Este suficient un amănunt…

Poate nu trebuie să ne gândim la penumbra discretă a unui templu gol. Aceste două personaje probabil s-au amestecat în mulţime, şi sunt constrânşi să stea în contact cot la cot între ei. Isus îi izolează, îi confruntă, îi ia ca elemente reprezentative a două atitudini religioase contrare, inconciliabile. În fond, o operaţie de simplificare săvârşită în momentul rugăciunii. Normal viaţa constituie verificarea cea mai exactă a autenticităţii rugăciunii. Aici, în schimb, modul de a se ruga devine indiciul revelator al personalităţii.

Nimic de spus despre figura fariseului. O imagine de observare fidelă (mult deasupra obligaţiilor fixate de lege), de angajament religios, de o rigoare extremă. Totuşi în acel personaj model este ceva care nu convinge, o notă falsă care compromite totul, un angrenaj care scârţâie. Toate sunt la punct, un tip ireproşabil, fără pată, totuşi se observă un scârţâit. Uneori este de ajuns un singur defect pentru a compromite ansamblul. O crăpătură mică pentru a trăda inconsistenţa unei construcţii impunătoare. De multe ori admiraţia faţă de o persoană cu trăsături perfecte trădează o neplăcere şi chiar de respingere când observăm suflul său urât.

Iată. Fariseul are o suflare care miroase. Observăm aceasta atunci când deschide gura pentru a se ruga. Mulţumirea sa este stricată de atitudinea de superioritate şi de dispreţ pe care le ia în raport cu alţii (“O Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hoţi, nedrepţi, adulteri, şi nici ca vameşul acesta…”). Până şi virtuţile sale emană un miros greu suportabil pentru că sunt prezentate ca titlu de merit, ca o revendicare în faţa lui Dumnezeu, şi însoţite de un act de acuzare în privinţa altora. O minusculă ciupercă otrăvită reuşeşte să otrăvească farfuria întreagă.

La anumite personaje religioase, aşa-zise “exemplare”, totul este perfect şi chiar mai mult. Totuşi este suficient un mic gest, tonul vocii, modul de a surâde, o privire, o cută în colţul gurii, un cuvânt, pentru a descoperi că atitudinea existenţei este total greşită, că acea mărturie este puţin credibilă, că adevărul proclamat nu are nimic comun cu mesajul lui Cristos. Da, sunt virtuţi care, în loc să emane un parfum, emană un miros greu.

Fariseul – care nu este un produs exclusiv al ebraismului – se trădează din cauza suflării care miroase, semn al unei digestii proaste a religiei. El se laudă că este familiar cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu îl ţine la distanţă. De-a dreptul îl respinge. Nici Dumnezeu nu poate suporta suflarea care miroase, virtuţile care miroase de mândrie, auto-complăcere, prezumţie, vanitate, dispreţ al altora.

Vameşul nu este prezentat desigur ca un model de viaţă. Nu conduita sa este preferată faptelor virtuoase ale fariseului. Este vorba despre un individ cu o etică, în exercitarea meseriei de încasator de impozite, mai degrabă discutabilă. Nu apare desigur ca un campion al onestităţii. Contrapunerea cu fariseul se face pe un lucru particular greu de precizat, dar care face să se îndrepte incredibil în avantajul său confruntarea, în ciuda mizeriei pe care o are în spate şi pe care nu o ascunde. Este un amănunt care îl descalifică pe fariseu şi demolează monumentul său. Şi este chiar un amănunt ceea ce salvează pe vameş. Poate puţinele cuvinte stâlcite (“O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul…”). Un gest foarte simplu (“îşi bătea pieptul…”). Sau privirea (“Nu îndrăznea să ridice ochii spre cer…”). Sau, poate, cele trei lucruri împreună. Totuşi, într-o construcţie cu totul perfectă, se deschide o spărtură, mai puţin decât o fisură, spre mântuire (“…S-a întors acasă îndreptat”). În aparenţă sunt numai detalii. Dar care sunt decisive. Un amănunt neînsemnat lasă să intuim că vameşul, deşi cu toată greutatea păcatelor sale, este pe calea adevărului. În sfârşit, este suficient un amănunt pentru a arăta dacă cineva este “cu adevărat” în faţa lui Dumnezeu.

A dobândi uşurinţă

“Rugăciunea celui smerit pătrunde norii…” (prima lectură). Ajunge foarte sus, pentru că porneşte de jos. Greşeala fariseului stă tocmai în iluzia de a ajunge sigur la Dumnezeu aşezându-se pe înălţimile propriilor merite, pornind… de la aroganţă. Cel umil, negăsind nimic bun în sine, renunţă să conteze pe sine însuşi, şi se simte total dependent de Dumnezeu, mizează totul pe El.

Cel mândru se simte copleşit de propria personalitate virtuoasă. De aceea nu reuşeşte să se ridice şi rugăciunea sa nu dobândeşte uşurinţă. Chiar şi atunci când se roagă, fariseul vorbeşte despre sine însuşi, se priveşte pe sine însuşi. Rugăciunea sa este o recitare, o reprezentaţie, în loc să fie un adevărat raport cu Dumnezeu. Nu are nevoie de Dumnezeu. Pare contrariul, că Dumnezeu ar avea nevoie de el. Se admiră, se etalează. Chiar şi atunci când stă în picioare, pare îngenuncheat în adoraţie faţă de sine. Pare că spune: “Din fericire sunt eu…”

Umilinţa şi sărăcia alcătuiesc două componente esenţiale ale rugăciunii. Dar, natural, nu se improvizează la intrarea în biserică. Reprezintă două atitudini de fond ale întregii existenţe. Şi sărăcia nu este o problemă numai de bani. Fariseul probabil nu aparţine clasei sociale a bogaţilor. Totuşi apare în faţa lui Dumnezeu cu mentalitatea şi siguranţa celui bogat. Vameşul desigur nu aparţine de categoria celor săraci. Totuşi, în rugăciunea sa, are o inimă de sărac.

Paul (a doua lectură) apare sărac când se regăseşte singur în faţa puterii, părăsit de toţi în tribunal. Iată. Şi când lipseşte orice sprijin uman experimentează intervenţia lui Dumnezeu (“Domnul însă mi-a fost aproape şi mi-a dat forţă”). Dacă te bazezi pe forţa ta, cauţi punţi de siguranţă, Domnul nu se simte interesat de cauza ta. Dacă te avânţi în sus, te pui în evidenţă, El nu reuşeşte să te vadă. Dacă te socoteşti mai bun decât alţii, îi judeci fără milă, îi condamni, El stă de partea celorlalţi. Dacă te lauzi cu diferite protecţii, nu vei găsi cu siguranţă favoarea lui Dumnezeu. El acordă audienţă, în rugăciune, numai celui care este neglijat, nu “recomandat” (fariseul se recomandă pe sine…), nu are pretenţia să fie notat. Poate aici este secretul rugăciunii vameşului. A ştiut să se prezinte lipsit de apărare, neglijat în faţa lui Dumnezeu.

Unul care a păstrat credinţa

Sfântul Paul, la apusul propriei vieţi, poate să ne asigure că a câştigat un mare rezultat: “am păstrat credinţa”. A făcut cea mai senzaţională faptă: a păstrat credinţa. Totuşi nu trebuie să uităm că secretul succesului lui Paul nu este imobilismul. El însuşi se prezintă ca un alergător: “Am terminat cursa”. Paul aleargă până la sfârşit (şi nu desigur înapoi…). Nu mai aşa reuşeşte să păstreze credinţa. Păstrarea cea mai prudentă constă în a nu ne opri. “Depozitul” este în siguranţă când este purtat departe, încredinţat multor mâini, oferit tuturor, pus la dispoziţia oricui. “Locul” de păstrare al depozitului credinţei nu este nici un vas, nici un palat. Ci este inima omului în mers. Sunt căile oamenilor.

Paul a păstrat credinţa pentru că nu s-a limitat s-o apere, ci a răspândit-o, a iradiat-o, ducând-o departe. S-a opus hotărât impulsurilor regresive care voiau să conserve (sau să mumifice) mesajul lui Cristos între graniţele Palestinei, a luat atitudini curajoase, a făcut deschideri îndrăzneţe în teritoriul “duşman”, s-a lăsat provocat de îndepărtări, de diferite culturi, a vorbit cu sinceritate fără a privi în faţă pe nimeni. Da, Paul a păstrat credinţa pentru că s-a lansat în aventura, a înfruntat călătoriile pe mare cele mai vijelioase, fără a se retrage pe poziţii de apărare.

A păstrat credinţa pentru că a… riscat-o. Paul poate afirma, fără să păcătuiască de mândrie, că a câştigat cursa, pentru că a avut o intuiţie elementară: nu se câştigă o cursă rămânând blocaţi (ca unii presupuşi campioni ai credinţei) pe linia de plecare, chiar strigând împotriva acelora care au vina de neiertat de a…se mişca şi chiar de a alerga.