- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Îndreptățirea prin credință

Posted By pr. Raniero Cantalamessa On October 26, 2007 @ 4:00 am In Ritul latin | No Comments

Pentru a înțelege tema principală a parabolei vameșului și fariseului, pe care am ascultat-o puțin mai înainte, trebuie ținut cont atât de introducerea cât și de concluzia acestei parabole: “A mai spus și pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înșiși că sunt neprihăniți, și îi disprețuiau pe ceilalți… Adevăr vă spun, că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă neprihănit, căci oricine se înalță va fi smerit, și oricine se smerește va fi înălțat!” Miezul acestei parabole se află în cuvintele “drepți”, “neprihăniți”, “îndreptățiți”, și poate fi formulat în termenii următori: Cum poate să se mântuiască omul? Care este calea care duce la mântuire?

La întrebarea: “Cum poate cineva să se mântuiască?”, fariseii, cel puțin aceia despre care vorbește Isus în acest text, răspundeau: “Observând legea!” Isus le spune lor: “Nu. Mântuirea nu vine din observarea legii, ci Mântuirea este darul lui Dumnezeu, care solicită ca primă condiție necesară și suficientă numai credința (nu la întâmplare, după răspunsul fariseului, Luca plasează spusele lui Isus: “Credința ta te-a mântuit!”). În rugăciunea fariseului, subiectul este “eu” (eu postesc, eu plătesc zeciuială, eu nu sunt ca ceilalți oameni); însă în rugăciunea vameșului, subiectul este Dumnezeu (Dumnezeule, ai milă de mine…).

Pe de o parte, protagonistul mântuirii este omul, iar pe de altă parte este Dumnezeu. Ne aflăm pe două culmi diferite: una este legea iar alta este Evanghelia. Aici este vorba despre noi, care trebuie să ne plasăm pe calea cea bună și dreaptă. De fapt, nimeni nu pretinde altceva decât ca un creștin să nu mai trăiască sub un regim de sclavie, ci într-un regim de libertate, de fiu. Poate că există mulți dintre noi care au depășit conștienți acea culme, spre a se afla deja pe noul orizont, acolo unde se respiră numai aerul curat al libertății, al credinței și al harului. Recăderi se mai întâmplă, pentru că marile adevăruri religioase sunt mai greu de menținut decât de descoperit.

Cu creștinii se întâmplă cam așa cum s-a întâmplat și cu evreii: profeții Vechiului Testament ajunseseră deja foarte aproape de perspectiva evanghelică, însă concepția lor a fost dată uitării și în felul acesta se întâlnea pe vremea lui Isus acea mentalitate legalistă, cu care El a trebuit să lupte atât de mult întreaga Lui viață pământească. Principiul lecției din parabola vameșului și a fariseului a fost formulat deja: îndreptățirea și mântuirea ne vin din credința în Isus. Acum trebuie numai să înțelegem acest principiu, și pentru a-l înțelege trebuie să-l dezvoltăm în toate componentele sale, spre a-l poseda, a ni-l însuși, bine înțeles în limita posibilității minții noastre și cu ajutorul Duhului Sfânt.

Cine ne va călăuzi în acest soi de întrecere în jurul Evangheliei? Sfântul Paul. El este antrenorul cel mai indicat în acest fel de curse. Noi trebuie să batem la ușa Sfântului Paul, pentru că el prezintă marele avantaj de a ne putea vorbi din experiența proprie. Să-l ascultăm deci și să vedem ce ne spune: “Eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin. Evreu din evrei; în ce privește legea, fariseu, în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă legea, fără prihană. Dar lucrurile care pentru mine erau niște câștiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos. Încă și acum, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul destul de mare al cunoașterii lui Cristos Isus Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca o măturătură, ca să-l câștig pe Cristos, și să fiu găsit de El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință” (Filipeni 3,5-9).

Paul a fost primul exeget a parabolei vameșului și a fariseului, și a însuflețit-o pentru că a trăit personal ambele părți. Intuiția fundamentală schițată în acest text autobiografic a fost dezvoltată de Paul în două mari scrisori: către Galateni și către Romani. Astăzi ni se oferă ocazia de a arunca o privire asupra acestor faimoase scrisori, mai cu seamă asupra celei de-a doua, care a fost și este totdeauna un eveniment pentru o comunitate creștină. “Noi suntem iudei din fire, nu păcătoși dintre neamuri. Totuși, fiindcă știm că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credința în Cristos; am crezut și noi în Cristos Isus ca să fim socotiți neprihăniți prin credința în Cristos, iar nu prin faptele legii, pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele legii” (Galateni 2,15-16).

Prin urmare, nu există drepți de o parte, și pe de altă parte păcătoși, așa cum credeau fariseii; “cu toții au păcătuit și ca atare sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, însă sunt îndreptățiți gratuit prin harul Său în virtutea realizată de Cristos Isus (Romani 3,23-24). În aceste texte nu lipsesc câteva cuvinte-cheie, cum ar fi: dreptate, credință, har, Isus Cristos. Dreptatea lui Dumnezeu, despre care se vorbește aici, este cu totul deosebită de dreptatea umană, care conține ideea pedepsei sau a recompensei (a face dreptate, a obține dreptate); în schimb, ea indică un act gratuit și suveran prin care Dumnezeu mântuiește prin puterea făgăduinței Sale; un act prin care Dumnezeu face dreptate, în primul rând Lui însuși, onorând propriul Său cuvânt și propriul har (aceasta a fost ideea lui Paul descoperită de Luther).

Așadar, am ajuns la epopeea credinței. Cel drept trăiește din credință; credința este redescoperită și nu înseamnă altceva decât calea regească, magistrala mântuirii, chiar și pentru Vechiul Testament: “Avraam a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4,3). Numai credința este răspunsul cel mai potrivit la marea încredere pe care a avut-o mai întâi Dumnezeu în noi. Tocmai în acest punct poate foarte bine să apară o problemă: și în cazul acesta, faptele nu contează? În toate acestea, păcatul este ca și cum n-ar fi?… De fapt, aici nu este vorba numai de o singură problemă, ci de un întreg complex, de o adevărată criză pentru Biserică.

Îndreptățirea prin credință era ca un mare obelisc, înălțat în mijlocul Bisericii. Oricât de puțin, oscilarea la dreapta sau la stânga era inevitabilă înainte de a-și afla justa poziție și echilibrul său definitiv. La început a existat o oscilație spre stânga, care înclina spre extrema opusă credinței iudaice ce cuprindea toate faptele bune și observarea legii. Cu toată rigoarea, autorul scrisorii lui Iacob a îndrăznit să denunțe această oscilație atunci când a spus: “Fraților, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă nu are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască? … Credința este moartă în ea însăși” (Iacob 2,14-17). Pentru Iacob, faptele sunt necesare tocmai pentru a ține în viață credința, el afirmă necesitatea atât a credinței cât și a faptelor bune.

O altă criză, de data aceasta mult mai dramatică și tot din același motiv, a apărut odată cu schisma protestantă. Lui Luther i se părea că pe vremea sa, în Biserică, ideea Sfântului Paul cu privire la îndreptățire își pierduse adevăratul ei înțeles, și că s-ar pune o încredere excesivă în aportul pe care omul îl poate aduce mântuirii (fapte bune, pocăințe, merite, indulgențe, pomeni). El a declarat atunci Scrisoarea lui Iacob drept “o scrisoare de paie”, și la strigătul “sola fide” (numai prin credință), a dat curs liber reformei protestante, care a sfâșiat în două creștinismul occidental. Astăzi, în climatul dialogului ecumenic instaurat între catolici și protestanți, observăm că problema nu era și nu este aceea de a alege între Paul și Iacob, ci aceea de a-l înțelege mai bine pe Paul, și chiar mai mult, prin el a-L înțelege pe însuși Isus.

De fapt, Isus nu a descalificat faptele bune pe care fariseul susținea că le-a făcut, ci chiar a evidențiat și a întărit observarea și importanța poruncilor lui Dumnezeu, și, în diferite chipuri, a inclus faptele de pocăință și de milostivire, neexcluzând nici postul, nici pomana, care îi erau atât de scumpe fariseului. Apostolul Paul folosește cuvinte dure împotriva acelora care-și făceau din libertatea legii o carapace cu care-și acopereau lenea și indolența lor, sau împotriva celor care spuneau: “Totul îmi este permis”. El unește totdeauna credința cu dragostea, deoarece credința, spre a fi autentică, trebuie tradusă în dragoste, unde dragostea nu indică numai o atitudine interioară, ci și opere active în slujba altora. “Prin dragoste slujiți unii altora” (Galateni 5,13). “Și chiar dacă aș avea toată credința încât să mut munții din loc, și dacă nu aș avea dragoste, nu sunt nimic” (1Corinteni 13,2).

Dacă pentru fariseu era un lucru important a face fapte bune, pentru unul care a crezut harului lui Cristos este și mai important, cu toate că mântuirea nu ne vine prin fapte, însă nici fără de acestea. În cazul acesta, unde se află deosebirea? În ce anume greșește fariseul? El greșește atunci când crede că faptele bune ar cauza îndreptățiri; și în cazul în care acestea ar fi sincere, ele nu sunt decât efectul. În rugăciunea fariseului, ca și a fiecărui creștin care crede că se poate mântui numai prin propriile lui merite, există tentația inconștientă, dar reală, de a inversa părțile dintre om și Dumnezeu, și să spunem așa, de a adapta părerea lui Dumnezeu la a noastră, constrângându-L pe El, Creatorul a toate, la rolul de debitor, adică al unuia care trebuie să restituie. “Cine i-a dat ceva mai întâi ca să aibă de primit înapoi?” (Romani 11,35). “Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Isaia 64,6).

În felul acesta ni s-a deschis o ferestruică pentru a înțelege sensul și locul angajării noastre în opera mântuirii, care este un răspuns, o urmare logică, și ca atare, necesară. Pentru un copil nou născut, a respira cu proprii lui plămâni este urmarea logică a faptului că s-a născut, și trebuie să rămână în viață. Prin credință și botez noi am fost născuți la o nouă viață și am intrat într-o lume nouă, care nu e alta decât cea inaugurată de Isus prin Moartea și Învierea Sa. Aici tronează o logică nouă, nu mai multe: trebuie să fac ori să evit aceasta, pentru că eu sunt deja mântuit, deoarece contrariul, adică păcatul, este absurd, așa cum însuși Paul o spune în Scrisoarea lui către Romani: “Noi deci prin Botezul și Moartea Lui am fost îngropați împreună cu El, pentru ca după cum Cristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă” (Romani 6,4).

Această nouă logică este logica dragostei: eu trebuie să iubesc pentru că am fost iubit. Dragostea lui Cristos, nu dragostea legii, este aceea care mă face să muncesc, să mă jertfesc, să mă dăruiesc. Noi nu ne mai aflăm în logica fariseilor “îți dau ca să îmi dai”, ci în logica Evangheliei care se exprimă în termenii următori: “Îți dau pentru că Tu mi-ai dat”. Prioritatea și gratuitatea darului lui Dumnezeu se află la locul lor de cinste. Creatura, acceptându-se ca simplă creatură, îi permite lui Dumnezeu de a fi Dumnezeu și de a iubi ca Dumnezeu: “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1Ioan 4,19). Aici credința se dezvoltă în dragoste și în fapte bune. “Dacă Dumnezeu ne-a iubit, și noi trebuie să ne iubim unii pe alții; să ne iubim nu cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul” (1Ioan 3,18).

Acesta este modul de a accepta dragostea lui Dumnezeu, fiindcă fără acest gest din partea noastră, Dumnezeu este constrâns a se opri în confruntările noastre, deoarece El nu vrea să lucreze împotriva ci împreună cu libertatea noastră: credința este lipsită de oxigen, de suflu, și moare, tocmai ceea ce spunea Apostolul Iacob. Acceptarea lui Dumnezeu nu ne poate veni decât din cruce, din suferință, din oboseală. Fiecare faptă bună pe care o săvârșim, chiar și cea mai mică, cum ar fi aceea de a da un pahar cu apă unui bolnav, este un “da” pe care noi îl spunem lui Dumnezeu, și aceasta înseamnă mântuirea noastră, pentru că îi permitem lui Dumnezeu să își continue planurile ce le are rezervate din veșnicie cu privire la noi. Iată cum credința și dragostea se unesc, pentru a genera speranța, și noi intonăm imnul dragostei victorioase a lui Dumnezeu, care ne-a mântuit în Cristos Isus: “Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? … Cine-i va osândi? … Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori în Acela care ne-a iubit” (Romani 8,33-37).

În lumina a tot ceea ce am înțeles până aici din Cuvântul lui Dumnezeu, este clar că păcatul fundamental, ba chiar rădăcina a toate păcatele, se numește “lipsa de dragoste”, refuzul dragostei (adică a acelei dragoste a lui Dumnezeu pe care am descoperit-o); înseamnă căderea din lumea lui Dumnezeu, în care fuseserăm transferați prin credință și botez, în lumea – sau mai bine spus în iadul – “eului” nostru propriu, înseamnă căderea din sfera Duhului Sfânt în sfera de atracție a trupului, din noutatea bătrâneții în sclavia libertății.

O astfel de cădere poate lua două forme aparent opuse, ambele însă sunt capabile de a exclude din Împărăția lui Dumnezeu. O formă, vulgară și grosolană, constă în a face nici mai mult nici mai puțin răul cu orice preț: a fi nedrepți, imorali, adulteri, tâlhari, avari, mincinoși, rapaci; iar cealaltă formă este mai subtilă, mai rafinată, care constă în a face binele, însă aceasta numai pentru propria-i laudă, pentru acaparare de drepturi sau de merite, spre a fi văzuți de alții cu scopul de a fi lăudați, și, în cele din urmă, ca să-i poată judeca pe alții. Una dintre aceste forme de cădere se numește “nedreptate”, iar cealaltă “dreptate mincinoasă”.

În Evanghelie ne întâlnim deseori cu asemenea cazuri, aceste două forme opuse și personificate: una compusă din păcătoși și alta din cei ce se cred drepți, și care cred că nu au nevoie de doctor. În parabola noastră, primul caz este acela al vameșului, iar al doilea este a fariseului. Lucrul cel mai important pe care Evanghelia are să ni-l spună în această ordine de idei este următorul: între aceste două categorii de oameni, cea mai străină de mântuire nu este prima, ci a doua, nu este nedreptatea, ci autoîndreptățirea: vameșul s-a întors la casa lui îndreptățit, spre deosebire de fariseu. Acesta este adevărul pe care Isus ni-l propune în toată Evanghelia: “Nu am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”. Aici putem spune că ne aflăm în centrul Evangheliei, și că înțelegem concluzia parabolei care vorbește despre smerenie – că cine se înalță va fi smerit, iar cel ce se smerește va fi înălțat.

De fapt, toate formele nedreptății sunt păcate ale patimii, însă dreptatea mincinoasă este păcatul săvârșit din mândrie. Păcătosul care se recunoaște așa este un flămând de dreptate, și deci este dispus a o primi; însă cel care se crede drept, unul ca acela este sătul de propria lui dreptate, și nu mai simte dorința dreptății care vine de la Dumnezeu; are gustul dobitocesc de sine însuși, și nici o dorință pentru slava lui Dumnezeu. Primul este ca un sărman cerșetor, care se află sub cerul liber, și este gata să bată la orice poartă; iar al doilea se află deja sub acoperiș, și nu are nevoie să bată la nici o poartă, însă el nu-și dă seama că întreg sălașul lui este clădit pe nisip, și se poate ruina în fiecare clipă.

Aici se evidențiază și mai mult legătura ce există între parabola noastră și cuvintele spuse despre copii, care urmează imediat în Evanghelia lui Luca: “Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copilaș, cu nici un chip nu va intra în ea”. Cum primește copilul un lucru, spre exemplu hrana care îi este dată, toate cele necesare pentru a merge la școală, o mângâiere din partea părinților? Desigur că le primește ca ceva care îi sunt datorate, însă tocmai aici se află punctul culminant: pentru ce îi sunt datorate? Pentru că părinții lui îl iubesc, și nu din cauza presupuselor merite, fiindcă marele său drept stă în a fi iubit.

Deci doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era fariseu și altul vameș. Noi suntem acei oameni: și unul și altul în același timp, pentru că la fel ca și vameșul, noi suntem cu adevărat păcătoși, și asemenea fariseului, ne credem cu toții drepți și neprihăniți. Ce hotărâri vom lua după ascultarea Evangheliei de astăzi? Ce se cere de la noi spre a ne putea reîntoarce la casele noastre îndreptățiți, cu gândul că Dumnezeu ne privește cu dragoste, așa ca pe vameș? “Căci prin credința din inimă – spune Sfântul Paul – se capătă neprihănirea, și prin mărturisire cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10,9).

Ei bine, noi credem astăzi cu toată inima noastră, și mărturisim cu toată tăria că Tu, o, Dumnezeule, ne iubești, cu toate că suntem niște păcătoși; că ne-ai îndreptățit gratuit în Isus Cristos, spre a-L slăvi pe El, care a murit și a înviat pentru noi. Credem că dacă ni L-ai dat pe El, pe Isus, nu ne vei tăgădui nici un lucru trebuincios spre a încorona în slavă această aventură minunată a Mântuirii. Credem că îți sunt plăcute faptele noastre bune făcute pentru a răspunde dragostei, deoarece Tu pui în mâinile noastre darurile Tale ca și cum ar fi meritele noastre. Ne smerim și ne facem mici ca niște copii în fața acestui mister al Tău și îți spunem: “Da, Părinte, pentru că așa Ți-a plăcut Ție! Credem, credem, credem!”


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/892/