Start > Ritul latin > Duminica a XXVII-a de peste An (C)

Duminica a XXVII-a de peste An (C)

5 October 2007
1,027 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Hab 1,2-3; 2,2-4)

“Până când Doamne? … De ce?” (1,2-3). Răsună tari și clare pe buzele unui profet care a trăit probabil către sfârșitul secolului VII a.C. aceste întrebări care “usucă” mereu inima omului. DE ce dezlănțuirea răului în lume, de ce violența? De ce rugăciunea pare să cadă într-un gol înfricoșător fără ca să aibă vreun răspuns? Puțin contează că în cazul textului de față profetul are în vedere invazia Caldeilor sau că e vorba de ceea ce în fiecare zi vedem pe ecranele televizorului. Cuvântul profetului se îndreaptă sigur lui Dumnezeu “cel cu ochii așa puri” (1,13), “Dumnezeului său, Sfântului său” (1,12), urlând în fața scandalului acelei paradoxale indiferențe. Dar iată că Domnul iese din tăcerea sa, îl invită pe profet să pună în cuvinte scrise viziunea pe care i-o oferă, a o scrie clar pe pe table pentru ca să o poată cunoaște toți. E necesar să se aștepte ca viziunea, cuvântul lui Dumnezeu – aici personificat – să ajungă la împlinire; și acest lucru se va realiza cu siguranță: dacă se lasă așteptată trebuie așteptată pentru că se va realiza sigur.

“Cel care nu are sufletul drept” (2,4a), adică cel care deși acceptă prescripțiile Sale, nu le pune în practică, acesta este sortit pieirii; în schimb “cel drept va trăi prin credința sa” (2,4b). Această sentință divină clară, lapidară, eficace sintetizează teologia alianței. În concret înseamnă că nelegiuiții asupritori Caldei vor pieri așa cum vor pieri iudeii nelegiuiți, în timp ce iudeii credincioși vor supraviețui. Semnificația afirmației totuși merge dincolo de momentul istoric care a provocat-o. Nu degeaba sintagma a trecut în Evr 10,36.39 și în Sf. Paul (Rm 1,17 și Gal 3,11) cel care îi conferă un sens nu numai comunitar – adică adresat întregului popor – ci o aplică credinței/fidelității în Isus Cristos mort și înviat spre a da viața tuturor oamenilor care cred în El – mântuitorul lumii.

Lectura a II-a (2Tim 1,6-8.13-14)

Paul, “apostol al lui Isus Cristos prin voința lui Dumnezeu”, prizonier la Roma, adresează “iubitului fiu Timotei” o a doua scrisoare în care îl încurajează și îl îndeamnă să lupte cu îndârjire pentru Evanghelie. Vrea ca și el să știe să sufere așa cum Apostolul în exercițiul misiunii la care a fost chemat prin har pentru a păstra și a transmite fidel învățăturile – “tezaurul evangheliei” (v.14) – cu ajutorul Duhului Sfânt, fără a simți rușine pentru lanțurile cu care Paul este legat. Acest lucru se va putea realiza numai dacă Timotei va “aprinde din nou” (adică va face activ și eficient) darul care i-a fost dat prin impunerea mâinilor lui Paul: gest prin care Apostolul l-a făcut – în Duhul Sfânt – capabil să continue misiunea de a anunța tuturor mântuirea realizată în Isus Cristos. Acest lucru se va realiza numai cu prețui suferinței deoarece nu se poate trăi în mod autentic și transmite credința în Isus mort și înviat dacă nu există disponibilitatea de a muri ca El, a suferi pentru El, a-l mărturisi până la sânge. Așa cum azi ne este așa de des amintit: nu există viață de credință credibilă decât aceea gata să plătească până la dăruirea totală de sine, întrucât cel drept dacă trăiește prin/din credință trebuie – tocmai datorită acestei credințe – să știe să și moară.

Evanghelia (Lc 17,5-10)

În cap. 17 din care face parte textul duminicii de azi, Luca adună o serie de lucruri spuse de Isus. Primul se referă la credință. De multe ori în timpul vieții lor cu Isus ucenicii l-au văzut scoțând în evidență credința acelora care îi cereau vindecări (Lc 7,9; Mt 15,12). Acum când ei au primit misiunea de a merge și a anunța evanghelia, observă dureroasa disproporție între misiunea primită și micimea credinței lor: din inima lor țâșnește deci invocația “Doamne, mărește-ne credința!” (v. 6).

Răspunsul lui Isus șochează: nu este consolator sau de scuză; din contră este o întărire parcă a ceea ce pomeniseră ucenicii: este un nou abis parcă creat în fața/viața ucenicilor. Ar fi de ajuns o fărâmă de credință, măruntă ca un grăunte, aproape invizibil dar capabilă să facă posibile fapte mărețe cum e acela de a dezrădăcina – grație unui simplu cuvânt – un dud ale cărui rădăcini foarte ramificate îl ancorează puternic în pământ.

Al doilea text propus face lumină, chiar dacă la prima vedere textul rezultă la fel de șocant. Stăpânul nu are nici o obligație față de slujitorul care i-a executat fidel porunca. În acest moment, Isus nu face un discurs social asupra dialecticii slujitor/stăpân, ci folosește în mod simplu o imagine luată din viața de fiecare zi. Ceea ce Isus cere se referă la o atitudine de profundă umilință, la renunțare la sine însuși, la nici o pretenție: numai așa ucenicul va putea face spațiu atotputerniciei lui Dumnezeu. E necesar să ne recunoaștem mici(mea), săraci, mereu neegali în fața marii misiuni pe care Dumnezeu ne-o încredințează. Domnul vrea să nu ne credem că suntem importanți sau mai bine zis indispensabili Împărăției. Ceea ce facem noi e important, poate să contribuie, însă nu este indispensabil pentru că de multe ori tocmai ceea ce facem noi ne poate (con)duce la mândrie – care poate să fie mai multă sau mai puțină. Iar acest lucru nu este logica la care Domnul vrea să ne educe. Numai El este; și nimic nu este imposibil Lui (Lc 1,37). Atunci când vom fi făcut tot ceea ce este în puterea noastră, va deveni har dacă va crește în noi conștiința că “dacă Domnul nu construiește casa, degeaba se chinuie cei care o zidesc” (Ps 126,1) și vom fi fericiți pentru că (ne) vom (în)crede în Domnul.

Ritul latin