Predici

Ucenicii lui Ioan Botezătorul erau cuprinşi de îndoială: Oare Isus din Nazaret este cu adevărat Mesia cel prezis de profeţi?

Premergătorul se afla, aruncat de desfrânatul rege Irod, în adâncul închisorii Macheronte. Ucenicii îl vizitează, îi aduc ştiri din exterior şi îi împărtăşesc îndoiala lor. Nu-i de mirare ca sufletul lui Ioan să fi fost cutremurat pentru moment de aceeaşi îndoială şi teamă, fiindcă acestea fac parte din firea noastră omenească. Isus însuşi va fi cuprins de teamă în grădina Măslinilor. Îndoiala şi teama au pus stăpânire pe firea omenească încă de la Adam şi Eva şi s-au transmis de-a lungul istoriei întregii omeniri. Pentru a le da valoarea pocăinţei, Isus le-a luat cu sine pe cruce şi, ca să nu mai fie cauză de ruină spirituală, după ce s-a plâns de părăsirea din partea Tatălui (cf. Mt 27,46) în numele nostru, le-a înlăturat, oferindu-ne sensul Tatălui care mereu îşi întinde mâinile protectoare către copiii săi. Teama şi îndoiala fac parte din crucea noastră zilnică, tocmai spre a cerceta adevărul de a ne trezi mereu foamea după adevărul total: Dumnezeu în istoria lumii. Ioan Botezătorul şi-a trimis ucenicii la şcoala lui Isus pentru a afla adevărul.

Învăţătorul, spre a le înlătura îndoiala şi teama, îi pune în legătură cu adevărul Scripturii, făcând un scurt rezumat al profeţiei lui Isaia, care ilustrează sensul Tatălui ceresc, faptul de a-şi fi dovedit iubirea faţă de om în decursul veacurilor şi care acum se manifestă plenar: Orbii văd, şchiopii umblă, surzii aud, leproşii se vindecă, morţii învie şi săracilor li s-a adus vestea cea bună. Isus îi trimite pe ucenici înapoi la Ioan cu acest mesaj al adevărului mesianic şi adaugă: Ferice de acela care nu va afla în mine pricină de poticnire (Mt 11,4-6). Ferice de acela care nu se îndoieşte şi nu se teme de a accepta adevărul plenar pe care l-am adus în lume din partea Tatălui: iubirea.

Ioan Botezătorul, primind acest rezumat al economiei mântuirii, va muri fericit şi mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea de înaintemergător al lui Mesia, a iubirii văzute pe pământ a nevăzutului Dumnezeu Tată.

Evanghelia lui Isus, vestea cea bună, are şi pentru noi aceeaşi valoare ca şi pentru Ioan? Adevărul ei ne face fericiţi când suntem copleşiţi de necazuri şi ameninţaţi de moarte?

Omul din firea sa este o fiinţă curioasă şi dornică de a afla lucruri noi. Este foarte fericit când cele noi sunt parte din adevărul total care vine de la binele suprem: Dumnezeu. Dar niciodată n-a fost ceva mai nou şi mai bun ca veste despre adevărul că Dumnezeu Tatăl ne iubeşte şi a decis să ne dovedească sensul său părintesc prin întruparea Fiului său pe care din veci l-a născut în sânul său, ca să ne aducă şi nouă bucuria sa veşnică: Acesta este fiul meu cel iubit, întru care am binevoit (cf. Mt 3,17), adică fericirea veşnică.

De ce totuşi atâţia oameni botezaţi, creştini din moşi-strămoşi, nu-şi găsesc fericirea în vestea cea bună a unui Dumnezeu făcut om, datorită căruia orbii văd, muţii vorbesc, surzii aud, leproşii se vindecă, morţii învie şi săracilor li se aduce mângâierea iubirii Tatălui?

Să reflectăm serios asupra acestui rezumat al evangheliei, aşa cum s-a gândit Ioan Botezătorul în închisoare! Nu se pot înfăptui lucruri atât de minunate fără degetul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult cu cât suntem martori că în decursul istoriei noastre creştine ele s-au repetat de nenumărate ori şi azi se înfăptuiesc în sânul Bisericii prin mădularele ei sfinte care îşi recunosc apartenenţa la acelaşi cap, Isus.

