Start > Ritul latin > Suntem praf și cenușă?

Suntem praf și cenușă?

26 November 2007
1,302 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Miercurea Cenușii

Suntem la începutul Postului Mare.

Cu glasul blând de mamă, Biserica ne cheamă la pocăință.

De ce să ne pocăim și cum, ne învață lecturile de azi de la Liturgia cuvântului.

Profetul Ioel cere poporului ales să facă pocăință fiindcă, din cauza păcatelor multe și mari, Dumnezeu le trimisese pe cap o mare calamitate, o secetă teribilă care făcea să se usuce recoltele înainte de vreme, făcând să moară oamenii și animalele de sete și de foame. Pocăința este semnul evident al renunțării la păcat, din partea omului, și al renunțării la pedeapsă, din partea lui Dumnezeu.

Dacă este vorba de calamități, avem și noi destule pe cap: boli, accidente, cutremure, incendii, inundații, războaie în multe părți ale lumii, secetă, foamete și, poate cea mai mare calamitate care ne amenință ca sabia lui Damocle, este arsenalul infernal de bombe atomice care pot șterge de pe fața pământului orice suflare de viață în câteva clipe.

Calamitatea care amenință cel mai mult viața este seceta sufletească, lipsa de credință și de moralitate a lumii moderne. În pericol este viața veșnică, mai mult decât viața pământească.

Pocăința le poate îndepărta, mai mult decât mărșăluirea cu proferare de lozinci pentru pace și pentru salvarea sistemului ecologic.

La temelia postului stă un act de iubire din partea lui Dumnezeu: chemarea de a ne întoarce la dânsul, el fiind izvorul oricărei vieți naturale și supranaturale. Înțelegem acest adevăr? Să înțelegem bine! Să presupunem că mă aflu la o nuntă, cumetrie sau la o altă petrecere plină de voie bună și cineva mă cheamă acasă, fiindcă în lipsa mea s-a iscat un incendiu, s-a îmbolnăvit un copil, un animal din gospodărie produce rele, niște răufăcători urmăresc să-mi strice gardul etc. Voi considera pe cel care m-a chemat acasă ca pe un dușman care mă deranjează? Nu voi alerga îndată? Oare îi voi spune: Lasă-mă în pace! Vreau să petrec până la sfârșit! Nu-i voi fi recunoscător toată viața că m-a avertizat și am reușit să înlătur un dezastru?

Când Dumnezeu ne cheamă să postim, să ne pocăim, să ne mortifică trupul, dar mai ales patimile sufletești, ne arată de fapt că bunurile noastre materiale, și mai ales cele spirituale, întreaga noastră ființă, se află în mare primejdie. Toate trebuie salvate cu orice preț! Din acest motiv trebuie să lăsăm petrecerile de orice fel și să alergăm și să ne dăm toată silința de a salva ce se mai poate salva.

Profetul Ioel ne arată că prin post se poate stinge incendiul egoismului din noi și ne ajută să lăsăm în urma noastră, ca moștenire sfântă pentru generațiile următoare, o binecuvântare, un prinos și o jertfă de turnare pentru Domnul; adică o trăire fericită în credință. Postul ne eliberează de materia brută, ne îngerizează prin eliberarea de senzualitate. De aceea spune: să iasă mirele din camera sa și mireasa din iatacul ei!

Dând ascultare acestei chemări, vom afla pacea cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și chiar cu întreaga natură din jur. Când toți se adună și formează o adunare sfântă din bătrâni, tineri și copii, când preoții plâng și se roagă, Domnul Dumnezeu devine plin de zel pentru țara sa și se îndură de poporul său.

Chezășia împăcării noastre este Cristos, fiindcă el, care n-a cunoscut păcatul, s-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim prin el dreptatea lui Dumnezeu (lectura a II-a), de aceea în zilele vieții sale a adus, cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către cel care putea să-l mântuiască de moarte și a fost ascultat pentru evlavia sa (Evr 5,7).

Sinceritatea ascultării noastre față de chemarea lui Dumnezeu o putem dovedi prin pomană, rugăciune și post.

Isus ne învață cum să facem toate acestea ca să aibă efectul dorit și să nu cădem în fariseism, în falsitate: pomana s-o facem în ascuns, rugăciunea în ascuns și postul ca pe o zi de bucurie, de sărbătoare, îmbrăcați frumos, cu fața spălată și cu părul tuns, ras, coafat.

Toate trei: pomana, rugăciunea și postul constituie o acțiune integrală a pocăinței. Nu se poate separa pomana de rugăciune, nici postul de pomană, nici rugăciunea de post. A le separa, adică a da de pomană, dar fără a avea duhul rugăciunii și al înfrânării, sau a se ruga, dar fără a da de pomană și de a se înfrâna de la mâncare și băutură, sau a posti, fără a da de pomană și de a se ruga, ar însemna să coși cu acul, să împungi mereu, dar fără ață, fără să prinzi ceva, deoarece numai toate trei împreună fac parte din aceeași lege a iubirii: pomana ne unește cu aproapele, rugăciunea cu Dumnezeu și postul cu noi înșine. Acela care le coase toate în ascuns cu firul de aur al iubirii este Tatăl ceresc și el va răsplăti fiecăruia după cum a ținut cont de învățătura și exemplul pe care ni le-a oferit Fiul său Isus, de care ne-a poruncit să ascultăm (cf. Mt 17,5). Atâta valorăm, cât ascultăm, deoarece postul, rugăciunea și pomenile lui Isus au fost țesute pentru a forma mantia sa de glorie prin ascultare (cf. Evr 5,8; Fil 2,8) și când va veni la judecată, pe cei care l-au ascultat îi va introduce în sala de nuntă veșnică din împărăția Tatălui.

Suntem nimic, praf și cenușă? Da, prin noi înșine suntem zero, dar așezați în spatele unicului Fiu al lui Dumnezeu, valorăm cât un adevărat copil unic al lui Dumnezeu și cu dreptul de a-i moșteni fericirea împărăției unicului său Fiu. Să ne recunoaștem nimicnicia prin primirea cu smerenie a cenușii pe cap și să facem pocăință timp de patruzeci de zile, fiindcă avem de înlăturat nu numai seceta pământească, dar mai ales cea sufletească, adică: lipsa de iubire, nu numai din propriul suflet, ci și din sufletele semenilor noștri în semn de solidaritate frățească; avem de înlăturat primejdia unui nou război mondial care amenință lumea; avem de înlăturat accidentele care ne pândesc la tot pasul; avem datoria să înzestrăm sufletele cu virtuțile teologale în acțiune sub inspirația Duhului Sfânt; avem datoria de a pune viața cea nouă pe temelii stabile.

Mama noastră cerească, preacurata Fecioară Maria, a cărei inimă străpunsă de sabia durerii caută să ne strângă pe toți în jurul lui Isus, vizitând pământul în atât de multe locuri, dar mai ales la Lourdes, a cerut cu atâta insistență Bernadetei Soubirous să-i îndemne pe oameni la pocăință; a cerut celor trei copii la Fatima – Luciei, lui Francisc și Iacintei – să facă pocăință și la aceasta să-i cheme pe toți oamenii. Să-i dăm și noi ascultare în acest timp de patruzeci de zile de post! Per crucem ad lucem!

Ritul latin