Predici

Cei semeţi la catedră

O dată sau altă dată va trebui să ne decidem să facem o listă a virtuţilor ameninţate cu stingerea. Şi să începem să ne preocupăm serios. Reţin că modestia trebuie să fie inclusă în listă şi trebuie considerată de acum o specie rară, mai mult, foarte rară. În sfârşit, ar trebui protejată cu gelozie. Nu înseamnă că lipsesc persoanele modeste. Din fericire sunt încă în circulaţie (fie numai clandestină). Personal îi întâlnesc şi vizitez câteva, profitând de fiecare dată de o senzaţie de bunăstare şi seninătate, fie la nivel fizic cât şi spiritual. Fenomenul care ne preocupă este că aceste persoane (lipsite de vitrină sclipitoare şi înşelătoare, ci cu prăvălia ne prevăzută cu produse esenţiale), sunt rău suportate, cvazi-marginalizate. Pare că lecţia lor să fie depăşită, în afara timpului, ba chiar nu este nici măcar o lecţie, aproape un exemplu rău.

Astăzi trebuie “să te faci preţuit”, “să te impui atenţiei”, să ştii să vinzi bine propria marfă (chiar dacă expiră şi… este expirată), a înainta. Şi, dacă lipsesc titlurile de merit (cele autentice, vreau să spun), se remediază cu coatele, aroganţa, insolenţa, îndârjirea, auto-exaltarea obraznică, auto-considerarea neruşinată, arivismul cel mai impertinent. Cine iubeşte ascunderea, este acuzat de-a dreptul de timiditate. Considerat ca un dezertor al cauzei. Pe catedră se urcă cei aroganţi (distinşi cel puţin în “vânătoarea de vrăjitoare”). Care lichidează experienţe consolidate, valori sigure, cu descalificări dispreţuitoare. Şi confundă vizibilitatea cu aparenţa, lampa de pe candelabru cu reflectoarele scenei, prezenţa cu năvălirea şi ocuparea sistematică a posturilor de putere, mărturia cu publicitatea, hotărârea cu obrăznicia, credibilitatea cu protecţiile de care se bucură. Lipseşte simţul limitei, al măsurii, al proporţiei. Categoria “slujitorilor inutili”, atât de apreciată de Cristos, pare să fie înlocuită de o “rasă de stăpâni” încruntată, bănuitoare şi supărată.

Un prieten, cu vână de paradoxuri, nota astfel: “Există oameni, astăzi, care atunci când strănută cred că au provocat un cutremur simţit pe toată planeta. Când tuşesc, sunt siguri că au determinat o zguduitură generală în inimi şi în conştiinţe. Când semnează un mic tratat scolastic acceptat ca document, crede că a adăugat un capitol fundamental la “Summa Teologică” a Sf. Toma. Când este protagonistul unui modest episod din ziarul local, îşi închipuie că devine o dată memorabilă de înscris de urgenţă în istoria universală. Când pronunţă un cuvânt precaut, timid şi generic în favoarea justiţiei, îşi dă aerele unuia care a dat avizul la cea mai mare revoluţie din toate timpurile. Când împarte o caramelă la copii, pretinde ca toate jurnalele să semnaleze gestul răsunător de semnalat în analele carităţii. Cu alte cuvinte, circulă indivizi cu complexul Tatălui veşnic. Cu diferenţa că Cel de sus a creat lumea retrăgându-se, în timp ce aceştia creează confuzie deranjând…”

Poate exagera. Oricum, ar fi oportun ca fiecare să verifice dacă în propriul vocabular – şi mai ales în uzul zilnic – nu a dispărut, din întâmplare, modestia. Dacă – cum cred – este vorba de o virtute care riscă să dispară, fiecare dintre noi este dator să se angajeze s-o cultive în propria grădină. Nu are importanţă că este cotată în scădere la bursa de valori dominante, că acest produs este astăzi nu prea căutat pe piaţă (nici pe cea care se desfăşoară în cuprinsul templului). Dumnezeu nu observă modele. Şi modestia, nu este nici o îndoială, este mereu plăcută în ochii săi, aşa cum este apreciată umilinţa, care este ruda ei apropiată. “Cu modestia astăzi nu se croieşte o cale” susţine cineva. În compensaţie, se atrage privirea, interesul, Celui care a avut mereu o predilecţie accentuată pentru “cei mici”. I-a luat mereu în serios, destinându-i la fapte importante, pe cei care nu se iau în serios şi nu se consideră importanţi.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu

De fapt, lecturile din această duminică conţin o invitaţie insistentă la un stil de modestie. Trebuie, înainte de toate, să ne situăm după punctul de vedere al lui Dumnezeu. Acum, Siracide garantează că Domnul este preamărit de cei umili: Şi că aceştia află har înaintea Lui. Psalmul responsorial proclamă: “Tu, Doamne, eşti Tatăl celor umili”. Chiar şi în privinţa descrierii rapide a celor două mari manifestări ale lui Dumnezeu (teofanii), cea din Sinai şi cea a Ierusalimului ceresc, schiţate de scrisoarea către Evrei (a doua lectură), se poate afirma cu siguranţă că în “adunarea sărbătorească” a fiilor lui Dumnezeu nu găsesc loc cei orgolioşi, cei care sunt plini de sine.

Putem începe cu recomandările lui Siracide, căutând să le traducem în termeni actuali. “Fiule, în activitatea ta să fii modest”. Este vorba de a lucra cu angajare , seriozitate şi pasiune, dar fără pretenţia de a ajunge la toate, de a rezolva toate problemele lumii, de a fi socotiţi indispensabili, de a apărea ca “stăpâni ai vaporului” de care ar depinde funcţionarea universului. Este vorba despre a iubi munca obscură, ascunsă, fără rezultate frapante, fără recompense spectaculoase, fără reclame publicitare.

“Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti”. Adică, semnul indiscutabil al măreţiei autentice, garantate, este modestia, umilinţa. Valoarea unei persoane se măsoară cu capacitatea sa de a “dispare”, de a se ascunde, de a se sustrage din lumina rampei. Măreţia nu trebuie confundată cu imaginea. “O minte înţeleaptă meditează parabolele”. Trebuie subliniat verbul “a medita”, care nu este desigur printre cele mai folosite cuvinte curente… Totuşi exerciţiul asiduu al meditaţiei ar contribui la modelarea prezumţiei, la redimensionarea arogantei siguranţe a unor maeştri. Personal, în loc să mă încred în consilieri care au aerul că ştiu totul, care sunt gata să-mi dea soluţii definitive, mă simt liniştit când un oarecare înţelept se încurcă cu… cuvinte ca “dar”, “nu ştiu”, poate”, “se poate întâmpla”, “dacă nu mă înşel…” Am impresia că de atâtea ori un precaut “mi se pare” valorează mai mult decât un pretenţios “este sigur că”.

Când cineva prezintă o afirmaţie cu un pretenţios “este indiscutabil”, am suspiciunea că sau afirmaţia este discutabilă, sau că responsabilul nu are voinţa nici curajul de a discuta. Poate este cazul să medităm, în afară de parabole, şi asupra criticilor care ne sunt aduse. Şi să insistăm până găsim cel puţin o aşchie de adevăr, care poate fi util pentru a dezumfla mândria şi cel puţin să ne batem pieptul recunoscând deschis eroarea. Cine meditează, devine un pic mai puţin sigur pe el şi de propriile judecăţi.

Meditaţia: adică un pic mai puţin fum şi un pic mai multă substanţă. Un pic mai puţină exteriorizare, şi un pic mai multă profunzime. Un pic mai puţină etalare, şi un pic mai multă interiorizare. Un pic mai puţin activism frenetic, şi un pic mai multă contemplaţie. Un pic mai puţine preocupări obsesive, şi un pic mai multă seninătate. Un pic mai puţină căutare a succesului, a aplauzelor, aprobarea altuia, a popularităţii facile, şi un pic mai multă libertate. Cu meditaţia cad măştile şi ne este redat adevărul despre fiinţa noastră. Devenim săraci, dar autentici. “Apa stinge un foc aprins…” Poate este numai modestia care stinge agresivitatea, opreşte spiritul de competiţie, împiedică polemicile pizmaşe, neutralizează acul înveninat de care dispunem toţi (dezarmarea se referă la arsenalele atomice, dar şi la limbă…).

“O ureche atentă este aceea care doreşte pe cel înţelept…” Şi chiar pe alţii… Astăzi mai mult ca niciodată este cercetat nu numai unul care să ştie vorbi, cât cineva care să fie capabil să asculte. Înţeleptul nu este unul care este mereu gata să vorbească, ci unul înzestrat cu “ureche atentă”. Mai mult decât să intervină asupra tuturor problemelor, de a spune cuvântul său sau să dea soluţia “definitivă” la toate chestiunile, să explice şi ceea ce nu ştie, înţeleptul se preocupă să înţeleagă. Şi când este vorba de a înţelege, urechile, nu gura, au rolul de neînlocuit. Problemele, adesea, intră prin gura sigilată… Şi soluţiile ies din urechi… “Pomana ispăşeşte păcatele…” Bine înţeles, pomana discretă, generozitatea tăcută, darul fără difuzor încorporat.

Importanţa persoanelor neimportante

Citind parabolele lui Isus, în mod spontan este revelat că El era un foarte bun “observator al obiceiurilor” (astăzi ar avea un material nesfârşit, în toate domeniile…). Totuşi privirea sa nu se opreşte la suprafaţă, ci pătrunde în profunzime, dezvăluind rădăcina anumitor comportamente în privinţa vanităţii şi a intereselor. În privinţa primei parabole, cea a alegerii primelor locuri la ospăţ, trebuie observat că astăzi în afară de ceva neprevăzut, nimeni nu se mai expune la figura proastă de a trebui să cedeze primul loc luat abuziv.

Cursa după primele locuri nu se rezolvă în zbor, ci se desfăşoară cu mult înainte de sală. Arivismul joacă ale sale cărţi cu mult înainte… de masă. Nici un mijloc nu este cruţat pentru a atinge obiectivul: nici picioarele, nici coatele, nici sprijiniri influente, nici manevre obscure. Este puţin important dacă, în spate, în competiţia îndârjită, se lasă fâşii de demnitate.

Este apoi parabola-recomandare, adresată gazdei, de a nu invita oameni de rangul său pentru că aceştia sunt în măsură de a se revanşa, ci “pe cei săraci, schilozi, şchiopi, orbi: şi vei fi fericit pentru că nu au cu ce să-ţi răsplătească”. Adică, alege gratuitatea în locul calculului oportunist. Caută la compania ospăţului pe oamenii simpli, care nu contează, fără a te lăsa influenţat în alegerile tale de logica puterii şi a promovării sociale. Rămâne de precizat că, cu toată evidenţa, Isus nu spune aşa numai pentru a spune… Aşa cum nu spune aşa numai pentru a spune: “Cine se înalţă va fi umilit şi cine se umileşte va fi înălţat”. Cuvintele sale trebuie luate riguros ad litteram.

Putem sintetiza totul cu o formulă? Iată: dintr-un punct de vedere evanghelic, este important să nu fim importanţi.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin