Start > Ritul latin > Virtutea are un parfum?

Virtutea are un parfum?

6 September 2007
1,186 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul C)

Două simptomuri alarmante

Când Dumnezeu pune sub observație poporul lui Israel (care rămâne “al său”, chiar dacă într-o revărsare de mânie încearcă să-l arunce asupra lui Moise: “Poporul tău”), diagnosticul este impetuos: “Ceafa dură”. Vulgar: tare de cap. Boală care pare incurabilă și riscă să devină ereditară. Chiar și fiul risipitor, de fapt, apare molipsit de ea. Chiar și fratele mai mare, mare truditor și ireproșabil executor de ordine, nu este imun de ea.

Primul simptom alarmant: tinde să se îndepărteze. Dumnezeu se plânge amarnic, aproape incredul față de atâta ușurătate: “Nu au întârziat să se îndepărteze de la calea pe care le-am arătat-o”. Oaia din prima parabolă părăsește cu ușurință staulul. Fiul risipitor lasă casa părintească și “pleacă într-o țară îndepărtată“. Același frate mai mare, care iese numai pentru a merge să lucreze la câmp, în realitate sapă o distanță abisală, cu logica sa “vină-pedeapsă”, față de tatăl care, în schimb, gândește în termeni de “întoarcere-sărbătoare”, “moarte-înviere”.

Paul reia propriul trecut de “blasfemator, persecutor, violent” cu expresia “departe de credință”. Deci, rătăcire și îndepărtare. Alt simptom neliniștitor: nevoia de siguranțe palpabile, imediate. Evreii, în deșert, nu se încred în acel Dumnezeu misterios, care îi constrânge la o călătorie extenuantă, îi face să trăiască în nesiguranță, nu economisește încercările, nu este disponibil conform cu pretențiile lor. Și îl substituie cu un concret “vițel din metal topit”, inaugurând o religie sub semnul facilității, pe măsura omului și a utilității sale imediate.

Vițelul de aur devine simbolul tuturor idolatriilor, al superstițiilor, al miraculosului grosolan, și al contaminărilor adevăratei credințe (vițelul de aur nu a dispărut definitiv: învie încontinuu și se insinuează, prin travestirile cele mai diverse – totuși în mod obișnuit prin regia abilă a Mamonei, nici prea invizibilă – sub cupolele templelor). Fiul risipitor pretinde “partea de moștenire care îi revine”. Nu mai prețuiește “binele” de a sta cu tatăl. Vrea “bunurile”, de consum, de risipit, de cheltuit. Dacă ne gândim bine, și fratele mai mare are o dorință nesatisfăcută de vițel de aur, care ia forma “unui ied pentru a face sărbătoare cu prietenii”. Ascultarea nu-i provoacă bucurie, viața cu tatăl (“tu ești totdeauna cu mine”), practicarea virtuții nu sunt un motiv de sărbătoare. Cultivă regrete, revendicări, are nevoie de o răsplată imediată.

În centru iese în evidență figura Tatălui

Fiul risipitor o ia pe calea întoarcerii după ce “și-a venit în fire”. Își dă seama că între mâini strânge roșcovele zgârcite, pentru care între altele trebuie să intre în competiție cu porcii. Își dă seama de riscul pe care îl înfruntă: “Eu aici mor de foame”. Și se poate muri de foame chiar și cu stomacul plin, când hrana nu este cea justă, când spiritul trebuie hrănit, când s-a pierdut semnificația vieții. Devine conștient că acea cale nu duce în nici o parte, că cu cât se îndepărtează mai mult cu atât mai mult se regăsește sclav; că decepția se mărește, până ajunge la disperare, treptat, treptat se îndârjește să urmeze miraje; că apa în stare să-i satisfacă setea sa cea mai profundă nu o poate găsi în acea “țară îndepărtată”.

Este necesar un act de sinceritate: “Am păcătuit”. Adică, m-am înșelat, am rătăcit calea. Nu am risipit numai bunurile primite, sunt gata să risipesc chiar vederea. “…Mă voi scula”. Nu are importanță distanța parcursă. Am atins fundul. Convertirea, pentru el, chiar înainte de întoarcerea roții, este voința de a reveni, dorința de a se trage afară din acel abis. Evanghelia nu spune că a apucat calea spre casă, ci spre “cineva” care stă în centrul casei. “Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu”. Înainte, probabil, considerase pe tatăl ca un dușman al propriei autonomii. Ca cel care îl împiedica să se realizeze, de a fi liber. Acum, după experiența ghindelor (urmată de cea a prostituatelor), intuiește că tatăl este garantul libertății sale. Că poate să fie el însuși numai în măsura în care este în comuniune cu el.

Desigur, în centru iese în evidență figura Tatălui, care face să guste “bucuria iertării”, care nu poate veni fără oaia care s-a îndepărtat, fără moneda care a fost pierdută, fără fiul rebel care a pretins să-și croiască “calea sa”. Acest tată nu ține în păstrare pedeapsa, și nici mustrarea, ci îmbrățișarea, sărutul, sărbătoarea.