Să iubim evanghelia, cartea adevărului nostru care ne naşte din Dumnezeu! Autorii inspiraţi de Duhul Sfânt, trăind din acest adevăr, mărturisindu-l prin cuvânt şi faptă, scriindu-l cu cerneală sau cu sânge, au dat naştere întregului Nou Testament. Testament înseamnă testatio mentis, adică mărturia minţii sănătoase, a minţii care se bazează numai pe adevăr. În cărţile Noului Testament avem descoperirea gândurilor lui Dumnezeu, a sentimentelor inimii sale, pe care nimeni nu le-ar fi putut cunoaşte, dacă el nu ni le-ar fi destăinuit prin Fiul. Cei din vechime, când voiau să-şi comunice prin semne prietenia reciprocă bazată pe iubirea sinceră, o reprezentau printr-un desen: o fereastră deschisă în faţa unei inimi. Aceasta arăta că inima este deschisă pentru a lăsa să iasă adevărul iubirii prin cele mai alese sentimente faţă de persoana aleasă. Noul Testament este fereastra deschisă în faţa inimii lui Dumnezeu, ea lasă să iasă şi să ajungă la noi toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei sale divine care se află în Isus, Fiul fericirilor sale infinite.

Să deschidem şi noi fereastra inimii noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele spre a lăsa să iasă sentimentele cele mai nobile pe care le poate rodi în noi harul, darul Duhului Sfânt care a revărsat în noi iubirea (Rom 5,5).

Să luăm aminte la îndemnul sfântului Iacob: Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva celuilalt! Luaţi pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare de la profeţii care au vorbit în numele Domnului! Apostolul Iacob vrea să ne spună că această mărturie de suferinţă şi răbdare ne face profeţi, adică arată o minte sănătoasă care dă mărturie în lume despre adevărul iubirii. Aceasta înseamnă a gândi cu inima, a realiza binele care aduce armonie. Orice armonie este izvor de fericire. Testatio mentis, adică mintea stă în inimă şi inima în minte. Când inima şi mintea sunt în armonie, adevărul şi iubirea dau mărturie că Isus este Mesia prezis de profeţi prin aceleaşi sentimente care există în Cristos Domnul nostru. Ajungem la o minte sănătoasă numai prin cunoaşterea Noului Testament.

Cineva îmi spunea într-o zi: Părinte, eu nu sunt prea credincios, totuşi, din cele învăţate de mine, cred că Isus este cel mai mare om al tuturor timpurilor prin faptul că a întors faţa lumii spre adevăr.

Adevărul, spre care Isus a întors faţa lumii, se află în Noul Testament. Din acest motiv, sfântul Augustin ne avertizează că trebuie să avem aceeaşi teamă sfântă de a nu pierde nici un cuvânt din Sfintele Scripturi, precum este teama sfântă de a nu pierde nici o părticică din sfânta Împărtăşanie.

Cartea adevărului este izvorul fericirii.

Toţi căutăm fericirea; numai acolo unde este nu o căutăm cu pasiune, ci stăm şi ne întrebăm: Oare chiar aici să fie, în Noul Testament? Din când în când punem mâna pe Cartea Sfântă, citim în grabă câteva versete şi o lăsăm repede, preocupaţi de alte griji ale acestei lumi.

O femeie, ascultând cuvântul lui Isus, a exclamat: Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt! (Lc 11,27); la care Isus a răspuns: Ba mai fericiţi sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Lc 11,28). Din acest motiv spune sfântul Augustin: Unde este iubire faţă de cuvântul lui Dumnezeu nu este durere, iar dacă totuşi este, durerea devine iubită. Deci, însăşi durerea, fiind iubită, devine izvor de fericire.

Unde căutăm fericirea? Avem necazuri, avem nevoie de răbdare; cine ne-o poate da? Evanghelia. Răbdarea zilnică, numai ea singură ne poate făuri marea răbdare escatologică. Nu este vorba că trebuie să ne resemnăm în faţa durerii, şi mai ales a morţii, nu, fiindcă resemnarea este un semn al slăbiciunii, al neputinţei şi deseori chiar al laşităţii, pe când adevărata răbdare este semnul iubirii, este rodul carităţii, adică al celei mai frumoase virtuţi menite să dureze veşnic.

Cuvintele lui Isus i-au adus lui Ioan Botezătorul din închisoare nu resemnare, ci bucuria împlinirii planurilor de iubire ale lui Dumnezeu faţă de poporul său. El, care a tresărit de bucurie în sânul mamei sale, Elisabeta, când preacurata a salutat-o pe verişoara sa cu toată iubirea şi acest salut al iubirii l-a făcut să se nască el însuşi curat, cel mai mare dintre cei născuţi din femeie (Mt 11,11), înger în carne şi oase (Lc 7,27), nu se putea ca la cuvintele lui Isus, pe care ucenicii săi i le-au adus, să nu fi tresărit de cea mai mare bucurie care să-i fi dat puterea necesară ca, în clipa când i s-a tăiat capul, să se nască înger pentru fericirea veşnică din împărăţia lui Dumnezeu.

Cuvintele, la care trebuie să tresară de fericire şi inima noastră acum, le găsim aici; ele sunt: morţii învie. Trăim pentru înviere datorită iubirii Tatălui ceresc şi când vom auzi, în ziua de apoi, cuvintele lui Isus: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu, şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34), fericirea veşnică a Tatălui va fi moştenirea noastră.

Era în luna iulie a anului 1792. Părintele M. Bravard, directorul Seminarului “Sfântul Carol” din Dieceza de Avignon (Franţa), condamnat la moarte de un tribunal revoluţionar, se îndrepta spre locul de execuţie recitând Breviarul. Unul dintre călăi, furios din cauza calmului părintelui, l-a lovit peste mână, ca să-i cadă cartea de rugăciuni. Părintele Bravard s-a aplecat, a îngenuncheat şi a luat Breviarul, continuând să-l recite până când securea i-a retezat capul, confirmând prin tăria sa ceea ce spusese sfântul Ciprian: Sacerdos evangelium Christi tenens, occidi potest, vinci non potest – adică: Preotul, care ţine în mâini evanghelia lui Cristos, poate fi omorât, dar nu poate fi învins.

Acelaşi lucru trebuie să se spună despre fiecare creştin: Creştinul care păstrează în inimă cuvântul lui Dumnezeu poate fi omorât, dar nu poate fi învins. O mărturiseşte Isaia profetul: O bucurie veşnică va străluci pe feţele lor. Lauda, bucuria şi veselia îi vor ajunge pe aceştia şi de la ei vor dispărea întristarea şi suspinul. Amin.

Mai pot fi folosite următoarele două exemple:

1) Dumnezeu! Dumnezeu! Dumnezeu! Unde mai este şi Dumnezeul ăsta? se întreba Nenumitul din romanul Logodnicii, scris de Alessandro Manzoni. Era strigătul acelui om care înspăimântase prin cruzimea şi nelegiuirile sale un ţinut întreg din Italia. Iată ce i-a răspuns renumitul cardinal Friderico Borromeu: Dumneata mă întrebi? Dumneata? Cine mai mult decât dumneata îl are mai aproape? Nu-l simţi cum te chinuieşte în inimă? Cum ţi-a luat liniştea şi în acelaşi timp te atrage şi te face să presimţi liniştea, nădejdea unei mângâieri depline, de îndată ce-l vei recunoaşte, îl vei mărturisi, îl vei ruga?

Nădejdea unei mângâieri depline ni se oferă tuturor, dacă mărturisim adevărul: Cristos este Domnul, el este Mesia, el este Fiul lui Dumnezeu.

2) Istoricul Teodor povesteşte despre un incendiu care a cuprins oraşul Antiohia şi cum sacristanul bisericii “Sfântul Atanasie”, numit Marlien, a apărat-o de flăcări. El a luat în mână Noul Testament şi, urcându-se pe acoperişul bisericii, se lupta cu flăcările care veneau din toate părţile. Tot oraşul a fost făcut scrum şi cenuşă, numai casa Domnului a fost salvată.

Când patimile vor să transforme toate faptele noastre bune în scrum şi cenuşă, când vor să strecoare îndoiala şi teama în suflet, atunci să ne amintim de cuvintele lui Isus, care au dat bucurie celui închis, lui Ioan Botezătorul: Orbii văd, şchiopii umblă, surzii aud, leproşii se vindecă, morţii învie, săracilor bine se vesteşte. Şi fericit este acela care nu va afla în mine prilej de poticnire!

pr. Anton Dancă Ritul latin