- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Zece porunci și viața veșnică

Posted By pr. Gheorghe Neamțiu On August 31, 2006 @ 10:18 pm In Ritul bizantin | No Comments

“De vrei să intri în viață, ține poruncile.”
(Matei XIX, 16; Cf. Marcu X, 17 și Luca XVIII, 18)

Acest răspuns scurt și limpede pe care Isus îl dă tânărului bogat, preocupat de propria sa mântuire, ne este adresat și nouă, fiecăruia, cu aceeași gravitate, deoarece în aceste două cuvinte “ține poruncile” stă cheia fericirii veșnice. Și, această cheie, Isus o pune în mâna mea, căci El o spune răspicat: “Dacă vrei să intri în viață, (…)”. Prin urmare de mine depinde să intru sau să nu intru “în viață”, după cum vreau sau nu vreau acest lucru. Eu singur decid prin libera mea alegere asupra sorții mele de dincolo de mormânt, asupra vieții mele veșnice sau morții mele veșnice.

Dumnezeu Creatorul a supus toate creaturile Sale anumitor legi, a căror respectare asigură ordinea universului. Corpurile cerești pe orbita lor, precum și plantele și animalele în organizarea și dezvoltarea lor, își urmează legile lor specifice, fără care ele nu ar putea exista. Dar toate lucrurile și viețuitoarele se supun orbește, dintr-o necesitate lăuntrică, legilor care le conduc spre scop; cu omul însă, și numai cu el, Dumnezeu a făcut o excepție. Ce-i drept, și lui i-a fixat anumite legi, dar i-a lăsat libertatea de a le urma sau a le nesocoti, ca și cum i-ar fi spus fiecăruia: “Vreau să lucrezi așa, dar poți trăi și altfel, neținând seama de voința Mea, însă atunci tu nu îți poți atinge țelul, te pierzi”.

“Ei bine – ar zice cineva -, totuși, din moment ce eu depind de o lege, eu nu mai sunt pe deplin liber”.

Ba da! Fiindcă legea, care în aparență este o piedică, de fapt este un sprijin în desăvârșirea libertății mele! Bunăoară, cine vrea să învețe pictura, trebuie să țină seama, între altele, de legea perspectivei. Este împiedicată prin aceasta libertatea pictorului? Nu! El poate picta și fără să observe această lege, dar în acest caz ce tablou va ieși de sub penelul său? Cine îl va mai admira?

Unul care învață muzica trebuie să cunoască legile armoniei. Este oare împiedicată prin aceasta libertatea lui? Nicidecum; el poate compune ori cânta și fără să țină seama de ele, dar cine îi va asculta compozițiile?

Cine vrea să escaladeze un pisc de munte e nevoit să urmeze pârtia, prevăzută uneori cu balustradă de sprijin și marcată cu indicatoare. Este împiedicată prin aceasta libertatea drumețului? Nu! El poate merge pe oriunde, dar a cui va fi vina dacă va aluneca într-o prăpastie?

Planta cățărătoare, ca să se înalțe spre soare, are nevoie de un arac în jurul căruia să se încolăcească; dacă nu îl are, se târăște pe pământ și tânjește, ori chiar piere, înăbușită de buruieni.

Trenul, ca să poată circula cu viteză și să ajungă la timp la destinație, are nevoie de șine, altfel se răstoarnă. Deci șinele, departe de a fi pentru el o piedică, îi asigură, îi ușurează și îi accelerează mersul.

Tot astfel noi, dacă vrem ca icoana vieții noastre s-o zugrăvim în perspectiva corectă a veșniciei; dacă vrem să sosim repede și sigur la destinație, trebuie să ne angajăm cu toată hotărârea pe singura cale sigură, aceea marcată și sprijinită de cele zece porunci.

Și să nu ne lăsăm amăgiți de unii oameni superficiali și ignoranți, ori înrobiți de patimi, care afirmă că Dumnezeu pretinde prin cele zece porunci prea mult de la noi. Dimpotrivă, niciodată Dumnezeu nu ne-a arătat mai mult că ne iubește și că este Tatăl nostru, ca atunci când ne-a dat poruncile, cerându-ne să le observăm; deoarece El nu așteaptă de la noi mai mult decât așteaptă un părinte de la fiul său care pleacă în străinătate, de pildă, la studii. Știindu-l fără experiență, îi atrage atenția asupra curselor și nenumăratelor ispite ce i le întinde lumea. Îi leagă de suflet să nu-și uite de tatăl său, să-i scrie săptămânal; în încercări și dificultăți, să se gândească la bucuria pe care i-o va face tatălui său dacă le va birui; să nu-i păteze numele bun printr-o purtare nedemnă, ci să-și păstreze sufletul curat, să fie amabil, generos, să-și respecte cuvântul dat și să iubească adevărul.

Lucruri asemănătoare ne cere și Dumnezeu când ne poruncește să-L cinstim prin cultul public în duminici și sărbători, să nu-L înjurăm, să ne ținem jurămintele, să-i cinstim pe părinți, să respectăm persoana și drepturile aproapelui, să ne ferim de gânduri, vorbe și fapte necurate etc., iar aceste porunci ni le-a dat nu ca să ne amărască și să ne împovăreze viața, ci ca să ne asigure sănătatea fizică și spirituală, precum și reîntoarcerea fericită acasă, la Tatăl ceresc. Și, precum un părinte își așteaptă cu dor copilul să se întoarcă din străinătate, și la sosire îl îmbrățișează cu nespusă afecțiune, tot astfel Tatăl nostru ceresc, după această scurtă peregrinare pământească, ne așteaptă ca să ne îmbrățișeze cu infinita Sa iubire și să ne împărtășească însăși fericirea Sa, drept recompensă pentru fidelitatea cu care I-am împlinit aici sfânta lui voință.

“Dar – va zice cineva – omul poate fi moral și fără religie. Pot să fac bine și fără să mă rog, fără să ascult Liturghia, fără să mă împărtășesc cu Sfintele Taine, fără să mă gândesc la fericirea veșnică ce mă așteaptă”.

Într-adevăr, se pune întrebarea: poate fi omul cinstit, moral și fără religie?

S-ar părea că la această întrebare viața răspunde afirmativ.

Fără îndoială, în mijlocul nostru trăiesc oameni care nu se văd a fi credincioși, ba unii chiar ei înșiși se consideră necredincioși, și totuși ei își îndeplinesc corect îndatoririle, nu se ating de ce este a altuia, sunt caritabili, sobri, nu vorbesc de rău pe semeni etc.

Examinând însă lucrurile mai îndeaproape și mai adânc, ajungem la constatarea că morala care nu se întemeiază pe religie, adică pe credința în Dumnezeu, nu este decât o formalitate exterioară, lipsită de conținut lăuntric, adică de corectitudinea, de onestitatea interioară. O astfel de morală se limitează la păstrarea aparențelor, fiind în fond o ipocrizie. Omul cu o astfel de morală se strecoară cu dibăcie printre paragrafele legii și ale bunei-cuviințe, în vreme ce faptele sale ascunse și intențiile îi sunt opuse fațadei vieții. Omul necredincios care se pretinde totuși moral este astfel numai până în clipa când viața îi cere o renunțare costisitoare, un sacrificiu. Atunci el se demască.

“Dar – ar putea spune cineva – cunosc totuși cazuri când cineva, deși botezat, nu practică religia și, cu toate acestea, aș putea băga mâna în foc pentru el: este corect chiar și atunci când împlinirea obligațiilor îl costă jertfe și când nu e văzut de nimeni”. Cum se explică aceasta? Așa că, dacă există astfel de oameni numiți necredincioși, care totuși își îndeplinesc întotdeauna îndatoririle stării de viață, oameni care sunt întotdeauna morali, corecți, atunci unii ca aceștia se înșeală ei înșiși. Cum? Așa că nu sunt atât de necredicioși cum ei înșiși se cred a fi! Credința lor veche, din copilărie, deși s-a răcit și pare a se fi evaporat cu totul, mentalitatea creștină întipărită în subconștientul lor și cristalizată în deprinderi, continuă să le dirijeze, fără ca ei să-și dea seama, întreg comportamentul. În cele aproape două milenii de creștinism, principiile moralei creștine au influențat atât de adânc modul de gândire și comportare al europeanului, încât chiar și astăzi atmosfera socială mai este încă străbătută de mireasma creștinismului. Datorită acestui fapt, azi considerăm lucruri firești principii, atitudini și acțiuni care în fond nu sunt altceva decât moștenirea spirituală a eticii evanghelice trăite veacuri de-a rândul până la noi. Căci, așa cum întunericul nu se lasă brusc odată cu apusul soarelui, ci, datorită refracției luminii, soarele e vizibil și după ce de fapt a apus; și după cum mirosul unei sticle de parfum mai persistă și după ce s-a evaporat conținutul din ea, tot astfel și unii creștini continuă să ducă viață morală, corectă și după ce soarele credinței a apus în sufletul lor, și aceasta în virtutea parfumului Evangheliei lui Cristos al cărui miros a rămas impregnat în ființa lor. Creștinismul a pătruns atât de adânc civilizația Europei, încât odată cu aerul omul inspiră fără să-și dea seama fermenții onestității, cinstei, ai tuturor virtuților depozitate în straturile adânci ale spiritului și transmise prin tradiție.

Mai mult chiar. Învățătura noastră afirmă că existența oamenilor cinstiți, onești, morali, printre necreștini sau chiar printre necredincioși, pledează în favoarea religiei, în speță a creștinismului și a celor zece porunci; deoarece trebuie să facem distincție între trupul Bisericii lui Cristos și sufletul ei. De trupul Bisericii aparțin toți cei botezați. Dar de sufletul Bisericii aparțin și oamenii nebotezați, indiferent de religie, dacă ei își conformează viața cu legea morală naturală manifestată în conștiința lor, animați de dorința sinceră de a face tot ce le dictează cea mai bună conștiință a lor.

În virtutea concepției noastre creștine, noi credem că oriunde se află un suflet care se opune păcatului, care caută și urmează adevărul, care biruie o ispită, care luptă pentru triumful binelui și adevărului în lume, totdeauna aceasta se întâmplă cu puterea Domnului nostru Isus Cristos, care prin Spiritul Sfânt – care e Spiritul Său – lucrează în toate sufletele de bunăvoință și de bună credință, luminându-le, sprijinindu-le, sfințindu-le direct, în lipsa mijloacelor comune de sfințire întemeiate de El, care sunt Sfintele Taine.

În lumina acestui adevăr, sufletele la care lumina Evangheliei lui Cristos nu a ajuns încă, dar care se călăuzesc după cea mai bună conștiință a lor, orientându-și viața după legea firii, întipărită în ființa lor, se pot mântui, pentru că cele zece porunci, fiind expresia acestei legi, omul cu o conștiință dreaptă, necoruptă de patimi nu le va ignora.

Că în lumea de azi îndeplinirea decalogului cere o tărie eroică ce impune renunțare, lepădare de sine, este ușor de înțeles, deoarece creștinul, trebuind să-l urmeze pe Cristos, are de luptat pe două fronturi: pe frontul intern, cu sine însuși, și pe frontul extern, cu mentalitatea și moravurile unei lumi ce refuză transcendentul și limitează aspirațiile omului la ceea ce este vremelnic.

Iubiți creștini! Împotriva tuturor dificultăților și forțelor care se opun realizării chemării noastre spre Izvorul fericirii – spre Dumnezeu -, să ne urmăm fără șovăire calea trasată de El, oricât ni s-ar părea de aspră și anevoioasă: calea poruncilor. Iar celor care ar pretinde îndulcirea sau reforma decalogului, a celor zece porunci, să le răspundem că, după cum nu soarele se orientează după ceasornic, ci invers; după cum legile ce guvernează mișcarea în atomi nu se acomodează după fizicieni, ci invers; și după cum aștrii nu își schimbă cursul după astronomi; tot astfel Dumnezeu nu își schimbă voința, adică cele zece porunci, după voința și capriciile oamenilor.

Așadar, nu de o reformă a poruncilor are nevoie omenirea, ci de reforma vieții ei în lumina acestor porunci. Nu de o credință nouă, nu de o morală nouă, nu de porunci noi are lipsă omul acestui veac, ci “de o inimă nouă, de un suflet nou, de un avânt nou spre Dumnezeu, de o iubire nouă a credinței și moralei celei vechi”. E singura reformă ce asigură sosirea în portul fericirii veșnice. “De vrei așadar să intri în viață, ține poruncile”. Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/9/