- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Nașterea Domnului

Posted By pr. Anton Dancă On November 26, 2007 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Nașterea Domnului, pe care astăzi o sărbătorim, răspunde dorului nostru după fericire, de a-l avea pe Dumnezeu aproape, de a-l avea drept izvor și garant al existenței.

Nu numai evreii au dorit și au așteptat un eliberator, un Mesia, un Emanuel, așa cum relatează Scrisoarea către Evrei, cum odinioară Dumnezeu a vorbit oamenilor prin profeți, dar toți au așteptat ceva mai mult (Evr 1,1), ci chiar întreaga lume păgână. În această privință ne este martor filozoful grec Platon (427-347). El susține în scrierile sale că Dumnezeu trebuia să se nască odată pe acest pământ. În cartea sa Timeu, pe care o purta mereu sub braț, scrie: Aceasta a fost în ansamblul ei rațiunea lui Dumnezeu care există de-a pururi, față de Dumnezeu care avea să se nască într-o zi. Rațiunea întrupării lui Dumnezeu, conform cu mintea sănătoasă a unui păgân, era aceasta: Dumnezeu nevăzut, creator al universului, trebuia să găsească o modalitate de a se face cunoscut în mod personal creaturilor sale și modalitatea cea mai potrivită este aceea de a lua firea omului, ca să comunice cu el conform felului său de a fi.

Nu numai Platon, dar și sibilele, profetese păgâne, au susținut acest lucru. De exemplu sibila Persida spunea că un profet mare va veni pe norii cerului din țări înalte, ca să se nască dintr-o fecioară și pe noi să ne împace cu Dumnezeu. O altă sibilă, Delfica, prevestește în versuri identice că noului împărat prunc îi vor duce daruri cei trei crai de la Răsărit (Nicolae Milescu, Aritmologhia-Etica, Ed. Minerva, București 1982, pag. 50).

Era una dintre acele nopți întunecoase cum nu mai văzuse pământul până atunci. Împăratul August se urca pe colina Capitoliului întovărășit de câțiva consilieri. Aceștia îl sfătuiau să construiască un templu măreț, în care să se aducă jertfe lui, ca unui zeu. Împăratul voia să se aducă jertfe celorlalți zei pe un altar portativ, pentru a le câștiga bunăvoința. Pe această colină mai trăia o bătrână, Sibilla. În acel moment era ca extatică, privea undeva departe. La un moment dat se vede o stea deosebit de strălucitoare ale cărei raze se răsfrângeau și asupra Capitoliului. Consilierii împăratului, îndată ce au văzut-o, au strigat într-un glas: Ave, Caesar! Zeii ți-au răspuns cu lumina lor. Tu poți să-ți înalți templul în onoarea ta și altarul pe care să ți se aducă jertfe. La strigătul lor, Sibilla a tresărit; s-a îndreptat spre împărat și i-a zis, arătându-i steaua: Privește, măria ta, spre Orient! Împăratul, frecându-și ochii să poată vedea mai bine, a privit și a avut senzația că în fața lui se deschide un fel de tunel prin întuneric și, departe, vede un staul sărăcăcios sub o stâncă; vede păstori îngenuncheați la intrare; înăuntru vede o tânără mamă, de o parte a ieslei și un bărbat, de cealaltă parte; în iesle, pe paie, un prunc adorat de toți cei din jur; un bou și un măgăruș completează tabloul nocturn. Ave, Caesar! a zis Sibilla cu o oarecare ironie în ton. Apoi a adăugat: Iată! acolo este Dumnezeul care va fi adorat aici. Nu un om muritor va fi adorat, ci restauratorul și reînnoitorul lumii, Fiul fecioarei, care se cheamă Cristos. Împăratul a renunțat să se mai construiască un templu pentru sine și a poruncit să se ridice un sanctuar în cinstea noului născut Fiu al lui Dumnezeu, pe care l-a numit Ara Coeli – Altarul Cerului. Creștinii au transformat acest sanctuar într-o biserică închinată Maicii Domnului cu Pruncul. Scriitorii bisericești, mai ales cei apocrifi, au încadrat-o pe bătrâna Sibilla printre martorii și profeții Mântuitorului, alături de David, în acea cântare bisericească Dies irae, dies illa, în care se spune: Teste David cum Sibilla, referindu-se mai ales la a doua venire a Mântuitorului ca judecător.

Cerința rațiunii și a inimii omenești, precum și prezicerile sibilelor s-au adeverit.

Roma terminase cuceririle sale și își făcea inventarul bogățiilor. Iuliu Cezar, pe când era numai consul, împreună cu Marc-Antoniu, în anul 710 de la întemeierea Romei, poruncesc să se facă o mare lucrare de cadastru pe toată suprafața imperiului. Porunca a fost împlinită în Răsărit de către Zenodor, în răstimp de 21 de ani, până în anul 731; în Apus, lucrarea a fost condusă de Teodot și a durat 29 de ani, până în 739. Astfel că în anul 740 de la întemeierea Romei, cu șapte ani înainte de nașterea lui Cristos, cadastrul imperiului roman, Descriptio orbis, fusese terminat și trimis Senatului. Acum, după ce își cunoșteau lungimea și lățimea imperiului, au voit să cunoască și numărul locuitorilor. Împăratul August a dat trei ordonanțe de recensământ general: una în anul 726, alta în 746 și ultima în 767 (Emil Bougaud, Isus Cristos). Recensământul care s-a făcut în Iudeea, când au trebuit să se înscrie Iosif cu Maria în cetatea lor de baștină, este cel din anul 746, dar în Iudeea recensământul s-a făcut în anul următor, adică în 747 de la întemeierea Romei. Acesta este anul istoric al nașterii Domnului și anul 1 (unu) al erei noastre creștine. Distinsul învățat bisericesc Tertulian afirmă cu toată hotărârea că el a văzut actele oficiale ale acestui recensământ. Tertulian a trăit între anii 155 și 220. Aceste acte sunt dispărute, dar istoria rămâne martoră că recensământul s-a făcut, că actele au existat și în ele erau notați Iosif, Maria și Isus. Actele au existat și le-a văzut și filozoful Iustin (cca 100-165). De aceea, când împăratul Antonin Pius (138-161) a încercat să tăgăduiască istoricitatea lui Isus, Iustin l-a invitat să cerceteze actele oficiale și să se convingă de adevăr. De asemenea, istoricii romani Tacit și Pliniu, când, la 27 de ani după Cristos, au pus mâna pe condei spre a consemna datele istorice ale imperiului, ei cunoșteau evenimentul de la Betleem. Istoricul iudeu Iosif Flaviu (cca 37-100), care scria în acel timp Războiul iudeilor și Antichități iudaice, cunoștea pe Isus Cristos și vorbește despre el în scrierile sale, amintind de Ioan Botezătorul, de Irod, de Arhelau, de Ponțiu Pilat, de Irodiada, de Caiafa și de toți care au luat parte la tragedia răstignirii lui Isus de pe Calvar. Multă lumină aruncă asupra acestor vremuri și istoricul Filon din Alexandria (25 î.C. – 40 d.C.), care a cunoscut marele și unicul eveniment al apariției lui Cristos pe pământ. Istorisirile lui Iosif Flaviu, ca și cele ale lui Filon, sunt aproape identice cu cele descrise în evanghelii.

De ce am ținut să subliniez cu atâtea date istorice apariția lui Isus pe pământ, adică înscrierea lui în istoria omenirii? Nu pentru a vă face mai erudiți, nu pentru a vă umple capul cu date și nici măcar pentru a spune cu mai multă convingere la salutul meu: Cristos s-a născut! cu: Adevărat s-a născut, ci pentru a trăi din plin bucuria că Dumnezeu este de partea noastră, ne-a adus mântuirea. În zadar am avea siguranța nașterii lui Isus, dacă nu am trăi în suflet bucuria harului, bucuria mântuirii: viața nouă în Cristos.

Atât fericitul Duns Scotus, cât și Alexandru de Hales, sfântul Albert cel Mare, sfântul Francisc de Sales și mulți alți teologi renumiți ai Bisericii noastre, susțin că Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Preasfânta Treime, s-ar fi născut pe pământ ca om, chiar dacă Adam n-ar fi păcătuit. Prin urmare, evenimentul cel mai mare al istoriei, chiar și în cazul în care paradisul pământesc ar fi durat și după încercarea strămoșilor noștri Adam și Eva, ar fi fost tot nașterea lui Isus. De ce? Ne răspunde autorul Scrisorii către Evrei: Prin el a făcut lumea, pe el l-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, fiindcă el este lumina strălucitoare a slavei lui Dumnezeu și oglindirea desăvârșită a ființei lui Dumnezeu (1,2-3). Nu există o cale mai bună de a-l cunoaște pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos. Iar dacă Isus a preferat pentru venirea sa în lume o mamă fără prihană, atunci credem că ar fi venit la noi cu mai multă plăcere, dacă toată făptura ar fi fost ca preacurata Fecioară Maria. Deoarece nu păcatul nostru l-a determinat să se nască om între oameni, ci dragostea veșnică față de opera mâinilor sale. Iar omul, de n-ar fi păcătuit, cu atât mai mult ar fi răspuns cu iubire iubirii sale, iar împărăția Tatălui s-ar fi realizat într-un chip minunat. Caracteristica principală a lui Dumnezeu față de creatura sa, omul, este caritatea care desăvârșește. Numai în cazul în care omul greșește, caritatea divină se angajează să repare, dar bucuria lui Dumnezeu stă, în primul rând, în desăvârșirea omului. Este drept, avem în Crez acest adevăr: Care pentru noi și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, dar acest adevăr arată doar până unde s-a smerit Dumnezeu pentru mântuirea omului păcătos, însă nu trebuie să uităm că și cel neprihănit este capabil de o mai mare desăvârșire, așa cum ne spune Duhul Sfânt: Cine este sfânt, să se sfințească și mai mult (Ap 22,11) și adevărul din Crez ar fi sunat mai frumos: Care pentru noi și pentru a noastră îndumnezeire s-a coborât din ceruri.

Păcatul a fost și a constituit un obstacol în calea venirii lui Isus pe pământ, ca de altfel și în calea venirii celei de-a doua, după cum ne dă de înțeles sfântul Petru, care zice: Nu întârzie Domnul făgăduința sa, după cum cred unii, dar așteaptă cu răbdare pentru voi, nevrând ca cineva să piară, dar să se întoarcă cu toții la pocăință (2Pt 3,9).

Iubirea infinită a știut să depășească obstacolul pe care păcatul i l-a pus în cale prima dată. Tot așa îl va depăși pentru a doua oară. Pentru aceasta trebuie să-i fim mai recunoscători; trebuie să ne bucurăm, dar ca bucuria noastră să fie deplină, trebuie să facem tot posibilul ca păcatul să nu ne mai domine.

În încheiere, să ascultăm îndemnul cugetătorului francez, Blaise Pascal, care ne spune: În loc să vă plângeți că Dumnezeu s-a ascuns, aduceți-i mulțumiri că s-a dezvăluit într-atât; și aduceți-i mulțumiri și pentru că nu s-a dezvăluit înțelepților trufași, nedemni de a cunoaște un Dumnezeu atât de sfânt.

Două feluri de oameni sunt știutori, cei care au inima smerită și cei care își iubesc micimea, orice grad de inteligență ar avea, înalt sau scăzut; și cei care au destulă minte pentru a vedea adevărul, oricâte piedici ar întâmpina (Isus Cristos, Ed. Dacia, Cluj 1998, nr. 185).

În anul 1207, când s-a născut sfânta Elisabeta a Ungariei, un sărman orb, sărac și bolnav, a cerut permisiunea să fie lăsat lângă leagănul ei. Atingându-și mâna de mânuța ei, s-a însănătoșit pe loc.

Pe noi, cei orbi, bolnavi, șchiopi, surzi, leproși din cauza păcatelor, pruncul Isus ne invită să ne atingem de trupușorul său fraged și atât de smerit din sfânta Împărtășanie, ca să ne vindecăm și bucuria să devină deplină, deoarece cine mănâncă trupul și bea sângele lui Isus are viață veșnică și învierea din ziua de apoi îi este asigurată (cf. In 6,40), ca în toată veșnicia să-i cântăm cu îngerii Mărire în cer lui Dumnezeu. Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/937/