Predici

În Cuvântul Evangheliei care ne prezintă tema zilei, noi am cântat: “Binecuvântată este Împărăţia Sa care vine”. De fapt, Sărbătoarea lui Cristos Rege ne apare în anul acesta ca o sărbătoare deosebită a Împărăţiei lui Dumnezeu. De câte ori nu am auzit noi vestindu-se această realitate a Împărăţiei lui Dumnezeu, în cursul acestor trei ani liturgici care se încheie astăzi: “Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unei seminţe; se aseamănă cu un ogor, cu o comoară ascunsă, cu un banchet; Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; Împărăţia lui Dumnezeu se află printre voi, în mijlocul vostru!” Astăzi, în sfârşit, putem acorda acestei sărbători toată atenţia noastră.

În Evanghelia lui Matei aflăm expresia: “Împărăţia cerului”, însă şi aici este vorba de una şi aceeaşi realitate. Matei, care scrie pentru creştinii proveniţi din iudaism, evită a rosti Numele lui Dumnezeu, înlocuindu-l, aşa cum făceau evreii, printr-o perifrază. Prin urmare, Împărăţia cerului nu indică un anumit lucru ce există numai în cer, adică dincolo de realitatea acestei lumi, ci ceva care se află în lume, chiar dacă nu este din această lume (Ioan 17,15-16). În lecturile de astăzi aflăm o a treia expresie: “Împărăţia lui Cristos”, “El ne-a izbăvit de puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia dragostei Fiului Său”, “Adu-ţi aminte de mine când vei fi în împărăţia Ta”.

Aici se aminteşte încă odată aceeaşi realitate: Împărăţia lui Dumnezeu este numită Împărăţia lui Cristos pentru că şi-a aflat în Cristos deplina şi definitiva ei actualizare. Prin urmare, cele trei expresii indică una şi aceeaşi realitate, însă care o fi această realitate? Ce înseamnă acea împărăţie misterioasă care nu este din această lume? … Putem răspunde la aceste întrebări mai întâi de toate prin ceea ce nu este: Împărăţia lui Cristos nu este o împărăţie politică sau juridică aşa ca toate împărăţiile lumii acesteia.

Acest cuvânt, Împărăţie, este un cuvânt rostit la activ şi înseamnă stăpânirea lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este Suveranitatea lui Dumnezeu care coincide cu voinţa şi cu Sfinţenia lui Dumnezeu: “Vină Împărăţia Ta”, este ca şi cum ai spune: “facă-se voia Ta!” Şi tocmai de aceea se cheamă tot atât de bine: Împărăţia Adevărului, Împărăţia Dragostei, Împărăţia Sfinţeniei şi a Dreptăţii. În concepţia de Împărăţie a lui Dumnezeu se află toată forţa, vitalitatea şi sfinţenia care caracterizează imaginea biblică a lui Dumnezeu. Pentru un credincios obişnuit cu limbajul Scripturii, chiar şi numai rostirea acestui cuvânt ar trebui să-l facă să tresalte de bucurie.

Această idee de Împărăţie a lui Dumnezeu are şi o semnificaţie pasivă, care îl priveşte pe om. Aşa cum spuneam, în sens activ, indică Voinţa lui Dumnezeu; în sens pasiv, arată acceptarea aceleiaşi voinţe, care se realizează în acceptarea creaturii şi în a se folosi de toate lucrurile după Voinţa şi planul lui Dumnezeu. Tocmai prin aceasta Împărăţia lui Dumnezeu a devenit Împărăţia lui Isus Cristos, fiindcă prin ascultarea Sa, până la moarte, Isus a acceptat întreaga Voinţă a lui Dumnezeu, din care cauză a devenit chiar Rege şi Stăpân, şi de acum înainte cauza lui Dumnezeu printre oameni se va numi “Isus Cristos”. Se înţelege deci pentru ce după Paşti, apostolii nu au mai predicat despre Împărăţia lui Dumnezeu, ci numai despre Împărăţia lui Isus Cristos, răstignit şi înviat: “Noi îl predicăm pe Isus cel răstignit” (1Corinteni 1,23).

Ceea ce li se părea unor învăţaţi o anomalie şi o lipsă de continuitate în trecerea de la Isus la Biserică, în realitate este lucrul cel mai lămurit şi mai consecvent. Cu Paştele, Isus a devenit pentru noi puterea lui Dumnezeu (1Corinteni 1,24). El însuşi a devenit începutul şi modelul Împărăţiei. Cu gândul la acest grandios eveniment, Apocalipsul cântă: “Îţi mulţumim Doamne, Atotputernice, care eşti, care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti” (Apocalips 13,17).

Despre această Împărăţie a lui Dumnezeu, a cărei semnificaţie o cunoaştem, Evanghelia ne spune trei lucruri oarecum contradictorii: că ea este aproape, şi se află chiar în mijlocul nostru (Marcu 1,15; Luca 17,21); că trebuie să vină: “Vie Împărăţia Ta”; că trebuie s-o căutăm noi înşine: “Căutaţi mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu!” În realitate toate aceste trei lucruri sunt adevărate şi actuale chiar şi în zilele noastre. Împărăţia lui Dumnezeu se află deja printre noi, pentru că Isus se află în Biserică cu cuvântul, cu Sacramentele şi mai ales cu Duhul său. Celor care după Paşti îl întrebau: “Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: “Voi veţi primi putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi”. Aceasta ca şi cum ar fi spus că Împărăţia lui Dumnezeu se realizează oriunde se află ucenici, care prin puterea Duhului Sfânt îl mărturisesc pe Cristos.

Deci este adevărat că Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să vină, şi tot atât de adevărat este că ea trebuie să vină în mai multe sensuri: în sensul moral şi istoric, fiindcă oamenii şi instituţiile sunt încă departe de a se orienta după Voinţa lui Dumnezeu şi după felul de viaţă al lui Isus Cristos; în sensul escatologic, pentru că noi aşteptăm ziua în care se va instaura Împărăţia, când ea va fi prezentată Tatălui, şi când vor apărea ceruri noi şi un pământ nou; aşteptăm momentul în care se va spune: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi primiţi moştenirea pregătită vouă de la începutul lumii” (Matei 25,34). Tot actual este şi cel de-al treilea lucru: căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dintre toate trei, acesta este desigur lucrul cel mai important, care ne priveşte mai îndeaproape, şi de care va trebui de acum încolo să ne ocupăm.

Unui creştin care este pasionat de Împărăţia lui Dumnezeu, şi care se decide a deveni un adevărat “cercetător” al ei, i se pun la dispoziţie trei domenii de cercetare, unul mai interesant decât altul, şi care comunică între ele; munca depusă într-un domeniu este în avantajul ei şi al celorlalte două. Cel mai vast dintre toate este domeniul pe care noi îl numim: “lume”. Acest domeniu trebuie să devină de fapt ceea ce este deja de drept, pornind de la Învierea lui Cristos, adică Lumea Domnului nostru Isus Cristos. Atunci când Paul spune că “însăşi creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelaţia fiilor lui Dumnezeu… şi nutreşte speranţa de a fi şi ea eliberată de sclavia corupţiei”, este ca şi cum ar spune că lumea întreagă aşteaptă cu nerăbdare a deveni Împărăţia lui Dumnezeu.

Câte proiecte nu s-au realizat pentru ameliorarea şi îndreptarea lumii! Însă lumea a rămas tot strâmbă, fiindcă în primul loc ea are trebuinţă de un singur lucru, de care depinde tot restul: “de a fi eliberată de păcat!” Pentru că păcatul este singurul element care nu face parte din structura originară a creaţiei, ci i-a fost impus dinafară împotriva voinţei sale de către răutatea omului – aşa cum spune Paul. Deci, aceia sunt adevăraţii făuritori ai Împărăţiei lui Dumnezeu care se străduiesc pentru diminuarea greutăţii păcatului în lume, luptând pentru o politică mai umană, pentru o informare mai onestă, pentru o lume mai bună şi mai dreaptă, ca şi pentru o cultură mai respectuoasă a demnităţii omului.

