Predici

Vă redau câteva versuri dintr-o urătură primită de Anul Nou 1986, în care un preot era caracterizat în felul următor:

Predică interesant,
Cu expresii de savant,
Dând exemple şi citate
Din Karl Rahner şi Socrate
Şi-n cuvinte radicale
Vrea s-aducă-n suflet jale
Şi căinţă de păcate;
Ceea ce cu greu se poate
Că nici Gheorghe, nici Anica
N-au înţeles mai nimica.
Lumea simplă, dar deşteaptă,
Parcă mai curând aşteaptă
Vorbe pline de căldură
Scoase numai din Scriptură

(I. Herciu, Focşani 1986)

Conform dorinţei din urătură că lumea simplă şi deşteaptă aşteaptă vorbe pline de căldură scoase numai din Scriptură, voi încerca să vă ţin o predică simplă, plină de căldură şi pe bază de Scriptură, pe lecturile Liturgiei cuvântului din această duminică, a II-a după Naşterea Domnului.

Înainte de a spune adio sărbătorilor de Crăciun, să vedem dacă ceea ce am sărbătorit a intrat în armonie cu inima, cu dorinţele intime ale sufletului nostru!

În ce sens ne îndreaptă Biserica gândul prin lectura I (Sir 24,1-2-12-16) ca să dobândim o înflăcărare a inimii? Mai întâi de toate ne prezintă un fapt aproape incredibil: Dumnezeu şi-a trimis înţelepciunea să cutreiere lumea în lung şi în lat căutând drept locuinţă inimile oamenilor care formează adunarea celor sfinţi.

Isus, citim în viaţa sfântului Anton de Padova pe când acesta era copil cu numele de Ferdinand, s-a prezentat ca un simplu copil cerşetor la poartă. Ce vrei să-ţi dau? l-a întrebat Ferdinand. Iată ce vreau, copile! îi zise copilul cerşetor, şi, deschizând desaga, îi arătă în ea o mulţime de inimi vii, vreau şi inima ta. Şi fiindcă Ferdinand n-a stat în cumpănă dacă să-i dea sau nu inima, ci i-a oferit-o cu toată iubirea, Pruncul a revenit la el când era mare şi plin de oboseala muncii de apostolat, pe când se afla în casa lui A. Tison din Arcela, spre a-l întări cu mângâierile lui gingaşe, lăsându-l în această lume ca pe o mângâiere şi o întărire sufletească pentru toţi cei care îl cunosc şi-l cinstesc drept sfântul minunilor cu Pruncul în braţe.

O, înălţime a înţelepciunii lui Dumnezeu! exclamă sfântul apostol Paul meditând acest mister în care Cel Nemărginit, veşnic, sfânt, atotputernic, atotştiutor găseşte cu cale să ia natura omenească mărginită, vremelnică, păcătoasă, slabă, ignorantă, suferindă etc. ca o dată cu ea să ne răpească inima cu iubirea sa, spre a ne-o umple de înţelepciune.

Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit numai din dorinţa de a cunoaşte binele şi răul, de a fi ca Dumnezeu, dar, în loc de înţelepciune, inima li s-a umplut de teamă; şi de ruşine s-au ascuns. Adame, unde eşti? l-a strigat Domnul Dumnezeu. În paranteză fie spus, un necredincios a zis unui rabin: Dacă Dumnezeu este atotştiutor, de ce l-a strigat, nu ştia unde este? Rabinul i-a răspuns: Dumnezeu l-a strigat, nu pentru că nu ştia unde s-a ascuns, ci ca Adam să-şi dea seama unde a ajuns cu ştiinţa prin încălcarea poruncii. Revin la Scriptură. Adam răspunde la chemarea Domnului Dumnezeu şi zice: Ţi-am auzit glasul şi m-am temut. Oricare elev se teme la şcoală, mai ales când este chemat la examen, când nu şi-a învăţat lecţiile.

Isus este remediul fricii. El este Înţelepciunea întrupată şi toţi cei care îl primesc vor răspunde la chemarea lui Dumnezeu din ziua cea mare a judecăţii cu sinceritatea şi nevinovăţia copilului Samuel de la templu: M-ai chemat, iată-mă! Vorbeşte, că slujitorul tău ascultă! (1Rg 3,8-10). Omul se teme când păcatul îi frânge inima, când este rupt de iubirea infinită.