Virtutea nu se poate separa de sărbătoare

Lecturile de astăzi, însă, ne mai spun că dacă Moise a ascultat, ba chiar a solicitat, milostivirea lui Dumnezeu în privința poporului “cu ceafă tare”, pe pragul casei este în schimb un fiu ireproșabil și îngâmfat, care pune piedică iubirii tatălui, înălțându-se ca judecător sever al fratelui. El aparține de acea rasă a fariseilor care, necălcând niciodată o poruncă, au siguranța de a fi drepți, arată suspiciune și dispreț față de alții, fac de gardă mârâind la poartă, și au prezumția, nu de a asculta (ca Moise), ci de a administra, de a stăvili, de a doza milostivirea lui Dumnezeu.

Știu totul, dar nu au învățat “nebunia iubirii”, nu au practicat niciodată “fantezia inimii”. Ei sunt cei puternici. Și nu reușesc să înțeleagă slăbiciunea milostivirii. Nu-și dau seama că cel păcătos poate fi bolnav de “ceafă tare”, dar boala lor este și mai periculoasă: nu reușesc să suporte ca Dumnezeu să fie mai mare decât inima lor (1 Io 3, 20). Să spunem imediat: învățătura de tras nu poate fi de acest tip: păcătosul este simpatic, în timp ce cel virtuos este un individ insuportabil. Păcatul rămâne un rău și virtutea este apreciată. Cel păcătos trebuie să fie primit, ba chiar căutat, iubit. Dar lui îi revine sarcina de a se converti, de a se căi.

Ceea ce supără este o virtute care transpiră tristețe, duritate, rigoare, amărăciune. Anumite persoane virtuoase sugerează imaginea unui mare, apocaliptic copac uscat. Ceva întunecos. Virtutea, în schimb, ar trebui să fie ca o plantă verde, plină de fructe, de ramuri, de parfumuri, care îți dăruiește o mare poftă de a trăi. Parabola Fiului risipitor ne constrânge să revedem și să răscolim teoremele obișnuite. Păcatul egal cu bucuria. Virtutea egală cu plictiseala, sufocare a vieții, mumificarea persoanei, sterilizarea sentimentelor. Chiar și cel virtuos este chemat să se convertească. Virtutea trebuie să se unească cu viața, fraternitatea, prietenia, surâsul, primirea celui mai slab. Virtutea care se separă de sărbătoare, se separă și de Tatăl.

Scrisoarea de acreditare a celui păcătos

Paul, la începutul primei scrisori către Timotei, prezintă propria scrisoare de acreditare. Un trecut cu totul altceva decât recomandabil. Chiar și el a fost un “fiu risipitor”. A risipit comori de zel pentru cauza fanatismului celui mai urât și violent. La sfârșit însă, Dumnezeu i-a revelat chipul său adevărat: nu cel al legii, ci al milostivirii. Și atunci, ex-fariseul dintr-o bucată, care acționa “fără s-o știe” (adică fără a ști că “Dumnezeu este iubire”), elaborează teorema sa foarte simplă: “Acest cuvânt este sigur și vrednic de a fi primit: Cristos Isus a venit în lume pentru a salva pe cei păcătoși dintre care primul sunt eu…”

Paul, când vorbește despre păcătoși, vorbește despre sine. Atunci când vorbește despre convertire, dovedește propria convertire. Pentru a explica parabola fiului risipitor, se referă la propria experiență. Pentru aceasta este credibil. Credibilitatea este a sa, nu a celui virtuos, ci a celui păcătos (mai mult, al celui dintâi dintre păcătoși), căruia i-a fost acordată milostivirea într-o măsură abundentă. “Tocmai pentru aceasta a dobândit milostivirea, pentru că Isus Cristos a voit să demonstreze în mine, mai întâi, întreaga sa bunătate, pentru exemplul acelora care vor crede în El…”

Paul devine astfel experimentul reușit al puterii milostivirii. Exemplul său nu miroase a stătut ca al fratelui mai mare. Este exemplul unuia care documentează că cuvântul decisiv nu este cel al legii, ci al iubirii. Fără îndoială, are un mare efect să auzi pe cineva care garantează: “Isus a venit pentru a salva pe cei păcătoși. Și primul sunt eu”. Ar fi un lucru mortificant, însă, dacă ar trebui să recurgem la o scrisoare a lui Paul pentru a găsi o afirmație ca aceasta. Printre altele, apostolul nu spune “eram”, ci “sunt” primul dintre păcătoși. Și este deja bătrân, a lucrat pentru Împărăția lui Dumnezeu mai mult decât a făcut acel stahanovist din parabolă, și nu a avut nevoie de nici un ied ca recompensă pentru oboseala proprie…

Ritul latin