Start > Ritul latin > A pleca de jos

A pleca de jos

25 October 2007
1,138 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXX-a de peste an (Anul C)

Este suficient un amănunt…

Poate nu trebuie să ne gândim la penumbra discretă a unui templu gol. Aceste două personaje probabil s-au amestecat în mulțime, și sunt constrânși să stea în contact cot la cot între ei. Isus îi izolează, îi confruntă, îi ia ca elemente reprezentative a două atitudini religioase contrare, inconciliabile. În fond, o operație de simplificare săvârșită în momentul rugăciunii. Normal viața constituie verificarea cea mai exactă a autenticității rugăciunii. Aici, în schimb, modul de a se ruga devine indiciul revelator al personalității.

Nimic de spus despre figura fariseului. O imagine de observare fidelă (mult deasupra obligațiilor fixate de lege), de angajament religios, de o rigoare extremă. Totuși în acel personaj model este ceva care nu convinge, o notă falsă care compromite totul, un angrenaj care scârțâie. Toate sunt la punct, un tip ireproșabil, fără pată, totuși se observă un scârțâit. Uneori este de ajuns un singur defect pentru a compromite ansamblul. O crăpătură mică pentru a trăda inconsistența unei construcții impunătoare. De multe ori admirația față de o persoană cu trăsături perfecte trădează o neplăcere și chiar de respingere când observăm suflul său urât.

Iată. Fariseul are o suflare care miroase. Observăm aceasta atunci când deschide gura pentru a se ruga. Mulțumirea sa este stricată de atitudinea de superioritate și de dispreț pe care le ia în raport cu alții (“O Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hoți, nedrepți, adulteri, și nici ca vameșul acesta…”). Până și virtuțile sale emană un miros greu suportabil pentru că sunt prezentate ca titlu de merit, ca o revendicare în fața lui Dumnezeu, și însoțite de un act de acuzare în privința altora. O minusculă ciupercă otrăvită reușește să otrăvească farfuria întreagă.

La anumite personaje religioase, așa-zise “exemplare”, totul este perfect și chiar mai mult. Totuși este suficient un mic gest, tonul vocii, modul de a surâde, o privire, o cută în colțul gurii, un cuvânt, pentru a descoperi că atitudinea existenței este total greșită, că acea mărturie este puțin credibilă, că adevărul proclamat nu are nimic comun cu mesajul lui Cristos. Da, sunt virtuți care, în loc să emane un parfum, emană un miros greu.

Fariseul – care nu este un produs exclusiv al ebraismului – se trădează din cauza suflării care miroase, semn al unei digestii proaste a religiei. El se laudă că este familiar cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu îl ține la distanță. De-a dreptul îl respinge. Nici Dumnezeu nu poate suporta suflarea care miroase, virtuțile care miroase de mândrie, auto-complăcere, prezumție, vanitate, dispreț al altora.

Vameșul nu este prezentat desigur ca un model de viață. Nu conduita sa este preferată faptelor virtuoase ale fariseului. Este vorba despre un individ cu o etică, în exercitarea meseriei de încasator de impozite, mai degrabă discutabilă. Nu apare desigur ca un campion al onestității. Contrapunerea cu fariseul se face pe un lucru particular greu de precizat, dar care face să se îndrepte incredibil în avantajul său confruntarea, în ciuda mizeriei pe care o are în spate și pe care nu o ascunde. Este un amănunt care îl descalifică pe fariseu și demolează monumentul său. Și este chiar un amănunt ceea ce salvează pe vameș. Poate puținele cuvinte stâlcite (“O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul…”). Un gest foarte simplu (“își bătea pieptul…”). Sau privirea (“Nu îndrăznea să ridice ochii spre cer…”). Sau, poate, cele trei lucruri împreună. Totuși, într-o construcție cu totul perfectă, se deschide o spărtură, mai puțin decât o fisură, spre mântuire (“…S-a întors acasă îndreptat”). În aparență sunt numai detalii. Dar care sunt decisive. Un amănunt neînsemnat lasă să intuim că vameșul, deși cu toată greutatea păcatelor sale, este pe calea adevărului. În sfârșit, este suficient un amănunt pentru a arăta dacă cineva este “cu adevărat” în fața lui Dumnezeu.