Ca să ajungă până la inima noastră, Dumnezeu se foloseşte de întruparea Fiului său. Pentru demnitatea lui Dumnezeu acest gest este copilăresc, ar fi unii înclinaţi să spună, dar tocmai ceea ce este copilăresc se bucură de o înţelepciune negrăită a inimii, care l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să spună: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu (Mt 18,3).

Odată, Agesilau, regele Lacedemoniei, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut Grecia, coborând de pe tron, alerga călare pe un baston ca să facă bucurie copilului său care se juca prin curte. Un tânăr trecător pe stradă, văzându-l în această postură, a îndrăznit să râdă. Prietene, i-a zis regele erou, nu te grăbi să râzi de mine! Aşteaptă să devii tată ca să poţi înţelege comportamentul unui tată!

Dumnezeu, după ce ne-a fost tată prin creaţie, a decis să ne fie tată şi prin adopţiune, folosindu-se de un gest copilăresc: dându-ne pe Fiul său veşnic sub chipul unui prunc omenesc, ca pe un bebeluş, ca să-i înţelegem omeneşte iubirea de tată. Am văzut un film cu artistul american Norman, renumit comic, şi cu o fetiţă rămasă orfană, care nu voia să mai mănânce, ca să moară şi să ajungă în cer, să fie iarăşi cu mămica ei. Medicii au încercat s-o determine să mănânce, să ia medicamente, ca să trăiască. Ea rămânea impasibilă: nu vorbea, nu mânca şi nu o mai interesa nimic din jur. Cazul, făcând vâlvă, ajunge şi la urechile actorului, care, plin de milă, vine să o viziteze şi să o distreze, ca să revină la sentimente umane. La toate comicăriile lui, ea rămâne nepăsătoare. Văzând că arta comică nu-i reuşeşte, înainte de a pleca vrea să-i dovedească faptul că şi aici pe pământ mai este cineva care o iubeşte, şi, vrând să o sărute, având el un nas prea mare, şi-a prins nasul cu două degete ca să-l dea la o parte, ca buzele să poată ajunge pe fruntea ei. La acest gest ea a zâmbit şi apoi şi-a redobândit dorul de viaţă: să vorbească, să mănânce, să râdă, să se joace etc. iar când au trebuit să se despartă, în semn de recunoştinţă, ea s-a urcat pe un scaun ca să ajungă până la faţa lui Norman, i-a tras nasul la o parte şi l-a sărutat. Cu un gest copilăresc actorul a ajuns la inima ei şi ea îl răsplăteşte tot cu un gest copilăresc prin care a rămas în inima lui.

Dumnezeu Tatăl ne-a sărutat prin Fiul său, ca noi, sărutându-l pe Fiul său, să rămânem în inima lui. Fericit este omul care înţelege gestul copilăresc al lui Dumnezeu Tatăl şi ştie să-l răsplătească, rămânând copil în iubire, fiindcă a lui este împărăţia cerurilor.

Acum, când cunoaştem că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este o copilărie divină, născută din iubirea infinită, ne putem întreba: ce au simţit oare acei care au fost în preajma lui Isus în răstimpul de treizeci şi trei de ani cât a trăit pe pământ?

Nu putem descrie bucuria Mariei când Isus şi-a pus sărutul pentru prima dată direct pe inima ei, decât doar dacă am trăi noi înşine realitatea imnului de preamărire adus lui Dumnezeu care s-a desprins de pe buzele sale când a vizitat-o pe Elisabeta: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu… toate generaţiile mă vor numi fericită (Lc 1,46-48). Acolo unde îşi pune Tatăl sărutul prin Fiul începe raiul chiar de pe acest pământ. Ioan Botezătorul a tresărit de bucurie în sânul mamei sale Elisabeta când Isus, din sânul Mariei, l-a sărutat cu iubire divină. Grăitoare este mărturia lui Ioan evanghelistul, care la Cina cea de Taină şi-a plecat fruntea pe pieptul lui Isus şi a simţit sărutul iubirii sale! El spune: Ceea ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos [...] ca bucuria voastră să fie deplină (1In 1,2-4). Ceea ce au simţit şi alţii din preajma lui Isus, trebuie să simţim şi noi: bucuria copilăriei divine pe care ne-a lăsat-o Isus, de a fi ca pruncii. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a înţeles această chemare, a trăit-o şi ne-a descoperit-o şi nouă: copilăria spirituală sau înţelepciunea de a şti să te plasezi mereu pe ultimul loc, de pe care nu te deranjează nimeni, de pe care îi poţi vedea pe toţi şi să-i apreciezi mai mult decât pe tine însuţi în lumina lui Dumnezeu.

În jurul ieslişoarelor de Crăciun vedem deseori îngenuncheaţi copii şi tineri, oameni maturi şi chiar bătrâni privind figurile de ipsos şi rugându-se ca răpiţi în extaz, ochii credinţei trecând peste secole şi oprindu-se la realitatea Betleemului. Când va veni clipa să ne bucurăm de trecutul vieţii noastre, este sigur că bucuria cea mai mare ne-o vor aduce clipele în care am fost copii. Chemarea la copilărie, la pruncie, este o caracteristică a religiei creştine. Ea a pornit de la Isus. Cei care se cred înţelepţi şi mari în această lume resping misterul întrupării Cuvântului tocmai pentru această copilărie a lui Dumnezeu de a se coborî atât de jos, la nivelul nostru brut şi material, limitat, vremelnic, penibil prin alegerea ultimului loc: luând firea sclavului (Fil 2,7). Dar aceştia nu au înţelepciunea inimii, nu ştiu ce este iubirea, şi cu atât mai puţin caritatea. Nebunia lui Dumnezeu, a zis cam tare sfântul Paul, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lumii (1Cor 1,25). Noi spunem: copilăria lui Dumnezeu este maturitatea spirituală a carităţii divine.

Sfântul Ioan evanghelistul ne arată cum la început era cuvântul şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi. Prin acest fapt ni se descoperă transcendenţa noastră: omul este nu numai ceea ce se vede, el este prin Cristos o făptură nouă, un fel de suflet al universului. Cosmosul, fără om, ar fi un cadavru universal. Omul este mic, din punct de vedere material, în comparaţie cu cosmosul. Chiar sufletul nostru este mic, în comparaţie cu trupul nostru material, şi atât de simplu că nu-l putem vedea în nici o parte a trupului nici chiar cu cele mai performante microscoape. Şi totuşi el este întreg în tot trupul şi în fiecare parte a lui şi el este lumina prin care vedem toate. Ce este trupul fără suflet? Un cadavru. Din nici un colţ al universului nu poate fi văzut omul, fiind atât de mic. Dar este atât de mare că, atunci când s-a îmbolnăvit de păcat, Isus s-a întrupat pentru a-i aduce medicamentul divin al însănătoşirii: caritatea Tatălui, iubirea lui infinită, pe Duhul Sfânt care devine astfel sufletul sufletului nostru şi ne dă posibilitatea să ne bucurăm şi să aducem bucurie întregului univers, care prin noi pe Dumnezeu îl preamăreşte.

Unesc rugăciunea mea cu cea a sfântului Paul, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Părintele slavei, să vă dăruiască duhul înţelepciunii şi al descoperirii, ca să-l cunoaşteţi pe deplin. El să vă lumineze ochii inimii voastre, ca să puteţi înţelege speranţa pe care o dă chemarea sa şi comorile de slavă, pe care voi le moşteniţi împreună cu cei credincioşi.

Când fiul lui Leonida a fost adus de la Botez, tatăl a căzut în genunchi lângă leagănul lui Origene şi a adorat Preasfânta Treime prezentă în fiinţa lui. Mai târziu, tatăl a fost aruncat în închisoare pentru credinţa sa, dar fiul, care deşi era încă mic, învăţase totuşi să scrie, i-a trimis o scrisoare deosebit de mişcătoare, în care îi spunea: O, tăticule, te rog în genunchi să nu te descumpănească dragostea faţă de mine în aşa fel încât să te lepezi de credinţă, de bunul Isus. Eu îţi voi ţine locul în susţinerea mamei şi a celor şase frăţiori ai mei. Şi dacă tu vei muri martir pentru credinţă, eu voi merge, dacă va trebui, chiar să cerşesc din poartă în poartă, pentru a-i întreţine. Dar, te rog foarte mult, tăticule, nu te lepăda de Isus Cristos!

Domnul să ne dea harul ca să înţelegem chemarea noastră la comorile de slavă, ca să le moştenim împreună cu toţi acei care au ştiut în această viaţă să trăiască nevinovăţia copilăriei. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin