarpelui viclean şi-a propus nimicirea lui. A reuşit? Aparent, da; însă atotputernicia pusă în slujba atotştiinţei şi atotînţelepciunii, şi acestea puse la dispoziţia iubirii divine, aceasta a dat naştere printre oameni Fiului lui Dumnezeu, care va încorona capodopera divină cu o viaţă nouă, menită învierii şi îngerizării omului. Unde a abundat păcatul, a prisosit harul (lectura a II-a). Harul este bogăţia noastră spirituală care se ridică până la valoarea lui Dumnezeu. Cu această bogăţie ne înzestrează Botezul.

Nimeni nu-şi poate apăra bogăţia cu suficientă prudenţă, dacă nu cunoaşte puterea duşmanului său.

În ispitirea lui Isus descoperim forţa, dar şi călcâiul lui Ahile, pe care le are duşmanul bogăţiei şi măreţiei noastre.

Dacă Eva, apoi Adam, la sugestia Şarpelui că pomul oprit este bun, plăcut, îl face pe om ca Dumnezeu, îi dă înţelepciune etc. ar fi aşteptat, ar fi postit până să-l consulte pe Domnul, şi-ar fi meritat trecerea de pe pământ la o viaţă nouă, la o viaţă menită să-i îngerizeze, fără să mai treacă prin poarta morţii, ci doar a unui dulce somn. Nu l-au cunoscut pe diavol. Noi îl cunoaştem?

Sfânta Scriptură vorbeşte de cincizeci de ori despre Satana, de optzeci de ori despre diavol, fără să mai socotim denumirile de Cel Rău, Şarpele viclean, puterea întunericului, duhul necurat, Belzebul etc.

Existenţa diavolului este un adevăr de credinţă. El este duşmanul principal al mântuirii noastre şi îl putem învinge numai după metoda arătată nouă de Isus: smerenie, rugăciune şi credinţă în cuvântul Scripturii.

Sfântul martir Ignaţiu de Antiohia zice că diavolul, când l-a ispitit pe Isus, nu cunoştea încă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Când l-a văzut pe Isus postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, a rămas uimit. Un simplu om nu poate supravieţui unui post atât de lung. Faptul că totuşi a flămânzit, l-a pus la îndoială. A voit să se convingă dacă este sau nu Mesia, zicându-i: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!

Se zice că nu-i frumos să-i contrazici pe sfinţi, dar cred că totuşi nu are dreptate. Diavolul ştia foarte bine că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cine i-a pus în gând lui Irod să-i ia viaţa pruncului Isus? La botez, n-a auzit glasul Tatălui ceresc: Acesta este Fiul meu iubit? Îndoiala diavolului este arma de care s-a folosit pentru a o învinge pe Eva: Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi? De data aceasta nu-i mai merge, este cineva care îi cunoaşte tactica şi îl respinge. Ştia diavolul că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi îşi etala tactica prin multă ură. Ura orbeşte şi cel cuprins de dânsa încearcă imposibilul. Dacă a încercat în cer să se ridice mai presus de Dumnezeu, de ce n-ar încerca pe pământ să-l ispitească pe acest Om smerit, flămând, însetat şi obosit de atâta post? Dacă în cer n-a reuşit, experienţa făcută cu Eva în paradisul pământesc i-a dat imbold.

Oricât ar fi cineva de sfânt, să nu creadă că este scutit de ispite şi că nu poate cădea!

Diavolul este şiret. El nu ispiteşte pe om în lucruri mari, ca să nu-l sperie; se mulţumeşte, la început, cu greşeli mici din care îi sugerează gândul că va avea avantaje mari pentru care poate risca. Pe Adam şi Eva i-a ispitit cu frumuseţea unui măr. Este mare lucru să iei un fruct din grădina altuia ca să-ţi ostoieşti pofta sau foamea? Dar dintr-un lucru atât de mic le arată că pot avea un folos atât de mare: Veţi fi ca Dumnezeu; veţi cunoaşte binele şi răul; vi se vor deschide ochii. Ce mare lucru este să spui o minciună, când poţi face atâta bine? Obişnuit, oamenii spun că fără dânsa nici nu poţi trăi. Asta înainte de păcat, dar după ce s-a săvârşit păcatul, diavolul îl prezintă în cele mai înfiorătoare culori care, nu rareori, duc la un adevărat dezastru spiritual: la descurajare şi chiar la sinucidere.

