O Biserică născută din vânt

Deci Biserica este născută dintr-o “suflare”. Este născută în ziua în care un grup de oameni paralizaţi de frică, baricadaţi într-o încăpere pentru a se apăra de lumea din exterior, au fost investiţi de o rafală de “vânt puternic”. Şi s-a manifestat, s-a făcut cunoscut, a provocat uimire, când aceeaşi indivizi au fost aruncaţi de vânt afară din casă şi au început să vorbească fiind înţeleşi de toţi. Deci, vocaţia Bisericii nu este statică, imobilă, auto-apărare, blocare în propriile structuri, ci un dinamism de iradiere, o forţă centrifugă, o amestecare în diversitate, o comunicare cu toţii.

La Rusalii se celebrează naşterea unei Biserici care nu stă la locul ei, nu menţine poziţiile, învaţă îndată să meargă (mai mult, este constrânsă puternic să se mişte de acel “suflu” impetuos). “A fi trimişi” nu înseamnă a rămâne pe propriul loc. Nici Cristos n-a stat pe locul său, n-a păstrat distanţa. “Misiunea” sa a început cu abandonarea “izolării” cereşti. Şi aceasta trebuie să continue. “Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine, şi eu vă trimit pe voi”.

O Biserică statică, care se roteşte în încăperile proprii, veghind ca totul să fie în ordine, care se limitează să comunice cu exteriorul prin proclamaţii solemne sau alarme mai mult sau mai puţin frecvente, este Biserica “de dinainte de Rusalii” (o Biserică de care putem spune că nu a existat vreodată, dar care ar putea ajunge la acest stadiu de involuţie dacă ar începe să meargă înapoi…). O Biserică născută din “vântul puternic”, nu zic că poate să moară prin sufocarea acelui element divin generator, dar are posibilitatea – tot atât de nefastă – de a se pune la adăpost, sustrăgându-se acelui “suflu”, de a amorţi.

Oamenii, apoi, aleargă din cauza bubuitului provocat de Duhul Sfânt, nu atrasă de murmurul discuţiilor interne, de polemici, de discursurile care au loc între adepţi. Mulţimea este “interesată” de zguduitura venită de sus, nu de artificiile, de discursuri savante, de echilibre, de ordinea pe care oamenii tind s-o realizeze. Vântul creează răsturnare, mătură cartea împreună cu foile uscate. Oamenii Rusaliilor, “fii ai vântului” (aşa, printre altele erau numiţi monahii antici), în faţa asaltului acelor rafale, nu s-au năpustit să blocheze uşile şi ferestrele, dar le-au deschis. Biserica Rusaliilor nu a obţinut de la Duhul Sfânt remediul împotriva fricii. A primit curajul ca dar, ca datorie. Şi frica a fost uitată.

Focul din dotare

Şi Biserica izvorâtă din vânt, primeşte în păstrare focul. Isus a venit, cu siguranţă, să aducă focul (“Am venit să aduc focul pe pământ; şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!”, Lc 12, 49). Acum acelaşi foc este încredinţat apostolilor (“Le-au apărut limbi ca de foc care se împărţeau şi s-au aşezat asupra fiecăruia”). Se realizează profeţia lui Ioan Botezătorul: “El vă va boteza cu Duh Sfânt şi foc” (Mt 3, 11). Duhul Sfânt, în loc să umple creierul acelor oameni, îndopându-i cu idei, le aprinde inima.

Este un foc care purifică, eliberează de zgură, arde rădăcinile orgoliului şi vanităţii, preface în cenuşă zorzoane şi fluturaşi. Dar, mai ales, aţâţă o pasiune devorantă, neostoită. Despre aceasta ştia deja ceva Ieremia: “… În inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforţam să-l stăpânesc, dar nu puteam” (20, 9). De Rusalii nu sunt licenţiaţi şcolarii harnici care au învăţat o lecţie şi o transmit în ton profesoral, cu un stil birocratic-funcţionăresc, într-o atitudine distantă, impersonală, neutră, impasibilă. Oamenii Rusaliilor sunt “pasionaţi”, nu executori de ordine, nu însărcinaţi să transmită notificări de sus. Şi sunt periculoşi, incontrolabili, imprevizibili, pentru că sunt consumaţi de o pasiune, şi nu mişcaţi de alte interese. Sunt îndrăgostiţi, nu funcţionari, nu ceremonieri, nu diplomaţi, nu curtezani linguşitori, nu agenţi severi care strâng impozitele datorate lui Dumnezeu, impresari orgolioşi ai mântuirii.

Duhul Sfânt, adică molipsit de foc. Rusalii, adică “interzis a se stinge incendiul”. Oamenii Rusaliilor, pe lângă că au deschis uşile la suflarea vântului, s-au lăsat aprinşi de foc. Celui care a pus întrebarea: – În caz de incendiu universal, ce ai salva? Un înţelept i-a răspuns: – Aş salva focul. Viaţa este foc. Biserica rămâne fidelă Rusaliilor în măsura în care nu se mulţumeşte cu funcţionarea, disciplina, administraţia cenuşii, ci nu are frică să îşi frigă degetele şi inima mânuind cărbunii aprinşi.

Biserica ia în păstrare cuvântul

Deci, o Biserică “obligată” să meargă pentru că este investită, mai mult născută din “suflul” Duhului Sfânt, pentru că este consumată de o pasiune şi însărcinată să incendieze. Dar şi o Biserică ce are ceva de spus şi reuşeşte să se facă înţeleasă. Este darul limbilor. Cred că este inutil să discutăm despre natura acestui fenomen. Reţin, totuşi, că nu pot să subscriu numai aspectul pur “lingvistic”.

A cunoaşte şi a vorbi limba altuia nu înseamnă încă a şti să vorbeşti altuia. A reuşi să comunici cu adevărat altuia, de fapt, presupune capacitatea de a intra în sintonie cu el, de a-i capta exigenţele, de a-i interpreta aşteptările, de a-i stimula o dorinţă profundă, de a-i trezi o nostalgie. “Sonoritatea” limbajului, şi mijloacele folosite, nu provoacă în mod necesar o rezonanţă în inima ascultătorilor. A vorbi altuia înseamnă a-l întâlni în adevărul fiinţei sale “unice”, în concretul situaţiei sale particulare.

Este mai uşor să cunoşti limbile decât să cunoşti persoanele. Este mai uşor să înveţi mesajul, decât să descoperi modul de a-l transmite. Este mai uşor să-l impui, decât să favorizezi primirea lui. Una este “a lua cuvântul”, alta este să fii ascultat. Nu este suficient să ai ceva de spus (sau să crezi că ai). Trebuie să te faci înţeles. Trebuie să provoci un interes. Cuvântul transmis atinge pe destinatari când trezeşte stupoare, zguduie, “surprinde”. Cuvântul “ascultat” nu este acela care a satisfăcut curiozitatea, ci cuvântul eficace, creativ, care, tocmai pentru că a fost investit de puterea Duhului Sfânt, “îndoaie ceea ce este rigid, încălzeşte ceea ce este îngheţat, îndreaptă ceea ce este rătăcit” (secvenţa de la Rusalii).

Rămâne de spus că darul limbilor implică nu numai ştiinţa (sau banal, abilitatea) de a vorbi, ci aceea, şi mai dificilă, de a asculta. Nu este suficient, într-adevăr, de a vorbi în limba altuia, trebuie să ştii să asculţi pe altul care vorbeşte propria limbă. Adică, aici suntem puşi în faţa descoperirii diversităţii. La Rusalii se naşte o Biserică care nu ezită să se confrunte cu diversitatea (“Parţi, Mezi, Elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, din Iudeea, din Capadocia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi din Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei vecine cu Cirene, străini din Roma, Evrei şi prozeliţi, Cretani şi Arabi…” Astăzi lista ar putea fi extinsă pe mai multe pagini. Şi, dincolo de geografie, ar fi suficient să înserăm o categorie particulară, care vorbeşte o altă limbă: tinerii).

Diversitatea impune Bisericii să îmbrace adevărata sa dimensiune, cea a universalismului, şi să se exprime concret în pluralism (natural în unitatea credinţei). Un adevărat spirit universal consideră diversitatea ca o bogăţie, ca manifestarea Duhului “multiform”. Pluralismul trebuie pus în discuţie. Dacă nu este pluralism critic al siguranţelor noastre şi a obiceiurilor, pretinsul nostru universalism este numai un “particularism mascat”, un pluralism (şi un autoritarism) paternalistic, “concesiv”, care ne împiedică să-i înţelegem cu adevărat pe alţii.

Inutil de subliniat că universalismul (sau catolicitatea) este totdeauna cu o rază lungă. Ceea ce nu împiedică să fie practicată şi în familie… Este cazul să invocăm acel Spirit care, trecând peste toate barierele, “să umple universul”, pentru ca să umple inima noastră. Pe lângă faptul că umple ceea ce este gol, va trebui să elibereze şi obstacolele. Este totdeauna riscul, într-adevăr ca “plinătatea” noastră să fie cea a prezumţiei.

Cine merge spre alţii “plin” de sine, este îngreuiat de presupuneri. Şi cine merge cu pas uşor, o face, pentru că a acceptat, înainte de toate, să se lase “golit”. “Fiii vântului” pot să înmâneze darurile Duhului Sfânt, să fie docili la acţiunea sa, pentru că au înţeles un adevăr elementar: pentru a face loc Duhului Sfânt, este indispensabil să nu fie plini de sine, să renege hegemonia eu-lui. Unicul Protagonist, de neînlocuit, poate să se manifeste numai dacă personajele abuzive golesc piaţa.