Predici

Bucurie mare vă vestesc pentru tot poporul: Astăzi vi s-a născut Mântuitorul, spun îngerii păstorilor în noaptea sfântă de Crăciun.

Nu există bucurie fără iubire, ne spune papa Ioan Paul al II-lea (Dies Domini nr. 69).

Bucuria naşterii Domnului este pentru tot poporul, pentru întreaga lume, pentru noi.

Nu există bucurie fără iubire. Ca tot poporul să-l iubească şi tot omul să-l cunoască, Isus ne-a adus tuturor mântuirea, adică iertarea păcatelor, lipsa noastră de iubire faţă de Tatăl care ne-a creat. Ca să-l putem iubi ne-a adus o viaţă nouă în sine – divino-umană – pe care vrea să ne-o împartă la Betleem – Casa Pâinii – prin Euharistie.

Ca noi să ne bucurăm din toată inima, trebuie să-l iubim pe Tatăl care ni l-a trimis pe Fiul; trebuie să-l iubim pe Fiul fiindcă s-a făcut fratele nostru, ca să ne ia de pe suflet povara păcatelor; trebuie să-l iubim pe Duhul Sfânt care l-a zămislit pe Emanuel-Dumnezeu cu noi în sânul Fecioarei Maria din Nazaret; trebuie să o iubim pe Mama-Fecioară care ne-a născut un frate unic, Fiul unic al Tatălui ceresc; trebuie să-i iubim pe îngerii care ne-au adus vestea cerească; trebuie să-i iubim pe păstorii care au voit să ne împartă tuturor fericirea lor!

Auzind de renumele sfântului Toma de Aquino, doi rabini au venit la el şi l-au întrebat: Oare Mesia a venit cu adevărat? Fiindcă rabinii cred în scripturile Vechiului Testament, sfântul Toma le-a deschis Cartea Sfântă şi le-a arătat cum patriarhul Iacob, simţind că i se apropie sfârşitul vieţii, a chemat pe cei doisprezece fii ai săi şi i-a binecuvântat pe fiecare în parte. Binecuvântându-l pe Iuda, a spus că el şi neamul său vor stăpâni peste poporul ales până la venirea lui Mesia. Atunci îşi va pierde domnia (cf. Gen 49,8-12). De fapt, la naşterea lui Isus, viţa lui Iuda şi-a pierdut domnia. Regele Irod nu mai era evreu, ci idumeu, de neam barbar; furase tronul asmoneilor, ultimii domnitori din neamul lui Iuda. Aşa că poporul evreu a putut spune lui Pilat adevărul curat, atunci când a cerut moartea lui Isus: Nu avem alt rege decât pe cezar (In 19,15).

Altă dovadă: când poporul evreu a fost dus în robia babilonică şi împăratul Nabucodonosor a distrus templul din Ierusalim, profetul Daniel a prezis că Mesia va veni la împlinirea marelui jubileu de 500 de ani cu aceste cuvinte: Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns – Cel Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni (Dan 9,25). Adică după o perioadă de nouă jubilee (anul jubiliar era anul 50) va urma marea bucurie a jubileului 500, când va veni Mesia. Socotind anii profeţiţi de Daniel, ajungem la perioada când s-a născut Domnul.

Sfântul Toma, referindu-se la profeţia lui Isaia – Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi vor chema numele lui Emanuel (7,14) – le spune că aceasta s-a împlinit în Maria, fecioara din Nazaret, mama lui Isus. Profetul Mihea, la rândul său, spune: Şi tu, Betleeme, mic eşti între oraşele de căpetenie ale Iudeii, dar din tine va ieşi propovăduitorul care va conduce pe poporul meu Israel (5,2). Iată, le spune sfântul Toma, Cărţile voastre Sfinte adeveresc faptul că Mesia s-a născut şi că el este Cristos. Pe cine mai aşteptaţi? Alt Mesia nu va veni. Rabinii au plecat tot cu îndoiala în suflet, dar apoi au cugetat mai mult la cele spuse de sfântul Toma de Aquino, au cercetat Scripturile şi s-au convins de marele adevăr al venirii lui Emanuel. Fericirea lor a fost deplină când au primit Botezul.

Marele cugetător francez, Blaise Pascal, susţine: Cea mai însemnată dintre dovezile lui Isus Cristos o prezintă profeţiile. De ele s-a îngrijit Dumnezeu cel mai mult, căci evenimentul care le-a împlinit e un miracol ce dăinuie de la naşterea Bisericii până la sfârşit. De asemenea, Dumnezeu a făcut să apară profeţi timp de 1600 de ani, iar vreme de 400 de ani după aceea a răspândit toate aceste profeţii prin toţi iudeii, care le duceau prin toate colţurile lumii. Iată care a fost pregătirea pentru naşterea lui Isus Cristos, a cărui evanghelie trebuind să fie crezută de toată lumea, a fost nevoie nu numai să existe profeţii pentru a o face crezută, ci şi ca aceste profeţii să ajungă în toată lumea, pentru a o face îmbrăţişată de toată lumea (Misterul lui Isus, Ed. Dacia, Cluj 1998, nr. 142).

Putem spune cu toată bucuria: Cristos s-a născut cu adevărat!

S-a născut şi a venit să ne aducă foc din cer şi nu doreşte altceva decât ca acesta să se aprindă şi să ardă (cf. Lc 12,49). Focul este însuşi Duhul Sfânt, este iubirea, este a treia persoană divină. El a plutit deasupra apelor la începutul creaţiei şi a făcut să apară viaţa (cf. Gen 1,2). În Adam a pus viaţa superioară în care s-a putut oglindi Dumnezeu însuşi. Păcatul a făcut ca în această viaţă să apară un gol, o prăpastie între Dumnezeu şi om. Isus s-a născut ca să umple golul cu viaţă: Am venit ca oiţele mele să aibă viaţă, spune Mântuitorul (In 10,10). Pentru această viaţă Isus însuşi se dă oamenilor ca hrană: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Afirmă Isus mai departe despre venirea sa următoarele: Am venit pentru a face judecată, ca cei fără vedere să vadă, iar cei ce văd să devină orbi (In 9,39). A face judecată nu înseamnă a judeca lumea, ci a da lumii înţelepciunea divină, judecata dreaptă; înseamnă a da omului cele şapte daruri ale Duhului Sfânt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. Spunea cineva, nu de mult: Cine o face pe marele, pe adultul, pe raţionalistul, pe filozoful, pe savantul în faţa Dumnezeului său care se face prunc, nu va înţelege nimic din taina Întrupării (Cantalamesa). Umilinţa stă la temelia înţelepciunii.

Am venit în lume ca să fiu lumină. N-am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc, spune Isus mai departe (In 12, 46-47). Isus este lumina noastră pentru a-l înţelege pe Tatăl. Ceea ce este invizibil în Fiul este Tatăl şi ceea ce este vizibil în Tatăl este Fiul, afirma sfântul Irineu. Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul său, prin care a creat lumea, spune autorul Scrisorii către Evrei (1,1-2). Prin Isus cunoaştem glasul Tatălui, cunoaştem opera sa în centrul căreia l-a aşezat pe Fiul său. Nu numai că noi nu-l cunoaştem pe Dumnezeu decât prin Cristos, afirmă Pascal, dar nu ne cunoaştem nici pe noi înşine decât prin Cristos (o.c., nr. 197). Pot spune că mă cunosc pe mine însumi prin Cristos, ca să pot spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20)?

În faţa lui Pilat, Isus dă această mărturie despre venirea sa în lume: Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume: să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu (In 18,37). Ce este adevărul? ne întrebăm cu Pilat. Adevărul ni-l spune acelaşi autor pe care l-am mai citat de câteva ori în această predică, Pascal: Întruparea arată omului mărimea mizeriei sale prin măreţia remediului de care a fost nevoie (o.c., nr. 155). Se întreba psalmistul, cu privire la mărimea abisală a păcatului: Greşelile cine le va pricepe? (Ps 18/19,13). Dacă mintea nu poate pătrunde în abisul păcatului, nu poate înţelege nici abisul smereniei lui Isus, care s-a oferit drept remediul păcatului. Adevărul este că Isus a venit să ia asupra sa abisul păcatelor noastre.

Dacă pentru un ateu ca Jean Paul Sartre semenii sunt infernul, pentru noi trebuie să fie un mesaj paradisiac, ca şi pentru George Bernanos, pe care îl putem descifra cu puţină iubire.

Doamne, Isuse, care ai venit între noi şi ne-ai adus: foc din cer, viaţă veşnică, pe Duhul Sfânt cu darurile sale, lumina cea adevărată, adevărul şi dumnezeirea ta, ce ne ceri în schimb?

La îndemnul Sfântului Părinte papa Ioan Paul al II-lea – Nu vă temeţi să-i daţi lui Cristos timpul vostru! (Dies Domini nr. 7) -, Isuse, prunc dumnezeiesc, îţi oferim toţi anii vieţii noastre, ca să domneşti în inimile noastre şi să le faci mai umane, să ne faci domni.

Întind braţele către Eliberatorul meu, care, fiind prezis vreme de 4000 de ani, a venit să sufere şi să moară pentru mine pe pământ, în timpurile şi împrejurările prezise, şi, din mila sa, aştept în pace moartea, în speranţa de a fi unit pe veci cu el, şi totuşi trăiesc în bucurie, fie că am parte de binefacerile pe care mi le oferă, fie că am parte de relele pe care mi le trimite spre binele meu şi pe care m-a învăţat să le îndur prin propria pildă (Blaise Pascal, o.c., nr. 277).

Mândrie, ieşi din mine! strigă marele Bossuet, vino şi plesneşte de ruşine în faţa ieslei!

Să-i dăm lui Isus păcatele noastre şi el ne va da nevinovăţia sa!

Se mai poate folosi următorul exemplu: Pe când era copil şi se juca în faţa casei părinteşti, Ferdinand, adică sfântul Anton de Padova de mai târziu, a auzit bătăi în poartă. A alergat să vadă cine este. În faţa porţii a văzut un copil de vârsta lui, de o frumuseţe uimitoare, cu o traistă de cerşetor pe umăr. Ce doreşti? l-a întrebat Ferdinand. Drumeţul a pus traista jos, a desfăcut-o şi l-a invitat să privească înăuntru, zicându-i: Iată ce vreau! Vreau inima ta. În traistă avea o mulţime de inimi roşii, parcă vii şi strălucitoare. Dar cine eşti? l-a întrebat Ferdinand. Nu-i nevoie să-ţi spun, a zis micul cerşetor de inimi, fiindcă mămica ta ţi-a vorbit de multe ori despre mine, şi, strângându-şi traista, a dispărut. Era Isus care i-a cerut inima. Fernando i-a dat-o, o dată pentru totdeauna. Mai târziu pruncul Isus îi va apărea şi îl va întări în munca apostolică. Pe sfântul Anton de Padova îl vedem mereu în icoane şi statui cu pruncul Isus în braţe, fiindcă în el şi-a găsit toată bucuria vieţii. Pruncul din iesle ne cere şi nouă inima, pentru a revărsa într-însa bucuria cerească.

pr. Anton Dancă Ritul latin