În 14 septembrie în fiecare an celebrăm sărbătoarea Înălţării Sfintei şi Dătătoarei de viaţă Cruci. Tradiţia relatează că Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a descoperit lângă Golgota cele trei cruci pe care fuseseră răstigniţi Cristos şi cei doi tâlhari. Episcopul Macarios a identificat adevărata Cruce a lui Cristos ca fiind cea care, atinsă, a redat imediat sănătatea perfectă unei femei aflate pe moarte. Sfânta Cruce a fost păstrată în Bazilica Învierii din Ierusalim până în 4 mai 614, când perşii au cucerit oraşul şi au incendiat Bazilica. În 628, împăratul Heraclius i-a înfrânt pe perşi şi a redat Sfânta Cruce Ierusalimului în 14 septembrie. Şi de atunci, Biserica celebrează sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci a lui Cristos.

Evanghelia de astăzi este aleasă în pregătire pentru această sărbătoare. Isus face referire la un eveniment care s-a întâmplat în Vechiul Testament. Evreii în drumul lor prin deşert au fost muşcaţi de şerpi, după cum citim în cartea Numerilor: “Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise zicând: ‘La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă’. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime din popor din fiii lui Israel”. Pentru a vindeca poporul, Moise, urmând porunca lui Dumnezeu, a făcut un şarpe de aramă şi l-a înălţat pe un stâlp, şi oricine, muşcat de un şarpe, care privea la şarpele de bronz, se vindeca (Numeri 21,5-9). Şarpele periculos este combătut aducând în locul lui un şarpe mai puternic, sau, ca să fim mai exacţi, un şarpe puternic capabil să îl distrugă pe cel duşmănos.

Comparându-şi crucea cu şarpele de bronz înălţat de Moise, Isus ne spune că toţi cei care sunt muşcaţi de şarpele păcatului pot fi vindecaţi privind cu credinţă Crucea dătătoare de viaţă. În momentul în care un păcătos face acest lucru este mântuit, aşa cum Dumnezeu i-a spus lui Moise: “tot cel muşcat care se va uita la el va trăi”. Oricine a fost muşcat; nu contează cât de departe a ajuns otrava în progresul ei spre a deveni fatală, cel care doar priveşte trăieşte. La fel este declaraţia din Evanghelie: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Oricine: nu există excepţie. Nu păcatul ci necredinţa poate bloca drumul păcătosului spre Mântuitorul.

La crucea lui Isus erau trei bărbaţi care îl priveau: doi păcătoşi, tâlharii răstigniţi alături de el, şi un necredincios, sutaşul. Unul dintre tâlhari îl hulea: “Nu eşti Tu Cristos? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi”. Dar celălalt l-a certat pe primul: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”. Apoi i-a spus lui Isus: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta”. Şi Isus i-a răspuns: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Observaţi cele două priviri: privirea celui nepocăit şi cea a celui pocăit. Cel de-al treilea care a privit la Isus pe Cruce a fost centurionul. Citim în Evanghelia după Sf. Marcu: “Iar sutaşul care stătea în faţa Lui, văzând că astfel şi-a dat sufletul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15,39).

Dumnezeu ne-a dat ochi să privim. Isus a venit să ne înveţe cum să privim. El a spus: “Luminătorul trupului este ochiul… de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine e întuneric, dar întunericul cu cât mai mare!” (Matei 6,22-23). Omul a devenit un păcătos pierdut printr-o privire, primul lucru relatat despre Eva în legătură cu căderea în păcat a protopărinţilor noştri fiind acela că femeia a socotit că “rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochiului la vedere” (Geneză 3,6). A fost o privire a poftei. Şi în Predica lui de pe Munte, Isus a spus: “Aţi auzit că s-a zis celor de demult: ‘Să nu săvârşeşti adulter’. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,27-28). Isus a venit să purifice privirea noastră.

Viaţa creştină începe prin a privi, după cum citim la Isaia: “Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei care locuiţi toate ţinuturile cele mai îndepărtate ale pământului! Că Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul” (Isaia 45,22). Şi botezul este numit “iluminare”: creştinul vede prin lumina lui Cristos. Viaţa creştină continuă cu a privi, după cum citim în Epistola către Evrei: “să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra Isus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12,1-2). Şi la sfârşitul vieţii creştine trebuie să îl căutăm pe Cristos, după cum le scrie Sf. Pavel Filipenilor: “cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Isus Cristos” (Filipeni 3,20). Şi în viaţa veşnică îl vom vedea pe Dumnezeu “faţă la faţă”. De la început la sfârşit, singurul lucru care ni se cere este să privim la Isus Cristos, şi prin lumina Lui vedem lumina lui Dumnezeu, după cum cântăm în Doxologia cea mare: “Că la Tine este izvorul vieţii: întru lumina Ta vom vedea lumină”. În Sfânta Euharistie privim la Isus Cristos răstignit pentru mântuirea noastră şi înviat pentru sfinţirea noastră, ne unim cu El, şi de la El primim Spiritul Sfânt, după cum cântăm după Împărtăşanie: “Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Spiritul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceea ne-a mântuit pe noi”.