Predici

După ce păstorii au auzit de la îngeri că li s-a născut Mântuitorul, au plecat în grabă să vadă minunea, să obţină mântuirea şi apoi s-au întors fericiţi la turmele lor preamărind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate pe care le-au văzut şi le-au auzit.

Opera mântuirii aparţine lui Dumnezeu. El o oferă tuturor oamenilor de bunăvoinţă.

Păstorii îşi arată bunăvoinţa lor, obţin mântuirea când, îngenunchind alături de mama lui Isus şi de sfântul Iosif, îşi înalţă rugăciunile lor de laudă şi preamărire lui Dumnezeu. Ei sunt primii care, acceptând mântuirea, adeveresc sintagma: Cine se roagă, se mântuieşte. De la cine au învăţat păstorii rugăciunea mântuitoare? De la îngerii cerului care lăudau pe Dumnezeu după ce le-au vestit naşterea lui Isus şi s-au îndreptat spre cer? Este posibil, dar tot atât de posibil este să fi învăţat rugăciunea de la mama lui Isus şi de la sfântul Iosif, fiindcă lăudau şi preamăreau pe Dumnezeu pentru toate câte le văzuseră şi le auziseră. Dar ce i-a impresionat cel mai mult a fost rugăciunea preacuratei mame.

Cine se roagă, se mântuieşte. Mântuirea era în iesle. Care este cel dintâi lucru pe care l-a înţeles preacurata mamă când şi-a aşezat pruncul pe paie? Isus a venit să realizeze un dialog între om şi Dumnezeu, să se roage pe pământ. Prin însăşi neputinţa sa, prin însăşi sărăcia sa, prin însăşi nevinovăţia sa el se roagă, cerşeşte mila Tatălui ceresc pentru întreg neamul omenesc. Maria este prima care se roagă alături de el şi plânge de fericire că s-a născut Mântuitorul. Cel ce ne-a adus mântuirea, nu se putea să nu ne aducă şi mijlocul pentru a o dobândi: rugăciunea. Isus s-a născut pentru a fi el însuşi rugăciunea întregii omeniri în faţa Tatălui, fiindcă s-a zămislit din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt.

Prezenţa lui Isus pe paiele din ieslea grajdului constituie cea mai impresionantă rugăciune adresată Tatălui în numele întregii omeniri sărace, dar inconştientă de sărăcia ei. Păcatul este sărăcia sufletească cea mai lamentabilă. Isus ne-a luat firea omenească din sânul Fecioarei prin puterea Duhului Sfânt deci neîntinată de păcat, dar prin actul voinţei sale atotputernice ca Fiu al Tatălui şi prin actul voinţei omeneşti ca Fiu al Omului a luat asupra sa toată sărăcia noastră spirituală şi chiar pe cea materială. În această postură de ultim sărac, el cerşeşte, se roagă; s-a rugat pentru sine şi pentru noi. De la pruncul din iesle noi trebuie să învăţăm să ne rugăm.

Pruncul din iesle ne învaţă să ne rugăm prin faptul de a ne recunoaşte în faţa Tatălui ceresc: mici, săraci, neputincioşi, adică vrednici de milă.

Când va creşte, va merge la templul din Ierusalim pentru a se ruga împreună cu poporul lui Dumnezeu şi va afirma cu autoritate faptul că templul este casa Tatălui său, casă de rugăciune (cf. Mt 21,13).

