Start > Ritul latin > Un rege care nu ne place prea mult

Un rege care nu ne place prea mult

22 November 2007
1,315 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIV-a de peste an - Cristos, Regele Universului (Anul C)

Mai bine Hebronul decât Calvarul

S-o mărturisim. Dacă am fi putut alege, am fi preferat Hebronul decât Calvarul. A face un act de supunere, ca șefii triburilor lui Israel, în fața lui David, ieșit victorios în capul bandelor sale partizane după o lungă serie de bătălii, este mai comod și mai avantajos decât aderarea la un rege învins, fără suită, batjocorit de mai marii poporului și care moare atârnat pe o cruce. Între scena descrisă de a doua carte a lui Samuel (prima lectură) și cea prezentată de evanghelia lui Luca, intervine o distanță abisală.

Dar trebuie să admitem că noi am rămas atașați de Hebron, prima capitală a regatului lui David. Suntem mai degrabă îndărătnici de a ne transfera de la capitala provizorie la noul centru de putere pe care Cristos l-a stabilit pe colina Golgotei. Și atunci când celebrăm sărbătoarea lui Cristos Regele Universului, un rege care a renunțat la forță, la triumfuri pământești, la succes, riscăm să o facem cu mentalitatea și stilul acelora care celebrează faptele lui David și ar vrea să le reia.

Cristos a refuzat încoronarea, a respins o simplă și echivocă popularitate înainte de a fi redus la neputință, să devină păpușă în mâinile dușmanilor, să fie lichidat de jocul celor puternici, făcându-se ținta torturilor, scuipatului și insultelor, și numai în momentul în care atingea fundul înjosirii a proclamat solemn că este rege, nu ne împiedică să continuăm să gândim și să acționăm conform schemelor măririi umane de succese pământești. Lecția slăbiciunii, a marginalității, a micimii, a sărăciei, nu am învățat-o niciodată și mai ales nu am practicat-o, preferând să ne lăsăm sugestionați de putere, de număr, de privilegii, de ambiție, de logica stăpânirii, de tutela legilor.

Dacă nu suntem atenți, sărbătoarea lui Cristos Rege riscă să devină celebrarea fugii noastre de Calvar. Sfârșim să ne referim la un alt rege. Dacă nu suntem atenți, sfârșim să repetăm gestul Satanei care, în pustiu, a oferit lui Isus “toate împărățiile lumii”, cu slava lor, sprijinul lor și logica lor, pe care el în schimb le-a refuzat.

Eliberarea sub cruce

Acela care – cum ne amintește Paul în imnul de deschidere din lectura către Coloseni – ne-a “eliberat din puterea întunericului”, trebuie să ne smulgă și de visele noastre de mărire și cuceriri pământești. Crucea lui Cristos – acea cruce prin care a săvârșit opera de reconciliere și de pace – constituie dezmințirea cea mai radicală a tuturor proiectelor noastre de regalitate stabilite imitând modele, metode, stil, dorințe, vanitate și aspirații lumești.

Când se prezintă triumfuri, se face paradă cu teritoriile cucerite, se lansează sfidări zgomotoase, se pretinde o vizibilitate care apoi este o aparență exterioară și care totuși nu se împacă cu imaginile evanghelice modeste ale grâului, drojdiei, seminței de muștar, sării, se adoptă un limbaj obraznic de cruciadă, se revendică drepturi și privilegii, se laudă cu zone de influență, se asigură cu sprijinul celor puternici, se simte bine în mijlocul onorurilor (batjocurile, evident, au fost un neplăcut incident primit de Crucifix: acum a venit momentul de a răsplăti cu interesele…), se presupune că împărăția lui Cristos se restrânge înfricoșător în loc să se lărgească (cum se înșeală cineva).

Împărăția progresează în obscuritate, în modestie, în tăcere, în opoziții, în dispreț, în fidelitatea obscură, în lipsa de semnificație. Cristos nu are nevoie de teritorii vaste. Îi este suficient teritoriul invizibil care este inima fiecăruia dintre noi. Și numai cu inima, nu desigur cu ochii orbiți de mirajele temporale și de alaiuri triumfale, putem să intuim realitatea Împărăției, să observăm dezvoltarea ei. Un anume stil și anumite atitudini de prezență creștină lansate în lume este în vădită contradicție cu caracteristicile deosebite ale Împărăției afirmate de Cristos.

Creștinului îi este permis să fie “lansat” numai pe căile Calvarului. Și pe vârf “câștigă” o Cruce. O Cruce, expresie a iubirii fidele și solidaritate cu toate victimele. A vorbi de putere și forță, pentru un creștin, înseamnă în mod obligatoriu să facă referire exclusiv la puterea Crucii și la forța iubirii. Puterea, chiar dacă o folosește ca un paravan sau ca ornament, reprezintă negarea Crucii lui Cristos. Logica sa este opusă celei a iubirii.

