Se vor bucura pustietatea şi pământul uscat, se va veseli deşertul şi va înflori precum crinul… Şi i se va da slava Libanului şi strălucirea Carmelului… Ei vor vedea slava Domnului, strălucirea Dumnezeului nostru… Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi; atunci şchiopul va sări ca cerbul şi va striga de bucurie limba celui mut, căci vor izvorî în pustiu ape şi pâraie în deşert… Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor veni în Sion cu strigăte de veselie… (Is 35,1-6.10)

Restaurarea universală prezisă de profetul Isaia, în această a treia duminică a Adventului, are în vedere orice deficienţă produsă de greşeala primilor oameni: deşertul ar redeveni asemenea grădinii Paradisului, iar infirmităţile trupeşti şi sufleteşti ar fi eliminate.

Ceea ce ne surprinde, în acest text, este paralelismul dintre lumea materială şi lumea sufletelor. Profetul-poet descrie mai întâi o transformare a naturii, dar ceea ce îl interesează este convertirea oamenilor. Care, însă, ar fi cauza şi care ar fi efectul? Începând să-l iubească pe Dumnezeu, omul dobândeşte capacitatea de a vedea lucrurile într-un mod nou şi de a transforma lumea în deplină armonie. La rândul său Dumnezeu, în iubirea sa faţă de om, are grijă ca acestuia să nu-i lipsească nimic. Doar refuzul omului, răutatea sa, distruge această armonie. Aceasta par a fi lecţia de optimism uman şi supranatural pe care o sugerează textul profetic al acestei duminici.

Ioan, auzind în închisoare despre faptele lui Cristos, a trimis dintre ucenicii săi ca să-i spună: “Tu eşti Cel care trebuie să vină sau pe altul să aşteptăm?” Isus le-a răspuns: “Mergeţi şi povestiţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se aduce vestea cea bună. Şi fericit cel care nu se va poticni din pricina mea”… (Mt 11,2-11)

De la profeţia exprimată prin poezie până la concretizarea ei, calea se dovedeşte a fi mult mai lungă. Omul, prin forţele sale, se dovedeşte incapabil să restabilească armonia spre care totuşi aspiră. Venirea Fiului lui Dumnezeu şi lucrarea sa în mijlocul nostru pune bazele reînnoirii universale, reînnoire care atinge infirmitatea (sau infirmităţile) fiecăruia. Ceea ce ni se cere este să recunoaştem lucrările lui Cristos în evenimentele pe care le vedem, le auzim sau le trăim.

Creştinii de astăzi îşi pun întrebări adesea cu privirea la prezenţa activă a lui Dumnezeu în lume, întrebări pe care şi le-a pus până şi Ioan Botezătorul. Isus ne reaminteşte Fericit cel care nu se va poticni din pricina mea. Putem noi oare descoperi sensul aceste Fericiri în inima existenţei noastre? Putem noi oare să discernem prezenţa vie a lui Cristos înviat în realităţile modeste şi nu întotdeauna exempte de păcat ale Bisericii sau ale lumii, fără a avea vreo altă confirmare decât aceea pe care ne vine lectura evenimentelor iluminate de Evanghelie? Toată această frământare legitimă, gestionată prin credinţă, ne va educa treptat să dobândim inima şi gândirea celor săraci cu duhul (Mt 5,3). Numai atunci ochiul nostru va începe să vadă faptele minunate ale Domnului.