Predici

În Evanghelia lui Marcu, povestirea ispitirii lui Isus în pustiu urmează imediat după relatarea Botezului în cursul căreia un glas ceresc proclamă ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. Episodul precede întoarcerea lui Isus in Galileea, care este începutul misiunii publice a Mântuitorului. Povestirea, extrem de sobră în comparaţie cu cele ale lui Matei şi Luca, este constituită din trei elemente. Duhul Sfânt îl conduce pe Isus în pustiu; acolo, Domnul este ispitit de demon; îngerii îl slujesc. Relatarea lui Marcu este, foarte probabil, cea mai veche tradiţie referitoare la acest eveniment.

Pustiul

Ispitirea în pustiu. Povestire cheie, crucială. Pustiul e primul loc în care Isus se manifestă ca fiu al lui Dumnezeu; este şi locul confruntării dintre Duh şi Satana, unde, în prezenţa lui Dumnezeu făcut om, păcatul strămoşesc este pe cale să fie zdrobit. Filiaţia divina a lui Isus se manifestă aici prin refuzul categoric şi fără discuţie al capcanei satanice. Încă de la începutul misiunii sale, Isus iese învingător din ispitire. Chiar înainte de a predica, de a vindeca, de a suferi, Isus triumfa, arătând clar că atacurile Satanei nu pot leza nici persoana nici opera lui. Dar victoria definitivă va avea loc doar în momentul Patimilor, aici ea fiind numai în germene.

Ceea ce este în joc aici între Isus şi Satana va avea consecinţe hotărâtoare pentru tot ce va urma. Nu se petrece nici o încleştare, nu e vorba decât de o serie de refuzuri categorice în formă de citate. Isus nu vrea să ştie nimic despre lucrările Satanei. Avem aici o lecţie care ne hrăneşte speranţa, nu numai în ce-l priveşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ci si făgăduinţa victoriei ce va reveni poporului sau. Ceea ce merită reţinut.

Pentru evanghelist, şederea lui Isus în pustiu sub influenţa Duhului constituie un moment de culme al evocării sale. Urmând după Botez, cele patruzeci de zile în pustie amintesc Ieşirea din Egipt şi cei patruzeci de ani petrecuţi în deşert de poporul lui Dumnezeu. Ispitirea şi slujirea de către îngeri sunt la Marcu o meditaţie cu privire la Botezul lui Isus şi la urmările acestuia. Să-l recitim pe Sf. Paul (1Corintei 10,1-13) cu îndemnul lui de a nu cădea în închinarea la idoli: “Nici să nu-l ispitim pe Cristos… nici să nu murmuraţi”. Pasajul se încheie printr-o viguroasă încurajare: “Dumnezeu nu va permite sa fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura.”

Azi

Pentru noi, orice încercare de a aplica la lumea de azi acest text evanghelic nu se poate lipsi de referirea la contextul istoric al redactării şi la intenţia evanghelistului. Revenind cu gândul la împrejurările din cea de-a doua jumătate a primului secol, e bine sa căutam sa înţelegem greutăţile de care se izbea atunci credinţa apostolică, ce nu a fost nici ea scutita de ispitiri. Se ridica, în primul rând, o întrebare: avem de-a face aici cu roadele unei elaborări comunitare, cu scop catehetic, sau cu ceva care face parte din învăţăturile lui Isus? Ambele interpretări se susţin. Este probabil ca raţiunea de a fi a povestirii sa fie decepţia primilor creştini care aşteptau, crezându-le iminente, semne mesianice prodigioase; autorul avea de asemenea în vedere tulburarea legată de imaginea unui Mesia care apăruse poate ca “prea uman”, mai ales în ceasul Patimilor.

Era deci nevoie sa li se arate oamenilor că Isus însuşi a refuzat orice semn mesianic din cele pe care mulţimile le aşteaptă atât. Mai mult decât atât, chestiunea provocase o dezbatere aprinsă între sinagoga şi Biserica începuturilor, in jurul chestiunii ispitirilor din pustiu: oare Isus chiar a fost învingător acolo unde strămoşii lui Israel au dat greş? Ce era încă şi mai important de arătat, era strânsa legătura dintre victoria Fiului lui Dumnezeu asupra diavolului şi ascultarea Lui de Tatăl. Biserica urma deci să redescopere sau cel puţin să descopere adevărata natură şi adevărata misiune a Fiului lui Dumnezeu, “Omul după inima lui Dumnezeu”.

Prin ascultarea de care a dat dovada, Isus este pentru toţi creştinii un model şi o inspiraţie din care nădejdea se poate hrăni. Prin fidelitatea faţă de Tatăl, Domnul a zdrobit răul şi moartea adusă de păcat. Plasarea episodului ispitirii în pustie nu se află deci din întâmplare la începutul Evangheliilor. Nu este poate necesar să diluam textul prin exemple concrete şi de actualitate. Menirea acestei evanghelii este în primul rând să-i edifice pe credincioşi, să-i ajute să-şi pună întrebări, să devină, în duh şi adevăr, slujitori fideli ai Tatălui şi propovăduitori ai Bunei Vestiri.

Isus a ieşit învingător din ispitire pentru ca la rândul nostru şi noi să putem înfrunta ispitirile unui fals creştinism şi să refuzăm aşteptările pur materialiste născute mai degrabă din credulitate decât din credinţă, şi să evităm în acest fel să devenim şi noi victimele deziluziei. Nu e exclus ca actuala criză prin care trec un mare număr de credincioşi, care sfârşesc prin a abandona practica religioasă, să se explice prin persistenţa unor asemenea aşteptări şi dezamăgirea produsa de neîmplinirea lor.

pr. Jacques Sylvestre, O.P. Ritul latin