Al doilea domeniu de cercetare este Biserica. A spune că trebuie să căutăm în Biserică Împărăţia lui Dumnezeu nu este o tautologie sau o erezie, ci înseamnă că trebuie să ne angajăm cu toată fiinţa noastră a face să predomine în ea lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Chiar şi Biserica trebuie să devină de fapt ceea ce este deja de drept, adică o împărăţie sacerdotală, un aluat proaspăt şi sănătos în toată frământătura, o lumină vie, bună de pus în candelabru, nu sub obroc sau sub pat; o cetate pe vârf de munte, care să fie văzută de departe şi de toţi oamenii. Aceasta este, sau ar trebui să fie, opera tuturor. Deosebirea dintre Biserică şi lume nu este aceea că una aparţine lui Cristos şi alta nu, ci că una ştie că-i aparţine lui Cristos şi cealaltă nu ştie. Pentru cel ce este conştient că este strămutat în împărăţia luminii, se declanşează o exigenţă nouă, care este coerenţa de a se comporta ca adevărat fiu al luminii. Trebuie să facem în aşa fel încât în Biserică să lumineze şi să troneze Suveranitatea lui Dumnezeu prin ascultarea omului, pentru ca să se realizeze şi să apară în toată lumea Împărăţia lui Dumnezeu.

Al treilea şi cel din urmă domeniu în care trebuie să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu este însăşi viaţa, existenţa noastră. Ce înseamnă a căuta împărăţia lui Dumnezeu în propria noastră viaţă? Este greu de explicat. Totuşi Sfântul Paul încearcă a ne lămuri în termenii următori: “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6,12). Împărăţia lui Dumnezeu începe în noi exact acolo unde se sfârşeşte păcatul. Aşa trebuie să ne reprezentăm concret şi vizibil dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele noastre: ca un mic fascicol de lumină, care avansează cu greu, luptându-se cu forţele invadatoare ale norilor furioşi, căutând a recupera terenul pierdut; ca şi o creatură nouă care luptă împotriva omului vechi, aşa cum lupta David împotriva lui Goliat.

Câteodată în momentele grele de încercare, cu uşurinţă se poate observa chiar şi în noi înşine această luptă interioară, când ceva întunecat apare din cele mai tăinuite cute ale inimii noastre, care ne întunecă ochiul, mintea şi inima. Aşa ceva nu numai că observăm noi în toată fiinţa, ci o observă şi alţii care se află în preajma noastră, chiar dacă ne-ar privi numai cu ochii. Da, în noi s-a declanşat războiul dintre cele două legi, care nu este altul decât războiul celor două Împărăţii. Acestea sunt dezbinarea şi sabia despre care spune Isus că a venit să le aducă pe pământ. Este o dezbinare bună, chiar dacă ne face să suferim, pentru că duce la predominarea sufletului asupra trupului, a libertăţii asupra sclaviei.

Căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa noastră, pozitiv, înseamnă “creşterea în dragoste, pentru că dragostea este substanţa şi sinteza împărăţiei lui Dumnezeu. Cine îşi iubeşte fratele se află în lumină” (1Ioan 2,20), adică deja în împărăţie. În inima lui se sărbătoreşte – în duh şi adevăr – Sărbătoarea lui Cristos Rege. Ceea ce alţi evanghelişti numesc Împărăţie a lui Dumnezeu, Ioan numeşte “Viaţă”, din care cauză el poate spune: “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1Ioan 3,14). Apostolul Paul scrie într-o scrisoare a sa despre momentul împlinirii finale, când Cristos îşi va încredinţa Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, spunând că aceasta nu se va întâmpla mai înainte ca totul să i se supună Lui (1Corinteni 15,24). Într-un oarecare sens misterios, noi putem grăbi sau întârzia momentul spre care tinde istoria omenirii, şi care se aseamănă cu clipa naşterii (Romani 8,22) şi cu timpul odihnei. Atâta vreme cât nu vom şti a ne supune cu toată fiinţa noastră lui Cristos, El nu va putea să se supună Tatălui pe deplin, ceea ce înseamnă o întârziere, o suspendare, şi o suferinţă a întregului univers.

Tatăl aşteaptă acel moment deoarece pentru aceasta a creat întregul univers, şi a pus în mişcare întreaga istorie a mântuirii. Cristos spune: “Eu voi bea acest vin nou împreună cu voi, în împărăţia Tatălui Meu!” Atâta vreme cât nu vom depune aici o sforţare de a urca spre Împărăţie, El nu poate bea de unul singur acest vin, pe care a făgăduit că îl va bea împreună cu noi, şi în tot acest răstimp cât ne mai încăpăţânăm în fărădelegile noastre, El este trist şi îngândurat. Prin urmare, noi suntem cauza întârzierii bucuriei Sale depline. Atâta vreme cât eu nu mă voi supune Tatălui, nici El nu va putea fi supus, pentru că “Nu vrea să primească slava sa deplină, decât împreună cu tine (mine), care faci parte din trupul şi din mădularele Sale” (Origene).

La sfârşitul anului liturgic, ne vom îndrepta privirile spre acel punct misterios de unde am plecat, şi de unde, duminica viitoare, cu începerea Adventului, vom relua calea unui nou an de mulţumiri, cu ochii spre cer, acolo unde este patria noastră cea adevărată, “şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, când El va schimba trupul stării noastre smerite şi îl va face asemenea trupului Slavei Sale prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3,20-21). Astăzi mai mult ca oricând trebuie să aderăm la acel dialog care începe între preot şi popor, la Prefaţă: “Sus să avem inimile! … Le avem la Domnul!” Da, inimile noastre sunt îndreptate spre Domnul. Cei dintâi fraţi ai noştri întru credinţă aveau un cuvânt care cu o mică deosebire în pronunţie exprima atât certitudinea cât şi speranţa Venirii Sale: “Maran-atha” (Domnul este aici) şi “Marana-tha” (Vino, Doamne), după care adăugau: “Să vină harul şi să treacă această lume” (Didache 10,6).

La sfârşitul acestui an liturgic să spunem următoarea rugăciune:

Da, Doamne, Tu te afli aici în mijlocul nostru. Ai fost cu noi tot anul şi Te-am simţit aproape, atât în Cuvântul Tău cât şi în pâinea pe care am consacrat-o, şi am mâncat-o împreună, în amintirea Ta; Duhul Tău cel Sfânt Te-a însufleţit cu adevărat printre noi.

Acum, Doamne, îndrăznim a-Ţi mai face o rugăminte, care nu poate fi alta decât aceea pe care Duhul Sfânt şi Mireasa ne-au învăţat-o în Apocalips: “Vino, noi am gustat desfătările Tale, ale Duhului Tău, şi suspinăm întru aşteptarea plinătăţii lui”.

Noi încă nu ştim bine ce înseamnă acest cuvânt: “Vino”, nici modul prin care noi dorim cu adevărat ca Tu să vii, dar cu toate acestea continuăm a spune: Vină Împărăţia Ta şi treacă această lume, însă nu lumea ca atare, ci “această” lume, cum o cunoaştem noi la ora actuală, atât de păcătoasă, atât de zbuciumată şi atât de suferindă.

Trimite un Duh nou asupra Bisericii, pe care de mult îl aşteaptă, ca pe nişte adevărate noi Rusalii. Dispune Tu ca privind Biserica reînnoită şi reedificată să ne poată intona acea cântare: “Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm Slavă! Căci a sosit nunta Mielului: Mireasa Lui s-a pregătit! (Apocalips 19,6-7).

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin