- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Nici o frică: este numai… sfârșitul lumii

Posted By pr. Alessandro Pronzato On November 15, 2007 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Nu aruncăm apă peste acel cuptor

Ar fi bine să nu minimalizăm prea mult. Și nici să nu atenuăm, să calmăm, să îndulcim, să moderăm. “Ziua fierbinte ca un cuptor” anunțată de Malahia, nu este, în mod banal, o zi de vară, cu căldura toridă, aerul irespirabil, zăpușeală insuportabilă. Este vorba despre “ultima zi”. Descrisă, desigur, după imaginile unei culturi determinate și cu un limbaj și imaginile luate din arsenalul apocaliptic, mereu bine utilizat. Totuși nu trebuie să ne legănăm în imagini ușoare. Acel “cuptor” nu trebuie confundat cu o saună benefică. Și la orizont nu apare imaginea liniștitoare a “bunului Dumnezeu”. Apare, pur și simplu, Dumnezeu. Care va supune judecății istoria și evenimentele sale, oamenii și faptele lor. Care va descoperi viclenia ascunsă în inimi.

Este greu ca fraza “toți cei mândri și toți cei care comit nedreptate vor fi ca paiele” să se poată interpreta în sensul că cei orgolioși vor primi un tratament favorabil și responsabilii nedreptăților și ai diferitelor nelegiuiri vor primi o răsplată specială. Paiele nu sunt ornamentale. Paiele indică inconsistența, reducerea la nimic, destinația pentru foc. “Pentru voi, dimpotrivă, cinstitorii numelui meu, va răsări cu raze binefăcătoare soarele dreptății”. Va fi oportun numai să specificăm că acea categorie privilegiată a “cinstitorilor numelui meu”, asupra cărora ca o auroră atât de așteptată răsare “soarele dreptății” nu cuprinde pe aceia care au mereu pe buze numele lui Dumnezeu sau cei care se înșeală că ajunge să îmbrace simboluri religioase.

Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt cei care iau în serios exigențele sale. Se angajează să fie constructori ai Împărăției, făcători de pace, martori ai fraternității, purtători de iertare. Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt cei care nu se pleacă în fața idolilor, nu se lasă orbiți de nici o falsă măreție umană, rezistă în fața celor puternici, în fața răutății, aroganțelor, în fața arbitrilor celor puternici care se socotesc egali cu unicul Domn. Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt credincioșii care se abțin hotărât de la orice manipulare și instrumentalizare a numelui lui Dumnezeu. Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt cei care trăiesc în logica și în practicarea iubirii, se luptă deschis împotriva nedreptății, sunt păzitorii demnității și sfințeniei omului (a oricărui om), sunt solidari cu cei slabi, devin transparența milostivirii Tatălui.

În sfârșit, între “soarele dreptății” și “cuptorul care arde” este o diferență care nu se poate reduce la o chestiune de nuanță. Între cei mândrii și cinstitorii numelui lui Dumnezeu, între cei ce săvârșesc nedreptatea și oameni care fac binele, este o diferență de tratament din partea lui Dumnezeu care privește soarta ultimă, nu aspectele marginale. A fi respinși, refuzați, nu înseamnă pur și simplu a fi un pic neglijați. Malahia vorbea cu un limbaj și imagini care nu mai sunt ale noastre. Totuși nu putem să ne prefacem că nu înțelegem.

O privire… “dincolo”

Isus, în acea zi, nu voia să aprecieze capodoperele artistice. “Frumoasele pietre” ale templului și “darurile votive” nu-l atrăgeau. Privirea sa se ducea dincolo. Și nu era desigur un spectacol încurajator: “Vor veni zile în care din tot ceea ce admirați, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie distrusă”. Piatră peste piatră… Templul – care din casă a lui Dumnezeu și loc de rugăciune devenise un motiv de orgoliu, de prezumție, de falsă siguranță națională, cât și piață unde se făceau bune afaceri – va deveni o grămadă de moloz. Dar nu pentru aceasta va fi încă sfârșitul lumii.

Câte alte construcții, expresie a puterii sfruntate, ambiției, rodul nedreptății și a jafurilor, trebuie încă să se prăbușească! Sfârșitul lumii, a unei anumite lumi clădite pe violență și minciună, nu a venit încă, este deja pe cale să se înfăptuiască, cel puțin în optica lui Isus. Anumite clădiri solemne sunt gata deja să trosnească, anumite fotolii sunt gata deja să se prăbușească, anumite măști sunt gata să cadă, anumite ipocrizii sunt deja denunțate impetuos de cuvântul său. Privirea lui Isus continuă să vadă dincolo de fațadele cele mai frapante, scenele cele mai impunătoare, monumentele glorioase, să pătrundă aparențele. Dacă ai avea curajul să înfrunți, astăzi, acea privire neliniștită, care anticipă “ziua cea din urmă”…

Politicianul pe creasta valului va înceta să numere maldărele de voturi de preferință. Și își va da seama că un milion de preferințe a numeroasei clientele nu întrunesc în mod necesar preferința lui Dumnezeu. “Steaua” nu se va simți asigurată de aplauze. Și va înțelege că pentru judecată, în acea zi, nu vor fi aplauze, nu va conta popularitatea. Judecata se va desfășura în tăcere. Și Dumnezeu nu va avea nevoie nici să vorbească. Va fi suficientă tăcerea sa pentru a indica primirea sau refuzul. Actorul, cel care recită viața sau un rol ierarhic, va fi conștient că hainele colorate, fardul cu care s-a machiat, nu-l vor apăra de acea privire. Va fi despuiat și el, fără a respecta ierarhiile. Și va fi vorba de privire, nu de truc. Va fi vorba de ceea ce este sub veșmintele colorate.

Bogatul lacob își va da seama că nu vor fi casetele de siguranță să salveze ceva. Va trebui să umple viața cu ceva bun, adevărat, util pentru alții, nu casa de bani. Dar și eu trebuie să accept, astăzi, acea privire pătrunzătoare. Și să nu aștept ziua finală pentru a vedea sfărâmându-se măreții artificiale, construcții ridicole, siguranțe care se clatină, adăposturi false, valori de doi bani, comerț de prost gust și de o proveniență dubioasă. Trebuie să încep, astăzi, să demolez și să dărâm ceea ce este fals, nesigur, puțin transparent, puțin relevant din punct de vedere evanghelic. Și să încep, astăzi, să realizez ceva care va fi salvat în ziua cea din urmă.

“Nu va rămâne piatră peste piatră…”. Nu va rămâne pagină peste pagină. Cuvânt peste cuvânt. Operă peste operă. Fișă peste fișă. Discurs peste discurs. Articol peste articol. Apariție peste apariție (înțeleg aparițiile televizate). E de ajuns o privire. Și grămada de paie crește nemăsurată. Totuși este mai bun focul astăzi, decât “Cuptorul aprins” mâine.

Fiecare la locul său

Nici o agitație, impune cu o oarecare duritate Paul creștinilor din Tesalonic. Fiecare la locul său. El însuși, apostolul, încercase înainte să forțeze un pic timpurile. Acum remediază acea eroare de perspectivă, propunându-se ca model al unei așteptări care nu se joacă cu frenezia sterilă, în agitația neconcludentă, în fanatismul apocaliptic, ci în activitate.

Cristos, când se va întoarce (și nimeni nu cunoaște data; și cine crede că o știe, o știe greșit), va trebui să găsească pe fiecare dintre noi la locul său de muncă, cu mâinile – nu cu limba! – în acțiune. Cel mai bun mod de a câștiga veșnicia constă în a ne câștiga cu onestitate și oboseală pâinea pe care o mâncăm aici pe pământ. Sfârșitul lumii, perspectiva vieții de dincolo, nu permite nici o evaziune de la obligațiile noastre pământești.

Eu trebuie să trăiesc și să muncesc în optica zilei din urmă, nu stând s-o aștept pasiv sau într-o frenezie apocaliptică (care este cea mai rea formă de inerție și lipsă de credință). A construi casa în mod provizoriu este diferit de a refuza de a o construi cu scuza că va fi distrusă. Eu nu merg la biserică pentru că mi-e teamă de sfârșitul lumii, sunt descurajat, decepționat, înșelat, plictisit, dar pentru că vreau să încep să creez o lume nouă. A crede nu înseamnă a sări peste timpul prezent pentru a sistematiza cu gândul și fantezia viața de dincolo, ci a primi, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, un proiect de transformare a zilei de astăzi.

Nu-mi este permis să camuflez prăbușirea iluziilor mele sub vălul credinței în viața de dincolo. Nu-mi este permis să maschez înfrângerile, amărăciunile, incapacitățile, obsesiile, lipsa de responsabilitate sau neîmplinirile istorice sub trucul unui fatalism presărat cu religiozitate. Adevăratul credincios este Paul care își câștigă existența țesând corturi. Cortul este imaginea prin excelență a provizoratului (opus construcției grandioase a templului). Și totuși avem impresia că tocmai acea lucrare modestă, precară, fragilă, pusă împreună cu abilitate și iubire, este expresia unei munci umile în învățarea dreptății, este în măsură să întreacă proba duratei, nu numai să reziste până la ziua din urmă, dar și să “țină” în acea zi.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/914/