Start > Ritul latin > Duminica XXX-a de peste An (C)

Duminica XXX-a de peste An (C)

26 October 2007
2,508 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXX-a de peste an (Anul C)

Aș fi foarte curios să observ care ar fi reacția dumneavoastră dacă aș începe reflecția de astăzi prin cuvintele: “Dragi tineri, iubiți credincioși, astăzi la această sfântă Liturghie biserica este plină cu farisei și vameși”. Cred că pot observa cel puțin două reacții mai frecvente. La auzul acestor cuvinte, unii au întors repede capul în stânga sau în dreapta, în timp ce unii au plecat capul în jos. Iată dovada: “fariseii” se consideră deja drepți și neprihăniți și caută repede în jur vameșii și păcătoșii, pe cei pe care ei îi disprețuiesc, în timp ce “vameșii” privesc mai întâi în ei înșiși și recunosc cu sinceritate starea lor imperfectă, fără a se grăbi să se uite la alții sau să-și evidențieze meritele ori veleitățile în comparație cu ceilalți.

Așadar, istoria se repetă. Scenariul din Evanghelie e atât de actual, încât nici un detaliu cuprins în el nu și-a pierdut încă valabilitatea și puterea de provocare. De aceea, să nu ne grăbim să identificăm personajele sau situațiile doar cu unele realități prezente în Palestina, în urmă cu 2000 de ani, ci să ne permitem luxul de a fi pentru câteva clipe onești, recunoscând cât de mult ne deranjează, tocmai pentru că simțim că ne privește și ni se adresează direct nouă.

“Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate; / Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate; / Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece” (M. Eminescu, “Glossa”). Așadar, nimic nu s-a schimbat de 2000 de ani. Întrebarea de fond este însă ce atitudine ne însușim în fața acestui cuvânt atât de provocator și, poate, deranjant, incomod. Vom rămâne pe mai departe reci?

Dar haideți să ne apropiem puțin de personajele din cuvântul Evangheliei care a fost proclamat, până acolo încât să recunoaștem în ce măsură, când și de ce ne identificăm chiar cu ele.

În momentul intrării în templu, cele două personaje, fariseul și vameșul, erau în fond foarte asemănători între ei. În schimb, în momentul ieșirii, sunt două persoane în mod radical diferite. Unul pleacă îndreptățit, iertat, în pace cu Dumnezeu, devenit o persoană nouă, în timp ce celălalt a rămas același ca la început, ba chiar și-a înrăutățit situația în fața lui Dumnezeu. Este și pentru noi o ocazie de a ne întreba de ce, uneori, participarea la o sfântă Liturghie nu reușește să schimbe ceva în noi, de ce ne întoarcem uneori la casele noastre la fel cum am venit sau poate și mai nemulțumiți. Răspunsul este simplu: nu ne-am poziționat corect în fața lui Dumnezeu iar rugăciunea noastră nu i-a fost pe plac. Dar să analizăm cele două personaje.

Fariseul începe bine rugăciunea mulțumind lui Dumnezeu (“Dumnezeule, îți mulțumesc…”) în schimb motivul nu e bun. De fapt el este în centrul atenției, nu Dumnezeu: “… pentru că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, adulteri sau chiar ca vameșul acesta”. Ar fi o rugăciune bună dacă i-ar atribui lui Dumnezeu meritul, și nu sieși. Dar el se consideră deja bun pentru că ține postul și dă zeciuială din venituri. Rugăciunea sa e lipsită de umilință și de iubire, căci îi critică pe ceilalți și se consideră drept. De ce? Pentru că împlinește legea. Este însă oare suficient?

Vă reamintesc cuvântul din introducerea Evangheliei: “Isus a spus această asemănare pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepți și îi disprețuiau pe ceilalți”. Așadar împlinirea legii nu e suficientă pentru a fi drepți, chiar dacă noi ne credem deja prin aceasta drepți. Fariseul, ca și mulți dintre noi, și-a făcut propriul sistem moral, a hotărât care sunt lucrurile în funcție de care se poate aprecia cine este drept sau nu, bun sau rău. Lucrurile importante sunt cele pe care le face el și pe care ceilalți nu le fac. Interesant este că a lăsat în afara criteriilor sale tocmai un punct esențial din Lege: iubirea față de aproapele. De parcă ar spune că oricine nu e hrăpăreț, nedrept, adulter, este în mod automat îndreptățit. Dar cum rămâne cu porunca cea mai importantă din Lege, iubirea?

Este momentul să ne întrebăm ce anume căutăm și noi în templu, în biserica la această oră. Dacă ați venit doar să îndepliniți o regulă sau, mai rău, v-ați lăsat doar purtați de val, vă spun sincer, pierdeți timpul. Veți pleca mai morocănoși și nemulțumiți cum ați venit. În al doilea rând, dacă ați venit la biserică, lăsați imaginea pe care v-ai prefabricat-o pentru ochii celorlalți și toate celelalte veleități la ușa bisericii. Dumnezeu ne cunoaște oricum toate cotloanele sufletului nostru. La el nu merge cu lupta pentru imagine. În cazul lui, toate măștile noastre se topesc și dispar. Și, în al treilea rând, să ne analizăm propria viață în fața lui Dumnezeu, nu a altora. Dacă ne-ar interesa mai mult viața noastră și calitatea ei în fața lui Dumnezeu, dacă ne-am preocupa mai mult de defectele noastre și nu de ale celorlalți, am pleca mult mai împăcați de la Sfânta Liturghie. În schimb noi ne încărcăm cu problemele și carențele celuilalt.

Dacă ar intra acum o persoană în biserică și ar veni până în față, bag mâna în foc că majoritatea ar urmări-o pas cu pas, i-ar analiza articolele vestimentare, s-ar ști imediat de-a cui e, cu cine a fost văzută nu știu când și nu știu unde, deja ar fi catalogată că ar fi prea-prea sau foarte-foarte, deja s-ar afla unele din metehnele ei și unii și-ar permite chiar să prevadă ce va face sau nu va face în viitor. Oricum, se va căuta să se evidențieze că, dintr-un motiv sau altul, e mai rea ca noi, nu merită așa mult ca noi, siguri fiind în sinea noastră că și Dumnezeu judecă cum facem noi și lipește ștampile în frunte după cum le aplicăm noi. Așadar, unde sunt fariseii? Unde sunt cei care se consideră buni doar pentru că vin des la biserică dar, în afara ei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalți? Dumnezeu nu este o banca în care depozităm un număr de liturghii la care am fost prezenți, uneori mai mult cu trupul și mai puțin cu sufletul iar valoarea pe care o acordăm noi unor fapte sau unor persoane nu este aceeași și în ochii lui Dumnezeu.

Întotdeauna m-a durut când a trebuit să locuiesc/învăț/trăiesc în preajma unor persoane care te judecă de sus, care se consideră drepți/îndreptățiți pentru că au legea în mână și o interpretează cum și când vor ei, care își închipuie că nimeni nu își dă seama cât de mult lucrează pentru imagine, popularitate, faimă, acumulare de merite, funcții și onoruri, toate însă în ochii oamenilor și pentru delectarea orgoliului propriu. Întotdeauna m-am simțit ofensat, jicnit, lovit, cu aripile tăiate și entuziasmul pus la cutie atunci când a trebuit să respir atât aer cât mi s-a dat, când alții hotărăsc ce e bine și ce nu e bine, ce am nevoie și ce îmi dăunează, când trebuie să zâmbești și să aprobi persoane care își închipuie că vor deschide și pe lumea cealaltă porțile, după cum își permit să le închidă sau să le deschidă aici și acum. Și, de ce să nu recunosc, acum îmi dau seama cât de mult trebuie să-i fi durut pe aceia pentru care am fost eu cel care a făcut morala, cu principiile adaptate situației, astfel încât să îmi convină mai ales mie!

De aceea a plecat vameșul îndreptățit, pentru că a privit la sine, nu la ceilalți, la defectele, carențele și problemele sale, nu ale celorlalți, pentru că și-a recunoscut nivelul real și a acceptat darul lui Dumnezeu, pentru că mântuirea este un dar gratuit, anterior nouă, față de care noi nu trebuie decât să căutăm să ne poziționăm corect toată viața, să ne străduim să fim vrednici de el. Mântuirea nu se câștigă prin cantitatea faptelor legii pe care le îndeplinim, ci prin calitatea faptelor noastre de iubire, prin sinceritatea rugăciunii noastre umile, după cum o cere și situația noastră de oameni imperfecți.