A dobândi ușurință

“Rugăciunea celui smerit pătrunde norii…” (prima lectură). Ajunge foarte sus, pentru că pornește de jos. Greșeala fariseului stă tocmai în iluzia de a ajunge sigur la Dumnezeu așezându-se pe înălțimile propriilor merite, pornind… de la aroganță. Cel umil, negăsind nimic bun în sine, renunță să conteze pe sine însuși, și se simte total dependent de Dumnezeu, mizează totul pe El.

Cel mândru se simte copleșit de propria personalitate virtuoasă. De aceea nu reușește să se ridice și rugăciunea sa nu dobândește ușurință. Chiar și atunci când se roagă, fariseul vorbește despre sine însuși, se privește pe sine însuși. Rugăciunea sa este o recitare, o reprezentație, în loc să fie un adevărat raport cu Dumnezeu. Nu are nevoie de Dumnezeu. Pare contrariul, că Dumnezeu ar avea nevoie de el. Se admiră, se etalează. Chiar și atunci când stă în picioare, pare îngenuncheat în adorație față de sine. Pare că spune: “Din fericire sunt eu…”

Umilința și sărăcia alcătuiesc două componente esențiale ale rugăciunii. Dar, natural, nu se improvizează la intrarea în biserică. Reprezintă două atitudini de fond ale întregii existențe. Și sărăcia nu este o problemă numai de bani. Fariseul probabil nu aparține clasei sociale a bogaților. Totuși apare în fața lui Dumnezeu cu mentalitatea și siguranța celui bogat. Vameșul desigur nu aparține de categoria celor săraci. Totuși, în rugăciunea sa, are o inimă de sărac.

Paul (a doua lectură) apare sărac când se regăsește singur în fața puterii, părăsit de toți în tribunal. Iată. Și când lipsește orice sprijin uman experimentează intervenția lui Dumnezeu (“Domnul însă mi-a fost aproape și mi-a dat forță”). Dacă te bazezi pe forța ta, cauți punți de siguranță, Domnul nu se simte interesat de cauza ta. Dacă te avânți în sus, te pui în evidență, El nu reușește să te vadă. Dacă te socotești mai bun decât alții, îi judeci fără milă, îi condamni, El stă de partea celorlalți. Dacă te lauzi cu diferite protecții, nu vei găsi cu siguranță favoarea lui Dumnezeu. El acordă audiență, în rugăciune, numai celui care este neglijat, nu “recomandat” (fariseul se recomandă pe sine…), nu are pretenția să fie notat. Poate aici este secretul rugăciunii vameșului. A știut să se prezinte lipsit de apărare, neglijat în fața lui Dumnezeu.

Unul care a păstrat credința

Sfântul Paul, la apusul propriei vieți, poate să ne asigure că a câștigat un mare rezultat: “am păstrat credința”. A făcut cea mai senzațională faptă: a păstrat credința. Totuși nu trebuie să uităm că secretul succesului lui Paul nu este imobilismul. El însuși se prezintă ca un alergător: “Am terminat cursa”. Paul aleargă până la sfârșit (și nu desigur înapoi…). Nu mai așa reușește să păstreze credința. Păstrarea cea mai prudentă constă în a nu ne opri. “Depozitul” este în siguranță când este purtat departe, încredințat multor mâini, oferit tuturor, pus la dispoziția oricui. “Locul” de păstrare al depozitului credinței nu este nici un vas, nici un palat. Ci este inima omului în mers. Sunt căile oamenilor.

Paul a păstrat credința pentru că nu s-a limitat s-o apere, ci a răspândit-o, a iradiat-o, ducând-o departe. S-a opus hotărât impulsurilor regresive care voiau să conserve (sau să mumifice) mesajul lui Cristos între granițele Palestinei, a luat atitudini curajoase, a făcut deschideri îndrăznețe în teritoriul “dușman”, s-a lăsat provocat de îndepărtări, de diferite culturi, a vorbit cu sinceritate fără a privi în față pe nimeni. Da, Paul a păstrat credința pentru că s-a lansat în aventura, a înfruntat călătoriile pe mare cele mai vijelioase, fără a se retrage pe poziții de apărare.

A păstrat credința pentru că a… riscat-o. Paul poate afirma, fără să păcătuiască de mândrie, că a câștigat cursa, pentru că a avut o intuiție elementară: nu se câștigă o cursă rămânând blocați (ca unii presupuși campioni ai credinței) pe linia de plecare, chiar strigând împotriva acelora care au vina de neiertat de a…se mișca și chiar de a alerga.

Ritul latin