În paradisul pământesc, Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit în speranţa că se vor întâlni cu divinitatea şi vor fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5).

În străvechiul Babilon, locuitorii s-au adunat şi au pus la cale construirea unui turn înalt, să atingă cerul, ca să urce până la Dumnezeu (cf. Gen 11,4).

Patriarhul Iacob vede în vis o scară care lega cerul cu pământul, cobora de la tronul lui Dumnezeu până la piatra de la căpătâiul său, iar îngerii făceau un du-te-vino continuu pe ea. Revenindu-şi din extaz, patriarhul Iacob a dat locului numele de Betel – Casa Domnului – (cf. Gen 28,19), locul unde omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Tendinţa de a-l căuta şi de a-l găsi pe Creator este înnăscută în firea omului, este un fel de instinct divin al omenirii. Datorită acestui instinct divin din firea noastră a exclamat sfântul Augustin: Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită va fi inima noastră până când nu se va odihni în tine. O dată cu venirea lui Cristos în lume, această tendinţă s-a accentuat. Crăciunul ne duce mereu spre izvorul bucuriei noastre: dragostea lui Dumnezeu. Magii au plecat în căutarea Crăciunului.

Peste tot Ierusalimul domnea liniştea. Era o linişte care prevestea furtuna. Irod folosise deseori sabia împotriva acelora pe care îi bănuia că ar unelti împotriva scaunului său regal. Deodată bătrânul oraş este zguduit într-un chip foarte ciudat de sosirea unei caravane din Orient. Persoanele de viţă aleasă care însoţeau caravana, îmbrăcămintea lor strălucitoare, cămilele cu mersul lor legănat şi impunător, mulţimea sclavilor tuciurii şi cu feţe mohorâte etc. toate au produs în oraş o frământare vie. Mai ales cuvintele lor au fost acelea care au făcut să izbucnească furtuna, fiindcă întrebau şi se interesau în dreapta şi în stânga de un nou rege al iudeilor născut de curând. Trei stăpâni ai caravanelor reunite afirmau sus şi tare: Am văzut steaua lui din Răsărit şi am venit să ne închinăm lui. Nu lui Irod au venit să i se închine, ci unui nou rege despre care Irod nu ştia nimic. Despre ce fel de trădare poate să fie vorba?

Toate popoarele erau în aşteptarea unei mari revelaţii cereşti. Sibila Delfica prezisese că se va naşte un prunc divin şi magii îi vor aduce daruri; Balaam, fals profet păgân, descântător şi escroc, constrâns de Dumnezeul adevărat, anunţă lumii păgâne: Va ieşi din sămânţa lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri multe şi stăpânirea lui va întrece pe cea a lui Agag şi împărăţia lui se va înălţa [...]; îl văd, dar nu e aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (Num 24,7-17).

Trei favoriţi ai cerului au văzut steaua şi au pornit în căutarea noului rege.

Cine erau aceste personaje ale căror strălucire şi cuvinte au mişcat atât de profund Ierusalimul? Erau regi? Erau profeţi? Erau patriarhi? Ce erau, de au găsit trecere în faţa lui Iahve? Magii nu erau regi, spune scriitorul italian Papini, dar în Mezia şi Persia erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, dar magii îi călăuzeau pe regi. Erau aducători de jertfe, tălmăcitori de visuri, profeţi şi dregători; nimeni alţii nu ştiau viitorul şi ursita; omorau cu mâna lor fiarele vătămătoare şi păsările cobitoare; nici un rege n-ar fi plecat la război, fără să-i asculte mai întâi pe ei. Cunoşteau multe din tainele plantelor medicinale, ale rocilor minerale şi mai ales din tainele cerului înstelat etc. Erau superiori peste toţi concetăţenii lor în numele înţelepciunii şi evlaviei. În mijlocul unui popor care trăia pentru trup, pentru carne, pentru patimi, ei înfăţişau partea duhului, a înţelepciunii (Papini, Viaţa lui Isus Cristos).

Magii au ajuns la Ierusalim călăuziţi de o stea luminoasă, despre care sfântul Ioan Gură de Aur spune că era un înger sub această formă stelară. Era minunată fiindcă apărea şi dispărea în funcţie de necesităţile de pe pământ cu care se confruntau magii. Steaua dispare, lăsându-i pe magi să întrebe, trezind interesul locuitorilor, dar şi punându-i în situaţia nu atât ridicolă de a nu-şi cunoaşte propria menire, cât mai ales de a fi lumină pentru neamurile păgâne şi totuşi să ceară lumină.

Personal cred că steaua era o formă de manifestare a Duhului Sfânt asupra magilor păgâni, prevestind zămislirea Bisericii în totalitate, fiindcă Isus, capul Bisericii, a apărut în lume. Duhul Sfânt este lumină pentru minte şi mângâiere pentru inimă.

Că unii oameni de ştiinţă caută o înţelegere naturală a fenomenului de care s-a folosit Dumnezeu pentru a vesti întregului cosmos evenimentul unic de pe pământ, rămâne de datoria lor de a cerceta pentru a crede. În decembrie, anul 1603, celebrul astronom Kepler (1571-1630) a observat, pe când se afla la Praga, joncţiunea foarte luminoasă a planetelor Jupiter şi Saturn din constelaţia Peştilor. Kepler, prin calcule ingenioase, a stabilit că acest fenomen care provoacă o lumină foarte intensă şi vizibilă pe bolta cerului, a mai avut loc şi în anul 7 înainte de Cristos. Tot el a mai descoperit un comentariu antic asupra Sfintei Scripturi al rabinului Abarbanel, care afirmă că potrivit unei credinţe a evreilor, Mesia va apărea pe pământ tocmai când planetele Jupiter şi Saturn îşi vor uni lumina în constelaţia Peştilor. Mai târziu s-a constatat că monahul Dionisie cel Mic, calculând în anul 533 începutul erei noi, a comis o greşeală de calcul şi a fixat cu circa şase ani mai târziu data naşterii lui Isus. Când s-a constatat această eroare, lumea şi-a dat seama de importanţa descoperirii lui Kepler: joncţiunea luminoasă a celor două planete corespundea cu steaua văzută de magi. Potrivit unui calendar al astronomilor babilonieni, în anul 7 înainte de Cristos, joncţiunea celor două planete în acea constelaţie a avut loc de trei ori: la 29 mai, la 1 octombrie şi la 5 decembrie. De notat că această joncţiune are loc o dată la 794 de ani şi numai o singură dată, dar în acel an a avut loc de trei ori, după cum se pare că ne sugerează şi sfânta evanghelie (cf. Mt 2,2-10).

Prin urmare, atât din punct de vedere religios cât şi ştiinţific, fenomenul a avut loc în istoria neamului omenesc.

La întrebarea magilor: Unde este noul rege, aceştia sunt conduşi la Irod, deşi ştiau că lui Irod nu i se născuse nici un copil de curând. Irod, ascultându-i, se tulbură la gândul că un nou pretendent îi ameninţă tronul. Liniştea impusă cu sabia nu a fost de durată. Nici o altă persoană de alt neam nu avea dreptul să stea pe tronul lui David. Cuvintele legii erau clare: Nu vei pune asupra capului tău un rege străin. Or, Irod nu era evreu, nici roman, ci idumeu, de neam barbar; copil al unui vânzător; furase domnia stăpânilor săi, a celor din urmă asmonei. Ca să apară totuşi de neam evreiesc, s-a căsătorit cu o nepoată a asmoneilor, cu Miriam; dar pe care, datorită unor bănuieli nedrepte, a omorât-o. Nu era cea dintâi crimă: puţin mai înainte îl înecase, tot prin vicleşug, pe cumnatul său, pe Aristobul; l-a condamnat la moarte pe al doilea cumnat, pe Iosif şi apoi pe Hircan al II-lea, cel din urmă domnitor al învinsei dinastii. Nemulţumit numai cu moartea soţiei sale, Miriam, pune să fie omorâtă şi mama ei, Alexandra; a dat poruncă să fie executaţi şi copiii distinsului Baba, numai pentru că se înrudeau cu asmoneii. A ars de vii pe Iuda din Sarifeu şi pe Matei din Margaloth, împreună cu alte căpetenii ale fariseilor, deoarece i-au reproşat că nu i se cuvine tronul lui David. Mai târziu, de teamă ca nu cumva copiilor, pe care îi avusese cu Miriam, să le treacă prin minte să-şi răzbune mama, a dat poruncă să fie sugrumaţi. Şi, pe patul de moarte fiind, a poruncit să fie omorât Antipater, al treilea copil al său; Arhelau a reuşit totuşi să scape cu viaţă şi îi va urma la tron. La 70 de ani, fiind bolnav şi simţind că nu mai are mult de trăit, a dat poruncă să fie adunaţi toţi fruntaşii poporului în circul din Ierihon şi să fie omorâţi o dată cu încetarea lui din viaţă, pe motivul: ca să fie jale şi plânset la moartea lui. Din fericire, ordinul nu a fost îndeplinit. Irod a murit în chinuri groaznice, ieşit din minţi şi părăsit de toţi, după cum relatează istoricul Iosif Flaviu. Cunoscându-i cruzimea, împăratul August a spus: Mi-ar plăcea mai bine să fiu purceluşul decât copilul lui Irod.

La curtea acestui rege crud au fost îndrumaţi magii. Aflând că s-a născut un nou rege, ce putea să-şi pună în gând altceva decât tot o crimă? Viclean, ca de obicei, vrea să se asigure de timpul şi de locul unde s-a născut Mesia. Hillel şi Sammai, căpeteniile Sinedriului, care au fost consultaţi, nu s-au sfiit să-i răspundă că noul-născut trebuie să fie din Betleem, deoarece este scris: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, tu nu eşti cea mai mică dintre cetăţile Iudeii, căci din tine va ieşi căpetenia care va cârmui pe Israel, poporul meu. Aflând acest lucru, i-a chemat pe magi şi i-a trimis la Betleem, ca să-l caute pe noul rege şi apoi să-i dea de ştire, ca să meargă şi el să i se închine. De fapt urmărea să-l afle pentru a-l omorî. Nu este de mirare că, nemaiprimind vestea de la magi, a dat poruncă să fie măcelăriţi toţi pruncii din Betleem şi împrejurimi, de la doi ani şi mai mici.

Ceea ce avem de învăţat de aici este faptul că Dumnezeu, prin Cristos, a deschis calea mântuirii şi pentru cei mai cruzi tirani. Ba chiar le dă lumină ca să călăuzească şi pe alţii la Mântuitorul lumii, deşi fără voia lor.

Sfântul evanghelist Matei, voind să arate evreilor consecinţele respingerii lui Isus ca Mesia, sintetizează toate profeţiile ameninţătoare ale lui Ieremia în cuvintele: Un ţipăt s-a auzit din Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt (Mt 2,18). Profetul Ieremia ceruse mereu redresarea religioasă a Israelului. Nu a fost ascultat. Toţi cei sortiţi deportării, consecinţă a neascultării, au fost adunaţi la Rama, localitate la distanţă de 10 kilometri de Betleem. De aici au fost duşi în Babilon, cu plângere şi jale mare. Rahela a fost soţia iubită a lui Iacob, mama lui Iosif şi Beniamin; ea a murit la naşterea lui Beniamin sau Ben-one (Fiul durerii). Este socotită mama poporului israelit, tocmai pentru faptul că şi-a dat viaţa pentru a avea fii. Mormântul ei se află la o distanţă egală dintre Ierusalim şi Betleem. Evanghelistul spune că din mormânt Rahela plânge fiindcă ea s-a jertfit ca fiul să trăiască pentru a asigura descendenţă pentru Mesia, iar acum Irod îi omoară pe fiii lui Israel.

Năpasta s-a abătut asupra Betleemului şi a împrejurimilor, susţin unii predicatori, fiindcă lor le-au vestit păstorii că s-a născut Mesia în sărăcia unui grajd. Ei s-au mirat, dar n-au făcut nici un pas pentru a-i veni în ajutor cu ceva. Au plătit scump nepăsarea!

Prin lume trece caravana care îl vesteşte pe Cristos: este Biserica. Ea nu-i condusă de magi, ci de apostoli, adevăraţi păstori şi vestitori ai marelui adevăr: S-a născut Mântuitorul.

Îl căutăm? N-a venit să ne ia, ci să ne dea mântuirea, viaţa cea nouă care s-a zămislit de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei şi care ne garantează că într-o zi vom fi ca îngerii lui Dumnezeu. El este Domnul; ne dă viaţa cea nouă, ca să moştenim fericirea sa cea veşnică. Amin.