Nu este ușor să facem o rugăciune corectă, asemenea celei rostită de vameș. Dar nu este imposibil. “Dacă vrei să învingi lumea toată, învinge-te pe tine însuți”, spunea marele Dostoievski în cartea “Demonii”. Dar dacă vrem cu adevărat ceva de la Dumnezeu, trebuie să i-o cerem corect, altfel nu vom fi ascultați, nu vom fi îndreptățiți și nu vom simți nici o schimbare. E necesar doar ca atitudinea noastră să fie sinceră. Știm cine suntem, cum suntem, și Dumnezeu o știe, astfel că noi nu recunoaștem în fața lui decât ceea ce el știe deja. De ce rușinea? Umilința devine atitudine normală în fața unui Dumnezeu care îți dă totul și care primește în schimb puținul sau nimicul nostru.

O fetiță de 12 ani, Elizabeth Cornish, povestește: “Fratelui meu cel mic, în vârstă de 3 ani, i se spusese de mai multe ori să se pregătească de culcare. Ultima dată când îi spusese mama, i-a spus-o foarte apăsat. El îi răspunse:

- Da, domnule! Dar cum i se adresa mamei, nu ne așteptasem să-i spună domnule.

- Doar unui bărbat îi poți spune Da, domnule. Eu sunt o doamnă și ar trebui să îmi spui Da, doamna!, zise mama. Ca să verifice dacă a priceput lecția, mama l-a întrebat:

- Cum i-ai spune tatii?

- Da, domnule! veni răspunsul.

- Și mamei?

- Da, doamnă! răspunse el mândru.

- Bravo! Ei, dar bunicii cum i-ai spune? El se lumină la față și zise:

- Îmi dai o prăjitură?”

Și închei cu o poveste tradusă din Usula Schnidrig.

“Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraș și a început să le explice celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulțime de oameni s-a adunat și toți se minunau, văzându-i inima, căci era perfectă. Nu era în ea nici o pată și nici o imperfecțiune. Da, toți îi dădeau dreptate: era într-adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată. Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulțime și a zis: ” Totuși, inima ta nu este nici pe departe așa frumoasă ca a mea!” Mulțimea de oameni și tânărul priviră inima bătrânului: Bătea cu putere, dar era plină de cicatrice … Inima avea locuri în care bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul. Și mai erau unele linii colțuroase, mai bine spus… în unele locuri existau răni adânci, din care lipseau bucăți întregi. Inima avea locuri în care bucăți din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul. Și mai erau unele linii colțuroase, mai bine spus… în unele locuri existau răni adânci, din care lipseau bucăți întregi. Tânărul privi la inima bătrânelului, observă starea în care se afla și râse: “Cred că glumești”, spuse el, “asemănând inima ta cu a mea. A mea este perfectă, în timp ce a ta este un amestec de cicatrice și lacrimi”. “Da”, spuse bătrânul, “a ta arată perfect, dar nu aș schimba-o niciodată cu a mea … Fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea. Rup o bucată din inima mea și o dau celor de lângă mine… Și adesea ei îmi dau în schimb o parte din inima lor, care ia locul rămas gol din inima mea. Dar pentru că bucățile nu se potrivesc chiar perfect, am rămas cu câteva margini colțuroase și porțiuni pe care le prețuiesc foarte mult, căci ele îmi amintesc de iubirea, pe care am împărtășit-o. Uneori am dăruit bucăți din inima mea, fără ca să primesc nimic în schimb, nici măcar o bucățică din inima lor. Chiar dacă aceste răni sunt dureroase, rămân deschise și îmi amintesc de iubirea pe care o am față de oameni… și sper că se vor întoarce într-o zi și vor umple locurile goale. Îți dai seama acum în ce constă adevărata frumusețe a inimii?” Tânărul era pe punctul de a începe să plângă, se apropie de bătrân, își strânse inima tânără și perfectă și smulse o bucată din ea. Apoi i-o întinse bătrânului cu mâinile tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata și a pus-o în inima lui. Apoi a rupt o bucată și din inima lui bătrână și brăzdată de cicatrice și umplu cu ea rana din inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, căci marginile erau cam colțuroase. Tânărul și-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, căci simțea pulsând în ea dragostea din inima bătrânului. Se îmbrățișară și plecară, ținându-se de mână”.

Oare câte astfel de răni și cicatrice are inima noastră? Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieții cu o inimă întreagă în piept… O inima perfectă, dar lipsită de frumusețe… Inima ta cum este? O poți împărți cu alții? Sau ești “prea perfect” să faci loc cu îngăduință imperfecțiunii celuilalt în preajma presupusei tale perfecțiuni?

Ritul latin