Isus, în actul ispitirii sale, parcă ne învaţă că la sugestia Satanei nici binele nu trebuie să-l facem.

Diavolul este obraznic, insistă, siluieşte, caută să convingă că el are dreptate. Respins de Isus o dată, încearcă a doua oară şi a treia oară, şi merge până acolo cu neruşinarea sa că se foloseşte de cuvintele din Sfânta Scriptură pentru a-şi atinge scopul.

Diavolul este tiran. El ştie că lui Isus îi este foame şi se preface că vrea să-l ajute, dar în realitate nu face altceva decât să-i prelungească chinul fizic, provocat de foame, prin vorbărie multă, prin parcurgerea unor distanţe mari. Cel milos dă în grabă pâine celui flămând. De ce n-a făcut-o? Fiindcă este tiran.

Diavolul este mincinos, făgăduieşte bunuri pe care nu le are. Dacă ar fi fost în puterea lui să-i dea ceva lui Isus, i-ar fi dat aur, bani, bogăţii, fiindcă acestea, când apar ca o realitate, orbesc şi minţile cele mai luminate.

Adevărul îl pune pe diavol pe fugă.

Isus este adevărul. Tot comportamentul lui Isus în timpul celor trei ispite arată iubirea sa faţă de oameni, faţă de noi; vrea să ne înveţe că interesele sufleteşti au întotdeauna prioritate faţă de cele trupeşti. Cristos a fost ispitit, spune sfântul Augustin, ca noi să nu fim învinşi.

A fost dus în pustiu de Duhul Sfânt. Pustiul a fost considerat dintotdeauna ca locul cel mai potrivit pentru intimitate cu Dumnezeu, aşa cum spune profetul Osea: Voi duce mireasa mea într-un loc pustiu şi acolo îi voi vorbi la inimă (2,14).

Sfântul evanghelist Matei, vrând să ne sugereze mai clar motivul pentru care Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ne spune: Ca să fie ispitit de diavol. A se lăsa ispitit înseamnă a accepta un act de smerenie. Prin acest act de umilinţă Isus, de fapt, îşi începe pătimirea. Ispitirea, pentru Isus, este mai dureroasă decât pătimirea pe crucea de pe Calvar. Pe Calvar a predominat chinul fizic, trupesc, provocat de ignoranţa umană, pentru care Isus a avut înţelegere şi s-a rugat Tatălui şi mulţi răufăcători şi-au bătut pieptul, s-au căit. Aici este vorba de o crucificare psihică, sufletească, pornită din ura unei creaturi inteligente, incapabile de căinţă, de redresare.

Se poate pune problema că Isus, lăsându-se ispitit de diavol, ar fi încercat să-l convertească, stârnindu-i milă în faţa unui înfometat şi interes sfânt în faţa unei înţelepciuni care îl depăşea? Faptul că în cele din urmă au venit îngerii şi i-au slujit lui Isus, pare să confirme adevărul că el a venit să mântuiască întreaga creaţie. Îngerii cei răi au respins mântuirea definitiv. De acum încolo Satana va şti cine este Isus şi va tremura veşnic în faţa lui, cum spune sfântul apostol Iacob (2,19); iar prin gura posedaţilor spune: Ştiu cine eşti: sfântul lui Dumnezeu (Mc 1,24).

Dacă azi Biserica ne cere să postim, nu urmăreşte să ne chinuim, fiindcă ştie că avem destule necazuri, dar vrea să ne arătăm ataşamentul plin de iubire şi de recunoştinţă faţă de Isus, care a postit din iubire faţă de noi, ca să ne descopere duşmanul mântuirii şi metoda pentru a-l învinge, ca să ajungem în împărăţia Tatălui său.

pr. Anton Dancă Ritul latin