Rugăciune către tâlharul cel bun

…Și așa ai ajuns în Paradis fără măcar să săruți Crucifixul. Când mă gândesc la tine, nu pot să fac decât să revăd secvențele cinematografice a unor capelani care asistă pe cei condamnați la moarte și trec pentru ultima oară să pună grăbiți pe buzele celor nenorociți un crucifix mare și apoi se dau la o parte rapid aproape de frică de a primi în spate descărcarea plutonului de execuție (și uneori îmi sugerează comparația cu feroviarii care controlează pentru ultima oară ca toate ușile vagoanelor să fie închise, totul să fie aranjat, la post, înainte de a avertiza pe șeful stației că poate da semnalul de plecare a trenului…)

Tu nu ai sărutat Crucifixul. Stătea la distanță de câțiva metri. De neatins de buzele tale. Greu de prins de mâinile tale, care erau țintuite. La o distanță de la care poate fi auzit glasul, însă. Între cei crucificați se poate vorbi mereu, cu acea puțină suflare care rămâne în beregată, și mai ales să înțelegi. O rapidă mărturisire a păcatelor tale, săvârșită în formă indirectă, privind în direcția altuia (tovarășul tău de nelegiuiri). Și o cerere mai degrabă vagă. Nu ai cerut nimic deosebit. Simplu: “Amintește-ți de mine”. Tu te-ai mulțumit ca El să-și aducă aminte că ești și tu.

Și el a reușit să te atingă, deși avea brațele și picioarele paralizate. Vocea a depășit acei puțini metri de distanță. Pe atâția alți păcătoși i-a căutat în casă, s-a așezat la masă cu ei. Sau ei l-au tras înainte. Al tău este un caz limită. Nu te-a găsit pe stradă, și nici în închisoare. Pentru a te întâlni, pentru…a nu-ți da să săruți Crucifixul, a trebuit să te ajungă pe locul execuției, la cel din urmă moment. Să fie executat împreună cu tine. Te-a ajuns devenind “tovarăș de moarte”. Nu ești tu care l-ai găsit. El este cel care te-a descoperit in extremis, la ultima suflare, făcându-se egal cu tine, fiind executat împreună cu tine (unicul mod, de acum, pentru a-ți oferi salvarea: vorbind între cei crucificați, expunându-se, cu tine, plutonului de execuție…).

Ce minunate examene ai dat în timp ce erai atârnat pe acea bârnă. Cineva – ca Pilat – îl întrebase dacă, din întâmplare, ar fi rege. Alții l-au sfidat: dacă este rege, s-o demonstreze coborând de pe acel tron incomod. Tu, în schimb, l-ai declarat rege fără ezitare. Când părea un rege în glumă. Își făcea bine, îl acceptai, îl recunoșteai așa cum era. I-ai atribuit o împărăție. Atunci când pierduse totul, până și hainele. Pierduse pe toți, chiar și pe prietenii intimi. Și, împreună, i-ai recunoscut titlul care îi aparținea în mod deosebit: “Milostiv”. Numai unui rege plin de milostivire, de fapt, puteai să-i ceri să-și aducă aminte de un ticălos. I-ai prezentat o cerere atunci când părea că nu mai are nimic de dat, chiar și pentru că avea mâinile legate. Tu i-ai smuls un cuvânt. Și era cel decisiv.

Astfel, datorită ție, avem un rege care umple paradisul său cu păcătoși ca noi. Care primește ca cetățeni ai împărăției sale “răufăcători” ca noi. Nu are nici o importanță faptul că nu se cunoaște numele tău. Și deci, din cauza aceasta (și sper să fie numai pentru aceasta), Biserica nu te-a enumerat oficial în lista sfinților, tu care ești unicul canonizat direct de Cristos cu procedura de urgență, cu glasul… lui Dumnezeu, în ciuda faptului că nu ai sărutat Crucifixul nici în clipa morții. N-ai putut să fii promovat la examenul virtuților eroice, pe care nu le posedai, din moment ce ai practicat – ca și mine – în chip nu desigur eroic, diferite josnicii. Nu ai avut nici timp să faci pocăința pentru păcatele tale. El avea nevoie de tine imediat în paradis, pentru a lăuda milostivirea sa. Sărutul s-a amânat pentru acolo. Și mai mult decât un sărut, a fost o primire triumfală.

Regele tău, al nostru, putea să arate Tatălui că a împlinit propria misiune: de a recupera ceea ce era pierdut. Regele tău, al nostru prezenta Tatălui primul supus al împărăției recrutat dintr-un loc de delincvenți comuni. Primul oaspete de onoare la banchetul care începea… Și eu te rog în fiecare zi, chiar dacă nu cunosc numele tău. Te-ai specializat într-un har deosebit, pe care poate puțini ți-l cer. Cineva a admis cu dinții strânși că tu ai reușit să furi și Paradisul. Nu este cu totul adevărat. Ai primit o moștenire pe care mulți o amână pe “mâine”. În realitate, tu ai smuls un cuvânt. Și chiar și eu am nevoie să ascult acel cuvânt. “Astăzi…”

Da, am nevoie să mă simt repetând acel cuvânt: astăzi. Multă lume se gândește mereu la trecut (care nu s-a sfârșit încă să “treacă”… și ar fi acum). Alții preferă “mâine”. Eu vreau să învăț că este… astăzi. Astăzi este mântuirea. Astăzi este convertirea. Astăzi este iertarea. Astăzi este moștenirea. Astăzi trebuie să deschid ochii și urechile. Astăzi trebuie să-l recunosc pe regele meu. În sfârșit, Paradisul este astăzi! (Chiar dacă mă regăsesc într-o poziție nu prea plăcută…). Apropo. Poți să săruți pentru mine Crucifixul? Știi, cele de lemn și de metal, în special cele de aur, sunt un pic reci…

Ritul latin