- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Duminica a XXI-a după Rusalii

Posted By pr. Vasile Florea On October 12, 2007 @ 4:00 am In Ritul bizantin | No Comments

În dorința de a fi cât mai ușor înțeles de cât mai mulți dintre cei care ascultă sau citesc cuvântul său Isus Cristos se folosește de un procedeu foarte captivant și atrăgător cum este pilda. Evanghelia pe care biserica ne-o propune pentru duminica aceasta ne prezintă o astfel de pildă, pilda semănătorului, pe care Isus însuși o interpretează ilustrând soarta cuvântului lui Dumnezeu în sufletele celor care îl ascultă. Întrucât descifrarea pe care Isus Cristos o dă pildei nu poate fi întrecută de nici o altă interpretare vom încerca să analizăm astăzi o virtute care se desprinde din Evanghelia acestei duminici. Asupra ultimului cuvânt pe care l-am auzit rostit în Evanghelia de duminică propun să medităm împreună astăzi. Este vorba despre răbdare. Poate părea demodat ca într-o lume în care totul se petrece cu foarte mare repeziciune și în care oamenii doresc să aibă toate cele necesare cât mai repede și cu minimum de efort să se vorbească despre răbdare. Dar tocmai acum poate că este necesar să ne luăm timp și să aflăm ce este de fapt răbdarea. Răbdarea, din perspectiva creștină, este o roadă a speranței creștine, care dispune omul să nu se lase răpus de greutățile întâmpinate în viață, ci să le suporte cu stăpânire de sine. Cel răbdător își exersează vitejia suportând totul cu abnegație. Creștinului nu îi sunt străine numeroasele suferințe existente în lume. Isus Cristos însuși a fost întristat pe Muntele Măslinilor: “Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26,38). Pavel se întristează pentru cei de un neam cu el: “Că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii” (Romani 9,2). Tot el ne spune: “Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard? Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (2 Corinteni 11, 29-30). Cu toate acestea Pavel se străduiește să nu supraevalueze răul ci îl apreciază și suportă din perspectiva finalității: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8,18). Știm și noi că doar cu perseverență se poate atinge scopul sau cum ne spune evanghelia de astăzi doar așa se poate rodi: “Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21,19). Creștinul știe că suferința se naște prin păcat, iar prin căința pentru păcat el se convertește. Totuși nu trebuie să privim mereu suferința ca pedeapsă pentru comiterea păcatului, ci să înțelegem că suferința are menirea de a-l maturiza pe om pentru a-și putea realiza destinul său ultim. “Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Isus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,2-3).

Maturizarea se produce prin aceea că datorită suferințelor omul se debarasează de dependența dezordonată pe care o are pentru lucrurile efemere. Prin suferințele proprii creștinul se unește cu suferințele lui Cristos: “Au nu știți că toți câți în Cristos Isus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” (Romani 6,3). De aici se naște și bucuria celor care suferă din pricina apartenenței lor la Cristos: “Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Romani 8,17). “Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la gloria Sa cea veșnică, întru Cristos Isus, El însuși, după ce veți suferi puțină vreme, vă va duce la desăvârșire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiți” (1 Petru 5,10). Nu trebuie așadar neapărat să fugim de suferință. “Ci, întrucât sunteți părtași la suferințele lui Cristos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea gloriei Lui să vă bucurați cu bucurie mare” (1 Petru 4,13). Speranța nu numai că ne face capabili să suportăm suferința, ci speranța este întărită prin suferință și îl învață pe om ca atunci când suferă să nu se încreadă decât în Dumnezeu “ca să se învedereze că puterea covârșitoare este a lui Dumnezeu și nu de la noi” (2 Corinteni 4,7). Suntem chemați așadar să privim suferința ca un har: “Mare bucurie să socotiți, frații mei, când cădeți în felurite ispite știind că încercarea credinței voastre lucrează răbdarea. Iar răbdarea să-și aibă lucrul ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, nelipsiți fiind de nimic” (1 Iacob 1,2-4). Dacă vrem să rodim întru răbdare suntem datori să ne însușim această mentalitate creștină, să nu ne pierdem răbdarea când suferim și să abordăm mereu viața din perspectiva finalității noastre.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/880/