Mai bine Hebronul decât Calvarul

S-o mărturisim. Dacă am fi putut alege, am fi preferat Hebronul decât Calvarul. A face un act de supunere, ca şefii triburilor lui Israel, în faţa lui David, ieşit victorios în capul bandelor sale partizane după o lungă serie de bătălii, este mai comod şi mai avantajos decât aderarea la un rege învins, fără suită, batjocorit de mai marii poporului şi care moare atârnat pe o cruce. Între scena descrisă de a doua carte a lui Samuel (prima lectură) şi cea prezentată de evanghelia lui Luca, intervine o distanţă abisală.

Dar trebuie să admitem că noi am rămas ataşaţi de Hebron, prima capitală a regatului lui David. Suntem mai degrabă îndărătnici de a ne transfera de la capitala provizorie la noul centru de putere pe care Cristos l-a stabilit pe colina Golgotei. Şi atunci când celebrăm sărbătoarea lui Cristos Regele Universului, un rege care a renunţat la forţă, la triumfuri pământeşti, la succes, riscăm să o facem cu mentalitatea şi stilul acelora care celebrează faptele lui David şi ar vrea să le reia.

Cristos a refuzat încoronarea, a respins o simplă şi echivocă popularitate înainte de a fi redus la neputinţă, să devină păpuşă în mâinile duşmanilor, să fie lichidat de jocul celor puternici, făcându-se ţinta torturilor, scuipatului şi insultelor, şi numai în momentul în care atingea fundul înjosirii a proclamat solemn că este rege, nu ne împiedică să continuăm să gândim şi să acţionăm conform schemelor măririi umane de succese pământeşti. Lecţia slăbiciunii, a marginalităţii, a micimii, a sărăciei, nu am învăţat-o niciodată şi mai ales nu am practicat-o, preferând să ne lăsăm sugestionaţi de putere, de număr, de privilegii, de ambiţie, de logica stăpânirii, de tutela legilor.

Dacă nu suntem atenţi, sărbătoarea lui Cristos Rege riscă să devină celebrarea fugii noastre de Calvar. Sfârşim să ne referim la un alt rege. Dacă nu suntem atenţi, sfârşim să repetăm gestul Satanei care, în pustiu, a oferit lui Isus “toate împărăţiile lumii”, cu slava lor, sprijinul lor şi logica lor, pe care el în schimb le-a refuzat.

Eliberarea sub cruce

Acela care – cum ne aminteşte Paul în imnul de deschidere din lectura către Coloseni – ne-a “eliberat din puterea întunericului”, trebuie să ne smulgă şi de visele noastre de mărire şi cuceriri pământeşti. Crucea lui Cristos – acea cruce prin care a săvârşit opera de reconciliere şi de pace – constituie dezminţirea cea mai radicală a tuturor proiectelor noastre de regalitate stabilite imitând modele, metode, stil, dorinţe, vanitate şi aspiraţii lumeşti.

Când se prezintă triumfuri, se face paradă cu teritoriile cucerite, se lansează sfidări zgomotoase, se pretinde o vizibilitate care apoi este o aparenţă exterioară şi care totuşi nu se împacă cu imaginile evanghelice modeste ale grâului, drojdiei, seminţei de muştar, sării, se adoptă un limbaj obraznic de cruciadă, se revendică drepturi şi privilegii, se laudă cu zone de influenţă, se asigură cu sprijinul celor puternici, se simte bine în mijlocul onorurilor (batjocurile, evident, au fost un neplăcut incident primit de Crucifix: acum a venit momentul de a răsplăti cu interesele…), se presupune că împărăţia lui Cristos se restrânge înfricoşător în loc să se lărgească (cum se înşeală cineva).

Împărăţia progresează în obscuritate, în modestie, în tăcere, în opoziţii, în dispreţ, în fidelitatea obscură, în lipsa de semnificaţie. Cristos nu are nevoie de teritorii vaste. Îi este suficient teritoriul invizibil care este inima fiecăruia dintre noi. Şi numai cu inima, nu desigur cu ochii orbiţi de mirajele temporale şi de alaiuri triumfale, putem să intuim realitatea Împărăţiei, să observăm dezvoltarea ei. Un anume stil şi anumite atitudini de prezenţă creştină lansate în lume este în vădită contradicţie cu caracteristicile deosebite ale Împărăţiei afirmate de Cristos.

Creştinului îi este permis să fie “lansat” numai pe căile Calvarului. Şi pe vârf “câştigă” o Cruce. O Cruce, expresie a iubirii fidele şi solidaritate cu toate victimele. A vorbi de putere şi forţă, pentru un creştin, înseamnă în mod obligatoriu să facă referire exclusiv la puterea Crucii şi la forţa iubirii. Puterea, chiar dacă o foloseşte ca un paravan sau ca ornament, reprezintă negarea Crucii lui Cristos. Logica sa este opusă celei a iubirii.

Rugăciune către tâlharul cel bun

…Şi aşa ai ajuns în Paradis fără măcar să săruţi Crucifixul. Când mă gândesc la tine, nu pot să fac decât să revăd secvenţele cinematografice a unor capelani care asistă pe cei condamnaţi la moarte şi trec pentru ultima oară să pună grăbiţi pe buzele celor nenorociţi un crucifix mare şi apoi se dau la o parte rapid aproape de frică de a primi în spate descărcarea plutonului de execuţie (şi uneori îmi sugerează comparaţia cu feroviarii care controlează pentru ultima oară ca toate uşile vagoanelor să fie închise, totul să fie aranjat, la post, înainte de a avertiza pe şeful staţiei că poate da semnalul de plecare a trenului…)

Tu nu ai sărutat Crucifixul. Stătea la distanţă de câţiva metri. De neatins de buzele tale. Greu de prins de mâinile tale, care erau ţintuite. La o distanţă de la care poate fi auzit glasul, însă. Între cei crucificaţi se poate vorbi mereu, cu acea puţină suflare care rămâne în beregată, şi mai ales să înţelegi. O rapidă mărturisire a păcatelor tale, săvârşită în formă indirectă, privind în direcţia altuia (tovarăşul tău de nelegiuiri). Şi o cerere mai degrabă vagă. Nu ai cerut nimic deosebit. Simplu: “Aminteşte-ţi de mine”. Tu te-ai mulţumit ca El să-şi aducă aminte că eşti şi tu.

Şi el a reuşit să te atingă, deşi avea braţele şi picioarele paralizate. Vocea a depăşit acei puţini metri de distanţă. Pe atâţia alţi păcătoşi i-a căutat în casă, s-a aşezat la masă cu ei. Sau ei l-au tras înainte. Al tău este un caz limită. Nu te-a găsit pe stradă, şi nici în închisoare. Pentru a te întâlni, pentru…a nu-ţi da să săruţi Crucifixul, a trebuit să te ajungă pe locul execuţiei, la cel din urmă moment. Să fie executat împreună cu tine. Te-a ajuns devenind “tovarăş de moarte”. Nu eşti tu care l-ai găsit. El este cel care te-a descoperit in extremis, la ultima suflare, făcându-se egal cu tine, fiind executat împreună cu tine (unicul mod, de acum, pentru a-ţi oferi salvarea: vorbind între cei crucificaţi, expunându-se, cu tine, plutonului de execuţie…).

Ce minunate examene ai dat în timp ce erai atârnat pe acea bârnă. Cineva – ca Pilat – îl întrebase dacă, din întâmplare, ar fi rege. Alţii l-au sfidat: dacă este rege, s-o demonstreze coborând de pe acel tron incomod. Tu, în schimb, l-ai declarat rege fără ezitare. Când părea un rege în glumă. Îşi făcea bine, îl acceptai, îl recunoşteai aşa cum era. I-ai atribuit o împărăţie. Atunci când pierduse totul, până şi hainele. Pierduse pe toţi, chiar şi pe prietenii intimi. Şi, împreună, i-ai recunoscut titlul care îi aparţinea în mod deosebit: “Milostiv”. Numai unui rege plin de milostivire, de fapt, puteai să-i ceri să-şi aducă aminte de un ticălos. I-ai prezentat o cerere atunci când părea că nu mai are nimic de dat, chiar şi pentru că avea mâinile legate. Tu i-ai smuls un cuvânt. Şi era cel decisiv.

Astfel, datorită ţie, avem un rege care umple paradisul său cu păcătoşi ca noi. Care primeşte ca cetăţeni ai împărăţiei sale “răufăcători” ca noi. Nu are nici o importanţă faptul că nu se cunoaşte numele tău. Şi deci, din cauza aceasta (şi sper să fie numai pentru aceasta), Biserica nu te-a enumerat oficial în lista sfinţilor, tu care eşti unicul canonizat direct de Cristos cu procedura de urgenţă, cu glasul… lui Dumnezeu, în ciuda faptului că nu ai sărutat Crucifixul nici în clipa morţii. N-ai putut să fii promovat la examenul virtuţilor eroice, pe care nu le posedai, din moment ce ai practicat – ca şi mine – în chip nu desigur eroic, diferite josnicii. Nu ai avut nici timp să faci pocăinţa pentru păcatele tale. El avea nevoie de tine imediat în paradis, pentru a lăuda milostivirea sa. Sărutul s-a amânat pentru acolo. Şi mai mult decât un sărut, a fost o primire triumfală.

Regele tău, al nostru, putea să arate Tatălui că a împlinit propria misiune: de a recupera ceea ce era pierdut. Regele tău, al nostru prezenta Tatălui primul supus al împărăţiei recrutat dintr-un loc de delincvenţi comuni. Primul oaspete de onoare la banchetul care începea… Şi eu te rog în fiecare zi, chiar dacă nu cunosc numele tău. Te-ai specializat într-un har deosebit, pe care poate puţini ţi-l cer. Cineva a admis cu dinţii strânşi că tu ai reuşit să furi şi Paradisul. Nu este cu totul adevărat. Ai primit o moştenire pe care mulţi o amână pe “mâine”. În realitate, tu ai smuls un cuvânt. Şi chiar şi eu am nevoie să ascult acel cuvânt. “Astăzi…”

Da, am nevoie să mă simt repetând acel cuvânt: astăzi. Multă lume se gândeşte mereu la trecut (care nu s-a sfârşit încă să “treacă”… şi ar fi acum). Alţii preferă “mâine”. Eu vreau să învăţ că este… astăzi. Astăzi este mântuirea. Astăzi este convertirea. Astăzi este iertarea. Astăzi este moştenirea. Astăzi trebuie să deschid ochii şi urechile. Astăzi trebuie să-l recunosc pe regele meu. În sfârşit, Paradisul este astăzi! (Chiar dacă mă regăsesc într-o poziţie nu prea plăcută…). Apropo. Poţi să săruţi pentru mine Crucifixul? Ştii, cele de lemn şi de metal, în special cele de aur, sunt un pic reci…