După ce a petrecut treizeci de ani în rugăciune şi muncă alături de Maria, mama sa, şi de Iosif, tatăl său purtător de grijă, se prezintă la botezul lui Ioan ca un simplu păcătos şi apoi se roagă cu toată smerenia. La ruga lui Isus s-a deschis cerul şi glasul Tatălui a confirmat că lui îi plac toţi acei care se roagă, zicând: Tu eşti Fiul meu cel iubit; în tine este mulţumirea mea (Lc 3,21-22); s-a luptat cu diavolul şi l-a înfrânt prin post, rugăciune şi prin cuvântul Scripturii, atrăgându-şi slujirea îngerilor (cf. Mt 4,1-11); s-a rugat toată noaptea înainte de alegerea apostolilor (cf. Lc 6,12-13), ca aceştia să fie oamenii rugăciunii; stând de vorbă cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob, îi arată care este rugăciunea plăcută Tatălui: cea făcută în spirit şi adevăr (cf. In 4,23-24), deci cea pornită din adâncul sufletului, suflet conştient de adevărul propriei neputinţe, conştient de adevărul că numai Tatăl este cel care vede în ascuns şi răsplăteşte fiecăruia după faptele sale. Isus însuşi se roagă în spirit şi adevăr în grădina Măslinilor în timpul agoniei pentru o supunere totală la voinţa Tatălui şi îngerii îl întăresc (cf. Lc 22,42-43). Îngerii, care i-au vestit venirea în lume ca mântuitor, ei sunt aceia care arată că Isus a adus lumii mântuirea în primul rând prin rugăciunea sa şi s-au angajat să-l susţină în rugăciune în momentele cele mai dificile: în ispita din pustiu şi în agonia din grădina Măslinilor.

Toate popoarele şi-au înălţat spre Dumnezeu rugile lor, însă prin venirea sa în lume, Cristos inaugurează o eră nouă în spiritualitatea omenirii prin rugăciunea sa, deoarece el, fiind Fiul unic al Tatălui, a dat acestei realităţi spirituale o formă cu totul originală.

Isus ni se revelează, nu atât ca un maestru şi un exemplu de rugăciune, ci el, prin însăşi atitudinea sa de fiinţă umană, slabă, neputincioasă, devine ca ruga unui cerşetor, a unui bolnav, a unei fiinţe care nu are nimic şi are trebuinţă de toate ca să poată exista, să poată realiza ceva, el se prezintă în faţa Tatălui ca un sărac cu duhul.

Când totuşi reuşeşte să-şi deschidă gura pentru rugăciune, observăm că el este într-un contrast evident cu rugăciunea păgânilor, care credeau că sunt ascultaţi datorită multelor cuvinte de plângere (cf. Mt 6,7), deoarece aceştia nu aveau sensul paternităţii divine, adică nu se rugau în spirit şi adevăr: nu înţelegeau că Tatăl este primul care se pleacă spre necesităţile omului şi nu are nevoie de cuvinte, ci de iubire, fiindcă numai iubirea porneşte din suflet şi din adevăr. Rugăciunea lui Isus este în contrast cu rugăciunea fariseilor şi cărturarilor, care credeau că Dumnezeu este dator să-i asculte fiindcă au încheiat o alianţă cu dânsul. Aceştia se rugau, dar nu înţelegeau că alianţa nu este un drept câştigat, ci un har, un dar gratuit menit să-i ducă la conştientizarea propriei lor neputinţe, a propriei lor sărăcii.

O noutate în rugăciunea lui Isus este şi aceasta: porneşte mereu din iubire fraternă faţă de toţi oamenii şi, voind ca rugăciunea noastră să poarte amprenta rugăciunii lui, ne-a învăţat să spunem fiecare, în numele tuturor: Tatăl nostru care eşti în ceruri, şi nu: Tatăl meu care eşti în ceruri, ci al nostru, fiindcă prin rugăciunea lui Isus toţi am devenit fraţi. Pentru aceasta a spus: Dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ spre a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri, vă va da. Deoarece acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, sunt şi eu în mijlocul lor (Mt 18,19-20).

Isus s-a născut pentru rugăciune, dar nu ca şi cum rugăciunea ar fi o ocupaţie ca oricare alta, ci ca o acţiune de mântuire a lumii. Scrisoarea către Evrei leagă amintirea rugăciunilor şi cererilor lui Isus de ascultarea şi ridicarea sa cea mare, nu numai la rangul de mare preot, ci şi de victimă, datorită evlaviei din rugăciunile sale, evlavie care l-a dus la împlinirea totală a voinţei Tatălui (cf. Evr 5,6-10) de a suferi pentru mântuirea lumii.

Este adevărat, valoarea rugăciunilor lui Isus pentru mântuirea noastră a fost infinită, datorită faptului că ele au fost mereu unite, adică au pornit din unirea ipostatică dintre firea umană şi cea divină, adică rugăciunea Fiului Omului devenea automat rugăciunea Fiului unic al lui Dumnezeu, actul suprem de iubire şi, din acest motiv, rugăciunile lui Isus aveau mereu rezultatul asigurat încă de la început. Pentru aceasta Isus spunea mereu: Îţi mulţumesc, Părinte, că m-ai ascultat (cf. In 11,41).

Conform Scrisorii către Evrei, originalitatea rugăciunii lui Isus apare şi din aspectul duratei, ea este veşnică: Mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastră (7,25). Iar ca rugăciunea sa să fie mereu vie pe pământ, a înfiinţat Biserica, cea căreia i-a încredinţat misiunea de a se ruga neîncetat (cf. Lc 18,1 ş.u.).

Şi, ca fiecare să se roage chiar şi atunci când nu se poate ruga, Isus îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, aşa cum ne asigură sfântul apostol Paul (cf. Rom 8,26; Gal 4,6), ca să se roage în noi cu suspine negrăite, spunând: Abba-Tată, fiindcă iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5) tocmai pentru a ne ruga în spirit şi adevăr. Din motivul rugăciunii, aşa cum susţine sfântul Irineu, ca de altfel şi scriitorul Tertulian, omul spiritual este alcătuit din trup, suflet şi Duhul Sfânt. Acesta din urmă, Duhul Sfânt, apare ca “sufletul sufletului nostru”, se uneşte cu “eul” nostru, îl desăvârşeşte, îl întăreşte şi îl face capabil ca tot ceea ce este omenesc în noi să poată primi harul care ne face părtaşi ai naturii divine, cum ne asigură sfântul apostol Petru (2Pt 1,4).

Aceasta este mântuirea adusă de pruncul Isus.

Să-l lăudăm, să-i mulţumim şi să-l preamărim şi toate rugăciunile noastre, care au valoare numai din valoarea rugăciunilor lui Isus, să le începem şi să le încheiem: prin Cristos Domnul nostru şi vom deveni domni pentru toţi cei din jur.

Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz foarte neobişnuit, încât cu greu s-ar putea crede, dacă n-ar fi fost cercetat cu sârguinţă şi recunoscut de Biserică în actele beatificării sale. El slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi a fost văzut palid şi speriat, învârtindu-se în jurul fântânii din piaţa care se afla în faţa bisericii catedrale. Nici el nu-şi putea închipui cum s-au petrecut lucrurile. A auzit doar o bufnitură în apă, deoarece cheia de la palatul episcopal i-a alunecat din mână. Ce era de făcut? Ce avea să spună stăpânul său bolnăvicios şi destul de nervos! Putea să-l dea afară din slujbă. Din ce va trăi? Unde să se ducă? Era orfan: fără casă şi fără masă. Deodată i-a venit o idee. Străbate piaţa în fugă, intră în catedrală şi din ieslea de Crăciun ia statuia pruncului Isus şi se roagă: Pruncuşorule Isus, numai tu mă poţi ajuta, tu şi nimeni altul. Te rog să-mi aduci cheia din fântână! A legat statuia de frânghia fântânii şi a coborât-o în apă. De pe ghizd i-a mai strigat încă o dată: Pruncuşorule Isus, adu-mi cheia! Încet-încet a tras statuia afară. Un strigăt de bucurie a umplut piaţa; statuia pruncului Isus ţinea cheia în mânuţele sale. Mulţumindu-i cu lacrimi de bucurie, a alergat în catedrală şi a aşezat statuia la locul ei din iesle, iar inima sa i-a lăsat-o lui Isus din tabernacol pentru totdeauna.

În cazul în care cineva şi-a pierdut cheia fericirii inimii din cauza necurăţiei, beţiei, hoţiei, blestemului, înjurăturii etc. să se roage pruncului Isus şi o va redobândi cu toată siguranţa. Dar să nu uite: inima să i-o lase lui Isus din tabernacol!

pr. Anton Dancă Ritul latin